Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1091/2014. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1091/2014 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 29-04-2014 în dosarul nr. 663/202/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
Dosar nr._
Sentința civilă nr. 1091
Ședința publică de la 29 aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE – N. L. P.
GREFIER-L. V.
Pe rol judecarea cauzei civile formulate de reclamanta S.C. V. ROMÂNIA SA, împotriva pârâtului N. Nicușor-G., având ca obiect cererea de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefier, evidențiindu-se părțile și obiectul cauzei, învederându-se instanței că la dosar s-au depus acte privind starea medicală și financiară a pârâtului:
În temeiul art. 255 și 258 C.pr.civ., admite pentru reclamantă și pârât proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Instanța pune în discuție din oficiu aplicarea la clauza privind penalitățile a prevederilor art. 1 și 4 din Legea 193/2000 referitoare la protecția consumatorilor.
INSTANȚA
Deliberând asupra acțiunii civile de față reține următoarele:
Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul acestei instanțe la 03.02.2014 sub nr._, reclamanta S.C. V. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul N. Nicușor G., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 741,71 lei, reprezentând prejudiciu produs prin neplata contravalorii serviciilor de telefonie mobilă, la plata penalităților în cuantum procentual de 0,5%/zi întârziere calculate de la scadența fiecărei facturi și la plata unei juste despăgubiri în cuantum de 266,23 lei. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între ea și pârât s-au stabilit raporturi juridice prin contractul . nr._/25.09.2012 semnat de pârât.
Reclamanta a susținut că a prestat servicii de telefonie mobilă în valoare de 1286,07 lei pentru care a emis facturi necontestate de pârât, sumă formată din debitul principal în cuantum de 741,71 lei, la care se adaugă penalități calculate conform contractului în cuantum de 278,13 lei și justa despăgubire (taxa de reziliere) în cuantum de 226,23 lei.
A mai arătat că prin semnarea contractului, pârâtul a acceptat Termenii și Condițiile Generale pentru Persoane Fizice – Consumatori (TCG) și Clauzele Contractuale Principale (CCP).
Conform cererii, pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de plată a facturilor emise de reclamantă, astfel că aceasta deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtului.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 50 lei taxă de timbru, conform art. 6 al. 1 din O.U.G. 80/2013.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, următoarele înscrisuri: facturile neachitate (f.8-12), extras de cont (f.13) și contractele pentru serviciile prestate (filele 14-17), acte depuse de pârât la încheierea contractului (18-21), chitanță (f.22), împuternicire avocațială (f.4), dovada achitării taxei de timbru judiciar (f.3), practică judiciară (f.23).
Reclamanta a arătat că nu dorește dezbaterea orală a cauzei.
Pârâtul nu a depus răspunsul la cererea reclamantei, dar a formulat întâmpinare (f.27) prin care a arătat că recunoaște debitul, dar nu poate plăti din motive financiare.
Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare (f.31), învederând că lipsa mijloacelor financiare nu poate absolvi pârâtul de obligația de plată. A mai arătat că pârâtul nu a depus niciun înscris care să ateste lipsa mijloacelor financiare.
La termenul din 18.03.2014, instanța a solicitat reclamantei să depună la dosarul cauzei toate anexele contractului (inclusiv TCG) și să facă dovada negocierii clauzelor privind penalitățile și a dispus citarea pârâtului la interogatoriu (f.37).
La solicitarea instanței, reclamanta a depus la dosarul cauzei TCG, a precizat modul de calcul al penalităților și a arătat faptul că penalitățile au fost agreate de pârât odată cu semnarea contractului (f.24).
La termenul din 01.04.2014, pârâtul s-a prezentat în fața instanței și a arătat că recunoaște debitul principal datorat reclamantei, dar suferă de o boală cronică și solicită eșalonarea acestuia pentru că nu are posibilități să-l plătească integral. A solicitat instanței un termen pentru a depune înscrisuri în dovedirea aspectelor invocate.
Înscrisurile privind starea financiară și medicală a pârâtului au fost depuse la filele 74-97.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat următoarele:
Între părți s-a încheiat la data de 25.09.2012 contractul . nr._, pe o durată minimă de 2 ani, în baza căruia reclamanta s-a obligat să-i presteze pârâtului servicii de telefonie mobilă, iar acesta s-a obligat să plătească tariful pentru ele, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor, iar în caz de întârziere în efectuarea plății, să plătească penalități conform TCG.
În art. 4 din Clauzele contractuale principale – partea a II-a (f.16) și art. 5.5 din TCG (f.47) se prevede că clientul plătește serviciile facturate în termen de 14 zile de la data emiterii facturii, dată de la care se află de drept în întârziere, iar în art. 6.2 din TCG (f.48) se prevede că pentru facturile neplătite în termen, clientul va plăti penalități de întârziere în cuantum procentual de 0,5%/zi, cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume.
Conform clauzei de la art. 5.1 din Clauzele contractuale principale – partea a II-a (f.16), în cazul rezilierii unilaterale la solicitarea clientului, acesta se obligă să plătească toate datoriile scadente și o despăgubire în cazul în care rezilierea intervine înainte de expirarea duratei minime. O prevedere similară referitoare la despăgubire nu se regăsește și în art. 5.2 care se referă la rezilierea contractului din alte motive. O situație similară se regăsește în TCG clauzele de la art. 9.1 (f.50) privind rezilierea unilaterală din partea clientului și art. 9.2 privind rezilierea din alte motive.
Urmare a raporturilor contractuale desfășurate au fost emise 4 facturi, respectiv VDF_/27.11.2012, VDF_/27.12.2012, VDF_/27.01.2013 și VDF_/27.02.2013, în care au fost evidențiate valoarea abonamentului și a serviciilor prestate. Obligațiile de plată a valorii facturilor au devenit scadente la 14 zile de la emiterea fiecărei facturi, conform clauzei de la art. 4 din contractul părților. În ultimele 3 facturi este evidențiată doar valoarea facturilor anterioare neachitate și valoarea penalităților, fără a fi înregistrate sume reprezentând contravaloare a serviciilor prestate.
Pârâtul a recunoscut debitul reprezentat de valoarea serviciilor de telefonia prestată, astfel cum rezultă acesta din facturile depuse de reclamantă.
Valoarea cumulată a serviciilor de telefonie prestate reflectată în facturile emise de reclamantă este de 749,39 lei. Din această sumă, reclamanta a solicitat 741,71 lei, iar în virtutea principiului disponibilității, instanța se va pronunța asupra acestei sume.
Reclamanta nu a solicitat administrarea vreunei probe pentru a dovedi că a negociat clauza privind penalitățile sau că a intervenit rezilierea unilaterală a contractului la solicitarea pârâtului.
În drept, la soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii serviciilor de telefonie mobilă, instanța va avea în vedere prevederile art. 1516 C.civ., conform căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar atunci când debitorul, în mod culpabil nu-și execută obligația, creditorul poate să ceară executarea silită a acesteia.
Având în vedre și prevederile art. 436 C.pr.civ. și recunoașterea de către pârât a debitului reprezentat de valoarea serviciilor de telefonie mobilă prestate reflectate în facturile depuse la dosar, instanța urmează să ia act de recunoașterea pârâtului și să-l oblige pe acesta în limitele cererii reclamantei, la plata sumei de 741,71 lei, reprezentând prejudiciu produs prin neplata contravalorii serviciilor de telefonie mobilă prestate în perioada 27.10._12 în baza contractului . nr._/25.09.2012.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere în cuantum procentual de 0,5%/zi pentru fiecare zi de întârziere începând cu scadența facturilor, instanța constată că părțile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat prin neexecutarea în termenul stipulat a obligației de plată a prețului ce revine cumpărătorului printr-o clauză penală supusă regulilor stabilite de art. 1538 și urm. din C.civ.
Întrucât a dovedit neexecutarea obligațiilor asumate de pârât, reclamanta, în temeiul art. 1538 alin. 4 și 1539 C.civ. este în drept să ceară alături de executarea obligației principale, constând în plata prețului mărfii livrate, și executarea clauzei penale, respectiv plata penalităților de întârziere, fără a fi obligată să dovedească un prejudiciu.
Cu toate acestea, atunci când clauza penală este nulă sau când penalitățile sunt vădit excesive față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, instanța poate înlătura sau reduce aplicarea clauzei penale convenite de părți.
Având în vedere prevederile art. 2 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și faptul că contractul a fost încheiat între un profesionist și un consumator – persoană fizică, instanța va examina clauzele contractului . nr._/29.11.2012 prin prisma prevederilor legale imperative cuprinse în actul normativ anterior menționat. Având în vedere faptul că normele referitoare la protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contractele cu profesioniștii au caracter special față de normele generale cuprinse în Codul Civil, instanța urmează să le aplice cu prioritate atunci când cuprind prevederi derogatorii de la dreptul comun.
Din analiza înscrisurilor administrate în cauză, instanța constată că prin aplicarea clauzei penale, pentru factura VDF_ emisă la 27.11.2012, la o valoare a facturii de 741,67 lei, reclamanta a calculat în următoarele 3 luni penalități în cuantum de 278,13 lei (f9), adică peste o treime din suma datorată, ceea ce constituie un indiciu al existenței unei clauze abuzive în contractul încheiat de părți.
Pentru a stabili dacă sunt incidente prevederile Legii privind protecția consumatorului, instanța a solicitat reclamantei să facă dovada negocierii clauzelor privind penalitățile, dovadă ce nu a fost făcută în cadrul procesului. În acest sens, contrar susținerilor reclamantei din notele de la fila 40, instanța consideră că asumarea prin semnarea contractului a unei clauze în care se prevede că un consumator „a citit, a înțeles și a acceptat” clauzele contractuale nu constituie o dovadă a negocierii acestor clauze, ci, cu atât mai mult, o dovadă a însușirii unor clauze impuse de comerciant.
Cu privire la posibilitatea instanței de a pune în discuție din oficiu prevederile legale referitoare la clauzele abuzive din contractele dintre profesioniști și consumatori, instanța are în vedere faptul că Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele între profesioniști și consumatori a fost modificată în scopul transpunerii Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993.
Potrivit „principiului interpretării conforme” a dreptului intern raportat la prevederile unei directive europene transpuse, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului și dând relevanță jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, să interpreteze dispozițiile legii interne în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
În sensul speței analizate, cu privire la obligațiile instanțelor naționale în situația în care în litigiile deduse judecății întâlnesc clauze cu potențial de a fi calificate ca abuzive, în hotărârea dată în cauzele conexate Océano Grupo Editorial SA împotriva Roció Murciano Quintero (C-240/98) și Salvat Editores SA împotriva José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), José L. Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) și Emilio Viñas Feliú (C-244/98), Curtea a statuat următoarele: „25. În privința întrebării dacă un tribunal sesizat într-un litigiu vizând un contract încheiat între un profesionist și un consumator poate aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, trebuie amintit că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de profesionist, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl face să adere la condițiile redactate în prealabil de către profesionist, fără ca el să poată modifica acest conținut. 26.Obiectivul urmărit prin articolul 6 al Directivei, care impune statelor membre să prevadă că aceste clauze abuzive nu îi leagă pe consumatori, nu ar putea fi atins dacă aceștia din urmă ar trebui să se găsească în fața situației de a invoca ei înșiși caracterul abuziv al acestor clauze. În litigiile a căror valoare este deseori limitată, onorariile avocaților pot fi superioare sumelor în discuție, ceea ce-l poate descuraja pe consumator de a se apăra împotriva aplicării unei clauze abuzive. Dacă este adevărat că în unele state membre normele procedurale permit particularilor să se apere ei înșiși, există un risc, deloc neglijabil, ca din ignoranță, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei ce i se opune. În consecință, protecția efectivă a consumatorului nu poate fi asigurată decât în măsura în care judecătorului național i se recunoaște posibilitatea de a aprecia din oficiu o asemenea clauză.” Similar s-a exprimat Curtea și în hotărârea pronunțată în Cauza C-243/08 - Pannon GSM Zrt. împotriva E. Sustikné G..
Existența în legislația națională a unei proceduri distincte, caracterizată de o competență specială prev. de art. 12 din Legea 193/2000, nu aduce atingere posibilității celorlalte instanțe de a analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum reiese și din prevederile art. 12 alin. 4 și art. 14 din Legea 193/2000.
În concluzie, conform unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, atunci când are de soluționat un litigiu între profesioniști și consumatori privind executarea unui contract ce intră sub incidența normelor de protecție a consumatorilor, instanța națională, indiferent de gradul de jurisdicție și de obiectul cauzei care îi este dedusă judecății, este obligată să examineze contractul dintre părți sub aspectul existenței clauzelor abuzive, chiar dacă nu este sesizată cu o cerere în acest sens.
Analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.1 din TCG, prin prisma legislației naționale și europene de protecție a consumatorului, pornește de la prevederile art. 1 alin.3 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive, text care se regăsește într-o formulare similară și în art. 78 din Legea 296/2004 privind Codul consumului, în care se stipulează: „Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Din formularea acestui text de lege se constată că legiuitorul național, în concordanță cu prevederile dreptului european pe care îl transpune și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a imprimat normelor legale privind protecția consumatorului un caracter imperativ de ordine publică, având în vedere scopul în care acestea au fost instituite, respectiv acela de a-i împiedica pe profesioniști să profite de poziția de superioritate pe care o au la încheierea contractelor cu consumatorii-persoane fizice.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar alin. 2 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Aceleași prevederi legale se regăsesc și în art. 80 și 81 din Legea 296/2004 privind Codul consumului.
Examinând în concret clauza contractuală privind calculul penalităților, instanța reține că, în conformitate cu art. 6.1 din „Contractul pentru serviciile V. prestate de V. România S.A. - Condiții generale” (f. 13-16) „Pentru facturile neplătite la termen, Clientul va plăti penalități de întârziere în decontare de 0,5%/zi, cu titlu de daune moratorii, până la plata întregii sume. Orice sumă neplătită la timp va fi plătită de client în lei la cursul oficial de schimb leu/EURO de la data efectuării plății. Totalul penalităților de întârziere în decontare poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate”.
Conform punctului 4 din contractul încheiat între părți (f.11), „Clientul declară că a citit, înțeles și a acceptat condițiile generale menționate la articolele 1 până la 17 din contractul pentru servicii V. prestate de V. România S.A. pe care le-a primit”.
Înscrisurile depuse de reclamantă, respectiv părțile componente ale contractului – Clauze contractuale principale partea I și partea a II-a, precum și TCG, sunt înscrisuri preformulate, aspect ce determină instanța să considere că prevederile contractuale referitoare la cuantumul procentual al penalităților înscrise în contract nu au fost negociate direct cu pârâtul. Acesta, astfel cum rezultă din punctul 9 - a treia și a patra liniuță din clauzele contractuale principale partea a II-a (f.16), a avut facultatea de a „citi, înțelege și accepta în mod expres” cuantumul penalităților fixat de reclamantă, nu și pe aceea de a le negocia, fiind astfel îndeplinite condițiile prev. de art. 4 alin. 2 din Legea 193/2000.
În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea 193/2000 („Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”), instanța constată că reclamanta nu a făcut dovada negocierii cu pârâtul a clauzei privind modul de stabilire a penalităților de întârziere.
Verificând cuantumul procentual al penalităților de întârziere stipulate prin contract, instanța constată că penalizarea clientului cu 0,5%/zi întârziere aplicat la debitul principal și nelimitat la acesta conduce la o penalizare anuală de 182,5%. Folosind un criteriu obiectiv stabilit de legiuitor pentru a evalua prejudiciul suferit de reclamantă prin neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârât, respectiv dobânda legală penalizatoare în cazul creanțelor rezultând din exploatarea unei întreprinderi, calculată conform art. 3 alin. 2 din O.G. 13/2011, instanța constată că penalitățile calculate de reclamantă sunt de aproximativ 20 de ori mai mari, aflându-se în disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând cheltuielile pentru recuperarea creanței, ceea ce încadrează clauza prev. de art. 6.1 din „Contractul pentru serviciile V. prestate de V. România S.A. - Condiții generale” în prevederile alin. 1 pct. i din Anexa 1 la Legea 193/2000, care cuprinde lista clauzelor considerate ca abuzive.
De asemenea, examinând clauza prev. de art. 14.1 din „Contractul pentru serviciile V. prestate de V. România S.A. - Condiții generale” („În cazul în care Clientul nu va putea folosi serviciile V. datorită unor defecțiuni în sistemul GSM/UMTS/LTE al V., la solicitarea clientului, taxa lunară de abonament va fi redusă proporțional cu perioada în care Clientul nu a beneficiat de servicii, cu titlu de despăgubiri. … Cu excepția celor prevăzute mai sus, V. nu răspunde pentru daune, oricare ar fi acestea, a căror existență Clientul ar pune-o pe seama nefuncționării serviciului telefonic.”), instanța constată că în cazul neexecutării obligațiilor asumate prin contract de reclamantă, pârâtul nu are dreptul la nicio compensație financiară sau de altă natură pentru eventuale prejudicii suferite, ci doar are posibilitatea, la cererea sa, de a nu plăti abonamentul pentru serviciile care oricum nu i-au fost furnizate. Această clauză, coroborată cu clauza menționată anterior, prin care pârâtul este obligat la plata unor penalități în cuantum procentual de 182,50% anual, creează o disproporție vădită între obligațiile celor două părți în cazul neexecutării contractului, care încadrează clauza prev. de art. 6.1 din „Contractul pentru serviciile V. prestate de V. România S.A. - Condiții generale” în prevederile alin. 1 pct. r din Anexa 1 la Legea 193/2000 care cuprinde lista clauzelor considerate ca abuzive.
Mai mult decât atât, examinând din punct de vedere al clarității exprimării clauza penală cuprinsă în contractul dintre părți, instanța reține că reclamanta a ales să exprime cuantumul procentual al penalităților de întârziere în cifre mici aplicate per zi întârziere, fără a le transforma în mărimi cuantificabile exprimate în unități folosite în tranzacțiile uzuale, cum ar fi un cuantum procentual anual. Acest fapt se poate traduce doar prin intenția profesionistului de a induce în eroare un consumator neavizat și fără experiență în tranzacțiile financiare, pentru a-l determina să încheie un contract în care neexecutarea obligației sale conduce la o penalizare anuală de aproape două ori mai mare decât debitul datorat.
Cu privire la efectul pe care constatarea ca abuzivă a unei clauze contractuale îl are asupra contractului, instanța va avea în vedere atât dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000 („Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”), cât și jurisprudența CJUE în interpretarea normelor Directivei 93/13/CEE.
În acest sens, în Cauza C‑618/10, Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino, Curtea a arătat că: „65 Decurge astfel din textul articolului 6 alineatul (1) că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic. 66.Or, în acest context, trebuie să se constate că, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 86-88 din concluzii, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul (a se vedea în acest sens Ordonanța Pohotovost’, citată anterior, punctul 41 și jurisprudența citată), în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori.”
În esență, prin hotărârea menționată, Curtea a arătat că, în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, decizia instanței trebuie să fie de natură a-l descuraja pe profesionist de la a mai utiliza clauzele constatate de instanță ca abuzive și de a-l obliga pe acesta să examineze înainte de încheierea contractului aceste clauze și prin prisma legislației de protecție a consumatorului, iar nu doar prin prisma protecției intereselor sale materiale și a obținerii unui avantaj maxim din relația cu consumatorul.
Pentru a se ajunge la acest efect, Curtea a arătat că singura cale este sancționarea drastică a profesionistului care acționează neloial din poziția pe care o deține față de consumator, prin lăsarea complet fără efect a clauzelor cu caracter abuziv. În cazul în care instanța doar adaptează clauzele contractuale, fără a le suprima, profesionistul obține, în cel mai rău caz, avantajul prevăzut de lege pentru neexecutarea obligațiilor, iar în marea majoritate a situațiilor în care clientul execută contractul, va obține beneficiul injust stabilit prin clauza abuzivă.
Aplicând aceste principii la cauza de față, instanța reține că, pentru a se atinge scopul sancționator-disuasiv la adresa reclamantei, urmărit atât de legiuitorul european, cât și de cel român prin instituirea normelor juridice de protecție a consumatorilor, odată constatat caracterul abuziv al clauzei de stabilire a penalităților, nu există posibilitatea modificării sau înlocuirii penalităților stipulate în contract, ci doar aceea a înlăturării penalităților.
Pe cale de consecință, instanța, neavând posibilitatea să pronunțe o soluție prin care să constate nulitatea absolută a clauzei abuzive în discuție, întrucât nu există o cerere în acest sens, constată, totuși, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 193/2000, că această clauză nu va produce efecte asupra pârâtului.
În concluzie, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere în cuantum procentual de 0,5%/zi de întârziere aplicat la debitul principal începând cu scadența fiecărei facturi până la achitarea efectivă a debitului principal va fi respins ca nefondat.
Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata unei „juste despăgubiri”, întrucât, astfel cum s-a reținut în analiza situației de fapt, nu s-a făcut dovada unei rezilieri a contractului la solicitarea pârâtului pentru a fi incidente clauzele contractuale care prevăd o astfel de despăgubire, instanța constată că nu există niciun temei contractual pentru o astfel de cerere.
Având în vedere faptul că reclamanta nu a dovedit existența prejudiciului în sumă de 266,23 lei solicitat cu titlu de justă despăgubire, instanța urmează să respingă acest capăt de cerere.
Conform art. 1031 C.pr.civ, întrucât reclamanta a formulat un capăt de cerere în acest sens, iar pretențiile sale au fost parțial admise, pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată dovedite de reclamantă, în cuantum de 50 lei, reprezentând taxă de timbru.
Pentru a soluționa cererea pârâtului de eșalonare a plății debitului stabilit prin prezenta sentință în sumă totală de 791,11 lei compusă din valoarea debitului și cheltuielile de judecată, instanța va avea în vedere prevederile art. 397 alin. 3 C.pr.civ., faptul că pârâtul și-a manifestat intenția de a achita eșalonat debitul stabilit de instanță, precum și situația deosebită a acestuia.
În acest sens, instanța constată că debitorul suferă de o boală cronică gravă conform certificatului de încadrare în grad de handicap nr. 5423/13.12.2011 (f.76) și diverse alte afecțiuni (f. 77-95), precum și faptul că are un venit lunar de 134 lei, conform cuponului de pensie (f.74).
Având în vedere aceste aspecte, instanța constată justificată cererea pârâtului de a i se eșalona obligația de plată către reclamantă pentru a nu fi supus executării silite, fapt ce ar îngreuna efortul financiar asupra sa.
La stabilirea termenelor de plată, pentru a nu prejudicia interesele legale ale reclamantei, instanța va avea în vedere limitele în care poate fi efectuată executarea silită, considerând că în acest mod reclamanta își va acoperi prejudiciul într-o perioadă mai scurtă decât cea în care acesta ar fi acoperit prin executare silită și nu va fi nevoită să avanseze cheltuielile de executare.
Astfel, conform prevederilor art. 728 alin. 1 lit. b C.pr.civ, instanța urmează să eșaloneze plata debitului pe o perioadă de 11 luni, pârâtul urmând a plăti lunar, până în ultima zi a lunii, suma de 78 lei în primele 10 luni și suma de 11,71 lei în ultima lună. Termenele vor curge de la data la care reclamanta va comunica pârâtului cu confirmare de primire contul bancar în care poate fi achitată obligația.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Ia act de recunoașterea parțială de către pârât a pretențiilor reclamantei.
Admite în parte cererea de valoare redusă formulată de S.C. V. S.A., cu sediul în mun. București, Piața Charles de Gaulle, nr. 15, sector 1, CUI_, nr. de înmatriculare în registrul comerțului J_, CUI RO8971726, cont bancar RO28CITI_ deschis la CITI BANK, cu sediu ales la av. C. R.-A. în oraș Voluntari, ..10, Clădirea de birouri O21, ..C. CYCLE EUROPEAN S.R.L. – GLOBAL BUSSINES PARK, jud. Ilfov, împotriva pârâtului N. Nicușor G. cu domiciliul în com. Vîlcelele, ., CNP_.
Obligă pârâtul către reclamantă la plata sumei de 741,71 lei, reprezentând prejudiciu produs prin neplata contravalorii serviciilor de telefonie mobilă prestate în perioada 27.10._12 în baza contractului . nr._/25.09.2012.
Respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamantă a penalităților convenționale în cuantum procentual de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere pentru perioada cuprinsă între scadența fiecărei facturi și data plății efective a debitului principal.
Respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamantă a justei despăgubiri.
Obligă pârâtul către reclamantă la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Eșalonează pe o perioadă de 11 luni plata sumei de 791,71 lei reprezentând debit principal și cheltuieli de judecată, pârâtul urmând a plăti lunar, până în ultima zi a lunii, suma de 78 lei în primele 10 luni și suma de 11,71 lei în ultima lună. Termenele de plată încep să curgă de la data la care reclamanta va comunica pârâtului cu confirmare de primire contul bancar în care poate fi achitată obligația.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Călărași
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.04.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
N. L. P. L. V.
Red. N.L.P.
Tehnored. L.V.
Ex.5/08.05.2014
Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de pentru .
Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei:
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 662/2014. Judecătoria... | Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... → |
|---|
