Pretenţii. Sentința nr. 3769/2015. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3769/2015 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 08-12-2015 în dosarul nr. 3769/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
.
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 3769/2015
Ședința publică de la 08 Decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. A.
Grefier I. B.
Pe rol se află judecarea acțiunii civile formulată de reclamanta .. în contradictoriu cu pârâții, B. M. L. și B. C., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu s-au prezentat.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 155 și urm. C.proc.civ.
S-a expus referatul cauzei de către grefier, prin care s-au evidențiat părțile, obiectul cauzei și s-a învederat că reclamanta a depus la dosar note scrise, după care:
Analizând, prin prisma dispozițiilor art. 255 C.proc.civ., proba cu înscrisuri solicitată de către reclamantă, instanța o apreciază ca fiind admisibilă potrivit legii și de natură a duce la soluționarea procesului, motiv pentru care, o încuviințează în conformitate cu prevederile art. 258 C.proc.civ.
Constatând că nu mai sunt cereri de formulat sau incidente de soluționat, în conformitate cu dispozițiile art. 392 C.proc.civ. instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.09.2015 sub nr._ reclamanta .., cu sediul în Ploiești, ., ., cod unic de înregistrare R_, înregistrată în Registrul comerțului sub nr. J/_, cont bancar RO53RNCB_0001 deschis la BCR Ploiești, a chemat în judecată pe pârâții, B. M. L., domiciliată în Călărași, . 17; .; ., CNP_ și B. C., domiciliat în Călărași; .; ., CNP_, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligați, în solidar, la plata următoarelor sume de bani: 440,94 lei reprezentând c/val marfă livrată și 387,13 lei reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 66,16 lei.
În motivare reclamanta arată că în baza raporturilor comerciale și-a îndeplinit obligația asumată, aceea de a livra mărfuri în condițiile stabilite cu pârâta.
Aceasta din urmă nu și-a executat principala obligație asumată prin contract anume aceea de a achita factura, acest fapt atrăgând calcularea, potrivit prevederilor contractuale a unor penalități de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere în primele 30 de zile și respectiv 3% începând cu a 31-a zi de întârziere.
Mai arată reclamanta că această creanță este certă, lichidă și exigibilă, iar pârâta nu a formulat obiecțiuni în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea facturii, aceasta echivalând cu o acceptare tacită a acesteia.
Deși a întreprins demersurile necesare pentru rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, prin notificarea pârâților, acestea au rămas fără niciun rezultat.
Totodată, conform prevederilor contractuale, părțile au convenit ca în cazul neîndeplinirii în termen a obligației de plată, debitorul să achite în afară de suma datorată, penalități pentru fiecare zi de întârziere. Astfel, părțile au anticipat echivalentul prejudiciului executării cu întârziere a obligațiilor prevăzând în contract o clauză penală în acord cu prevederile art. 1538 C civil.
Reclamanta apreciază că între cei doi pârâți, B. M. L., în calitate debitor principal, și B. C., în calitate de fideiusor, există solidaritate, conform art.10 alin.2 din contract raportat la art.2280C civil, aceasta fiind notificat odată cu debitorul principal pentru soluționarea amiabilă a litigiului.
În dovedire au fost depuse copii de pe următoarele înscrisuri: calcul penalități până la 31.07.2015 (fila 7), contract de vânzare-cumpărare nr._/19.03.2015 (fila 8), factura fiscală . nr. I3640455/28.04.2015 (f. 10-11, factura fiscală . nr. I364056/ 28.04.2015 (f. 12), factura fiscală . nr. I368155/23.05.2015 (f. 13-14), factura fiscală . nr. I368156/ 23.05.2015 (f. 15), înștiințare din 22.07.2015 (filele nr. 16-17), notificări (f.18-19), confirmări de primire (f. 20) și practică judiciară în materie (filele nr. 21-29).
În drept a invocat dispozițiile. art. 1516, 1530, 2280, 2300 C. civil.
La termenul de judecată din 10.11.2015, din oficiu, instanța a invocat caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la penalități și prin adresa emisă la aceeași dată, a solicitat reclamantei să-și exprime poziția procesuală față de acest aspect.
Prin notele scrise depuse la dosar de către reclamantă aceasta a arătat că art. 1(3) din Legea 193/2000 interzice comercianților să stipuleze clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Art. 4 din același act normativ califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Apreciază reclamanta că buna credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce.
Mai mult, arată că, în condițiile în care, a livrat mărfurile către pârâtă încă din data de 02.05.2015 (conform document transport), a acordat posibilitatea achitării in termen de 30 zile, ulterior fiind stabilite penalități de întârziere, cum acesta a folosit in acest interval de timp bunurile livrate fara sa plătească contravaloarea acestora.
Prin urmare, apreciază că nu se poate susține existenta unei dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților.
Un argument în plus, îl constituie faptul că a formulat cerere de chemare in judecata la scurt timp după expirarea termenului scadent, scopul urmărit nefiind acela al fraudării intereselor intimaților.
Arată reclamanta că pârâta nu a contestat, nici un moment, contractul încheiat și și-a asumat, în întregime, clauzele contractuale.
În ceea ce privește plata penalităților de întârziere, apreciază că aceasta nu creează un dezechilibru, ci urmărește dimpotrivă stabilitatea echilibrului comercial, fiind evident că, în cazul in care, cumpărătorul nu achita in termen produsele furnizate de vânzător, ca urmare a comenzii plasate, acesta din urma suferă un prejudiciu ce nu poate fi altfel acoperit.
Pârâții, deși legal citate, nu s-au conformat acestei dispoziții și nici nu s-au prezentat în fața instanței pentru a-și expune punctul de vedere cu privire la acțiunea reclamantei.
Instanța a încuviințat la acest termen pentru reclamantă proba cu înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Între reclamantă și pârâta B. M. L., au existat raporturi contractuale, așa cum reiese din contractul nr. nr._/19.03.2015 (fila 8), contract în baza căruia reclamanta s-a obligat să vândă, iar pârâta s-a obligat să achiziționeze produse comercializate de reclamantă.
În conformitate cu prevederile contractuale de la art. 4, punctele 4.4-4.5, mărfurile comandate de cumpărător urmau să fie livrate acestuia printr-o firmă de curierat în termen de 6 zile lucrătoare de la emiterea facturii fiscale, dovada livrării fiind constituită de scrisoarea de transport emisă de firma de curierat, neformularea de obiecțiuni de către cumpărător în termen de 5 zile de la emiterea facturii valorând în acord cu prevederile pct. 4.6 din contract acceptarea tacită a acesteia.
Totodată, plata prețului produselor cumpărate urma să se facă în baza facturilor emise de vânzător în termen de 30 zile calendaristice de la emiterea acestora, în cazul depășirii acestui termen, conform clauzei de la art. 7.4 din contract, reclamanta fiind în drept să calculeze și să perceapă penalități de întârziere în cuantum procentual de 1% pentru fiecare zi de întârziere.
Prin același contract, pârâtul B. C., și-a asumat calitatea de fidejusor (girant) și, conform clauzelor cuprinse la punctele 10.2 – 10.3, s-a obligat să garanteze, în solidar cu cumpărătorul, toate obligațiile acestuia rezultând din contract.
Din facturile . nr. I3640455/28.04.2015 (f. 10-11), . nr. I364056/ 28.04.2015 (f. 12), . nr. I368155/23.05.2015 (f. 13-14), . nr. I368156/ 23.05.2015 (f. 15), emise de către reclamantă, scadente la 22.06.2015, 28.05.2015, coroborate cu adresele emise de S.C. Urgent Curier SRL aflate la filele nr. 16 și respectiv, nr. 17 din dosar, instanța reține că reclamanta a livrat la datele de 30.04.2015 și 28.05.2015, pârâtei B. M. L., mărfuri în valoare de 440,94 lei, la care se adăuga contravaloarea transportului.
La această sumă, având în vedere data scadenței facturilor emise și data introducerii acțiunii, reclamanta a calculat penalități în valoare totală de 387,13 lei, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila 7.
Instanța observă că raporturile contractuale dintre părți au luat naștere după . Noului Cod Civil. Prin urmare, având în vedere și dispozițiile art. 5 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prezentul litigiu va fi soluționat în baza dispozițiilor Noului Cod Civil.
În drept, potrivit art. 1270 Cod civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, neexecutarea acestuia antrenând răspunderea contractuală a părții care nu și-a executat din culpă obligațiile contractuale.
Instanța reține regula potrivit căreia, în materia obligațiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor și debitor, în sensul că, după ce primul probează existența obligației, debitorului îi incumbă sarcina dovedirii executării acesteia.
Totodată, instanța reține, din economia dispozițiilor art. 1350 cod civil că, în materia răspunderii civile contractuale, în măsura în care creditorul face dovada existenței creanței, respectiv a obligației de plată, debitorul este prezumat în culpă cu privire la neexecutarea obligației, atâta vreme cât nu dovedește executarea obligației de plată sau existența unei cauze exoneratoare de răspundere dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 1351 și urm. Cod civil.
Instanța constată că pârâtul și-a asumat obligația de a achita facturile reprezentând contravaloarea serviciilor de care a beneficiat, în termenul de scadență de 30 zile de la data emiterii facturilor, așa cum rezultă din art. 5.2. din contractul încheiat de părți.
Prin urmare, din coroborarea probelor administrate în prezenta cauză, instanța apreciază că reclamanta a dovedit existența unei obligații de plată în sarcina pârâtului, iar acesta nu a răsturnat prezumția de culpă ce s-a născut în sarcina sa, neadministrând nicio probă în acest sens.
Instanța consideră că reclamanta a făcut dovada neîndeplinirii de către pârât a unei obligații contractuale asumate de acesta, că datorită neîndeplinirii respectivei obligații i s-a produs un prejudiciu, între neîndeplinirea obligațiilor contractuale și prejudiciul produs existând legătură de cauzalitate.
Având în vedere că prin semnarea contractului în calitate de fidejusor, pârâtul, B. C., s-a obligat, în solidar, cu pârâta B. M. L., în ceea ce privește executarea obligațiilor față de reclamanta-creditoare, conform art.10.2 din contract, instanța, văzând prevederile art. 2280 C.civ. îi va obliga pe cei doi pârâți, la plata, în solidar, a debitului de 440,94 lei.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere în cuantum procentual de 1% pentru fiecare zi de întârziere, penalități ce urmează a fi calculate nelimitat, chiar peste cuantumul valorii mărfii pentru care se datorează plata, instanța constată că părțile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat prin neexecutarea în termenul stipulat a obligației de plată a prețului ce revine cumpărătorului printr-o clauză penală.
Întrucât a dovedit neexecutarea obligațiilor asumate de debitoare, reclamanta, este în drept să ceară alături de executarea obligației principale, constând în plata prețului mărfii livrate, și executarea clauzei penale, respectiv plata penalităților de întârziere, fără a fi obligată să dovedească un prejudiciu.
Cu toate acestea, atunci când clauza penală este nulă sau când penalitățile sunt vădit excesive față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, instanța poate înlătura sau reduce aplicarea clauzei penale convenite de părți.
Având în vedere prevederile art. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și pe cele ale clauzei cuprinse la pct. 7.1 din contract, din care rezultă că vânzătorul acționează în cadrul unui sistem de vânzare directă cu caracter comercial, iar cumpărătorul – persoană fizică – achiziționează produsele oferite pentru consum personal, fapt asumat prin declarația cuprinsă în clauza anterior menționată, instanța va examina clauzele contractului de vânzare cumpărare nr._ încheiat între părți la data de 19.03.2015, prin prisma prevederilor legale imperative cuprinse în actul normativ anterior menționat.
Întrucât normele referitoare la protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contractele cu profesioniștii au caracter special față de normele generale cuprinse în Codul Civil, instanța urmează să le aplice cu prioritate atunci când cuprind prevederi derogatorii de la dreptul comun.
Din analiza înscrisurilor administrate în cauză, instanța constată că prin aplicarea clauzei penale pentru intervalul de 60 zile scurs între scadența facturilor și data introducerii acțiunii, reclamanta a calculat penalități al căror cuantum depășește debitul principal, ceea ce constituie un indiciu al existenței unei clauze abuzive în contractul încheiat de părți.
Pentru aceste motive, la termenul de astăzi, instanța a pus din oficiu în discuția părților prezente aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele între profesioniști și consumatori la clauzele contractuale referitoare la stabilirea penalităților.
Pentru a decide astfel, instanța are în vedere faptul că Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive în contractele între profesioniști și consumatori a fost modificată în scopul transpunerii Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993.
Potrivit „principiului interpretării conforme” a dreptului intern cu prevederile unei directive europene transpuse, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului și dând relevanță jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, să interpreteze dispozițiile legii interne în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
Conform unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, atunci când are de soluționat un litigiu între profesioniști și consumatori privind executarea unui contract ce intră sub incidența normelor de protecție a consumatorilor, instanța națională este obligată să examineze contractul dintre părți sub aspectul existenței clauzelor abuzive, chiar dacă nu este sesizată cu o cerere în acest sens.
Astfel, se reține că potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar alin. 2 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Aceleași prevederi legale se regăsesc și în art. 80 și 81 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.
Examinând în concret clauza contractuală privind calculul penalităților, instanța reține că, în conformitate cu art. 7.4 din contract „În cazul depășirii termenului de plată stabilit conform art. 5.2 din contract, cumpărătorul este obligat la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere. Penalitățile vor fi calculate nelimitat chiar dacă cuantumul lor depășește valoarea mărfii pentru care se datorează plata”.
Din examinarea contractului se constată că este un contract preformulat cu clauze standard, prezentat sub forma unui înscris tipărit, în care doar datele de identificare ale clientului și girantului sunt completate prin scriere olografă, aspect care determină instanța, în temeiul art. 4 alin. 3 teza I din Legea nr. 193/2000 („Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist”) să considere că niciuna din prevederile contractuale, inclusiv cele referitoare la cuantumul procentual al penalităților înscrise în contract, nu au fost negociate direct cu pârâții.
În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 („Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”), instanța constată că reclamanta nu a făcut dovada negocierii cu pârâtele a clauzei privind modul de stabilire a penalităților de întârziere.
Verificând cuantumul procentual al penalităților de întârziere stipulate prin contract, instanța constată că penalizarea clientului cu 1% pentru fiecare zi de întârziere, pentru prima zi de întârziere aplicat la debitul principal și nelimitat la acesta, și pentru ce depășește 30 de zile o penalitate de 3% pe zi de întârziere conduce la o penalizare de peste 365%, ceea ce reprezintă în valoare netă foarte mare raportat la suma datorată.
Folosind un criteriu obiectiv stabilit de legiuitor pentru a evalua prejudiciul suferit de reclamantă prin neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâtă, respectiv dobânda legală penalizatoare în cazul creanțelor rezultând din exploatarea unei întreprinderi, calculată conform art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, instanța constată că penalitățile calculate de reclamantă sunt de peste 30 de ori mai mari, aflându-se în disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând riscul valutar, pe cel privind devalorizarea monedei naționale, cheltuielile pentru recuperarea creanței sau alte cheltuieli previzibile, ceea ce încadrează clauza prev. de art. 7.4 din Contractul analizat în prevederile alin. 1 pct. i din Anexa 1 la Legea 193/2000, care cuprinde lista clauzelor considerate ca abuzive.
De asemenea, examinând clauzele contractuale ce reglementează executarea obligațiilor asumate de vânzător (pct. 4.4 și art. 6 din contract), instanța constată că în cazul neexecutării acestora de către vânzător în termenul convenit, clientul nu are dreptul să pretindă de la vânzător penalități de întârziere.
Aceste clauze, coroborate cu clauza menționată anterior, prin care pârâtul este obligat la plata unor penalități în cuantum procentual de peste 365% anual, creează o disproporție vădită între obligațiile celor două părți în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a contractului, care încadrează clauza prev. de art. 7.4 din contractul analizat în prevederile alin. 1 pct. r din Anexa 1 la Legea 193/2000 care cuprinde lista clauzelor considerate ca abuzive.
Mai mult decât atât, examinând din punct de vedere al clarității exprimării clauza penală cuprinsă în contractul dintre părți, instanța reține că reclamanta a ales să exprime cuantumul procentual al penalităților de întârziere în cifre mici aplicate per zi întârziere, fără a le transforma în mărimi cuantificabile exprimate în unități folosite în tranzacțiile uzuale, și anume într-un cuantum procentual anual. Acest fapt se poate traduce doar prin intenția profesionistului de a induce în eroare un consumator neavizat și fără experiență în tranzacțiile financiare, pentru a-l determina să încheie un contract în care neexecutarea obligației sale conduce la o penalizare anuală mult mai mare decât debitul datorat.
În aceste condiții, instanța constată că prevederile art. 7.4 din contractul încheiat de părți nu prezintă gradul de claritate necesar în raporturile unui profesionist cu un consumator de nivel mediu, astfel cum este prevăzut de art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000.
Având în vedere considerentele expuse, instanța constată că clauza cuprinsă în art. 7.4 din contractul vânzare cumpărare nr._ încheiat între părți la data de 19.03.2015, încheiat între părțile prezentului litigiu, care îi permite reclamantei să perceapă penalități de întârziere în cuantum procentual de 1% pentru primele 30 de zile de întârziere, respectiv 3% pentru întârzierile mai mari de 30 de zile, aplicat la debitele rezultate din neplata la scadență a facturilor emise și nelimitat la acestea, are natura unei clauze abuzive, în sensul art. 4 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.
Pe cale de consecință, instanța, neavând posibilitatea să pronunțe o soluție prin care să constate nulitatea absolută a clauzei abuzive în discuție, întrucât nu există o cerere în acest sens, constată, totuși, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, că această clauză nu va produce efecte asupra pârâtelor.
În concluzie, capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 387,13 lei, reprezentând penalități de întârziere va fi respins ca nefondat.
Cu privire la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, raportat la prevederile art.451 și 453 alin.2 C procedură civilă și având în vedere că pretențiile reclamantei au fost admise în parte, pârâtele vor fi obligate, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 66,16 lei, reprezentând valoarea taxei de timbru, proporțional cu debitul principal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea reclamantei .., cu sediul în Ploiești; .; .; CUI R_, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_, formulată în contradictoriu cu pârâții, B. M. L., domiciliată în Călărași, .; ., CNP_ și B. C., domiciliat în Călărași; .; .. 4; .; jud. Călărași, CNP_.
Obligă pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 440,94 lei, reprezentând contravaloarea produselor livrate conform contractului, sumă ce se va actualiza cu rata inflației până la data plății efective integrale.
Respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 387,13 lei, cu titlu de penalități de întârziere.
Obligă pârâții, în solidar, și la plata sumei de 66,16 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept la apel în 30 zile de la comunicare, cerere ce se depune la Judecătoria Călărași.
Pronunțată în ședința publică, azi, 08.12.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. I. B. I.
Red. A.I.
Tehnored. B.I.
Expl. 4/11.12.2015
| ← Succesiune. Sentința nr. 3854/2015. Judecătoria CĂLĂRAŞI | Plângere contravenţională. Sentința nr. 3815/2015.... → |
|---|
