Acţiune în constatare. Sentința nr. 3169/2015. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3169/2015 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 20-10-2015 în dosarul nr. 3169/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILA NR. 3169
Ședința publică de la 20.10.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE-N. L. P.
GREFIER-L. V.
Pe rol judecarea cauzei civile formulată de reclamanții M. C. și M. M., în contradictoriu cu pârâta R. C. SOLUȚIONS ROMÂNIA SRL, având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 06.10.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea respectivului termen de judecată, instanța amânând pronunțarea la 20.10.2015 având nevoie de timp pentru a delibera.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 14.01.2015 sub nr._, reclamanții M. C. și M. M. au chemat în judecată pe pârâta S.C. V. România SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea caracterului abuziv al clauzei regăsita la art. 5 lit. a din convenția de credit nr._/24.04.2007 și pe cale de consecință anularea acesteia. Întrucât ulterior această clauză a fost redenumită în „comision de administrare” conform Actului Adițional nr.1 din data de 16.09.2010 la convenția de credit mai sus amintită, au solicitat și anularea clauzei privind comisionul de administrare și ca efect al anulării clauzei, a solicitat să se dispună repunerea părților în situația anterioară, precum și obligarea băncii la plata sumei de 45.157,57 lei (12.440,10 CHF 1 chf = 3,63 la data de 31.07.2014) cu titlu de comision de risc/administrare.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanții sunt semnatarii convenției de credit nr._/24.05.2007, semnată cu pârâta .. În data de 31.07.2014 le-a fost comunicată notificarea nr.3897 prin care li se aducea la cunoștință faptul că această convenție de credit a fost cesionată către pârâta S.C. R. C. Solutions România SRL, că întrucât obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este reprezentat de anularea unei clauze contractuale, punându-se deci în discuție valabilitatea unei clauze contractuale de la data când aceasta a fost redactată și a început să își producă efectele juridice, apreciază că în continuare S.C. V. România SA justifică calitatea procesual pasivă.
Mai arată că prin această clauză, care datorită modului în care este formulată și percepută, fără nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmărit perceperea sub forma voalată a unui nou comision care nu are nici un fel de acoperire în serviciile concrete pe care banca se obligă să le furnizeze în temeiul contractului de credit. Că ei, ca și celelalte persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu am avut altă posibilitate, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în . bancă, iar acest lucru nu înseamnă însă că nu pot să se adreseze pe parcurs unei instanțe pentru a constata caracterul abuziv al clauzei.
Solicită a se observa că din analiza cuantumului acestui comision de risc rezultă că acest comision nu este în nici un fel justificat, acest contract fiind perceput ,,pentru punerea la dispoziție a creditului,, și consideră că aceasta este chiar obligația principală a băncii în cadrul unui contract de credit, aceasta nefiind îndreptățită să primească sume lunare, pe lângă ratele firești reprezentând restituirea creditului și dobândă. Comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligației băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
Cu privire la varianta clauzei cuprinse în actul adițional la contractul de credit, în care comisionul de risc este redenumit "comision de administrare credit "(art.2), s-a arătat că acest comision este definit drept procent aplicat la soldul creditului datorat și plătibil băncii, lunar, pe toata perioada creditului din perspectiva riscurilor asumate de către bancă prin punerea sumei principale la dispoziție împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție. Că acest comision vizează administrarea riscului de credit (implicat în situații precum comportamentul contractual al debitorului/garanților pe toata perioada Convenției și a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toata durata derulării convenției, riscul neîncasării valorii asigurate, stabilite prin polița de asigurare, în caz de producere a riscului asigurat) și a riscului de plată (implicat în situații precum variația condițiilor de plata privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment, pe toata durata convenției, dacă va fi cazul, variații ale condițiilor valutare).
Din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de a pune la dispoziție creditul, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în "administrarea riscurilor creditului " (în cazul actului adițional), o . alte obligații și de contraprestații, în special de a achita dobânda la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipoteca de rang I restituirea creditului, obligație căreia i se asociază și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o altă societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare, însă dispozițiile Codului civil nu permit cesiune de datorie, și întrucât prin acțiune a solicitat și obligarea la plata unei sume de bani, apreciază că pârâta . are în continuare calitate în aceasta cauză.
Reclamanții au apreciat că este abuzivă clauza menționată în petitul cererii de chemare in judecată, deoarece Lg.193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit acestei directive, sunt definite noțiunile de "condiții inechitabile, consumator, vânzător sau furnizor", arătându-se că o condiție contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă, în contradicție cu condiția de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Se consideră întotdeauna că o condiție care nu s-a negociat individual este condiția care a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul condiției, în special în cazul unui contract standard formulat în avans.
A solicitat ca instanța să analizeze incidența dispozițiilor art.1 și 4 din Legea 193/2000, astfel, potrivit art.1 alin.3 din lege, se interzice comercianților stipularea de cauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art.4 alin.1 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La alin.2 se arată că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar contractul încheiat între ei și pârâta S.C. V. România SA este unul preformulat, standard, prin urmare, acest contract și clauzele lui nu au fost negociate de către părți.
Dacă s-ar accepta valabilitatea unei astfel de clauze, ar însemna să permită băncii să facă o evaluare în abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care ei o vor avea de restituit la momentul intrării lor în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Tocmai aceasta este de fapt și factorul care creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: societatea bancară percepe într-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei astfel de neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către ei, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate se impune lor obligația reparării concomitent cu plata fiecărei rate și a unui prejudiciu care nu este actual si nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a băncii.
Conform reclamanților, cea de-a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă la art. 4 din Legea 193/2000 este aceea ca dezechilibrul să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe, în cauză fiind îndeplinită și această condiție, deoarece banca utilizează o manoperă dolosivă prin inducerea în eroare a clienților, urmărind atragerea acestora prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci, mult mai atractive în raport cu dobânzile practicate de alte societăți bancare, recuperând apoi diferența prin stipularea comisionului de risc și mărind în mod artificial costul total al creditului deci practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către un client mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit contractat la o altă societate bancară, deci această practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relația cu clientul.
S-a mai arătat că în ceea ce privește ultima condiție, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecata la contractele comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze în ceea ce privește definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Mai mult decât atât, comisionul de risc, respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate, constituind în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului acordat. Acest lucru rezultă din definiția D. enunțată în Condițiile Generale ale Convenției, care exclude expres din calculul dobânzii anuale efective, cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea uneia dintre angajamentele sale stipulate în contractul de credit.
Având în vedere cele menționate, au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, iar prin sentința civilă ce se va pronunța, solicită a se constata abuzive atât comisionul de risc prevăzut în Convenția de C. mai sus enunțată, cât și comisionul de administrare ce este prevăzut și precizat prin Actul Adițional la convenție, și totodată să fie obligată pârâta la restituirea sumelor de bani ce au fost încasate ca efect al acestor clauze abuzive, la care să se calculeze dobânda legală, precum și plata cheltuielilor de judecată.
În dovedirea cererii au depus la dosar copii de pe cărțile de identitate, convenția de credit nr._/2007, condițiile speciale și generale ale convenției, planul de rambursare a creditului, contractul de garanție reală imobiliară de rangul II autentificat sub nr.1170/2007 de N.P. C. M.-D., actul adițional nr.1/2010 la convenția de credit, notificarea privind transferul creanțelor.
La data de 4.02.2015 pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a arătat că solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, însă înainte de dezvoltarea motivelor de respingere a acțiunii, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Călărași, apreciind că în cauză, competența materială de soluționare a prezentei acțiuni, revine în mod imperativ Judecătoriei, deoarece acțiunea de chemare în judecată are un capăt principal de cerere și un capăt subsidiar primului, ambele dintre acestea fiind evaluabile în bani. Obiectul este cuantificabil în bani, cum este cazul art.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit - și așa cum rezultă din însăși precizarea reclamanților - respectiv în cuantum de 45.157,57 lei.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că în ceea ce privește primul petit al acțiunii, referitor la anularea clauzei privind comisionul de risc solicitată de reclamanți ca urmare a inexistentei unui temei de drept în vederea perceperii acestui cost, apreciază că aceștia sunt contraziși în acest sens de dispoziții legale și anume că acest comision de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezultă evident din prevederi legislative naționale art.2 pct.24 din OG nr.21/1992, care prevede că în costul total al creditului pentru consumator se includ toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractual de credit și care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale, comunitare, art.3 lit.g) si i) din Directiva 2008/48/CE g) - costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale, convenționale - pag 5 a Convenției - costul total al creditului la consumator (împrumutat) - toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda si celelalte cheltuieli.
Mai arată că reclamanții solicită anularea clauzei și din prisma lipsei informării despre obligația achitării comisionului de risc, sarcină ce le-ar fi revenit ulterior semnării convenției de credit, însă nu poate fi admisă cererea acestora, întrucât sunt contraziși de conținutul raportului juridic dintre părți, în acest sens stând dovada Cererii nr.155/06.03.2007 pe care au făcut-o la bancă în scopul împrumutării, ocazie cu care acestora le-a fost pusă la dispoziție oferta pârâtei V., mai mult reclamanții au fost informați despre existența comisionului de risc și prin conținutul planului de rambursare a creditului, în conținutul căruia există o coloană distinctă, cu denumirea comision de risc în cuprinsul căreia este menționată valoarea lunară a comisionului de risc, cât și valoarea sa totală. Deci comisionul de risc nu reprezintă un element care ar putea fi influențat în vreun fel de către bancă, în raport de anumiți factori ce ar putea fi influențați unilateral de către bancă, dimpotrivă, având o valoare fixă, comisionul de risc nu a fost niciodată modificat pe parcursul contractului, față de înscrisurile puse la dispoziția reclamanților la data semnării convenției.
De asemenea, pârâta a arătat că reclamanții au fost cei care s-au adresat societății pârâte, în data de 06.03.2007 și au solicitat a fi aprobată cererea lor pentru obținerea unui credit de nevoi personale, alegând dintre produsele băncii pe acela care li se potrivea prin raportare la factori subiectivi: valoarea împrumutului, veniturile lunare, perioada de creditare, etc., prin urmare, luând cunoștința de oferta băncii, cu aproximativ două luni anterior semnării convenției, aceștia au avut libertatea de a acționa, libertatea de a alege și libertatea de a negocia sau de a accepta condițiile oferite de bancă, iar în situația în care ar fi fost nemulțumiți de perceperea comisionului de risc, - fiind familiarizați cu termenii din cadrul unui contract bancar, ar fi trebuit să solicite eliminarea sa, împrejurare ce nu a fost însă realizată. Neînțelegând să formuleze o contraofertă față de cea comunicată de către bancă la nivelul anului 2008, V. nu avea cum să se substituie în interesele reclamanților și din propria sa inițiativă să modifice oferta inițială, în condițiile în care aceasta fusese acceptată în totalitate de reclamanți.
Dovada posibilității modificării clauzelor contractuale rezultă din însuși ACTUL ADIȚIONAL NR 2, pe care reclamanți l-au semnat și dacă s-ar reține cele menționate de aceștia privind imposibilitatea negocierii convenției - ar fi însemnat ca banca să nu fie de acord să ofere reclamanților o facilitate în sensul acordării unei perioade de grație - timp în care aceștia erau scutiți de plata anumitor costuri. De asemenea, nici durata de credit nu ar fi putut fi modificată dacă banca nu accepta să negocieze, această măsură fiind luata tot în sprijinul reclamanților spre a le fi micșorată rata de credit și cum aceștia au procedat în anul 2011 - ar fi putut reacționa și în anul 2007 când au semnat convenția de credit, nimic nu i-a împiedicat să recurgă la o astfel de soluție și la acel moment. Faptul că nu au înțeles să formuleze o contraofertă la acea dată nu poate constitui o culpă a băncii.
Mai arată că atâta timp cât nu există nici măcar un început de probă scrisă din partea reclamanților din care să rezulte că s-ar fi opus în vreun fel la negocierea acestui comision de risc, și atâta timp cât a făcut dovada posibilității negocierii acestui comision de risc în alte cazuri similare - contracte de credit - consideră că a răsturnat prezumția simplă instituită de art.4 alin.2, dovedind pe deplin caracterul negociat ala cestei clauze. În aceste condiții, apreciază că de la data semnării convenției de credit, reclamanții cunoscând foarte bine oferta de creditare a pârâtei și având posibilitatea reală de a purta o negociere cu banca în privința condițiilor contractuale, aceștia au ales să semneze convenția de credit, fără nicio presiune externă și fără a sesiza o imposibilitate de negociere.
Cât privește solicitarea reclamanților de a se constata ca fiind nule de drept prevederile actului adițional în întregime, cât și cele referitoare la perceperea unui comision de administrare credit și obligarea pârâtei la returnarea comisionului de administrare credit, a solicitat respingerea acestor capete de cerere ca neîntemeiate, deoarece condițiile acceptate de părți la momentul semnării actului adițional la convenția de credit reprezintă legea părților în virtutea dispozițiilor imperative ale art.969 si urm. cod civil vechi. Ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor OUG nr.50/2010, pentru a întâmpina probleme de nelegalitate, S.C. V. ROMÂNIA SA a notificat fiecare client în parte, în vederea semnării actului adițional, ce avea ca obiect adaptarea convenției la dispozițiile OUG nr 50/2010, această operațiune a fost obligatorie, atât pentru pârâtă cât și pentru clienții săi, având în vedere că modificările introduse de OUG 50/2010 erau în favoarea lor, iar clienții aveau posibilitatea refuzului Actului Adițional prin comunicarea unei notificări către bancă. Reclamanții nu au refuzat semnarea actului adițional și nu au comunicat băncii o opinie diferită referitoare la conținutul actului adițional. Acest act adițional a intrat în vigoare în temeiul legii, aspect rezultat din chiar din conținutul acestui înscris, iar potrivit dispozițiilor art.95 din OUG 50/2010, anterior modificării prin Legea nr.288/2010, nesemnarea Actului Adițional echivala cu acceptarea tacită. Deci pe fondul apariției legii nr.288/2010, reclamanții aveau posibilitatea de a solicita revenirea la condițiile inițiale de creditare convenite de părți, însă reclamanții nu au utilizat aceasta posibilitate legală.
Principala activitate pe care o are o bancă, în momentul și ulterior acordării unui credit, este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate și deoarece activitatea de monitorizare și gestionare a riscurilor unui credit este principala activitate a băncii, după acordarea unui credit, OUG nr. 50/2010, prin art. 36 întărește această concluzie, legând comisionul de administrare de operațiunile întreprinse de bancă de-a lungul desfășurării creditului pentru monitorizarea utilizării și rambursării creditului.
În dovedirea cererii a depus la dosar cerere de credit pentru persoane fizice, convențiile de credit nr._/DZ/15.04.2008 și nr._/30.07.2007, condițiile speciale și generale ale convențiilor.
Reclamanții nu au formulat răspuns la întâmpinare.
La termenul din 18.03.2015, analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale a tribunalului invocată de pârâtă, Tribunalul Călărași a apreciat că excepția este întemeiată, a admis-o și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Călărași.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași la 24.03.2015.
La termenul din 21.04.2015, reclamanții au formulat o cerere precizatoare și completatoare prin care au modificat cererea introductivă, căreia i-au adăugat noi capete de cerere și au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a R. C. SOLUTIONS R. S.R.L..
După comunicarea cererii, pârâta V. R. S.A. a formulat o întâmpinare la cererea modificatoare (f.71) prin care a solicitat în principal respingerea ca tardivă, iar în subsidiar respingerea ca neîntemeiată.
La termenul din 16.06.2015, pentru motivele arătate în încheierea de la acel termen (f.89), instanța a anulat cererea modificatoare și a continuat judecata cererii principale în forma în care a fost introdusă pe rolul Tribunalului Călărași.
La solicitarea instanței, pârâta a depus la dosarul cauzei relații privind cuantumul comisionului de risc și comisionului de administrare achitat de reclamanți (f.95) și extrase de cont (f.96-f.143).
Pe fondul cauzei, analizând probatoriul administrat, instanța reține următoarele:
Între pârâta S.C. V. S.A. și reclamanții M. C. și M. M., în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._ din 24.05.2007, prin care pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 52.500 CHF plătibil pe o durată de 300 luni cu o dobândă de 4,25% anual, ajustabilă conform prevederilor pct. 3 lit. d din condițiile speciale ale contractului. (f.10-20 – dosar tribunal).
Contractul încheiat de părți este unul preformulat, iar pârâta nu a prezentat nicio dovadă în sensul că la încheierea acestuia s-ar fi purtat negocieri efective în privința altor clauze, în afara celor referitoare la cuantumul creditului și durata rambursării.
Conform art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, reclamanții urmau să plătească pârâtei un comision de risc în cuantum procentual de „0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit”. Potrivit pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, „Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision aplicat la soldul creditului care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”. În convenție nu există nicio descriere a mecanismului de punere la dispoziție a creditului pentru care se percepe acest comision.
În cauză nu s-a făcut nicio dovadă că reclamanții ar fi avut posibilitatea reală de a negocia existența sau cuantumul comisionului de risc prev. la art. 5.lit. a din condițiile speciale ale contractului.
Instanța nu va lua în considerare convențiile de creditare depuse de pârâtă prin care s-au acordat credite cu un alt cuantum al comisionului de risc, întrucât aceste convenții se referă la credite în altă monedă (EUR) încheiate la diferite intervale de timp, iar nu credite încheiate în aceeași monedă (CHF) și în aceeași perioadă precum creditul contractat de reclamanți. Acesta diferențe pot constitui o dovadă a practicilor comerciale diferite raportat la momentul acordării, cuantumul sumei și moneda în care a fost acordat creditul, dar nu o dovadă a negocierii respectivului comision cu consumatorul.
Nu s-a făcut nicio dovadă că dincolo de prevederile contractuale lapidare referitoare la comisionul de risc, s-ar fi adus la cunoștință pe altă cale reclamanților scopul instituirii acestui comision și prestațiile efective pe care banca le efectuează în schimbul acestuia.
Cu privire la comisionul de administrare prevăzut la art. 5 lit. b din actul adițional nr.1 din 16.09.2010 încheiat pentru adaptarea contractului la dispozițiile OUG 50/2010, instanța constată că acesta a înlocuit comisionul de risc la punctul 5 lit. a din Convenția de credit nr. nr._ din 24.05.2007.
În acest sens, evaluând împrejurările în care s-a produs înlocuirea acestui comision, instanța constată în primul rând că prin efectul coroborat al disp. art. 36 OUG 50/2010, („Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.”), al art. 94 din OUG 50/2010 („Prezenta ordonanță de urgență intră în vigoare în termen de 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I”) și art. 95 alin. 1 din OUG 50/2010 („Pentru contractele aflate în curs de derulare,creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență”), pârâta avea obligația ca în termen de 100 de zile de la data de 11.06.2010 (data publicării OUG 50/2010 în Monitorul Oficial) să elimine din convenția de credit comisionul de risc a cărui percepere era prohibită de lege. De asemenea, conform disp. art. 95 alin. 2 și 4 din OUG 50/2010 în forma în vigoare la data încheierii actului adițional (16.09.2010), pârâta avea obligația să încheie cu reclamanții un act adițional prin care să se asigure conformarea contractului la prevederile ordonanței, cu interdicția expresă de a introduce în actul adițional a modificări în afara celor impuse, orice altă modificare fiind considerată nulă de drept.
În loc să acționeze în litera și spiritul legii, pârâta a ales să elimine comisionul de risc, dar să impună reclamanților și modificarea convenției de credit prin actul adițional nr. 1/16.09.2010 la convenția de creditare inițială (f.31-36), prin care, în fapt, a redenumit acest comision ca fiind un „comision de administrare”, ce urma să fie perceput în același cuantum de „0,1% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii lunar, pe toată durata creditului la data de scadență stabilită la pct. 6 „Rambursări și Plăți” din Condițiile Speciale ale Convenției pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului în termenii și condițiile prevăzute în convenție. Comisionul de administrare credit vizează administrarea riscului de credit implicat de situații precum comportamentul contractual al împrumutatului/ codebitorilor/ garanților pe toată durata convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat, codebitori sau garanți întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției; riscul neîncasării valorii asigurate stabilită prin polița de asigurare în caz de producere a unui eveniment asigurat și a riscului de piață (implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare)…”. Verificând conținutul acestei clauze, prin raportare la definiția dată chiar de pârâtă, instanța constată că în conținutul clauzei privind „comisionul de administrare” prin care a fost înlocuită clauza privind comisionul de risc, nu intră nicio obligație a băncii legată de administrarea operațiunilor bancare implicate de contractul de credit, ci doar obligația reclamanților de a plăti lunar o sumă de bani pentru acoperirea riscurilor băncii exterioare relației contractuale dintre părți.
În fapt, din analiza conținutului clauzei referitoare la impunerea unui „comision de administrare”, rezultă cu certitudine, conform definiției date chiar de pârâtă administrării creditului, că acest comision plătit de reclamanți începând cu data încheierii actului adițional a nu are nicio legătură cu administrarea efectivă a creditului, ci a fost instituit pentru unicul scop de a-i permite pârâtei să perceapă în continuare, în același cuantum și în aceleași condiții, comisionul de risc prohibit de lege.
În baza clauzelor contractului și actului adițional menționate, pârâta a încasat de la reclamanți în perioada 25.06.2007 – 25.07.2014 suma totală de 3096,41 CHF cu titlu de comision de risc și comision de administrare (f.95).
În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, 4. clauza să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb. Instanța nu-și poate însuși susținerea pârâtei din întâmpinare, în sensul că alături de aceste condiții ar mai exista încă una rezultată din prevederile pct. 1 lit. b din Anexa Legii 193/2000, în condițiile în care această anexă nu cuprinde condiții, ci doar exemple de clauze considerate abuzive. Astfel, o clauză care îndeplinește condiția de la lit. b poate fi abuzivă fie prin prisma celorlalte litere ale anexei, fie doar prin prisma condițiilor generale rezultate din lege.
Înainte de a analiza în concret, sub aspectul condițiilor expuse, clauza privind comisionul de risc de la art. 5 lit. a din convenția părților, instanța va analiza contractul în ansamblul său, pentru a stabili care este locul acestei clauze în ansamblul convenției părților.
În acest sens, având în vedere modul cum sunt reglementate drepturile și obligațiile părților, instanța constată că un contract de credit de tipul celui dedus judecății constituie un ansamblu juridic complex compus din mai multe contracte de natură diferită. Astfel, convenția de credit este grefată pe un contract de împrumut principal având ca obiect suma împrumutată și dobânda și o . contracte accesorii, respectiv un contract accesoriu de garanție reală imobiliară - ipotecă de rang II- (art. 7 lit. a), un contract nenumit trilateral prin care împrumutații s-au obligat să încheie o asigurare a imobilului în favoarea băncii și mai multe contracte accesorii caracterizate prin plata unor comisioane (pct. 5 din contract). Prin prisma acestei calificări a înțelegerilor multiple încheiate de părți sub umbrela convențiilor de credit, instanța constată că această construcție juridică trebuie analizată sub aspectul respectării legislației privind protecția consumatorilor atât în ansamblu, cât și prin raportare la fiecare contract component în parte.
Prin prisma acestor considerente, analizând clauza privind comisionul de risc sub aspectul primei condiții, instanța reține că potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine profesionistului. Pentru a se dovedi acest fapt nu este suficient să se probeze, astfel cum susține pârâta V., faptul că un consumator a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul contractului, și, eventual, să aleagă să-l semneze sau nu, ci trebuie să se dovedească faptul că banca a manifestat o disponibilitate efectivă pentru negociere, în primul rând sub aspectul informării consumatorului cu privire la conținutul drepturilor și obligațiilor fiecărei părți în cadrul fiecărei clauze din contract și apoi cu privire la efectele fiecărei clauze contractuale. Această obligație nu poate fi caracterizată, cum pretinde pârâta, ca o „consiliere” pe care nu are obligația să o ofere consumatorului, ci ca o obligație legală instituită de art. 3 lit. b din OG 21/1992 a cărei finalitate este tocmai aceea de a aduce ambele părți la același nivel de înțelegere a contractului înainte ca acesta să fie semnat.
Ori, din acest punct de vedere, dincolo de faptul că nu a făcut dovada existenței unei reale negocieri între părți, pârâta V. nu a făcut nicio dovadă că ar fi informat clientul cu privire la drepturile și obligațiile reciproce implicate de instituirea unui comision de risc precum cel din convenția de credit dedusă judecății, pentru a exista posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției pârâtei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc destul de vag definit, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Instanța nu poate ajunge la aceeași concluzie cu pârâta, care a afirmat că reclamanții aveau posibilitatea de a negocia existența și cuantumul comisionului de risc, fapt dovedit, în opinia acesteia de existența convențiilor atașate întâmpinării, în care comisionul de risc este mai mic sau inexistent, în condițiile în care acestea au fost încheiate pentru credite acordate într-o altă monedă (EUR) în perioade diferite, ceea ce poate sugera, eventual, o politică comercială diferită a băncii în timp sau raportat la alte monede de acordare a creditului.
Nu poate fi de acord instanța nici cu afirmația pârâtei că reclamanții ar fi trebuit să aducă o probă a opoziției lor la introducerea acestui comision, atât timp cât legea îi impune imperativ pârâtei să facă dovada negocierii pe care o afirmă, dovadă care nu a fost făcută în cauză.
Prin urmare, instanța reține că în realitate, intimata nu a dovedit în niciun mod negocierea clauzei privind comisionul de risc.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța, efectuând o comparație globală a drepturilor și obligațiilor pârâtei, astfel cum aceasta solicită prin întâmpinare, reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în varianta inițială a convenției de credit, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
În varianta clauzei cuprinsă în actul adițional la contractul inițial, act în care se prevede perceperea de către bancă a „comisionului de administrare credit”, acest comision este definit drept procent aplicat la Soldul creditului, datorat și plătibil de către Împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziție împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție.
Se mai prevede că acest comision vizează administrarea riscului de credit (implicat în situații precum comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate pe baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment, pe toată durata derulării convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilite prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat în situații precum variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment, pe toată durata convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare) și este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile utilizând următoarea formulă: Soldul creditului x Comisionul de administrare credit x 12 x 30/ 360.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației unice a societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în „administrarea riscurilor creditului” (pentru cazul variantei clauzei din actul adițional), o . de alte obligații și de contraprestații, pe lângă dobânda ce constituie obiect al contractului principal de împrumut, stabilite prin acte juridice accesorii, inclusiv aceea de a garanta cu ipotecă de rang II restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de „administrare” în actul adițional, unde sunt enumerați toți factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă niciunul.
Astfel, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară, a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului. Pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
Cu referire la argumentele expuse anterior, instanța reține că în cazul stipulării unei contraprestații lezionare raportat la prestația profesionistului sau a unui preț pentru o prestație inexistentă, dezechilibrul valoric dintre contraprestații capătă valoare juridică în condițiile raportului juridic născut din relația profesionist - consumator. Așadar, prin instituirea unui comision de risc/administrare a riscurilor, care are doar scopul de a proteja exclusiv banca în detrimentul clientului, fără ca acesta să beneficieze de o contraprestație din partea profesionistului, se ajunge la situația în care acest comision nu are ca temei nicio contraprestație din partea băncii.
Cu privire la caracterul semnificativ al acestui dezechilibru, trebuie menționat că un procent de 0,1% care poate părea mic la o primă vedere, reprezintă în fapt un cuantum mai mult decât semnificativ din valoarea creditului, ținând cont de aplicarea lunară la soldul total al creditului.
Raportând acest argument la lipsa unei contraprestații a băncii, se constată că perceperea acestor comisioane conduce la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Cea de-a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din mai multe rațiuni.
Astfel, în primul rând societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă și recuperează apoi diferența prin stipularea comisionului de risc, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, această practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua - credință a pârâtei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea pârâtei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale și concurența dintre comercianți.
Faptul că pârâta poate alege, din considerente comerciale, dacă să introducă anumite costuri în dobândă sau să le perceapă separat de la consumatori, nu schimbă această concluzie, având în vedere că printr-o astfel de politică, pârâta nu urmărește alt scop decât acela de a induce în eroare consumatorii cu privire la perceperea unor dobânzi mai mici, pentru a-i determina pe aceștia să aleagă serviciile sale și nu pe cele ale altor bănci. Ori în condițiile în care s-a constatat anterior că modul în care este perceput comisionul de risc îl transformă într-o dobândă mascată, având în vedere și faptul că acest comision este exprimat printr-o valoare procentuală lunară ce poate părea extrem de mică unui consumator neavizat, conduce la aceeași concluzie a distorsionării cu rea-credință a realității perceptibile de către client la momentul încheierii contractului.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca pârâtă avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către pârâtă privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
Legat de comisionul de administrare prin care a fost înlocuit comisionul de risc odată cu actul adițional, trebuie menționat că pentru a impune semnarea acestui act adițional, pârâta a profitat de obligația sa de a încheia acest prin care trebuia să înlăture toate dispozițiile contractului neconforme cu dispozițiile OUG 50/2010 pentru a înlocui, astfel cum s-a arătat anterior, comisionul de risc prohibit de lege cu comisionul de administrare, permis de lege în cu totul alt scop, distorsionând sensul normei legale care îi permitea perceperea unui astfel de comision exclusiv pentru a-și acoperi costul operațiunilor de administrare.
Astfel, reaua credință a pârâtei la încheierea actului adițional rezultă din faptul că aceasta, în calitate de profesionist, cunoștea dispozițiile legale care la acel moment o obligau să nu introducă prin actul adițional alte dispoziții decât cele obligatorii, ea alegând totuși să nu se conformeze obligațiilor și, folosindu-și poziția în negociere, să-și păstreze beneficiul necuvenit prin mascarea comisionului de risc în comision de administrare.
Aceste aspecte îndreptățesc instanța să considere că acțiunile pârâtei au fost contrare bunei-credințe atât la instituirea comisionului de risc, cât și la înlocuirea acestuia cu comisionul de administrare.
În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța, comparând norma de transpunere a art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, constată că aceasta are un conținut diferit raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă instanța nu poate să nu observe că deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană, cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, pârâta a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărui justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin. 2 din Directivă, respectiv art. 4 alin. 6 din legea de transpunere, nr. 193/2000.
Or, astfel cum s-a arătat și anterior, când a fost analizată structura contractului de credit, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată din perspectiva consumatorului, respectiv dobânda din perspectiva băncii. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către pârâtă că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă instanța nu poate să nu observe că în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însuși scopul perceperii acestuia, scop care este cu atât mai evident în definiția dată acestui comision în cuprinsul actului adițional nr. 1 la contract, rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert, nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind aceea a unui contract accesoriu ce instituie o clauză penală.
De altfel, cu privire la posibilitatea instanței de a cenzura instituirea unui „comision de risc” sub imperiul legislației privind clauzele abuzive, este paradoxal faptul că pârâta încă mai susține un astfel de argument, în condițiile în care tocmai pe această problemă juridică s-a pronunțat CJUE în cauza C‑143/13 B. M., I. O. M. împotriva ., în care a răspuns la întrebarea instanței de trimitere că „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea”.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei prev. la pct. 5 lit. a din condițiile speciale la convenția de credit nr._/24.05.2007 referitoare la comisionul de risc și al clauzei prev. la pct. 5.1 lit. b din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/24.05.2007 în forma modificată prin actul adițional nr. 1 din 16.09.2010 referitoare la comisionul de administrare credit, instanța urmează să constate caracterul abuziv al clauzelor menționate.
Având în vedere faptul că prin dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000 se instituie o cauză de nulitate absolută a clauzelor constatate ca abuzive în contractele dintre profesioniști și consumatori, instanța urmează să constate nulitatea absolută a acelorași clauze.
Față de aceste soluții, instanța constată că sumele achitate de reclamanți către pârâtă cu titlu de comision de risc și comision de administrare sunt plăți nedatorate.
În consecință, întrucât reclamanții au formulat cerere în acest sens, având în vedere dispozițiile art. 993 C.civ.1864, respectiv art. 1341 C.civ. actual, aplicabile în funcție de data la care s-au efectuat plățile, aceștia sunt îndreptățiți la restituirea sumelor plătite cu acest titlu.
Totuși, având în vedere că reclamanții au solicitat restituirea sumei de 12.440,10 CHF reprezentând valoarea integrală a comisioanelor de risc și administrare, dar în cauză s-a dovedit că au achitat pârâtei doar suma de 3096,41 CHF, cererea reclamanților va fi admisă doar în parte, în limita sumei achitate.
Totodată, în temeiul art. 451 alin. 1, art. 452 și 453 alin. 2 C.pr.civ., instanța va obliga pârâta și la plata cheltuielilor de judecată dovedite de reclamanți în sumă de 500 lei reprezentate de onorariul avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea având ca obiect principal constatare clauze abuzive formulată de reclamanții M. C., CNP_ și M. M. CNP_, domiciliați în mun. Călărași, . jud. Călărași în contradictoriu cu pârâta S.C. V. S.A., cu sediul în București ,., ., sector 2, înregistrată la ORCTB sub nr. J_ CUI_.
Constată caracterul abuziv al clauzei prev. la pct. 5 lit. a din condițiile speciale la convenția de credit nr._/24.05.2007 referitoare la comisionul de risc și al clauzei prev. la pct. 5.1 lit. b din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/24.05.2007 în forma modificată prin actul adițional nr. 1 din 16.09.2010 referitoare la comisionul de administrare credit.
Constată nulitatea absolută a clauzelor menționate.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 3096,41 CHF achitată cu titlu de comision de risc și comision de administrare.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 500 lei reprezentând onorariu avocațial.
Cu apel în 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Călărași.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.10.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
N. L. P. L. V.
Red. N.L.P.
Tehnored.L.V.
Ex.4/19.11.2015.
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2634/2015. Judecătoria... | Înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii.... → |
|---|
