Acţiune în constatare. Sentința nr. 3901/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3901/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 21-04-2015 în dosarul nr. 3901/2015
Dosar nr._ - acțiune în constatare -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B. - JUDEȚUL B.
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 21.04.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN :
PREȘEDINTE – B. P.
GREFIER – C. A.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3901
Pe rol judecata cauzei civile având ca obiect „acțiune în constatare – obligația de a face”, privind pe reclamanta H. I. în contradictoriu cu pârâta B. C. Română SA.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 06.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când, constatând că are nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, dată la care,
INSTANȚA
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 02.02.2015 sub nr._ pe rolul Judecătoriei B., reclamanta H. I. a chemat in judecată pe pârâta B. C. Română SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să constate caracterul abuziv și implicit nulitatea clauzei prevăzute la punctul 2.10.a din Anexa la contractul de credit bancar nr. 606 din 14.08.2006 „Condiții generale de creditare”; să oblige pârâta la înlocuirea DRV cu Euribor și să restituie sumele încasate ilegal reprezentând diferența dintre dobânda încasată în mod abuziv și dobânda care ar fi trebuit calculată în mod lega, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta arată că, prin convenția de credit nr. 606/14.08.2006, încheiată cu pârâta B. C. Română SA, i-a fost acordat un credit de 19.101 euro pentru cumpărarea unui imobil, în cuprinsul condițiilor generale de creditare, pârâta rezervându-și dreptul de a modifica unilateral dobânda, fără consimțământul împrumutatului, majorând astfel cuantumul ratei lunare, aspect față de care reclamanta a promovat o acțiune în justiție pentru constatarea clauzelor abuzive, acțiune ce a fost admisă, pârâta fiind obligată la modificarea contractului în sensul înlăturării clauzelor abuzive, însă aceasta a continuat să perceapă o rată a dobânzii în baza clauzei abuzive. Totodată, arată că acea convenție de credit reprezintă un contract de adeziune, clauzele acesteia fiind prestabilite de împrumutător fără a da posibilitatea cocontractantului de a le modifica sau înlătura în vreun fel.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.
În drept, reclamanta a invocat Legea nr. 193/2000.
Pârâta B. C. Română SA, legal citate, s-a prezentat în instanță și a formulat întâmpinare la dosar prin care a solicitat în principal respingerea cererii de chemare în judecată ca efect a admiterii excepției autorității de lucru judecat a hotărârii nr. 735/13.06.2013, a excepției nulității capătului 3 al acțiunii pentru neprecizarea obiectului, a excepției prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor abuzive, a excepției inadmisibilității capetelor de cerere privind constatarea nulității clauzelor pretins abuzive, a excepției inadmisibilității capetelor de cerere privind restituirea sumelor încasate și, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii, cu obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată.
La termenul din data de 06.04.2015, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B..
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, instanța reține următoarele:
Articolul 248 alin. (1) din codul de procedură civilă instituie regula conform căreia instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură cât și cele de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Referitor la excepția necompetenței materiale, invocată de instanță, din oficiu, instanța relevă că aceasta este o excepție de procedură, de ordine publică, dilatorie, ce poate fi invocată, conform prevederilor art. 130 alin.(2) C.pr. civilă, de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Mai reține instanța că, acțiunea reclamantului are două capete de cerere dintre care petitul privitor la constatarea caracterului abuziv al dispozițiilor pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției are caracter principal iar capătul de cerere referitor la obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute nelegal prezintă caracter accesoriu, potrivit dispozițiilor art. 30 C.pr.civ.
Având în vedere că, raportat la capătul principal de cerere se determină competența instanțelor de judecată, instanța reține că în materia privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Potrivit alin. 1 al art. 12 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”. De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol „Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1)”.
Același art. 12, prin intermediul alin. 4, stabilește că „Dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.
Practic, prin intermediul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a stabilit că în pricinile privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pot avea calitate procesual activă organele de control, asociațiile pentru protecția consumatorului și consumatorii iar competența de soluționare a acestor cauze aparține tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.
Sintagma „în condițiile legii”,din finalul aliniatului 4 al art. 12, într-o interpretare riguroasă logico sistematică, subliniază că dispozițiile Legii nr. 193/2000 (inclusiv cu privire la competență) se aplică și în situația în care consumatorul este cel ce sesizează instanța.
Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 14, din aceeași lege, ce face referire directă la soluționarea pe cale principală a cererii privind despăgubirile în cazul constatării anterioare a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, legiuitorul arată în mod clar și fără echivoc „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Practic, în situația în care deja a fost constatată nulitatea unei clauze contractuale, în condițiile Legii nr. 193/2000, iar persoana prejudiciată (consumatorul) dorește să fie despăgubit are la dispoziție acțiunea directă, competența stabilindu-se raportat la valoarea obiectului cererii, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Sub acest aspect, mai trebuie reținut că, în condițiile Legii nr. 193/2000, raportul juridic dedus judecății este unul pur comercial, prin esență fiind vizat un contract întocmit de un profesionist, neexistând niciun motiv pentru care aceeași instanță să nu judece aceeași acțiune atunci când legea prevede, cu titlu accesoriu, posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat sau când calitatea procesual activă aparține unor persoane diferite. Astfel, apare ca absurd ca aceeași cerere să fie judecată de instanțe diferite (din punct de vedere ierarhic) în funcție de persoana reclamantului.
Norma de competență dintr-o lege specială trebuie să fie unică și să asigure repartizarea cauzelor între mai multe instanțe, indiferent de calitatea titularului acțiunii și de capătul accesoriu.
Ori, nu se poate accepta ca acțiunile formulate de consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor aceleiași legi să sesizeze o instanță diferită (fie atât din perspectiva specializării cât și din punct de vedere ierarhic).
Se mai observă și că, atunci când se referă la cereri de modificare a contractelor bancare, prin eliminarea clauzelor abuzive, legea specială face trimitere la „tribunal” și folosește o terminologie specifică dreptului comercial, făcând referire la criteriul competenței teritoriale după sediul „profesionistului”. Prin urmare, competența de analiză a raportului juridic concret dedus judecății care se referă la examinarea unui contract de credit bancar încheiat cu un „profesionist” al domeniului bancar, aparține unei instanțe specializate în materia litigiilor cu profesioniști.
Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor sale reiese că scopul Legii nr. 193/2000 este asigurarea intrării în legalitate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, prin măsuri coercitive, apte de a fi puse în executare conform dreptului comun. Astfel, în principal, instanța, în caz de admitere a acțiunii, va obliga profesionistul să modifice contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Ca ultim argument, în susținerea că modificarea art. 12 din Legea 193/2000 (prin intermediul art. 38 L. 76/2012) înlătură criteriul valoric avut în vedere în reglementarea anterioară și stabilește competența de soluționare în favoarea tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, poate fi adus și contextul istorico social în care s-a produs modificarea. Astfel, prin intermediul legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă s-a urmărit creșterea eficienței justiției ori, riscul de generare a practicii neunitare este extrem de mare în condițiile în care același tip de acțiuni sunt judecate de secții diferite ale aceleiași instanțe sau de instanțe diferite din punct de vedere ierarhic ceea ce contrazice chiar scopul legii.
În concluzie, apare ca absurd ca acțiunea formulată de consumator să fie judecată de instanțe stabilite în funcție de criteriile generale stabilite de C.pr.civ., iar acțiunea formulată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, privind constatarea clauzelor abuzive într-un contract care îl privește pe același consumator, să fie judecată de tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.
Pentru aceste motive, având în vedere și dispozițiile art. 123 C.pr.civ., instanța urmează să admită excepția de necompetență materială a Judecătoriei B., și, pe cale de consecință, să decline competența de soluționare a cauzei, în întregul său, în favoarea Tribunalului B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția de necompetență materială a Judecătoriei B..
Declină competența de soluționare a cauzei având ca obiect „acțiune în constatare”, formulată de reclamanta H. I., CNP_, cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură la Cabinet Av. P. I. B. din mun. B., ., parter, jud. B. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. C. ROMÂNĂ S.A, CUI:_, RC: J_, RB – PJR – 10 – 008/1999, cu sediul în mun. București, .. 5, sector 3, București, în favoarea Tribunalului B..
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică azi, data de 21.04.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. B.P./ Tehnored. C.A./ 4 ex./ 21.07.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 4029/2015. Judecătoria BOTOŞANI | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3891/2015. Judecătoria... → |
|---|
