Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 2981/2014. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2981/2014 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 29-10-2014 în dosarul nr. 5472/202/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
.
Sentința civilă Nr. 2981/2014
Ședința publică de la 29 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE S. C. C.
GREFIER I. I.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta .. în contradictoriu cu pârâții V. I. S. și N. D., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează părțile și obiectul cauzei, după care:
Instanța, conf. art.131 C. pr. civilă constată că este competentă general, material și teritorial în soluționarea acestei cauze raportat la valoarea obiectului cererii și la domiciliul pârâtilor.
Analizând actele și lucrările dosarului apreciază cauza in stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra acțiunii de față reține următoarele:
Prin cererea introdusă pe rolul acestei instanțe la data de 20.08.2014 și înregistrată sub nr._, reclamanta .. cu sediul în Ploiești, ., ., având Cod Unic de Înregistrare R17713068, înregistrat la registrul Comerțului sub nr. J/_, a chemat în judecată pe pârâta V. I. S. (debitor principal), CNP_, domiciliată în .. Călărași și pe pârâtul N. D. (fidejusor), CNP_, domiciliat în .. Ș. V., jud. Călărași, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata în solidar, cu actualizarea în raport de rata inflației de la data când hotărârea devine executorie până la data plății efective, a sumei de 202,74 lei reprezentând contravaloarea marfă livrată și a sumei de 364,93 lei reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 49,12 lei.
În motivarea cererii sale reclamanta a arătat în esență că în baza raporturilor comerciale rezultate în urma încheierii între păți a contractului de vânzare-cumpărare nr._/13.09.2013, a livrat pârâtei V. I. S. mărfuri, conform facturilor fiscale depuse la dosarul cauzei.
A mai adăugat că, deși a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, pârâții nu s-au prezentat la conciliere directă prin procedura medierii.
Totodată a menționat că potrivit contractului încheiat între părți, în cazul neîndeplinirii în termen a obligației de plată, debitoarea datorează și penalități de întârziere, de 1 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate pentru primele 30 de zile și de 3% începând cu a 31-a zi de întârziere.
A mai învederat că potrivit art. 10 al. 2 din contractual de vânzare-cumpărare încheiat între părți, obligația de plată a fost garantată de către fidejusor, iar conf. art. 2280 C. Civ.”fidejusiunea este contractul prin care o parte, fidejusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.
În dovedirea acțiunii reclamanta a depus în copie înscrisuri.
În drept: își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art.1516, art. 1530, 2280 și art. 2300 C civ.
A solicitat judecarea în lipsă conform art. 223 alin. 3 C.pr. civ.
Pârâții, legal citați, nu s-au prezentat în instanță și nici nu au formulat întâmpinare, astfel că instanța i-a decăzut din dreptul de a propune probe și a invoca excepții de ordine privată.
Instanța analizând actele și lucrările dosarului, a reținut următoarea situație de fapt: la data de 13.09.2013 între reclamantă pe de o parte, în calitate de vânzător și pârâta V. I. S. pe de altă parte, în calitate de cumpărător, și pârâtul N. D., în calitate de fidejusor, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr._, având ca obiect vânzarea/cumpărarea în sistem de vânzare directă a produselor din catalogul I., reclamanta asumându-și obligația de livra bunurile din catalog, iar pârâta de a le achita conform condițiilor specificate în acesta (art.3 ).
În temeiul contractului au fost livrate de reclamantă către pârâtă mai multe bunuri din catalogul I. reclamanta făcând dovada expedierii produselor în data de 14.03.2014,cu înștiințarea din data de 14.07.2014 emisă de . (fila 12), pentru care au fost emisă factura fiscală . nr. I292269/12.03.2014, care nu a fost achitată până în prezent.
Potrivit prevederilor art.4.1 durata contractului a fost stabilită la 1 an de zile, stipulându-se totodată că acesta va fi reînnoit automat pentru perioade succesive de 1 an, cu excepția cazului în care oricare dintre părți își manifestă intenția de încetare a contractului, iar potrivit art.7.3 raportat la art.5.2 din contract, cumpărătorului îi revenea obligația de a achita contravaloarea mărfii comandate în 30 de zile de la data emiterii facturilor, în cazul depășirii termenului de plată, fiind obligat la plata unor penalități de întârziere de 1 % pentru fiecare zi, în primele 30 de zile și de 3% începând cu a 31-a zi de întârziere.( art. 7.4 din contract).
Totodată prin art.10 .2 din contract, pârâtul N. D., în calitate de fidejusor, s-a obligat să-l garanteze integral pe cumpărător în îndeplinirea obligațiilor de plată, iar prin art.10.3 din contract vânzătorul este îndreptățit, în situația în care cumpărătorul nu-și îndeplinește obligațiile contractuale, să-l urmărească pe fidejusor pentru întreaga sumă datorată.
În drept, la soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii produselor livrate, instanța va avea în vedere prevederile art. 1516 C.civ., conform cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar atunci când debitorul, în mod culpabil nu-și execută obligația, creditorul poate să ceară executarea silită a acesteia. Pentru a stabili limitele răspunderii contractuale, instanța are în vedere prevederile art. 1350 alin. 1 C.civ., conform căruia „Orice persoană trebuie să-și execute obligațiile pe care le-a contractat”, precum și textul de la alin. 2 al aceluiași articol, care stabilește că „Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu în condițiile legii.”
Cu privire la întinderea răspunderii fideiusoarei, instanța va avea în vedere prevederile art. 2280 C.civ., și pe cele ale art. 2290 C.civ.. iar consecință, în situația în care instanța va obliga debitoarea principală la executarea obligațiilor asumate în baza contractului, va fi obligat și fideiusorul, în solidar, la executarea acelorași prestații. Pentru a dispune astfel, instanța are în vedere prevederile art. 1445 C.civ. care stabilește că solidaritatea între debitori nu se prezumă, ci trebuie stipulată expres, coroborate cu clauzele de la pct. 10.2-10.3 din contract, prin care fideiusorul și-a asumat expres toate obligațiile izvorând din contract.
Având în vedere faptul că prin factura depusă la dosarul cauzei și prin confirmarea primirii produselor și facturilor de către debitoarea principală, reclamanta a făcut dovada că și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, iar pârâții nu au făcut dovada că la rândul lor, și-au îndeplinit obligația de plată a prețului acestor produse, instanța constată că primul capăt de cerere din acțiunea promovată de reclamantă este întemeiat și, pe cale de consecință urmează să-l admită și să oblige debitoarea principală și fideiusoarea, în solidar, la plata sumei de 202,74 lei, reprezentând contravaloarea mărfii livrate, respectiv debit principal.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere în cuantum procentual de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 zile după scadența facturii și 3% pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 31-a zi, penalități ce urmează a fi calculate nelimitat, chiar peste cuantumul valorii mărfii pentru care se datorează plata, instanța constată că părțile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat prin neexecutarea în termenul stipulat a obligației de plată a prețului ce revine cumpărătorului printr-o clauză penală supusă regulilor stabilite de art. 1538 și urm. din C.civ. ,reclamanta, în temeiul art. 1538 alin. 4 și 1539 C.civ. fiind în drept să ceară alături de despăgubirile pentru neexecutarea obligației principale, constând în plata prețului mărfii livrate, și executarea clauzei privind penalitățile de întârziere, fără a fi obligată să dovedească un prejudiciu.
Cu toate acestea, atunci când clauza penală este nulă sau când penalitățile sunt vădit excesive față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, instanța poate înlătura sau reduce aplicarea clauzei penale convenite de părți, conform art. 1541 alin1 lit. b și alin. 2 din C.civ.
În privința penalităților solicitate de creditoare în cauza de față, instanța a considerat aplicabile prevederile legislației referitoare la protecția consumatorului, respectiv prevederile art. 2 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și pe cele ale clauzei cuprinse la pct. 7.1 din contract, din care rezultă că vânzătorul acționează în cadrul unui sistem de vânzare directă cu caracter comercial, iar cumpărătorul – persoană fizică – achiziționează produsele oferite pentru consum personal, fapt asumat prin declarația cuprinsă în clauza anterior menționată. Pentru acest motiv, instanța urmează să examineze clauzele contractului de vânzare cumpărare nr._/13.09.2013 prin prisma prevederilor legale imperative cuprinse în actul normativ anterior menționat.
Având în vedere faptul că normele referitoare la protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contractele dintre consumatori și profesioniști au caracter special față de normele generale cuprinse în Codul Civil, instanța le va aplica cu prioritate .
Din analiza înscrisurilor administrate în cauză, instanța constată că prin aplicarea clauzei contractuale privind penalitățile reclamanta a calculat penalități pentru o perioadă de 50 de zile în cuantum de 304,11 lei (mai puțin decât suma solicitată prin acțiune), așa cum rezultă din calculul anexat la fila 7 din dosar, mai mari decât debitul principal, ceea ce constituie un indiciu clar al existenței unei clauze abuzive în contractul încheiat de părți.
Cu privire la posibilitatea instanței de examina din oficiu prevederile legale referitoare la clauzele abuzive din contractele dintre profesioniști și consumatori, instanța are în vedere faptul că Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele între profesioniști și consumatori a fost modificată în scopul transpunerii Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993.
În consecință, protecția efectivă a consumatorului nu poate fi asigurată decât în măsura în care judecătorului național i se recunoaște posibilitatea de a aprecia din oficiu o asemenea clauză.” (Hotărârea Curții pronunțată în Cauza C-243/08 - Pannon GSM Zrt. împotriva E. Sustikné G.)
Existența în legislația națională a unei proceduri distincte caracterizată de o competență specială prev. de art. 12 din Legea 193/2000, nu aduce atingere posibilității celorlalte instanțe de a analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum reiese și din prevederile art. 12 alin. 4 și art. 14 din Legea 193/2000.
În concluzie, conform unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, atunci când are de soluționat un litigiu între profesioniști și consumatori privind executarea unui contract ce intră sub incidența normelor de protecție a consumatorilor, instanța națională indiferent de gradul de jurisdicție și de obiectul cauzei care îi este dedusă judecății, este obligată să examineze contractul dintre părți și sub aspectul existenței clauzelor abuzive, chiar dacă nu s-au făcut apărări în acest sens.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar alin. 2 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate (ca și cel din prezenta speță) sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Conform punctului 10.1 din contractul încheiat între părți, „Părțile declară că au negociat prevederile prezentului contract și sunt de acord cu acesta, inclusiv cu cuantumul penalităților de întârziere stabilite la art. 7.4”. În contradicție cu această clauză, din examinarea contractului se constată că este un contract preformulat cu clauze standard, prezentat sub forma unui înscris tipărit, în care doar datele de identificare ale clientului și girantului sunt completate prin scriere olografă, aspect care determină instanța, în temeiul art. 4 alin. 3 teza I din Legea 193/2000 („Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist”) să considere că niciuna din prevederile contractuale, inclusiv cele referitoare la cuantumul procentual al penalităților înscrise în contract, nu a fost negociată direct cu pârâtele, ceea ce încadrează clauza prev. de art. 7.4 din contractul analizat în prevederile alin. 1 pct. i din Anexa 1 la Legea 193/2000, care cuprinde lista clauzelor considerate ca abuzive.
De asemenea, examinând clauzele contractuale ce reglementează executarea obligațiilor asumate de vânzător (pct. 4.4 și art. 6 din contract), instanța constată că în cazul neexecutării acestora de către vânzător în termenul convenit, clientul nu are dreptul să pretindă de la vânzător penalități de întârziere. Aceste clauze, coroborate cu clauza menționată anterior, prin care pârâtul este obligat la plata unor penalități într-un cuantum exagerat, creează o disproporție vădită între obligațiile celor două părți în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a contractului, care încadrează clauza prev. de art. 7.4 din contractul analizat în prevederile alin. 1 pct. r din Anexa 1 la Legea 193/2000 care cuprinde lista clauzelor considerate ca abuzive.
În aceste condiții, instanța constată că prevederile art. 7.4 din contractul încheiat de părți nu prezintă gradul de claritate necesar în raporturile unui profesionist cu un consumator de nivel mediu, astfel cum este prevăzut de art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000.
Având în vedere considerentele expuse, instanța constată că clauza cuprinsă în art. 7.4 din contractul vânzare cumpărare are natura unei clauze abuzive, în sensul art. 4 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
Ca urmare a sesizării caracterului abuziv al clauzei contractuale mai sus menționată, instanța reține că nu există posibilitatea modificării sau înlocuirii penalităților stipulate în contract, nefiind investită cu o astfel de solicitare, ci doar aceea a înlăturării penalităților.
Această soluție este conformă și cu prevederile art. 1541 alin. 1 lit. b și alin. 2 din C.civ., întrucât în cazul unei clauze cu caracter abuziv de tipul celei analizate în cauza de față, debitorul este în continuare obligat să-l despăgubească pe creditor la nivelul obligației principale neexecutate, dar nu va fi obligat peste nivelul acesteia la penalitățile excesive impuse pe calea contractului de adeziune de către profesionist.
În concluzie, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 364,93 lei, reprezentând penalități de întârziere și la actualizarea sumelor stabilite de instanță de la data la care hotărârea devine executorie până la data plății efective, vor fi respinse ca nefondate.
Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. 2 și art. 455 C.pr.civ., având în vedere că acțiunea reclamantei urmează să fie admisă în parte, pârâții fiind în culpă procesuală în raport de capătul de cerere admis, vor fi obligați în solidar la plata către reclamantă a sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei de timbru corespunzător pretențiilor admise.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea reclamantei .. cu sediul în Ploiești, ., ., având Cod Unic de Înregistrare R17713068, înregistrat la registrul Comerțului sub nr. J/_, formulată în contradictoriu cu pârâții V. I. S., CNP_, domiciliată în .. Ș. V., jud. Călărași și N. D., CNP_, domiciliat în .. Ș. V., jud. Călărași.
Obligă pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 202,74 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate conform facturilor fiscale anexate cererii de chemare în judecată.
Respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 364,93 lei, reprezentând penalități de întârziere convenționale.
Obligă pârâtele în solidar la plata către reclamantă a sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei de timbru raportat la pretențiile admise.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Călărași.
Pronunțată în ședința publică azi, 29.10.2014.
PREȘEDINTE GREFIER
C. S. C. I. I.
Red. CSC
Tehnored I.I.
Ex. 5/31.10.2014
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1057/2014.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2974/2014. Judecătoria... → |
|---|
