Pretenţii. Sentința nr. 3035/2014. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3035/2014 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 535/202/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 3035/2014
Ședința publică de la 04 Noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. P. N.
Grefier L. B.
Pe rol judecarea cauzei civile formulată de reclamantul S. I. împotriva pârâtei E. Distribuție Dobrogea SA, având ca obiect pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 28.10.2014, a căror susțineri au fost consemnate în încheierea din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta sentință când, instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 04.11.2014, când în urma deliberării avute a pronunțat următoarea soluție:
I NS T A N Ț A
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 29.01.2014 sub nr._ , reclamantul S. I. a chemat în judecată pe pârâta S.C. E. DISTRIBUȚIE S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 500 EURO/ lună corespunzătoare lunii ianuarie 2014, reprezentând contravaloarea folosinței terenului în suprafață de 10 mp situat în mun. Călărași, ., jud. Călărași. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că a devenit proprietarul terenului în suprafață de 400,17 mp situat în mun. Călărași, . ( actual .. 2A) conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3883 de BNP P. D..
A mai arătat că la limita proprietății sale, în interiorul acesteia, se află un stâlp și un transformator electric cu tablou de distribuție montat pe acest stâlp și pe un stâlp aflat pe domeniul public.
Reclamantul a susținut că stâlpul din interiorul proprietății sale este fixat în fundație și că accesul la acesta se face prin poarta de intrare în curtea sa, iar transformatorul electric, în afară de faptul că îi folosește terenul, îi provoacă multe inconveniente reclamantului și familiei acestuia prin undele electromagnetice, prin pericolul de explozie și ca urmare a accesului personalului pârâtei la transformator.
Reclamantul a susținut și faptul că a încercat o mediere cu pârâta pentru a o determina fie să mute echipamentele în spațiul public, fie să plătească o chirie la valoarea suprafeței utilizate, dar aceasta nu s-a prezentat.
În drept, și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 1357 și urm. C.civ. și art. 64 din Legea 192/2006.
În dovedirea cererii, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiza tehnică. A atașat cererii copii certificate de pe cartea sa de identitate (f5), fotografii (f.10,21-23), procese-verbale încheiate de mediator (f.11-12), contract de vânzare cumpărare nr.3883/11.12.2013 încheiat la BNP P. D. (f.14), încheiere OCPI nr._/07.06.2013 (f.15), extrase carte funciară (f.16-17, 19-20), încheiere OCPI nr._/12.12.2013 (f.18).
Prin încheierea din 06.02.2014 pronunțată în dosarul_ /a1 a fost admisă cererea de reexaminare formulată de reclamant și s-a stabilit că cererea din cauza de față a fost legal timbrată cu suma de 163,13 lei.
Pârâta a formulat întâmpinare (f.39-48), prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantului.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat, întemeindu-se pe prevederile art. 3 pct. 39 și art. 3 pct. 68 din Legea 123/2012, că are calitatea de operator de distribuție a energiei electrice și în această calitate deține capacitățile energetice indicate în cererea reclamantului în vederea îndeplinirii obiectului de activitate – distribuția energiei electrice – care este clasificat legal ca un serviciu public.
A mai arătat, în esență, că la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului de către reclamant, stâlpul și postul de transformare se găseau pe acest teren, fiind edificate cu mult timp în urmă, și că potrivit prevederilor art. 3 pct. 63 și art. 44 alin. 4 din Legea 123/2012, prevederi care au existat și în reglementările anterioare, terenul pe care se află rețelele de distribuție existente la . legii 123/2012 sunt și rămân în proprietatea publică a statului. A concluzionat că reclamantul, în calitate de proprietar al terenului pe care se află o capacitate energetică existentă la momentul dobândirii dreptului de proprietate, este obligat să respecte sarcina existentă pe acel teren, atât timp cât capacitățile energetice sunt de interes general, deservind utilitatea publică.
Pârâta a susținut că a dobândit dreptul de a utiliza cu titlu gratuit terenurile aferente capacităților energetice aparținând domeniului public al statului prin contractul de concesiune nr. 4/2005 și că deține Licența nr. 461/29.04.2002 emisă de ANRE pentru distribuția energiei electrice.
În cuprinsul întâmpinării, pentru a-și justifica dreptul de a utiliza terenul proprietatea reclamantului, pârâta a evocat și citat dispozițiile art. 12 alin. 2, art. 14, art. 44 alin. 4 din Legea 123/2012, dispozițiile corespondente din reglementările anterioare, art. 44 alin. 7 din Constituție, art. 555-556 din Codul Civil, decizii ale Curții Constituționale și dispozițiile din Legea 47/1992 care conferă caracter obligatoriu acestor decizii.
Pe baza analizării acestor texte de lege și jurisprudenței Curții Constituționale, pârâta a concluzionat că legiuitorul a instituit în favoarea operatorului de distribuție, pe lângă drepturile pe care le are asupra terenurilor proprietate publică ocupate de rețele de distribuție, și drepturi asupra terenurilor proprietate privată, respectiv drepturi de uz și servitute care pot fi exercitate pe toată durata de funcționare a capacității energetice, ori temporar cu ocazia intervențiilor necesare la capacitatea energetică.
Întemeindu-se pe prevederile art. 12 alin. 9 din Legea 123/2012, pârâta a arătat că poate fi obligată la despăgubiri pentru exercitarea acestor drepturi numai în cazul în care se produc pagube proprietarilor cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizare, reparații, revizii sau avarii, în măsura în care ar fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, iar nu pentru folosința terenurilor.
În acest sens, a invocat și dispozițiile HG 135/2011 prin care se stabilește modelul cadru al convenției la care se face trimitere în art. 12 alin. 5 și 6 din Legea 123/2012 și regulile de determinare a cuantumului despăgubirilor.
Pârâta a susținut și faptul că Legea energiei și gazelor naturale stabilește cadrul de reglementare pentru desfășurarea activităților din sectorul energiei electrice și că această reglementare face distincție între capacitățile energetice existente la . legii și cele înființate ulterior sub aspectul regimului juridic al terenurilor pe care sunt amplasate. În acest sens, a arătat că potrivit prevederilor art. 10 alin. 3, 4 și art. 17 alin. 2 din lege, autorizațiile de înființare pentru realizarea de capacități noi se acordă numai pe imobile proprietate publică sau privată a statului sau unităților administrativ-teritoriale, pe imobile proprietate privată a solicitantului sau deținute cu un titlu legal, iar dacă terenul este proprietatea unui terț, titularul poate cumpăra sau iniția procedura de expropriere, în timp ce, terenurile pe care se află pentru capacitățile energetice existente sunt și rămân în proprietatea publică a statului.
A mai arătat pârâta că suma solicitată de reclamant nu rezultă din afectarea terenului pentru exercitarea drepturilor de uz și servitute de către pârâtă și nu reprezintă pagube cauzate cu ocazia intervențiilor la capacitățile energetice, reclamantul invocând răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, fără a face dovada unui prejudiciu, fără a arăta cine se face vinovat de existența unui prejudiciu și fără a demonstra legătura de cauzalitate dintre un eventual prejudiciu și eventuala vinovăție a subscrisei.
Pârâta a concluzionat că exercitarea drepturilor de uz și servitute instituite prin lege nu poate produce prin ea însăși pagube, deoarece exercitarea unui drept în limitele legii nu poate vătăma pe nimeni.
A mai concluzionat și că dacă legiuitorul ar fi înțeles să dispună ca pentru drepturile pe care le exercită asupra imobilelor proprietate privată pârâta ar datora anumite prestații pecuniare, ar fi reglementat în mod expres această obligație.
Un al doilea motiv invocat de pârâtă în întâmpinare se referă la pretinsul prejudiciu invocat de reclamant.
În acest sens, se arată în întâmpinare că inconvenientele invocate de reclamant privind undele electromagnetice, pericolul de explozie sau accesul pârâtei la capacitățile energetice sunt simple afirmații, fără suport legal și neprobate. A mai arătat că împiedicarea titularilor autorizațiilor de a-și exercita drepturile se sancționează contravențional.
La punctul III al întâmpinării, pârâta caracterizează ca absurdă o eventuală dispoziție a instanței de a o obliga pe pârâtă să plătească despăgubiri sau să mute capacitățile energetice, întrucât dacă s-ar dispune astfel pentru toate capacitățile energetice aflate în această situație pârâta ar fi în imposibilitate de a presta serviciul public de distribuție a energiei electrice, neavând în patrimoniu suficiente terenuri pentru a nu afecta niciunul dintre terenurile aflate în proprietatea privată. Pârâta a mai caracterizat și ca abuzivă eventuala sa obligare la plata unor sume de bani cu titlu de despăgubire, în lipsa oricărui cadru legal și a oricărei culpe. A invocat în acest sens Decizia ÎCCJ nr. 1760/18.05.2010 și Hotărârea CEDO în cauza M. C. ș.a. împotriva României.
În drept a invocat art. 205 C.pr.civ., Legea 123/2012, HG 135/2011.
În dovedirea motivelor invocate în întâmpinare a anexat înscrisuri (f.49-81).
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare (f.85-86), în care a arătat că nu contestă calitatea pârâtei de operator de distribuție a energiei electrice și a răspuns la o parte din susținerile pârâtei.
La primul termen de judecată, având în vedere susținerile părților din întâmpinare și răspunsul la întâmpinare, instanța a pus în vedere pârâtei să facă dovada afirmațiilor din întâmpinare privind autorizația de amplasare, dovada dreptului de proprietate și a sarcinilor asupra bunului reclamantului.
În răspuns, pârâta a transmis prin poșta electronică la 26.05.2014 un set de înscrisuri (f.94-114), respectiv licența nr. 461/29.04.2002 emisă de ANRE, evidența mijloacelor fixe, fișa mijlocului fix, condițiile asociate licenței nr.461 și anexele acesteia. La data de 25.05.2014 pârâta a transmis prin fax un alt set de înscrisuri (f.117-161) cuprinzând aceleași înscrisuri și, suplimentar, contractul nr. 4 din 18.04.2005 având ca obiect concesiunea serviciului de distribuție a energiei electrică.
La termenul din 10.06.2014, instanța a pus în vedere reclamantului să facă dovada că a efectuat demersuri pentru a încheia o convenție cu pârâta pentru reglementarea folosinței terenului proprietatea reclamantului. Dovada încercării unei negocieri cu pârâta a fost depusă la termenul din 15.07.2014 (f.165-166).
Pârâta nu a depus nicio dovadă că ar fi răspuns la demersurile reclamantului, iar avocatul reclamantului, la interpelarea instanței a afirmat același lucru.
La termenul din 15.07.2014 (f.167) instanța a admis la solicitarea reprezentantului reclamantului proba cu înscrisuri și proba cu expertiză imobiliară. În prezența avocatului reclamantului și în absența reprezentantului pârâtei, legal citată cu termen în cunoștință, față de imposibilitatea ajungerii la o soluție amiabilă cu privire la exercitarea drepturilor prev. de lege de către pârâtă asupra imobilului reclamantului, instanța a dispus efectuarea unei expertize prin care s-a urmărit stabilirea limitelor materiale de exercitare a drepturilor invocate de pârâtă prin întâmpinare și a valorii pecuniare a acestor drepturi.
La data de 02.09.2014, pârâta a depus la dosar „concluzii scrise” (f.173-177) în care a rezumat susținerile din întâmpinare.
Raportul de expertiză tehnică imobiliară (f.179-186) a fost depus la dosarul cauzei la data de 15.09.2014.
La termenul din 16.09.2014, instanța a comunicat raportul reprezentantului reclamantului și, față de depunerea raportului cu doar o zi înainte de termenul de judecată, a dispus comunicarea raportului către pârâtă și a amânat judecarea cauzei pentru ca părțile să poată formula obiecțiuni.
La 07.10.2014, pârâta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză (f.191-195), prin care a solicitat să se pună în vedere expertului să precizeze: 1. are calitatea de expert electroenergetic sau tehnic de altă natură și dacă sub acest aspect consideră că poate efectua o expertiză de genul celei încredințate de către instanță în cauza de față; 2. care a fost modalitatea de măsurare și cu ce echipamente a efectuat măsurătorile pentru a răspunde la obiectivul 1; 3. care au fost argumentele pentru care a asimilat suprafața stabilită la punctul 3 cu zonele de protecție și siguranță, în ce mod folosește pârâta zonele de protecție și siguranță și care este justificarea pentru plata despăgubirilor pentru aceste suprafețe, în condițiile în care expertul afirmă că terenul este folosit de proprietar pentru alte construcții. Pârâta nu a solicitat administrarea unei contraprobe la expertiza administrată la solicitarea reclamantului.
La termenul din 07.10.2014, instanța a respins ca tardiv formulată prima obiecțiune a pârâtei, având în vedere faptul că proba cu expertiza a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, a fost admisă la un termen de care pârâta avea cunoștință și la care se putea prezenta pentru a dezbate utilitatea probei, iar specialitatea expertului a fost stabilită în condiții de contradictorialitate și putea fi contestată la termenul la care a fost admisă expertiza.
La același termen, instanța a dispus comunicarea obiecțiunilor către expert, cu precizarea că acesta urmează să răspundă doar la obiecțiunile 2 și 3 (f.201). Răspunsul expertului a fost depus la dosar la data de 20.10.2014 (f.202-205).
La termenul din 28.10.2014, reclamantul și-a precizat cererea sub aspectul cuantumului obiectului și a arătat că solicită despăgubiri în limitele stabilite prin expertiza efectuată în cauză și pentru toată perioada desfășurării procesului, până la pronunțarea unei soluții în cauză.
Având în vedere că, potrivit art. 204 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ., majorarea cuantumului obiectului cererii nu constituie modificare a cererii și că prejudiciul invocat de reclamant este unul continuu, iar taxa de timbru achitată inițial este acoperitoare pentru pretențiile actualizate, instanța, în temeiul art. 397 alin. 2 C.pr.civ., a pus în discuție și a luat act de precizările reclamantului sub aspectul cuantumului obiectului cererii, urmând să se pronunțe în limitele precizate.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3883 din 11.12.2013 de BNP P. D. (f.13-14), reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului format din suprafața de 400 mp teren intravilan și construcție nefinalizată existentă situat în mun. Călărași, . (.. 2A), jud. Călărași.
Prin încheierea OCPI nr._ din 12.12.2013 (f.18) s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantului și soției acestuia în cartea funciară nr._ provenită din cartea funciară de pe hârtie nr. 2555 a UAT Călărași.
Conform susținerilor reclamantului, necombătute de pârâtă, astfel cum rezultă și din expertiza tehnică administrată în cauză (f.181), la limita terenului proprietatea reclamantului este amplasată o capacitate energetică formată din doi stâlpi și un post de transformare cu tablou de distribuție. Din fotografiile depuse la dosarul cauzei de reclamant (f.10) se constată că unul dintre stâlpi se află pe domeniul public, iar postul de transformare și cel de-al doilea stâlp se află în interiorul curții reclamantului.
Din fișa mijlocului fix cu nr. de inventar_ (f.123) instanța reține că postul de transformare identificat cu denumirea „POST PTA 3153” a fost dat în folosință la data de 01.07.1967.
Pe baza înscrisurilor depuse și a afirmațiilor pârâtei, necontestate de reclamant, instanța reține că această capacitate energetică se află în proprietatea statului și i-a fost dată spre folosință odată cu rețeaua de distribuție a energiei electrice din județul Călărași în care este integrată, conform contractului de concesiune a serviciului de distribuție a energiei electrice nr. 4 din 18.04.2005 încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului și S.C. Filiala de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice Electrica Dobrogea S.A. (f.119-122) și a licenței pentru distribuția energiei electrice nr. 461 din 29.04.2002, eliberată la 09.07.2007 (f.125).
Nu s-a făcut nicio dovadă în cauză că între operatorul de distribuție și proprietarii anteriori ai terenului ar fi existat vreo convenție privind modul de desfășurare a activităților pârâtei prin care s-ar fi reglementat exercitarea drepturilor de uz asupra imobilului al cărui proprietar actual este reclamantul prevăzute de reglementările anterioare din domeniul energiei.
Prin procesele-verbale încheiate de mediator (f.11-12) și invitația la negociere emisă de reclamant (f. 165-166) s-a făcut dovada că reclamantul a încercat soluționarea litigiului privind prejudiciile produse prin exercitarea drepturilor pârâtei asupra imobilului reclamantului. Pârâta nu a făcut nicio dovadă că ar fi răspuns în vreun fel la aceste demersuri.
Pe baza raportului de expertiză (f.180-184), instanța reține că suprafața efectiv ocupată de stâlpul de electricitate și postul de transformare PTA 3135 amplasat pe terenul reclamantului este de 2,46 mp, iar suprafața din terenul aparținând reclamantului corespunzătoare exercitării dreptului de uz pentru exploatarea și întreținerea echipamentelor energetice este de 199,83 mp.
Din răspunsul expertului la obiecțiunile pârâtei cu privire la concluziile obiectivul 3 din raportul de expertiză (f.203-205), instanța reține că la stabilirea suprafețelor necesare exercitării drepturilor pârâtei asupra terenului reclamantului a fost avută în vedere din suprafața calculată conform Normelor tehnice de delimitare a zonelor de protecție și siguranță doar suprafața liberă de construcții din terenul reclamantului.
În drept, instanța va analiza cauza de față pe baza regulilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prev. de 1357 și urm. C.civ. invocate de reclamant prin cererea introductivă. Pentru a stabili incidența acestor reguli, instanța trebuie să stabilească dacă pârâta avea obligații legale față de reclamant, care era natura juridică a acestor obligații, dacă pârâta și-a îndeplinit aceste obligații, iar în caz contrar, dacă neîndeplinirea obligațiilor pârâtei constituie o faptă prejudiciabilă extracontractuală. De asemenea, în cazul constatării existenței unei fapte prejudiciabile în sarcina pârâtei, având în vedere cererea reclamantului, instanța trebuie să stabilească întinderea prejudiciului și să o oblige pe pârâtă la repararea acestuia.
Înainte de a proceda la analiza expusă anterior, pentru a se putea stabili în mod judicios drepturile și obligațiile reciproce ale părților, instanța consideră că este necesar să se stabilească regimul juridic al terenurilor afectate capacității energetice în litigiu.
Cu privire la suprafața de 2,46 mp ocupată de ansamblul compus din stâlp și postul de transformare PTA3153, instanța reține că potrivit definiției legale din art. 3 pct. 63 din Legea 123/2012, capacitatea energetică în litigiu interconectată cu alte echipamente energetice face parte din rețeaua electrică de distribuție obiect al concesiunii și licenței deținute pârâtă. Conform dispozițiilor art. 44 alin. 4 din Legea 123 „terenurile pe care se situează rețele electrice de distribuție existente la . prezentei legi sunt și rămân proprietatea publică a statului” (prevederi similare există la pct. 14 din lista anexă la Legea 213/1998 privind proprietatea publică și au existat în reglementările anterioare ale distribuției energiei electrice – exemplu art. 35 alin. 3 din Legea 13/2007).
Față de aceste dispoziții legale, având în vedere și faptul că stâlpul și postul de transformare existau cu mult înaintea constituirii drepturilor de proprietate al autorilor reclamantului și dobândirii acestui drept de către reclamant, instanța constată că suprafața de 2,46 mp pe care se află amplasat stâlpul și postul de transformare PTA 3153 constituie proprietate publică a statului. Cum caracterele juridice ale proprietății publice reglementate de art. 136 din Constituția României, astfel cum sunt dezvoltate în art. 861 C.civ., nu permit dobândirea sau transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor proprietate publică prin uzucapiune sau acte juridice civile, instanța constată că reclamantul nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren prin contract de vânzare cumpărare sau prin înscrierea în cartea funciară, astfel că reclamantul nu are niciun drept legitim asupra acestui teren.
Față de aceste considerente, având în vedere și faptul că pârâta folosește în mod legal suprafața de 2,46 mp în virtutea dreptului de a utiliza cu titlu gratuit terenul proprietate publică pe care se află suprafețele energetice, drept conferit prin contractul de concesiune a serviciului de distribuției a energiei electrice nr. 4/2005, instanța constată că reclamantul nu deține un drept de proprietate aferent acestei suprafețe de teren, astfel că nu se poate reține în sarcina pârâtei o faptă prejudiciabilă constând în limitarea exercitării de către reclamant a atributelor dreptului de proprietate.
Față de motivele expuse, instanța urmează să respingă ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la acoperirea prejudiciului produs prin lipsa folosinței terenului în suprafață de 2,46 m pe care se află amplasată capacitatea energetică formată din stâlp și post de transformare PTA 3153.
Pentru a se pronunța asupra cererii reclamantului de obligare a pârâtei la acoperirea prejudiciului produs prin lipsa de folosință asupra suprafeței de 199,83 mp, instanța urmează să stabilească regimul juridic al dreptului pârâtei asupra terenului reclamantului, limitele materiale și juridice ale acestui drept și, mai ales, să stabilească dacă pârâta avea obligații față de reclamant corelative cu exercitarea acestor drepturi.
Conform prevederilor art. 12 alin. 2 din Legea 123/2012, asupra terenurilor aflate în proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice aflate în vecinătatea capacităților energetice sunt instituite limitări ale dreptului de proprietate în favoarea titularilor de licențe. Aceste limitări sunt reglementate sub forma unor drepturi reale de uz, servitute sau trecere subterană, aeriană sau de suprafață, precum și sub forma dreptului de acces la utilități și a dreptului de a obține restrângerea sau încetarea unor activități ale proprietarului.
Examinând conținutul dreptului de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității, obiect al autorizației de înființare, pentru reviziile, reparațiile și intervențiile necesare instituit de dispozițiile art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012 în favoarea deținătorilor de licențe asupra terenurilor proprietate privată aflate în vecinătatea capacităților energetice, astfel cum este acesta reglementat în art. 14 alin. 3 din Legea 123/2012, instanța constată că în exercitarea acestui drept, deținătorul licenței poate să depoziteze materiale, echipamente, utilaje, instalații pentru întreținere, revizii, reparații și intervenții necesare pentru asigurarea funcționării normale a capacității, să instaleze utilaje și să lucreze cu acestea, să desființeze sau să reducă culturi, plantații ori alte amenajări existente și să restrângă activități ale proprietarului, în măsura și pe durata strict necesare executării operațiilor de întreținere, reparații, revizii sau intervenții pentru asigurarea funcționării normale a capacității, cu respectarea legislației în vigoare. Din același text, coroborat cu prevederile art. 12 alin. 3 din Legea 123/2012, rezultă că acest drept se întinde pe toată durata funcționării normale a capacității energetice și poate fi exercitat ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcționării normale a capacității, fără a fi necesară înscrierea în cartea funciară.
Comparând conținutul dreptului de uz expus anterior cu cel al dreptului reglementat de art. 12 alin. 2 lit. a și art. 14 alin. 1 și 2 din Legea 123/2012 care presupune o exercitare temporară și notificarea proprietarului, se constată că dreptul de uz reglementat de art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012 se exercită continuu și presupune posibilitatea restrângerii în orice moment a folosinței proprietarului terenului, la dispoziția suverană a deținătorului licenței, a cărui singură obligație este cea de notificare, iar în anumite situații, conform art. 14 alin. 4 din Legea 123/2012, chiar și fără o notificare scrisă prealabilă.
În consecință, pentru motivele expuse, instanța constată că în baza dispozițiilor Legii 123/2012 care reglementează și activitatea operatorilor de distribuție a energiei electrice, pârâta deține asupra terenului proprietatea reclamantului un drept real de uz, care presupune și dreptul de a folosi oricând și de a limita exercitarea drepturilor proprietarului asupra terenului aflat în vecinătatea capacității energetice pe care o utilizează în baza licenței și contractului de concesiune.
Având în vedere conținutul, durata și modalitatea și mijloacele de exercitare prevăzute de lege, instanța constată că dreptul de uz reglementat de dispozițiile art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012 are în componența sa un drept de folosință permanentă asupra terenurilor aparținând terților aflate în imediata vecinătate a capacităților energetice, drept a cărui exercitare presupune posibilitatea ocupării terenului în orice moment și limitarea exercitării atributelor dreptului de proprietate de către terțul proprietar al terenului afectat dreptului de uz.
Analizând susținerile pârâtei cu privire la faptul că pentru acest drept nu are nicio obligație corelativă față de reclamant, instanța reține în primul rând că potrivit prevederilor art. 12 alin. 4 din Legea 123/2012, exercitarea drepturilor reale instituite de acest act normativ asupra terenurilor se exercită gratuit asupra bunurilor proprietate a statului sau a unităților administrativ teritoriale. Din interpretarea per a contrario a acestui text de lege, coroborată cu disp. art. 12 alin. 5 și 7 din Legea 123/2012, se constată că exercitarea drepturilor reale asupra bunurilor proprietate a terților, persoane fizice sau juridice de drept privat, nu se realizează cu titlu gratuit, ci contra unor indemnizații și despăgubiri care ar trebui stabilite în baza convențiilor încheiate între operatorul de distribuție și proprietarul terenului.
În raport de aceste dispoziții legale, instanța constată total lipsite de temei susținerile pârâtei în sensul că ar presta o activitate de interes public și pentru acest motiv ar avea dreptul să utilizeze bunurile terților fără a avea și o obligație de plată a echivalentului acestei folosințe. Din ansamblul prevederilor legale enunțate, se desprinde concluzia că în temeiul caracterului de activitate de interes public pe care o desfășoară, pârâta are drepturile conferite de lege și, în plus, are dreptul să demareze proceduri de expropriere pentru înființarea de capacități energetice noi, dar nu rezultă nicicum că aceste drepturi sunt echivalente unui drept de a rechiziționa temporar sau permanent, fără despăgubire, bunuri aparținând unor subiecți de drept privat.
Examinând jurisprudența invocată de pârâtă, cu referire în primul rând la considerentele Deciziei cu privire la admisibilitatea cererii nr._ prezentată de M. C. și alții (f.62-74), care are caracter obligatoriu în temeiul art. 20 din Constituția României, instanța reține că o situați similară celei din cauza de față a fost calificată ca o măsură de reglementare a folosinței bunurilor, iar nu ca o privare de proprietate, (par.33). Se mai reține și că reglementarea domeniului energiei electrice oferă o largă marjă de apreciere statului. Cu toate acestea, motivul fundamental reținut de Curte pentru a se respinge cererea întemeiată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este acela că reclamanții beneficiau de garanțiile prevăzute de lege și puteau obține repararea prejudiciului produs prin încheierea unor convenții cu distribuitorul de energie sau prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, remediu considerat suficient de Curte (par. 40, 41 din decizie). Prin aceste argumente, jurisprudența indicată constituie de fapt un argument în plus pentru care solicitarea de despăgubiri a reclamantului din cauza de față nu poate fi respinsă de plano cum solicită pârâta, fără a analiza pe fond limitările aduse dreptului de proprietate ale reclamantului sub aspect calitativ și cantitativ, întrucât, conform raționamentului Curții, tocmai judecarea fondului acestei acțiuni și evaluarea în concret de către o instanță independentă și imparțială constituie una dintre garanțiile interne ale respectării dreptului fundamental instituit de art. 1 Protocolul 1 la Convenție.
Sub aspect cantitativ, trebuie reținut din considerentele Curții (par. 44) că speța analizată în decizia menționată anterior este complet diferită de situația din cauza de față, întrucât în speța dedusă judecății CEDO se discută despre prejudiciul produs prin exercitarea drepturilor operatorului de distribuție asupra unei suprafețe de teren reduse raportat la suprafața totală a terenului reclamanților, suprafață pe care oricum nu se putea construi întrucât era teren extravilan, concluzionându-se că proprietarii puteau folosi această suprafață ca teren arabil pe care să îl exploateze ca atare. Or, în cauza de față este vorba de o suprafață semnificativă de teren prin raportare la totalul suprafeței de teren aparținând reclamantului situată în curtea unui imobil aflat în intravilanul municipiului Călărași, pe care s-ar putea pune problema limitării exercitării drepturilor proprietarului terenului de a edifica alte construcții sau a efectua alte lucrări cu caracter permanent sau temporar.
Sub același aspect, instanța constată nerelevante și celelalte soluții jurisprudențiale pronunțate de instanțe interne (decizia civilă nr. 16/26.02.2013 a Tribunalului C. f.49-53 și sentința civilă nr.1207/14.12.2012 a Judecătoriei Gurahorn – f.75-80) invocate de pârâtă, având în vedere că în spețele analizate în hotărârile atașate la dosarul cauzei au fost soluționate situații similare celei deduse analizei CEDO, respectiv situații de amplasare a unor capacități energetice (exclusiv stâlpi) pe terenuri arabile extravilane. În privința deciziei 1760/18.05.2010 pronunțată de ÎCCJ (f.54-61), considerentele acesteia nu prezintă nicio relevanță în cauză având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a analizat și nu s-a pronunțat relativ la drepturile de uz sau superficie, ci exclusiv cu referire la despăgubiri pentru dreptul de proprietate asupra terenului ocupat de capacități energetice.
Revenind la analiza dispozițiilor legale interne pertinente în cauză, instanța consideră că deși dispozițiile art. 12 alin. 5 din Legea nr. 123/2012 se referă la obligația încheierii unei convenții pentru capacitățile energetice noi, iar alin. 7 se referă la convențiile încheiate anterior intrării în vigoare a legii pentru capacitățile existente la acel moment, acest fapt nu trebuie interpretat în sensul că pentru capacitățile existente la momentul intrării în vigoare a legii pentru care nu există convenții încheiate, operatorul de distribuție nu ar avea obligația de a încheia o convenție la solicitarea proprietarului terenului afectat. O astfel de interpretare ar fi în mod vădit inechitabilă, permițând operatorului de distribuție ca prin propria voință să limiteze dreptul la indemnizări și despăgubiri, refuzând pur și simplu încheierea unei convenții, ceea ce contravine evident dispozițiilor art. 12 alin. 11 din Legea 123/2010. De altfel, dreptul proprietarului terenului de a solicita încheierea unei convenții pentru reglementarea modului de exercitare a drepturilor reale ale operatorului de distribuție asupra terenului a existat și în reglementările anterioare (cu titlu de exemplu art. 16 din Legea 13/2007 completate cu disp. HG 135/2011), astfel că, chiar dacă s-ar admite că nu se poate solicita încheierea convenției în baza reglementării actuale, această solicitare apare ca justificată în baza reglementărilor anterioare.
Față de argumentele juridice expuse, instanța constată că pârâta avea obligația legală de a încheia cu reclamantul, la solicitarea acestuia, o convenție prin care să se reglementeze limitele materiale ale exercitării dreptului de uz instituit în favoarea sa prin disp. art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012, precum și modul și criteriile de stabilire a indemnizațiilor și despăgubirilor rezultate din exercitarea acestui drept.
Pentru încheierea acestei convenții nu putea fi folosit cu caracter obligatoriu formularul de contract-cadru prevăzut de HG 135/2011 întrucât reglementarea secundară respectivă a fost emisă în vederea aplicării unitare a dispozițiilor Legii 13/2007, ea încetându-și valabilitatea odată cu abrogarea acestui act normativ. Totuși, chiar dacă această reglementare nu are caracter obligatoriu, în absența edictării unei noi norme secundare de punere în aplicare a dispozițiilor Legii 123/2012 sub același aspect, ea poate avea un caracter orientativ, putând constitui o bază pentru demararea negocierii unui contract.
Faptul că după . Legii 123/2012, legiuitorul secundar nu și-a îndeplinit obligația de a reglementa, pe calea unei alte hotărâri de guvern, criteriile de stabilire a acestor indemnizații și despăgubiri și clauzele minimale ale unei astfel de convenții, nu poate constitui o piedică în calea reglementării modului de exercitare a dreptului de uz instituit în favoarea pârâtei, având în vedere că lipsa unor criterii legale obligatorii nu poate fi imputată reclamantului și nici nu împiedică stabilirea pe baze contractuale a acestora.
În consecință, față de motivele expuse, instanța constată că refuzul pârâtei de a-și îndeplini obligația legală de a reglementa pe calea unei convenții civile modul de exercitare a drepturilor reale asupra terenului proprietatea reclamantului, cu toate că a fost invitată la mediere și i s-a solicitat expres încheierea unei astfel de convenții, constituie o faptă prejudiciabilă care poate atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în condițiile producerii unui prejudiciu.
Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unor pagube materiale directe produse reclamantului prin acțiuni concrete ale pârâtei care să dea acestuia dreptul la despăgubiri, analiza prejudiciului va fi restrânsă doar la analiza existenței și întinderii dreptului reclamantului la o indemnizație corespunzătoare limitării folosinței terenului și exercitării de către pârâtă a dreptului de uz.
Întrucât legea prevede distinct dreptul la indemnizare și dreptul la despăgubiri, dar nu stabilește decât criteriile de evaluare a cuantumului despăgubirilor (art. 15 alin. 10 din Legea 123/2012), rezultă că proprietarul terenului afectat dreptului real are dreptul la o indemnizare pentru exercitarea de către operatorul de distribuție, indemnizația urmând a fi stabilită prin convenția încheiată de părți.
Preluând doar cu titlu orientativ criteriile de stabilire a indemnizației prevăzute în HG 135/2011, se constată că în cazul exercitării dreptului de uz pe perioade limitate în vederea efectuării de lucrări de retehnologizare, întreținere, reparații, revizii, intervenții în caz de avarii, precum și alte intervenții necesare pentru asigurarea funcționării normale a capacităților energetice, cuantumul indemnizației se stabilește prin acordul părților, cel mult la nivelul chiriei minime pe metru pătrat stabilite prin raportare la chiria minimă stabilită pentru folosința unui teren din aceeași categorie de către administrația publică locală.
Întrucât, astfel cum s-a stabilit anterior, dreptul de uz reglementat de art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012 se exercită continuu și presupune posibilitatea restrângerii în orice moment a folosinței proprietarului terenului, la dispoziția suverană a deținătorului licenței a cărui singură obligație este cea de notificare, iar în anumite situații, conform art. 14 alin. 4 din Legea 123/2012, chiar și fără o notificare scrisă prealabilă, instanța reține că în absența unei reglementări contractuale, nu există nicio altă limitare în exercitarea folosinței aferente dreptului de uz asupra terenului reclamantului, în afara voinței pârâtei. În consecință, în situația din speță, dreptul de folosință al pârâtei este unul permanent și nelimitat, astfel că prejudiciul produs reclamantului este unul continuu și este echivalent cu contravaloarea folosinței de către pârâtă a terenului.
Prin concluziile la obiectivul de la litera C din expertiza administrată în cauză s-a stabilit că nivelul valorii lipsei de folosință a terenului, echivalent cu valoarea folosinței terenului de către pârâtă, este de 1 leu/mp/lună. Această valoare a fost stabilită de expert în mod judicios pe baza prețului de închiriere stabilit de autoritatea locală și a prețului de închiriere stabilit conform prevederilor art. 17 din Legea 50/1991. Examinând prețul stabilit de expert se constată că acesta îndeplinește și criteriul considerat de instanță orientativ din HG 135/2011, și anume acela de a se situa sub valoarea chiriei minime de 1,05 lei/mp/lună stabilită pentru folosința unui teren din aceeași categorie de către administrația publică locală.
Față de toate motivele expuse, instanța constată că valoarea exercitării dreptului de uz asupra terenului reclamantului este echivalentă cu prețul închirierii suprafeței de teren destinate exercitării dreptului de uz prev. de art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012, suprafață stabilită conform criteriilor legale.
Cu privire la întinderea materială a dreptului de uz, instanța reține că, în absența unei convenții între părți și a criteriilor stabilite de legiuitor, operatorul de distribuție a energiei electrice își stabilește singur suprafața asupra căreia poate exercita acest drept și pe care poate limita exercitarea drepturilor proprietarului terenului. Astfel, cum regimul legal al obținerii autorizațiilor de construire conform Legii 50/1991 presupune obținerea prealabilă a unui aviz de la operatorul de distribuție a energiei electrice, se constată că acesta, în vederea exercitării drepturilor prev. de art. 12 alin. 2 din Legea 123/2012 poate limita inclusiv dreptul proprietarului terenului de a construi pe terenul său.
Prin raportul de expertiză, folosindu-se criterii furnizate de normele legale secundare care reglementează activitatea operatorilor de distribuție, s-a stabilit că suprafața necesară exercitării dreptului de uz al pârâtei asupra terenului reclamantului este de 199,83 mp.
Referitor la obiecțiunile pârâtei privind modul de stabilire a suprafeței necesare exercitării dreptului reglementat de art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012, instanța reține că, deși a contestat raționamentul expertului de stabilire a acestei suprafețe, pârâta nu a indicat modalitatea pe care ea ar fi considerat-o corectă și probe pentru stabilirea acestei suprafețe într-o altă modalitate.
Pentru a analiza corectitudinea raționamentului expertului care a calculat această suprafață de teren pe baza distanțelor de protecție și de siguranță, instanța va porni de la prevederile art. 11 lit. f și art. 17 din Ordinul ANRE 4/2007, conform căruia pentru posturile electrice de transformare se stabilesc zone de protecție și siguranță, care pot fi modificate cu acordul titularului licenței de distribuție.
Conform definițiilor legale ale acestor noțiuni prev. art. 3 pct. 82 și 83 din Legea 123/2012, zona de siguranță (care include și zona de protecție) este „zona adiacentă capacităților energetice, extinsă în spațiu, în care se instituie restricții și interdicții în scopul asigurării funcționării normale și pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor și mediului”.
Comparând această definiție legală cu scopul pentru care legiuitorul a instituit dreptul de uz asupra terenurilor adiacente capacităților energetice prin art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012 („dreptul de uz pentru asigurarea funcționării normale a capacității, obiect al autorizației de înființare, pentru reviziile, reparațiile și intervențiile necesare”), se constată că raționamentul expertului este corect în sensul asimilării zonei de siguranță instituită, printre altele, pentru a se impune proprietarului terenului anumite limitări ale exercitării normale a dreptului de proprietate (restricții și interdicții) pentru a se asigura funcționarea normală a capacității energetice, cu zona destinată exercitării dreptului de uz prev. de art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012, instituit pentru a permite operatorului de transport să efectueze activitățile necesare asigurării funcționării normale a capacității energetice.
Cum noțiunea de „asigurare a funcționării normale” nu poate avea un înțeles diferit în cele două texte de lege din același act normativ arătate anterior, se constată că suprafața necesară exercitării dreptului de uz prev. de art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012 este similară zonei de siguranță definite în art. 3 pct. 83 din Legea 123/2012.
În consecință, instanța constată că suprafața necesară exercitării dreptului de uz este cea stabilită de expert, respectiv 199,83 mp. În mod corect expertul a luat în considerare distanțele de siguranță diminuate implicit de operatorul de rețea prin emiterea avizului de amplasament al construcției existente pe terenul reclamantului, având în vedere faptul că această construcție este înscrisă în cartea funciară, iar înscrierea nu se putea realiza în absența autorizației de construire, care nu putea fi eliberată în absența avizului eliberat de pârâtă. De altfel, dacă nu s-ar ține cont de această diminuare, zona de siguranță stabilită pe baza distanței de siguranță ar fi cu mult mai mare decât cea indicată de expert.
Față de aceste considerente, instanța constată că prejudiciul produs reclamantului prin fapta delictuală a pârâtei constând în refuzul de a negocia și încheia o convenție prin care să fie reglementată exercitarea dreptului de uz instituit în favoarea sa de disp. art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012 este echivalent cu contravaloarea folosinței suprafeței de 199,83 mp din terenul reclamantului stabilită ținând cont de valoarea de 1 leu/mp lunar.
Față de considerentele expuse, instanța constată cererea întemeiată doar pentru prejudiciul produs prin fapta delictuală în limita valorii lipsei folosinței terenului în suprafață de 199,83 mp, cu o valoare lunară de 199,83 lei.
Întrucât prin cererea introductivă, precizată sub aspectul cuantumului obiectului în temeiul art. 204 alin. 2 pct. 2 și art. 397 alin. 2 C.pr.civ. la termenul de judecată din 28.10.2014, pe baza valorilor stabilite prin expertiză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren stabilită de expert pentru luna ianuarie 2014 și pentru perioada necesară derulării procesului, până la pronunțarea unei soluții în cauză, instanța urmează să admită cererea sub acest aspect și să o oblige pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 2024,90 lei reprezentând prejudiciu produs prin exercitarea dreptului de uz reglementat de art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012 asupra suprafeței de 199,83 mp stabilită prin lit. B din concluziile Raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S. A., pentru perioada 01.01.2014 – 04.11.2014.
Întrucât reclamantul a formulat capăt de cerere în acest sens, iar fondul cauzei a fost constatat întemeiat în parte, instanța în temeiul art. 453 alin. 2 C.pr.civ., urmează să stabilească în ce măsură pârâta poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Sub acest aspect, instanța consideră justificate cheltuielile judiciare efectuate de reclamant pentru onorariul avocațial (250 lei – f.9) și administrarea probatoriului (500 lei onorariu de expert – f.171) și parțial justificate cheltuielile cu taxa judiciară de timbru pentru suma de 147 lei taxă de timbru (f.6) corespunzător pretențiilor admise.
În consecință, instanța urmează să o oblige pe pârâtă să plătească reclamantului și suma de 897 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea având ca obiect pretenții formulată de reclamantul S. I. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. DISTRIBUȚIE DOBROGEA S.A.
Obligă pârâta către reclamant la plata sumei de 2024,90 lei reprezentând prejudiciu produs prin exercitarea dreptului de uz reglementat de art. 12 alin. 2 lit. b din Legea 123/2012 asupra suprafeței de 199,83 mp stabilită prin lit. B din concluziile Raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S. A., pentru perioada 01.01.2014 – 04.11.2014.
Respinge ca neîntemeiată cererea în privința contravalorii lipsei folosinței terenului în suprafață de 2,46 mp stabilită prin lit. A din concluziile Raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S. A., pentru perioada 01.01.2014 – 04.11.2014.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 897 reprezentând cheltuieli de judecată compuse din 147 lei - taxă de timbru corespunzător pretențiilor admise, 500 lei - onorariu de expertiză achitat de reclamant și 250 lei - onorariu avocațial.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Călărași.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.11.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
N. L. P. B. L.
Red. N.P.
Tehnored.B.L.
Ex. 5/02.12.2014
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3579/2014.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 2024/2014.... → |
|---|
