Obligaţie de a face. Sentința nr. 1701/2015. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1701/2015 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 08-06-2015 în dosarul nr. 1701/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
DOSAR NR._
SENTINTA CIVILĂ NR. 1701
Ședința publică de la 8 iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE – S. O.
GREFIER – V. N.
Pe rol judecarea cauzei civile, având ca obiect obligația de a face, formulată de reclamantul V. F. M. împotriva pârâtei R. B..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 25.05.2015, au fost consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de timp pentru a studia actele și lucrările dosarului a amânat pronunțarea pentru astăzi 08.06.2015, când, în urma deliberării avute, a pronunțat următoarea soluție.
INSTANȚA
Asupra acțiunii civile de față,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași sub nr._ la data de 19.01.2015, reclamantul V. F. M., având CNP_, domiciliat în . în contradictoriu cu pârâta R. B., cu sediul social în București, Calea Floreasca, nr. 246 C, clădirea SKY TOWER, ., 5, 6 și 7, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_, având CUI_, a formulat cerere de chemare în judecată prin care solicită fixarea ratei lunare la conversia fracului elvețian din momentul încheierii contractelor încheiate, ținând cont și de practica europeană în domeniu, Decizia Curții Europene de Justiție; eliminarea comisionului de administrare a creditului, ca fiind abuziv, precum si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 23.04.2007 a încheiat cu pârâta un contract de credit sub nr. RM_, având ca obiect un contract de credit în valoare de_,00 CHF (franci elvețieni), necesar achiziționării unui imobil cu destinația locuință, situat în localitatea Călărași, județul Călărași, credit a cărui rambursare trebuie realizată pe parcursul a trei sute de rate lunare egale (incluzând debit si dobândă) în valoare de 195,95 CHF.
Ulterior în data de 03.06.2008 a încheiat cu aceiași bancă un alt contract de credit înregistrat sub nr. RFI_, având ca obiect un credit în valoare de_,65 CHF, având ca destinație:
-7135,85 CHF pentru achitarea facilității acordare de BCR Sucursala Călărași pentru contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1279 PF/5.04.2007;
-316,15 CHF pentru achitarea comisionului de procesare datorat în baza prezentului contract;
-7234,65 CHF pentru nevoi personale nenominalizate, și care trebuie rambursat în trei sute de rate lunare egale (incluzând credit si dobândă) în valoare de 90,19 CHF.
A mai arătat că determinat fiind de propria situație financiară, ce se degradează în mod constant si implacabil direct proporțional cu situația generală, în urma unei analize detaliate a contractelor a căror parte este (menționate anterior), a constatat că rata lunară datorată creste în mod insuportabil și constant mărită datorită devalorizării permanente a monedei naționale în raport cu francul, precum și faptul că în conformitate cu prevederile art. 4 alin 1 si 2 din Legea nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 161/2010, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți si consumatori, comisionul de administrare este un comision abuziv.
Reclamantul consideră că rata de conversie normală și legală este aceea din ziua încheierii contractului, întrucât el nu a putut realiza „capcana”, în care a căzut, din neștiință, nefiind profesionist, acceptând plata în valuta solicitată de bancă, respectiv CHF( frac elvețian) și el lucrează pe lei, fapt ce creează o directă dependență de fluctuațiile monedei naționale în raport cu CHF. Rata de conversie pe care o consideră în concordanță cu mențiunea anterioară este în cazul celor două contracte următoarea:
- în cazul contractului de credit nr. RM_, încheiat în data de 23.04.2007, rata lunară de 195,05 CHF, la cursul de schimb 1CHF=1,9500 lei;
- în cazul contractului de credit nr. RFI_ încheiat la data de 03.06.2008, rata lunară de 90,19 CHF, la cursul de schimb a CHF= 2,2400 lei.
Mai învederează reclamantul că, comisionul de administrare credit este abuziv, raportându-se la Legea 193/2000, art. 4 alin 1 si 2 care prevede: - art. 4, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.
- o clauză contractuală ca fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În drept, reclamantul își întemeiază cererea pe disp. art. 194 și urm. din N.c.p.c., art 1166-1170 N.c.civ și Legea 193/2000.
În dovedirea cererii sale reclamantul a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, respectiv: contract de credit nr. RM_, contract de credit nr. RFI_, act adițional nr. 1/6.06.2008 la contractul de credit nr. RM_, notificare si confirmare de primire.
La data de 27 februarie 2015 pârâta a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care solicită, pe cale de excepție, admiterea excepției inadmisibilității cu privire la solicitarea reclamantului de convertire în lei a creditului acordat în franci elvețieni la cursul de schimb CHF-leu la data acordării împrumutului, iar pe fond solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Cererea reclamantului de fixare a ratei lunare la conversia francului elvețian din momentul încheierii contractelor" la cursul de schimb CHF RON de la data acordării creditului e inadmisibila pentru că nu exista nici o dispoziție legala sau contractuala (convenționala) care sa permită acest lucru si daca ipotetic s-ar recurge la aceasta soluție greșita s-ar aduce atingere principiului efectelor obligatorii ale contractului si principiului autonomiei de voința in materie contractuala, contractul dobândind o alta configurație decât cea convenita de părți la încheierea lui, doar ca rezultat al manifestării exclusive de voința a uneia dintre parți, neagreata însa de cealaltă parte. Instanța de judecata poate doar verifica si cenzura conduite ale parților unui contract care nu sunt conforme legii sau prevederilor contractuale, dar nu poate modifica, doar din cauza situației financiare a uneia din parți, modalitatea de derulare a contractului. Nici legea contabilității nu permite o astfel de soluție de înghețare a cursului de schimb CHF/RON la valorile de la data semnării contractului, ale cărui efecte sa se propage in viitor pe întreaga perioada a derulării contractului.
Aceasta solicitare a reclamantului aduce atingere si principiului nominalismului monetar in vigoare la momentul încheierii contractului. Acest principiu consacrat de legiuitorul roman în prevederile art. 1578-Cod civil 1864 stipulează următoarele: „(1) Obligația ce rezulta din un împrumut in bani este totdeauna pentru aceeași suma numerica arătată in contract; ( 2 ) Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plații debitorul trebuie sa restituie suma numeric împrumutata...”. Interpretând acest text legal ajungem la concluzia ca daca un împrumutat a beneficiat de un credit in moneda străina, este obligat prin lege sa restituie aceeași suma numeric împrumutata, tot in moneda in care a contractat creditul. Altfel, interpretând texul legal prin prisma tezei susținute de reclamant ar însemna ca instanța sa constate caracterul abuziv a unei prevederi legale menționate in Codul civil si sa dispună înlocuirea acesteia cu o prevedere care nu numai ca nu-si găsește baza legala in acest moment, dar este si contrara Codului civil care se aplica raportului juridic dedus judecații, respectiv Codul civil de la1864. Având in vedere ca ne referim la un principiu general de drept si anume principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 Cod civil, apreciem ca acest capăt de cerere este inadmisibil, raportat la prevederile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 care stipulează faptul ca: „(2) Clauzele contractuale prevăzute in temeiul altor acte normative in vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".
În susținerea excepției inadmisibilității acestui petit este si textul Directivei 93/l3/CEE implementata prin intermediul Legii Nr. 193/2000 care in dispozițiile paragrafului 13 prevăd faptul ca „ actele cu putere de lege (n.n. cum este Codul civil) ale statelor membre, care determina direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive."
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiata. Pentru o înțelegere corecta a spetei deduse judecății, pârâta consideră utila o scurta descriere a situației creditelor acordate reclamantului. Astfel, la data de 23.04.2007, intre R. B. SA., pe de o parte, si V. F. M., in calitate de împrumutat si V. L. C., in calitate de codebitor, pe de alta parte, s-a încheiat contractul de credit nr. RMO_, prin care subscrisa a acordat sus-numiților un credit ipotecar, in valoare de_,00 CHF, pe o perioada de 300 luni. La data de 03.06.2008, intre R. B. SA., pe de o parte, si V. F.-M., in calitate de împrumutat si V. L. C., in calitate de codebitor, pe de alta parte, s-a încheiat contractul de credit nr. RFIO_, prin care subscrisa a acordat sus-numiților un credit, in valoare de l4686,65 CHF, pe o perioada de 300 luni.
Costurile aferente acestor doua contracte de credit au fost previzibile si aduse la cunoștința împrumutatului încă din faza precontractuala, acesta contractând in deplina cunoștința de cauza si asumându-si aceste costuri. Astfel, contractul de credit RMO_/_ a prevăzut in art.6, care sunt comisioanele, comisionul de administrare de 0 9%, si modul de calcul al acestuia, (respectiv se va calcula anual) prin aplicarea procentului la soldul creditului. In contractul de credit RFlO_/_, la art. 3.12 a fost prevăzut comisionul de procesare in valoare de 2,2%, iar in art. 3.l4 a fost prevăzut comisionul de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului.
In prezenta speța dedusa judecății nu sunt îndeplinite condițiile juridice pentru ca o clauza contractuala sa poată fi considerata drept clauza abuziva si in mod legal instanța sa dispună eliminarea sa din contract. Reclamantul nu probează nici reaua-credința a Băncii, nici dezechilibrul juridic semnificativ, rămânând doar la nivel declarativ, conceptual al acestor principii, tara a le aplica in concret cazului dedus judecații, fapt care determina caracterul neîntemeiat al acestei acțiuni.
Daca se analizează fiecare petit al acțiunii, se observă ca acesta este neîntemeiat, nefiind probat si nici încadrat in drept.
În ceea ce privește convertirea in RON a creditului la cursul de schimb CHF - leu de la data acordării creditelor, respectiv 23.04.2007 si 03.06.2008, aceasta solicitare este inadmisibila si fără fundament legal sau contractual.
In cauză, reclamantul a primit si tras doua credite în CHF și solicită instanței să ii permită să nu le mai restituie în CHF, ci în lei, pe motiv că, în prezent, nu mai dispune de resursele necesare pentru a le restitui în CHF. Conform prevederilor Art.5 din Contractul de credit RMO_/23.04.2007 „Orice plată efectuată de împrumutat in baza prezentului contract se va face in moneda în care a fost acordat creditul, astfel ca orice solicitare a reclamantului de denominare in RON este inadmisibila, raportat la acordul de voința al parților contractante de la momentul încheierii contractului. Cuantumul sumei împrumutate cat si moneda in care aceasta a fost acordata au fost aspecte ce au ținut de libera apreciere a reclamantului din dosar. Consideram ca pretenția acestuia ca banca sa suporte diferența de curs valutar este total neîntemeiata in condițiile in care fluctuația cursului valutar a monedelor este de notorietate si părțile contractuale nu au pornit de la premisa existentei unui curs valutar nemodificabil pe toata durata de creditare. O clauza contractuala similara este prevăzuta si in art. 4 din RFlO_ 041/03.06.2008 „Orice plata efectuata de Împrumutat/Codebitor in baza prezentului contract se va face in moneda in care a fost acordat creditul."
Restituirea în echivalent LEI (la cursul de schimb de la data tragerii) a creditului acordat, tras si încasat în CHF de la data tragerii creditului și la costurile produsului de creditare în CHF nu echivalează cu restituirea creditului. Banca are pierderi semnificative dacă se procedează la o astfel îndeplinire parțială a obligației provenită din: - diferența de curs valutar, raportată atât la sumă cât si la principal. Potrivit reglementărilor bancare (Regulamentul BNR nr. 22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții), o bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să aibă finanțări în CHF (credite la rândul ei) suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF (creditele acordate către consumatori) astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii; - costul celor două credite: costul creditului în LEI dobândă comisioane fiind mai mare decât costul creditului în CHF. Costul creditului în Lei, la data acordării acestuia, era mai mare decât cel al creditului în CHF, atât pentru consumatori, cât și pentru bancă.
Costul creditului în LEI este determinat de indicatori specifici - indicele de referința ROBOR) mai mari decât cei care influențează costul creditului în CHF - indicele de referința LIBOR CHF + CDS (care exprima riscul de tara) + "lmplied Spread" (care exprima costul schimbării cantității de moneda din EUR in CHF, prin intermediul tranzacțiilor de tip FX swap). Costurile de finanțare in CHF ale instituțiilor financiare pot fi influențate de costul împrumuturilor si/sau al depozitelor atrase de la companii si de la populație. In particular, R. B., nu a obținut finanțarea in CHF prin intermediul unor împrumuturi directe de la o terța instituție financiara sau prin depozite de la client nebancari, ci conform următoarelor etape: (i) Atragerea de surse in EUR; (ii) Schimbarea sumei din EUR in echivalentul ei in CHF, in condițiile pieței interbancare, prin intermediul instrumentelor de tip FX SWAP. Prin urmare, costul de finanțare in CHF pentru o instituție financiara care ar aplica aceeași strategie de finanțare este influențat atât de costurile de atargere a surselor in EUR cat si de costul schimbării cantității de monedă din EUR in CHF.
Astfel, suntem in situația unui împrumut in franci elvețieni, împrumutatul primind o suma in aceasta valuta si fiind obligat sa o restituie in aceeași valuta. Codul Civil din 1864 (an. 1578) dar si Noul cod civil (art. 2164) consacra principiul nominalismului, principiu potrivit căruia împrumutatul trebuie sa înapoieze aceeași suma nominal primita, indiferent de modalitatea in care poate varia cursul de schimb al valutei respective. Excepțiile de la aplicarea principiului nominalismului monetar sunt de stricta interpretare, fiind prevăzute expres de lege in materia contractului de împrumut in condițiile art. 1578 alin 1 si 2 C. Civil. Întrucât principiul nominalismului este unul le al excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite e cale jurisprudențiala, ci doar pe cale legala.
În ceea ce privește legislația clauzelor abuzive, dispozițiile art. 3 alin 2 din Legea nr. 193/ 2000 menționează în mod expres faptul ca acele clauze contractuale «prevăzute in temeiul altor acte normative (n.n. Codul Civil) in vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi». Aceeași idee este inclusa si in textul Directivei 93/ 13/CEE implementata prin intermediul Legii 193/ 2000 care în dispozițiile paragrafului 13 prevăd faptul ca « actele cu putere de lege (n.n Codul Civil) ale statelor membre, care determina direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive. Cat despre cauza Kasler C-26/ 13 invocata ca si jurisprudența relevanta in domeniul conversiei creditelor menționam ca situația de fapt dintre speța decisa de la Curtea de la Luxemburg si speța de fata este total diferita. Astfel, creditele primite de către reclamantul V. F. M. au fost acordate in moneda CHF, obligația de plata fiind în aceeași moneda ca cea a creditelor acordate, reclamantul, spre deosebire de A. Kasler, putând sa depună oricând la banca CHF achiziționați de la orice casa de schimb valutar sau chiar de la orice instituție de credit, la cursul acesteia. In speța Kasler banca maghiara (OTP) a fost sancționată tocmai pentru ca nu presta nici un serviciu bancar si efectua un schimb valutar fictiv raportând suma scadenta lunar in CHF a creditului dlui A. Kasler la cursul de schimb al acesteia din ziua respectiva. Spre deosebire de speța din Ungaria, reclamantul din prezentul dosar a primit doua credite in moneda CHF si trebuie sa le restituie chiar in moneda in care le-a contractat- CHF. Considerentele curții nu pot fi aplicate mutandis mutandis, în prezenta cauza deoarece diferența de curs valutar dintre data acordării împrumutului si data plații ratelor nu a fost transferat in întregime clientului, cursul de schimb putând, din motive exterioare băncii sa crească (majorând rata de plata) sau sa descrească (micsonrând rata de pălată) pentru perioade de timp nedefinite.
Referitor la clauza care reglementează comisionul de administrare, pârâta a învederat următoarele: analizând clauza prevăzută la art. 6.) din contractual de credit RMO_/_ si in art.3. 1 4 din contractul de credit RFIO1_/ 03.06.2008, va rugam sa constatați ca este clar precizata prestația pe care; banca o oferă împrumutatului in schimbul comisionului perceput, precum si modalitatea de calcul a acestui comision, . permite înțelegerea acestora de către orice persoana. Astfel, pârâta percepea comisionul de administrare credit ca fiind costul unui serviciu realizat de Banca, cuantumul acestuia fiind foarte clar exprimat, reprezintă 0,15% perceput lunar prin aplicarea procentului la soldul creditului in cazul celui de-al doilea contract de credit si in valoare de 0,9%, fiind calculat anual prin aplicarea procentului la soldul creditului, in cazul primului contract de credit. Nu se poate susține caracterul abuziv al clauzei contractuale care reglementează comisionul de administrare credit in condițiile in care le iuitorul admite existenta acestui comision prin art.36 alin. 3 din OUG nr._, act normativ care a transpus in legislația naționala Directiva 2008/48/CEE privind contractele de credit pentru consumatori. Enumerează activitățile si costurile aferente procesului de administrare a creditului: - portofoliul credite este monitorizat in vederea identificării întârzierilor la plata, - clienții care înregistrează întârzieri la plata sunt contactați prin metode specifice in vederea colectării sumelor restante, - pentru sumele ramase necolectate banca derulează procedurile de executare silita, - garanțiile atașate creditelor sunt monitorizate de banca anual, - primirea si procesarea solicitărilor clientului referitoare la: retragere din credit, rambursări in avans, modificare data scadenta, modificare conturi de rambursare, schimbare garanție, acord închiriere imobil, renunțare calitate codebitor, restructurare, consolidare, etc. În acest proces sunt implicate următoarele departamente ale băncii: Agenția băncii, Call-center, Departamentul administrare credite PF, Departamentul analiza credite PF, Colectivul aprobare si strategii de colectare credite PF, Departamentul juridic, Departamentul garanții, Departament colectare retail, iar in ceea ce privește costurile, acestea implica cheltuieli de resurse umane, logistica, utilizare aplicații informatice, printări formulare, interogări baze de date,cheltuieli telefonie, cheltuieli deplasare (având in vedere ca, garanțiile atașate creditelor sunt monitorizate de banca anual).
Acest tip de cost al creditului a fost menținut de către legiuitor si prin O.U.G. nr. 50 2010 privind contractele de credit pentru consumatori, ceea ce dovedește încă o data caracterul legal al acestuia. Din interpretarea prevederilor art. 36 alin. (1)] din O.U.G. nr.50/2010 rezulta ca legiuitorul a apreciat ca acest comision nu este abuziv si poate fi perceput: "Pentru creditul / acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision ale administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor si, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”. De asemenea, același text normativ, la alin. (3) arata: „Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/ înregistrarea / efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului”. Prin urmare, însuși legiuitorul justifica perceperea acestui comision cu argumente similare celor susținute de subscrisa. Așadar,comisionul de administrare este perceput pentru activitățile enumerate atât în art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, cat si in cuprinsul contractelor de credit. Or, daca un act normativ prin care s-au edictat norme mai aspre pentru a veni in sprijinul consumatorului stabilește ca acest comision este unul legal din perspectiva dispozițiilor legale anterioare care erau in vigoare la data încheierii contractului de credit si care erau mult mai relaxante pentru finanțator este evident ca acest comision nu poate apărea ca fiind unul abuziv. Mai mult, prin O.U.G. nr. 50/2010 se confirma legalitatea comisionului de administrare credit. Comisionul de administrare credit este perceput in mod legal de R. B. SA.,clauza neavând caracterul abuziv pretins de reclamant. El nu are nici caracter ilicit pentru simplu motiv ca nu a fost interzis niciodată niciun act normativ, mai mult a fost legiferat prin O. U. G. nr. 50/2010.
În concluzie, considera pârâta ca perceperea comisionului de administrare credit nu poate fi considerata clauza abuziva, deoarece Banca a respectat atât clauzele contractuale agreate intre parți, cat si dispozițiile legale aplicabile. Nici încadrarea in drept făcută de către reclamant nu este corecta, întrucât art. 194 din Codul de procedura civila, menționează care este cuprinsul unei cereri de chemare in judecata si nu poate fi luat in considerare ca si motivare in drept, la tel ca si indicarea generica a Legii Nr.193/2000. Nici art. 1166-1170 din Noul Cod Civil nu sunt aplicabile raporturilor juridice deduse judecății, deoarece acestea s-au născut in anii 2007 si 2008, anterior intrării in vigoare a Noului Cod Civil.
În drept, întâmpinarea este întemeiată pe dispozițiile art. 205 Cod procedura civila.
În dovedire, pârâta solicită încuviințarea probei cu înscrisuri: decizia nr. 151/2014 a Tribunalului D., decizia civilă nr. 360 A/2014 a Tribunalului V. (filele 43-50).
La data de 10.03.2015 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea excepției inadmisibilității, ca fiind neîntemeiată, iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost ea formulată.
Referitor la invocarea de către intimată a „excepției inadmisibilității cu privire la convertirea în Ron a creditului acordat în CHF șa cursul de schimb CHF-RON de la data acordării împrumutului, pentru că nu există nici o dispoziție legală sau contractuală (convențională) care să permită acest lucru „este total neîntemeiată, tocmai pentru faptul că, o atare cerere, nu este supusă unor condiții de admisibilitate expres si limitativ prevăzute de lege. De asemenea, demn de remarcat este nosalanța cu care intimata vorbește despre „principiul autonomiei de voință în materie contractuală, contractul dobândit cu altă configurație decât cea convenită de părți la încheierea lui, doar ca rezultat al manifestării exclusive de voința a unei dintre părți, neagreată însă de cealaltă parte „, uitând cu desăvârșire că reclamantul nu a avut nici o posibilitate de ași manifesta în vreun fel voința, contractul fiind tipizat, unilateral conceput de către bancă.
Mai invocă de asemenea intimata, prevederile ar. 1578 Cod Civil, care stipulează la alin 1 „Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceiași sumă numerică arătată în contract; 2. „Întâmplându-se o sporire sau i scădere a prețului monedelor, înainte de a sosii epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numeric împrumutată”., uitând probabil că l-a asigurat în permanență pe reclamant, înainte de încheierea contractului, că aceasta monedă este extrem de stabila și nu se poate avea pe viitor decât format mici fluctuații, întărindu-i astfel (deși nejustificat) convingerea ca rata de schimb CHF/RON va rămâne practic aceeași pe toata durata derulării contractului, ceea ce evident I-a influențat in mod hotărâtor pe reclamant in a opta pentru acest împrumut, ce ulterior s-a dovedit a fi total nerentabil; pentru a scoate in evidenta reaua-credința manifestata de intimata, care deși conștientă de posibilele urmări nefaste ale demersului sau, a continuat sa-l determine a încheia acest contract, numai din dorința unui câștig facil si de lunga durata.
Concluzia conform căreia intimata considera incidenta in cauza a excepției inadmisibilității, invocând prevederile art. 1578 cod civil, raportat la prevederile art. 3, alin. 2 din Legea 193/2000, precum si a textului Directivei 93/13/CEE implementata prin intermediul Legii 193/2000 este total neîntemeiata si neavenita, întrucât reclamantul nu a caracterizat niciodată acest capăt de cerere (fixarea ratei lunare la conversia CHF din momentul încheierii contractului), ca fiind o clauza abuziva, cu atât mai mult cu cat nu dorește schimbarea cuantumului ratei in CHF, el dorind doar fixarea parității CHF/RON in concordanta cu garanțiile verbale - cei drept - primite, in privința fluctuației ratei de schimb in sensul ca acesta va avea valori insesizabile, din momentul încheierii contractului si respectarea prevederilor codului civil atât cel vechi art. 970 cat si cel nou art. 1170 privind acționarea părților cu bună-credință.
Intimata ar fi bine sa precizeze pe ce baza solicita pana la urma admiterea acestei excepții; - "pentru ca nu exista nici o dispoziție legala sau contractual (convențional) care sa permită acest lucru", adică cererea noastră. - Sau conform concluziei in care se invoca prevederile art. 1578 cod civil, Legea 193/2000, art.3,alin.2 si Directiva 93I13lCEE, deși juridic vorbind nu pot constitui nici una dintre ele condițiile de admisibilitate a acestui capăt de cerere.
Ca si concluzie, solicită rugam respingerea excepției ca neîntemeiata si neincidența in cauza.
Pe fond, reclamantul învederează următoarele: după cum se poate observa cu ușurința, intimata continua sa considere aceasta solicitare ca inadmisibila, fapt ce nu poate fi susținut din motivele menționate anterior. În continuare intimata încerca sa demonstreze un lucru necontestat de altfel de reclamant, in sensul ca a primit creditele in CHF si ca trebuiesc restituite in CHF. Problema este ca pentru a plați in CHF împrumutatul nu are decât o singura posibilitate legala de a onora aceasta obligație si anume conversia monedei in care este plătit (naționala), respectiv RON, in moneda aferenta împrumutului, respectiv CHF, adică mai direct spus el trebuie sa schimbe RON, în CHF moneda împrumutata. Susține intimata ca nu a dat dovada de rea credința in momentul încheierii contractului, deși știa extrem de bine, ca reclamantul nu are cum sa obțină moneda împrumutata decât printr-un schimb valutar, schimb in privința căruia l-a asigurat permanent pe reclamant ca nu se va schimba considerabil, CHF fiind o moneda foarte stabila, deci, cum poate fi numita o asemenea atitudine?! Reclamantul niciodată nu a considerat art. 5 din Contract de Credit nr. RM_l23.04.2007 si art. 4 din Contract de Credit nr.RFI_/03.06.2008 ca fiind o clauza abuziva ci numai conceputa cu rea credință, știindu-se fără echivoc ca in acest caz creditorul nu are decât o singura posibilitate de a plații si anume conversia RON/CHF, ori e bine știut ca atât în vechiul cod civil legiuitorul prevede in art.970 faptul ca “convențiile trebuie executate cu buna credința. Ele obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligației, după natura sa.", sau Noul cod civil la art. 1170, prevede de asemenea buna-credință, ca principiu esențial, stipulând "Părțile trebuie sa acționeze cu buna-credință, atât la negocierea si încheierea contractului, cat si pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita aceasta obligație." Este regretabil ca se invoca de către intimata in permanenta "acordul de voința a părților contractante", deși nici o clipa nu se poate vorbi de așa ceva din moment ce aceasta pune la dispoziția reclamantului un contract tipizat la care îl obliga sa achieseze fără comentarii daca dorește împrumutul, știut fiind ca datorita situației sociale dezastruoase existente, tinerii ar face orice pentru a dobândii si ei o casa, fiind deci victime sigure si fără apărare.
În privința ordonanței nr. 50/2010, este foarte bine știut ca aceste ordonanțe s-au dat la comanda din interese financiare, fapt demonstrat de DNA in decursul anilor. Demn de remarcat este faptul ca intimata, in urma documentației solicitata reclamantului a constatat ca venitul pe care-I obținea acesta era in RON, ci nu în CHF, se încadra la obținerea împrumutului, fapt ce daca ar fi sa se întâmple în condițiile actuale n-ar mai fi posibil.
Concluzie: consideră reclamantul ca intimata persista in "reaua-credința" imputata de reclamant, făcându-se ca nu înțelege motivul solicitării reclamantului privind stabilirea conversiei RON/CHF din momentul încheierii contractului, în sensul ca reclamantul nu a considerat niciodată art. 5 din Contract de Credit nr. RM_I23.04.2007 si art. 4 din Contract de Credit nr. RFI_/03.06.2008, ca fiind clauza ilegala si abuziva, ci doar ca a încălcat prevederile referitoare la buna-credință ce trebuie sa guverneze convențiile, fapt prevăzut atât de vechiul cod civil la art. 970, cat si de noul cod civil la art. 1170. Referitor la susținerile intimatei in ceea ce privește "comisionul de administrare", considera ca intimata este iarăși . si regretabila, neînțelegând nuanța doleanței noastre, in sensul ca noi nu am catalogat acest comision ca fiind ilegal si abuziv, pentru faptul ca nu este prevăzut in lege ci pentru faptul ca aplicarea lui incorecta si abuziva generează in mod automat caracterul ilegal.
Mai concret spus caracterul abuziv al comisionului de administrare, prevăzut la art. 6.1 din Contract de Credit nr. RM_l23.04.2007 si art.3.14 din Contract de Credit nr. RFI_/03.06.2008 este dat de patru aspecte: 1. Art. 4 alin. 1 si 2 din Legea 193/2000, care prevede: 1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul ca acest comision de administrare nu constituie o suma fixa raportata la întreaga valoare a creditului ci un procent la soldul creditului, ceea ce majorează in mod nejustificat valoarea creditului per ansamblu. Intimata forțează reclamantul sa-l plătească posibile servicii viitoare (întârzieri la plata, executări silite), precum si servicii ce o interesează în mod direct si personal, deci nu este de ajuns ca plătește dobânda, comisioane, etc. trebuie sa plătească si propria urmărire, supraveghere, hartuire telefonica s.a.m.d., fapt de neconceput, cu atât mai mult cu cat reclamantul a fost si este un bun platnic. In art. 6.1, alin.3 din Contract de Credit nr. RM_/23.04.2007 si art. 3.14 din Contract de Credit nr. RFI_/03.06.2008, se prevede posibilitatea unilaterala a intimatei de a renunța la comision, dar fără a | se comunica reclamantului condițiile concrete in care aceasta renunțare se poate realiza, ceea ce arata lipsa de transparenta si buna- credința. Caracterul ilicit al acestei clauze este dat de caracterul abuziv demonstrat anterior, ci nu de faptul ca ar fi fost interzis de lege; deci un comision demonstrat a fi abuziv prin aplicare, devine ilegal chiar daca este prevăzut de lege.
Intimata, probabil din aceiași "rea-credința", este iarăși confuza si in eroare prin puerilă concluzie concretizata în următoarea formulare ”Nici încadrarea in drept făcută de reclamant nu este corecta întrucât art. 194 din noul codul de proc.civ. menționează care este cuprinsul unei cereri de chemare în judecată si nu poate fi luat ca si motivare in drept, la fel ca si indicarea generica a Legii 193/2000", neștiind probabil ca o motivare in drept se face indicând in primul rând temeiul juridic in care se formulează o anume cerere( ca forma si conținut), iar Legea 193/2000 nu este amintita generic ci ca temei juridic. Pentru a întării cele menționate anterior, referitoare la starea de confuzie a intimatei, trebuie sa remarcam ca același lucru imputat reclamantului îl face si intimata, motivând întâmpinarea in baza art. 205 noul Cod proc.civ. (corect de altfel), care nu face altceva decât sa menționeze același lucru, cuprinsul acesteia, prin formularea din "alin. (2) întâmpinarea va cuprinde".
Analizând cererea formulată prin prisma susținerilor părților, raportate la dispozițiile legale incidente în cauză și la probatoriul administrat, instanța reține următoarele:
Așa cum se arată în cererea de chemare în judecată, între reclamantul V. F. M., în calitate de împrumutat și pârâta R. B., în calitate de împrumutător, s-au încheiat două contracte de credit: primul, la data de 23.04.2007 având nr. RM_ (filele 8 – 12), având ca obiect un împrumut în valoare de_,00 CHF (franci elvețieni), necesar achiziționării unui imobil cu destinația locuință, situat în localitatea Călărași, județul Călărași, credit a cărui rambursare trebuie realizată pe parcursul a trei sute de rate lunare egale (incluzând debit si dobândă) în valoare de 195,95 CHF. A doilea contract de credit a fost încheiat la data de 03.06.2008, înregistrat sub nr. RFI_ (filele 13 – 20), având ca obiect un împrumut în valoare de_,65 CHF, având ca destinație: - 7135,85 CHF pentru achitarea facilității acordare de BCR Sucursala Călărași pentru contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1279 PF/5.04.2007; - 316,15 CHF pentru achitarea comisionului de procesare datorat în baza prezentului contract; - 7234,65 CHF pentru nevoi personale nenominalizate. Al doilea credit trebuie rambursat în trei sute de rate lunare egale (incluzând credit si dobândă) în valoare de 90,19 CHF.
Mai întâi, instanța va respinge ca neîntemeiată inadmisibilității cu privire la solicitarea reclamantului V. F. M. de convertire în lei a creditelor acordate de pârâta R. B. (în continuare banca) în franci elvețieni la cursul franc elvețian – leu de la data acordării împrumuturilor, excepție invocată de pârâtă, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Respectiva solicitare a reclamantului este în legătură cu derularea contractelor de credit pe care le-a încheiat cu pârâta, astfel încât nu există nici un impediment legal sau contractual ca reclamantul să formuleze o astfel de cerere. Faptul că în cele două contracte nu s-a prevăzut cursul CHF – leu la care să se facă rambursarea creditelor este un motiv în plus ca instanța, să soluționeze, pe baza probelor administrate și a legislației pertinente, cererea uneia dintre părți ca rambursarea creditelor să se facă la un anumit curs.
Instanța înlătură și susținerile băncii privitoare la așa-numitul principiu al nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din Codul civil de la 1864 (în vigoare la datele încheierii celor două convenții de credit). Acest text de lege are următoarea redactare: „(1) Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. (2) Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”. În primul rând, acest text de lege, cu dispoziții generale, trebuie aplicat în concordanță cu dispozițiile legale speciale din legislația contractelor, derogatorii de la regulile generale din Codul civil. În al doilea rând, instanța observă că prin primul capăt de cerere, reclamantul nu solicită să plătească ratele lunare la o valoare (sumă) diminuată în CHF (moneda în care a fost împrumutat), ci la aceeași sumă stabilită inițial prin graficele de rambursare (suma numerică împrumutată) dar la cursul CHF – leu existent în momentul încheierii convențiilor de credit și nu la cel existent în momentul rambursării, al plății fiecărei rate. În fine, judecătoria apreciază că solicitarea reclamantului din primul capăt de cerere nu este inadmisibilă potrivit dispozițiilor art. 1578 din Codul civil de la 1864. În acest context, se are în vedere și Decizia de speță a ÎCCJ nr. 3864 din 4 decembrie 2014 (Secția a II-a civilă) în care s-a statuat că există o practică constantă, atât a ÎCCJ cât și a CJUE, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației (sublinierea noastră, jud. S.O.), cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.
În continuare, instanța va analiza legalitatea și temeinicia primului capăt de cerere prin care reclamantul solicită să plătească ratele lunare aferente creditelor acordate de pârâtă în franci elvețieni, la conversia francului elvețian, în raport cu moneda națională, din momentul încheierii contractelor de credit.
Potrivit art. 970 C. civ. 1864 (aplicabil în cauză având în vedere momentul semnării convențiilor) convențiile trebuie executate de părți cu bună credință. În cauză banca avea dreptul, nu și obligația, de a modifica contractul din valuta CHF în lei, așa cum reclamantul a solicitat (notificările de la filele 22 – 25). Banca nu a dat curs acestor solicitări.
Pe de altă parte, judecătoria reține că prin graficele de rambursare care fac parte integrantă din contractele de credit, s-a stabilit în sarcina reclamantului să ramburseze creditele primite în CHF, fără a se preciza cursul CHF - leu.
Potrivit Articolul 4 din Directiva 93/13: „(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene de Justiție, sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 are la bază ideea că, în fapt, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzător-furnizor, atât raportat la puterea de negociere, cât și la nivelul de informare, aderarea la condițiile redactate în prealabil de furnizor, fiind făcută de cumpărător fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, articolul 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prevăzând în fapt o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în sistemul de protecție a consumatorilor, dispoziția fiind de strictă interpretare. (Se vor arăta mai jos motivele pentru care instanța apreciază ca fiind de adeziune cele două contracte de credit).
Mai mult, potrivit interpretării date de Curtea Europeană de justiție în cauza C-26/13 A. Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., pct. 59 ”o clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.”
De asemenea, la punctul 73 al aceleiași hotărâri, s-a reținut că: „clauza contractuală care permite unui vânzător sau unui furnizor să calculeze nivelul ratelor lunare datorate de consumator în funcție de cursul de schimb la vânzare al monedei străine aplicat de acest vânzător sau furnizor, clauză care are ca efect creșterea costurilor serviciului financiar în sarcina consumatorului, aparent fără o limită maximă, rezultă din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă, că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea prin analogie Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 49).”
În continuare, la pct. 74 se prevede că „îi revine instanței de trimitere sarcina a stabili dacă, având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător .., un consumator mediu, normal informat,…, putea nu numai să cunoască diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale unei monede străine, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, pentru acesta ale aplicării cursului de schimb la vânzare pentru calcularea ratelor la care va fi în definitiv obligat și, prin urmare, costul total al împrumutului său”. Totodată Curtea Europeană a apreciat că diferența de curs valutar nu poate să nu fie supusă aprecierii instanței cu privire la caracterul său abuziv.
Față de aceste interpretări ale dreptului Uniunii Europene privind directiva 93/13, instanța apreciază că în anul 2007 (al încheierii primei convenții de credit dintre reclamant și bancă) și anterior momentului semnării celor două contracte, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflecta și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul pentru recurentă.
Reclamantul, ca și un consumator mediu și normal informat, nu avea cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian. Banca, în schimb, a avut informații mult mai multe de pe piața interbancară. Astfel, s-a îngreunat voit situația debitorului, în timp ce banca nu avea nimic de pierdut dintr-o astfel de transformare, pe care și-a asumat-o ca pe un beneficiu.
Prin urmare, instanța constată că în contractul de împrumut nu se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului său.
Așa fiind, judecătoria va dispune ca reclamantul să plătească ratele lunare aferente creditelor acordate de pârâtă în franci elvețieni, la conversia francului elvețian, în raport cu moneda națională, din momentul încheierii contractelor de credit, după cum urmează: a) pentru împrumutul acordat conform Contractului de credit nr. RM_ încheiat la data de 23.04.2007 la cursul de 2,0251 lei pentru un franc elvețian și b) pentru împrumutul acordat conform Contractului de credit nr. RFI_ încheiat la data de 03.06.2008 la cursul de 2,2494 lei pentru un franc elvețian. S-a avut în vedere cursul de schimb CHF – leu publicat pe site-ul oficial al Băncii Naționale a României.
Referitor la al doilea capăt de cerere având ca obiect eliminarea comisionului de administrare a creditului ca fiind abuziv, judecătoria reține considerentele care vor fi arătate mai jos.
Comisionul de administrare a creditului a fost prevăzut atât în primul contract, încheiat la data de 23.04.2007 având nr. RM_ (în art. 6 – în procent de 0,9 % din soldul creditului), cât și în al doilea contract, încheiat la data de 03.06.2008, înregistrat sub nr. RFI_ (în art. 3 pct. 3.14 – în procent de 0,15 % din soldul creditului).
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6 din același text de lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În consecință, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1) să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2) să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3) crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și 4) clauza să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb. Instanța nu-și poate însuși susținerea pârâtei din întâmpinare, în sensul că în art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 comisionul de administrare nu este abuziv și poate fi perceput. Poate fi perceput, dar cu cu respectarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Înainte de a analiza în concret, sub aspectul condițiilor expuse, clauzele privind comisionul de risc sus-menționate, instanța va analiza contractele în ansamblul lor, pentru a stabili care este locul acestor clauze în ansamblul respectivelor contracte.
În acest sens, având în vedere modul cum sunt reglementate drepturile și obligațiile părților, instanța constată că un contract de credit de tipul celor deduse judecății constituie un ansamblu juridic complex compus din mai multe contracte de natură diferită.
Astfel, convenția de credit este grefată pe un contract de împrumut principal având ca obiect suma împrumutată și dobânda și o . contracte accesorii, respectiv un contract accesoriu de garanție reală imobiliară - ipotecă de rang I - un contract nenumit trilateral prin care împrumutatul s-a obligat să încheie o asigurare a imobilului în favoarea băncii și mai multe contracte accesorii caracterizate prin plata unor comisioane. Prin prisma acestei calificări a înțelegerilor multiple încheiate de părți înglobate în convențiile de credit, instanța constată că această construcție juridică trebuie analizată sub aspectul respectării legislației privind protecția consumatorilor atât în ansamblu, cât și prin raportare la fiecare contract component în parte.
Prin prisma acestor considerente, analizând clauza privind comisionul de risc sub aspectul primei condiții, instanța reține că potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine profesionistului. Pentru a se dovedi acest fapt nu este suficient să se probeze, astfel cum susține pârâta, faptul că un consumator a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul contractului, și, eventual, să aleagă să-l semneze sau nu, ci trebuie să se dovedească faptul că banca a manifestat o disponibilitate efectivă pentru negociere, în primul rând sub aspectul informării consumatorului cu privire la conținutul drepturilor și obligațiilor fiecărei părți în cadrul fiecărei clauze din contract și apoi cu privire la efectele fiecărei clauze contractuale. Această obligație nu poate fi caracterizată, cum pretinde pârâta, ca o „consiliere” pe care nu are obligația să o ofere consumatorului, ci ca o obligație legală instituită de art. 3 lit. b din OG 21/1992 a cărei finalitate este tocmai aceea de a aduce ambele părți la același nivel de înțelegere a contractului înainte ca acesta să fie semnat.
Ori, din acest punct de vedere, dincolo de faptul că nu a făcut dovada existenței unei reale negocieri între părți, deși cauza s-a amânat la termenul din 20.04.2015 în acest scop, pârâta R. B. nu a făcut nicio dovadă că ar fi informat clientul cu privire la drepturile și obligațiile reciproce implicate de instituirea unui comision de administrare precum cel din convențiile de credit deduse judecății, pentru a exista posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale. În acest sens, instanța nu poate lua considerare susținerile băncii în concluziile de la fila 124 (ca răspuns la solicitarea instanței de a face dovada negocierii celor două convenții de credit) potrivit cărora reclamantul nu a făcut dovada că a dorit, înainte de semnarea contractelor de credit, negocierea acestora.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestor clauze (privind comisionul de administrare), iar din examinarea în ansamblu a poziției pârâtei exprimată în cuprinsul întâmpinării și a celorlalte concluzii formulate, rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Prin urmare, instanța reține că în realitate, banca nu a dovedit în niciun mod negocierea clauzei privind comisionul de administrare.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
În ambele convenții nu se precizează care sunt obligațiile băncii în schimbul plății de către consumator a comisionului amintit. Din conținutul integral al celor două convenții rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de administrare are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul. Acest comision este definit drept procent aplicat la Soldul creditului, datorat și plătibil de către Împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenții.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractele încheiate, instanța reține că în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în „administrarea creditului”, o . de alte obligații și de contraprestații, pe lângă dobânda ce constituie obiect al contractului principal de împrumut, stabilite prin acte juridice accesorii, inclusiv aceea de a garanta cu ipotecă de rang I și de rang II restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Ori, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă niciunul.
Astfel, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară, a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului. Pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
Cu referire la argumentele expuse anterior, instanța reține că în cazul stipulării unei contraprestații lezionare raportată la prestația profesionistului sau a unui preț pentru o prestație inexistentă, dezechilibrul valoric dintre contraprestații capătă valoare juridică în condițiile raportului juridic născut din relația profesionist - consumator. Așadar, prin instituirea unui comision de administrare, care are doar scopul de a proteja exclusiv banca în detrimentul clientului, fără ca acesta să beneficieze de o contraprestație din partea profesionistului, se ajunge la situația în care acest comision nu are ca temei nicio contraprestație din partea băncii.
Cea de-a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din mai multe rațiuni.
Astfel, în primul rând societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă și recuperează apoi diferența prin stipularea comisionului de administrare, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de administrare nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, această practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua - credință a pârâtei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea pârâtei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale și concurența dintre comercianți.
Faptul că pârâta poate alege, din considerente comerciale, dacă să introducă anumite costuri în dobândă sau să le perceapă separat de la consumatori, nu schimbă această concluzie, având în vedere că printr-o astfel de politică, banca nu urmărește alt scop decât acela de a induce în eroare consumatorii cu privire la perceperea unor dobânzi mai mici, pentru a-i determina pe aceștia să aleagă serviciile sale și nu pe cele ale altor bănci. Ori în condițiile în care s-a constatat anterior că modul în care este perceput comisionul de administrare îl transformă într-o dobândă mascată, având în vedere și faptul că acest comision este exprimat printr-o valoare procentuală lunară ce poate părea extrem de mică unui consumator neavizat, conduce la aceeași concluzie a distorsionării cu rea-credință a realității perceptibile de către client la momentul încheierii contractului.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca pârâtă avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Aceste aspecte îndreptățesc instanța să considere că acțiunile pârâtei au fost contrare bunei-credințe la instituirea comisionului de administrare.
În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța, comparând norma de transpunere a art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, constată că aceasta are un conținut diferit raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă instanța nu poate să nu observe, că deși art. 4 alin. 2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană, cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, pârâta a invocat includerea comisionului de administrare în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv.
Or, astfel cum s-a arătat și anterior, când a fost analizată structura contractului de credit, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată din perspectiva consumatorului, respectiv dobânda din perspectiva băncii. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către pârâtă că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de administrare.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că la o privire sumară a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de administrare), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă instanța nu poate să nu observe că în realitate, comisionul de administrare nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însuși scopul perceperii acestuia, rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de administrare fiind aceea a unui contract accesoriu ce instituie o clauză penală.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare din ambele convenții, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare a creditului, clauze inserate în contractele de credit menționate mai sus. În consecință, va constata nulitatea absolută a clauzelor menționate și va dispune eliminarea comisionului de administrare a creditului, ca obligație de plată reținută în sarcina reclamantului.
În baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., judecătoria va obliga pârâta R. B. să plătească reclamantului V. F. M. suma de 540 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (din care 40 lei reprezintă taxa judiciară de timbru, conform chitanței nr._ din 26.01.2015, fila 28, iar 500 lei reprezintă onorariul apărătorului ales al reclamantului conform chitanței nr. 86 din 28.05.2014 emisă de Cabinetul de avocat „U. D. G.”).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cu privire la solicitarea reclamantului V. F. M. de convertire în lei a creditelor acordate de pârâta R. B. în franci elvețieni la cursul franc elvețian – leu de la data acordării împrumuturilor, excepție invocată de pârâtă.
Admite cererea formulată de reclamantul V. F. M. CNP –_, domiciliat în . în contradictoriu cu pârâta R. B., cu sediul social în București, Calea Floreasca, nr. 246 C, clădirea SKY TOWER, ., 5, 6 și 7, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_, având CUI_ având ca obiect principal constarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.
Dispune ca reclamantul să plătească ratele lunare aferente creditelor acordate de pârâtă în franci elvețieni, la conversia francului elvețian, în raport cu moneda națională, din momentul încheierii contractelor de credit, după cum urmează: a) pentru împrumutul acordat conform Contractului de credit nr. RM_ încheiat la data de 23.04.2007 la cursul de 2,0251 lei pentru un franc elvețian și b) pentru împrumutul acordat conform Contractului de credit nr. RFI_ încheiat la data de 03.06.2008 la cursul de 2,2494 lei pentru un franc elvețian.
Constată caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare a creditului, clauze inserate în contractele de credit menționate la aliniatul precedent. În consecință, constată nulitatea absolută a clauzelor menționate și dispune eliminarea comisionului de administrare a creditului, ca obligație de plată reținută în sarcina reclamantului.
Obligă pârâta R. B. să plătească reclamantului V. F. M. suma de 540 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru și onorariul apărătorului ales).
Cu apel în 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Călărași.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 08.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Jud. S. O. V. N.
Red. S.O.
Dact. V. N.
Exemp. 4/ 08.07. 2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1696/2015.... | Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... → |
|---|
