Acţiune în constatare. Sentința nr. 05/2014. Judecătoria CARANSEBEŞ

Sentința nr. 05/2014 pronunțată de Judecătoria CARANSEBEŞ la data de 05-05-2014 în dosarul nr. 1662/208/2013

ROMANIA

JUDECATORIA CARANSBES

JUDETUL C. S.

DOSAR NR._

SENTINTA CIVILA NR._

ȘEDINȚA PUBLICĂ din 05.05.2014

PREȘEDINTE: A. M.

GREFIER: I. H.

S-a luat în cererea formulată de reclamanta Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor, Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor C.-S.,în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., având ca obiect acțiune în constatare și pretenții.

La apelul nominal,lipsă părțile.

Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 28.04.2014, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, când s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru data de astăzi,când,

INSTANTA,

Deliberând, constată:

Prin acțiunea înregistrată la aceasta instanța sub nr._ /30.04.2013, reclamanta Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor, Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor C.-S., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. SA, constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc stabilit de . Convenția de Credit nr._/25.03.2008 încheiat de pârâta . B. S.-L. ,în sensul înlăturării acestuia; obligarea . restituirea sumei încasate reprezentând comision de risc din convenția de credit nr._/25.03.2008(din urmă cu 3 ani înainte de introducerea prezentei acțiuni) și refacerea graficului de rambursare prin excluderea acestui comision. De asemenea, să se constate caracterul abuziv al dobânzii și al comisionului principal și al celui de anuitate prevăzute în planul de rambursare credit, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,reclamanta arată că, la data de 25.03.2008,între numita B. S.-L. și ., a fost semnată convenția de credit nr._.

Reclamanta învederează că numita B. S.-L. este consumator în sensul legislației protecției consumatorilor, întrucât în contractele de credit încheiate cu pârâta, acționau în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale,iar pârâta . comerciant în sensul aceleiași legislații a protecției consumatorului,întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidența legilor protecției consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale.

Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor atrage în sarcina comerciantului(atât în faza precontractuală, cât și în cea a executării contractului încheiat cu consumatorul) o . obligații, printre care un loc aparte îl ocupă obligația de a se abține de la a însera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.

Reclamanta arată în cererea sa că legislația privind protecția consumatorilor și, în special-Legea ne 193/2000 sancționează înserarea în contracte a clauzelor abuzive. Se mai arată faptul că, prin raportare la alin. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000(anexă care în principiu redă conținutul anexei la Directiva nr. 13/1993), o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante. La aliniatul 2 se prevede că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei.

Mai mult, contractele de credit încheiate cu pârâta ., întocmite pe un model standard.

În drept, reclamanta invocă prevederile Legii nr. 193/2000.

Pentru termenul de judecată din data de 19.08.2013, s-a depus la dosar „completare a cererii de chemare în judecată” de către numita B. S.-L., prin care aceasta reiterează susținerile reclamantei Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor, Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor C.-S..

Pârâta . depus întâmpinare-filele: ( 134-145 dosar), prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâta a precizat faptul că reclamanta își întemeiază cererea prin raportare la convenția de credit nr._/25.03.2008 și inițiativa încheierii respectivelor convenții de credit aparține în totalitate și exclusivitate reclamantei care s-a adresat băncii pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite de .>

Pârâta a invocat art.4 alin.1 din Legea 193/2000 și a arătat că, atât prevederea națională cât și cea comunitară stabilesc condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei credințe, și prin ea înseși sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și a apreciat că, clauza contractuală ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente, nu este una abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încadrându-se în situațiile de excepție prevăzute de Legea nr. 193/2000, existând o motivație întemeiată pentru această modificare iar banca informând partea cocontractantă, care are libertatea de a rezilia contractul. A învederat că, clauza care reglementează dreptul V. de a percepe comisionul de risc nu este una abuzivă, arătând că riscul este generat prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.

Clauza reglementată de art. 5 din convențiile de credit nu este abuzivă, a susținut pârâta, necreând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, și a arătat că așa cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem, potrivit legii, trebuie să fie un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate crea o clauză abuzivă.

S-a menționat că acest comision de risc este o parte a prețului contractului, fiind un element al prețului creditului, riscul bancar fiind un element de care banca este obligată să țină cont, iar costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.

Cu privire la transpunerea directivei 93/13/CEE în dreptul național, prin Legea 193/2000, pârâta a arătat că este „ambiguă” și echivalează cu transpunerea incorectă a acesteia, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, indiferent dacă acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat sunt elemente care formează costul total al creditului, cost care împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului de credit.

A mai susținut pârâta că anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni este modificarea pentru viitor a acestora.

În dovedire, au fost depuse înscrisuri.

Din probele administrate în cauză instanța reține următoarele:

În fapt, între numita B. S. L., în calitate de „împrumutat”, și S.C. V. R. S.A. în calitate de „Bancă” a fost încheiată convenția de credit nr._/25.03.2008 .

Conform Condițiilor Speciale ale convențiilor, la art. 5 lit. a), a fost stipulată plata unui comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata de derulare a convenției de credit.

Potrivit art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției, cuprinse în secțiunea „Costuri”, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata de derulare a creditului, modul de calcul și scadența acestuia stabilindu-se în Condițiile Speciale.

Potrivit art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale la convențiile de credit, (Data ajustării dobânzii), Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii cuvenite în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului; noua rată a dobânzii); Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.

Potrivit art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia, lit. c) și d) din Condițiile Generale ale convențiilor de credit, în cazul în care se ivește una dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, Codebitorului și Garantului, să declare scadent creditul ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform convenției: „împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei precizate, a dobânzilor sau a oricăror altor costuri datorate, conform altor convenții încheiate de împrumutat cu banca, sau conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare de credit”: „în cazul apariției unei situații neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției; „în cazul apariției unei situații neprevăzute, conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Potrivit art. 10.1. din Condițiile Generale ale convențiilor de credit: „Referitor la convenție pot apărarea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare), ale oricăror acte normative aplicabile, care a) supun Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite, sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu dispozițiile legale, în baza cărora funcționează și este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special, sau orice cerință similară (…) afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite; c) al căror rezultat este: creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit, reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii, în baza Convenției; Art. 10 pct. 2: În oricare din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare de la data la care a fost notificat în scris de către Banca, Împrumutatul va plăti sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterea costurilor sau altor rambursări.

Apoi, potrivit prevederilor art. 4.2 din convenții,

În ceea ce privește inadmisibilitatea capătului de cerere constând în restituirea prestațiilor, invocată prin întâmpinare, Oricum, instanța reține că prevederea unei clauze abuzive constituie un fapt ilicit și atrage o răspundere delictuală, guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului, excepția de la principiul restitutio in integrum fiind aplicabilă doar în ipoteza obligațiilor contractuale.

În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul;

2. Să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, 4. Clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.

  1. Sub aspectul primei condiții, instanța reține că, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului. Simplul fapt că, clauza ce prevede comisionul de risc este prevăzută nu în condițiile generale ale convenției ci în cele speciale nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul. Din acest punct de vedere, este esențial este ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale, pârâta nu a făcut însă dovada existenței concretizării unei asemenea posibilități. Dimpotrivă, este greu de crezut că această clauză a fost rezultatul voinței ambelor părți contractante, atâta vreme cât comisionul de risc apare în cuprinsul tuturor contractelor de credit depuse la dosarul cauzei, de unde se poate prezuma că, dimpotrivă, societatea bancară a impus acest comision oricărei persoane care și-a exprimat voința în sensul încheierii contractului.

Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției intimatei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.

Mai mult, potrivit art. 3.5 din contract (articol ce este cuprins în Condițiile Generale), pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc prin Condițiile speciale. Ca atare, rezultă explicit existența obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocație abstractă de a hotărî asupra scadenței obligației și asupra modului de calcul.

  1. În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.

Astfel, în varianta sa inițială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.

Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în „administrarea riscurilor creditului” (pentru cazul actelor adiționale), o . de alte obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I și II restituirea creditului, obligație căreia i se asociază și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.

În aceste condiții, se poate reține că, practic, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, instanța neputând reține că această garanție nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putință de tăgadă, și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.

În al doilea rând, acceptarea susținerii intimatei ar însemna să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: practic, societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, în realitate, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.

Existența dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților rezultă și din faptul că, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând prin sistemul arătat posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actele adiționale, unde sunt enumerați toți factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.

  1. Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr.

93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din cel puțin două rațiuni.

Astfel, în primul rând, în realitate societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește, în realitate, atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă, recuperând apoi diferența prin stipularea comisionului de risc și mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.

Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua credință a intimatei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale.

Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către intimată privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.

  1. În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că, astfel cum a susținut și

pârâta, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța subscrie pe deplin poziției intimatei că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conținut cel puțin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil (art. 4 alin.2).

Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.

Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).

Însă, deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.

Sub acest aspect, pârâta a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.

Or, instanța apreciază că, deși este incontestabil că, în realitate, comisionul de risc face parte din costul total al creditului, nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se subscrie doar suma de bani împrumutată, respectiv, din perspectiva băncii, dobânda.

Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii, aceasta din urma a ales însă să perceapă dobânzi mici, în schimb crescând valoarea comisioanelor datorate. Din însăși scopul perceperii acestuia, pe larg explicat în cuprinsul întâmpinării formulate de către intimată, scop care este cu atât mai evident în definiția dată acestui comision în cuprinsul actelor adiționale la contract rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.

Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzelor ce impun împrumutaților achitarea comisionului de risc, instanța va constata caracterul abuziv al acestora și va dispune modificarea convențiilor de credit depuse la dosarul cauzei, precum și a actelor adiționale la acestea, în sensul înlăturării clauzelor cuprinzând obligația de plată a comisionului de risc, respectiv de administrare credit.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale la convențiile de credit, „Data ajustării dobânzii” (potrivit căreia, „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii cuvenite în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului; noua rată a dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”), instanța reține că și aceasta are caracter abuziv, din motivele ce urmează a fi expuse.

În primul rând, intimata nu a dovedit că această clauză a fost negociată, sarcina probei revenindu-i acesteia. Simplul fapt că este cuprinsă în Condițiile Speciale nu probează negocierea clauzei, iar intimata nu a depus la dosar vreun contract în care clauza să nu fie inserată, ca urmare a negocierii dintre părți, ceea ce înseamnă că, în realitate, clauza este cuprinsă, în mod automat și prestabilit, în toate contractele încheiate de bancă, împrumutatul neavând posibilitatea de pune în discuție oportunitatea acesteia.

Apoi, clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât permite băncii să modifice unilateral rata dobânzii, în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, fără ca, în această situație, consumatorul să aibă posibilitatea de a denunța contractul.

Astfel, în acest sens, cel mai elocvent argument este acela că, această clauză, apare enumerată în anexa nr. 1, pct. 1 din Legea nr. 193/2000, ca fiind abuzivă, dacă nu sunt îndeplinite anumite condiții.

În acest sens, potrivit punctului (1), a), din această anexă, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care, dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, cu precizarea din alineatul doi că prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Ca atare, pentru ca o clauză prin care furnizorul de servicii financiare are posibilitatea de a modifice unilateral (și fără notificare prealabilă), rata dobânzii, în condițiile existenței unei motivații întemeiate, să nu fie abuzivă, este necesară întrunirea a două condiții, respectiv ca acest furnizor să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, în cauză, este întrunită doar prima dintre aceste condiții, aceea a prevederii obligației comerciantului de a informa consumatorul de îndată.

În ceea ce privește condiția ca împrumutatul să aibă posibilitatea „rezilierii” imediate a contractului, se observă în primul rând că legea folosește termenul de „reziliere” într-un sens non-juridic, întrucât rezilierea presupune, în reglementarea pozitivă română, existența unei neexecutări culpabile a obligațiilor uneia dintre părțile unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, ceea ce nu este cazul în speță. În realitate, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea nu a rezilierii, ci a denunțării unilaterale a contractului de către partea căreia i se notifică modificarea ratei dobânzii, deci a unui element esențial al contractului. Or, aspectul invocat de către intimată, în sensul că, în această situație, împrumutatul poate cere rezilierea în condițiile art. 1020-1021 C.civ., nu satisface cerința legală, întrucât fapta băncii de a modifica rata dobânzii, în condițiile existenței unui motiv bine întemeiat, urmată de notificarea noii rate aplicabile, nu constituie o neexecutare culpabilă a contractului încheiat, astfel că solicitarea rezilierii contractului este, în această situație, ab initio supusă eșecului.

De altfel, în pofida susținerii intimatei că această clauză se asociază obiectului principal al contractului și deci nu poate fi analizată de către instanța de judecată sub aspectul caracterului său abuziv, instanța reține că, deși clauza privește într-adevăr dobânda percepută de către bancă în schimbul punerii la dispoziție a creditului, deci obiectul principal al contractului, ea nu privește „definirea” obiectului principal, ci posibilitatea modificării unilaterale a acestui obiect.

Mai mult decât atât, clauza nu satisface condiția clarității, art. 4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE limitând posibilitatea instanței de a cenzura o clauză care privește obiectul principal al contractului numai în măsura în care această clauză este clară și inteligibilă. Or, sintagma „în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară” este cel puțin neclară, nelimitându-se în nici un mod posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii raportat la orice situații pe care le poate circumscrie, într-un sens foarte larg, acestei sintagme.

Nefiind îndeplinite condițiile în care clauza supusă atenției nu constituie o clauză abuzivă, condiții prevăzute chiar de Legea nr. 93/2000, instanța urmează a constata că și clauza prevăzută la art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale este una abuzivă și a dispune înlăturarea ei din contractele încheiate.

În ceea ce privește clauza cuprinsă la art. 4.2 I din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr._/18.08.2008, aceasta prevede că: în cazul în care creditul este acordat într-o altă monedă decât moneda națională, Împrumutatul, fiecare Codebitor și fiecare Garant declară că recunoaște și acceptă în mod expres faptul că, în situația în care, pe parcursul Duratei Creditului, cursul de schimb pentru Moneda Creditului fluctuează, în sens crescător, cu mai mult de 10% față de valoarea acestuia de la data semnării convenției, în vederea evitării continuării majorării expunerii la Riscul Valutar: Banca are dreptul, dar nu și obligația ca, în mod unilateral: a) să convertească în RON Creditul acordat Împrumutatului în baza prezentei Convenții, utilizând în acest scop cursul de schimb EUR/RON, respectiv CHF/RON, practicat de către aceasta la data efectuării conversiei, valoarea Creditului urmând a fi reprezentată, de la acel moment, de valoarea în RON rezultată în urma realizării conversiei.

Se observă că, și în cazul acestei clauze contractuale, banca urmărește suportarea, în exclusivitate, de către Împrumutat, a riscului fluctuațiilor mai mari de 10 % ale cursului valutar, or acest lucru nu poate fi admis, întrucât societății bancare nu îi revine, în schimbul acestei obligații, nicio obligație corelativă, consecința fiind aceea a accentuării și mai mult a dezechilibrului creat prin efectul comisionului de risc. Clauza creează, împreună cu celelalte clauze cuprinse în contract (în special cea privind comisionul de risc), un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât înclină și mai mult balanța în defavoarea consumatorului și în favoarea societății bancare, ce are astfel posibilitatea de a-i impune consumatorului, în mod unilateral, o cheltuială ce se adaugă costului total al creditului, cheltuială ce rezultă din riscul fluctuațiilor cursului valutar, pe care banca ar trebui să îl suporte, fiind inerent oricărui credit în valută, risc pe care, de altfel, în situația în care fluctuațiile sunt în defavoarea împrumutatului, acesta din urmă îl suportă în exclusivitate, nefiind în măsură de a solicita (spre deosebire de bancă), la rândul său, convertirea monedei creditului.

Întrucât crearea dezechilibrului se realizează nu prin efectul clauzei însăși, ci prin concursul acestei clauze cu celelalte clauze contractuale, instanța nu va mai analiza separat condiția ca dezechilibrul creat să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei credințe, această condiție fiind îndeplinită potrivit celor mai sus arătate.

Cu privire la clauza la art. 5 lit. e) din Condițiile Speciale ale convențiilor, privind comisionul de rezervă, aceasta are următorul conținut: (Comision de rezervă minimă obligatorie): 0 % p.a., calculat conform art. 3.12 –Comision de rezervă minimă obligatorie, din condițiile generale ale prezentei convenții și datorat lunar, la scadența anuităților prevăzute la pct. 6) – „Rambursare” de mai jos. Comisionul de rezervă minimă obligatorie se aplică pentru o perioadă de maximum 24 de luni, începând cu data utilizării creditului, dar cel mai târziu până la data de 31.12.2008. Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicație a acestui comision, în cazul în care obligațiile sau condițiile impuse de B.N.R. cresc/se diminuează/se elimină.

Cu toate că, în cele două Convenții depuse la dosar, cuantumul comisionului de rezervă este de prevăzut drept fiind de 0%, se observă că banca își rezervă totuși dreptul de a modifica acest cuantum și perioada în care aceste se va aplica, în mod unilateral, ceea ce face ca cererea reclamantei având ca obiect eliminarea acestei clauze să prezinte un interes. Astfel, este real faptul că băncile au obligația de a constitui la Banca Natională o rezerva minimă obligatorie, ca procent din depozitele și finanțările obținute de la clienți, de pe piața interbancara sau de la acționari (conform normelor emise de BNR), rezultând că băncile au un “cost financiar” al finanțării lor. Acest cost afectează marja de profit a băncii, deoarece reduce marja neta dintre dobânda activa (la credite) și cea pasivă (la depozite). Totuși, de regulă, băncile își adaptează dobânzile active astfel încât să includă și costul pe care îl au prin menținerea rezervei minime și nu evidențiază separat acest cost. Or, în condițiile în care pârâta nu a inclus acest posibil cost în dobânda creditului, ci a ales să îl prevadă, voalat, în mod separat, împrumutatului i se poate crea impresia, datorită dobânzii creditului mai mici decât cea a altor bănci, că nu există o compensare a diferenței de dobândă în alte costuri ale creditului, cu atât mai mult cât noțiunile bancare folosite în cuprinsul convențiilor, precum este cea de „Comision de rezervă minimă obligatorie” sunt necunoscute unui profan al activității bancare.

Mai mult, instanța consideră că pârâta obține un dublu beneficiu prin perceperea unui comision de rezervă, având în vedere că rezervele minime obligatorii sunt bonificate la Banca Națională a României.

Față de cele reținute, obligarea (chiar ipotetică, prin modificarea cuantumului comisionului de către bancă) la plata unui comision de rezervă care constituie o obligație legală a băncii – în ceea ce privește constituirea rezervei minime – în condițiile în care banca primește și dobândă pentru aceasta, creează o disproporție între drepturile și obligațiile părților, în realitate aceste comisioane reprezentând dobânzi mascate, care se adaugă la dobânda stabilită pentru credit.

Mai mult decât atât, chiar dacă dispozițiile O.U.G. 50/2010 nu sunt aplicabile convențiilor ce fac obiectul cauzei, instanța constată că, drept urmare a adoptării de către Guvern a Ordonanței de Urgență Nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, comisionul de rezervă minimă obligatorie a fost eliminat, ceea ce nu poate fi decât rezultatul considerării drept abuziv a acestui comision, de către legiuitor, impunându-se astfel interzicerea sa expresă prin lege.

Ca atare, instanța va constata caracterul abuziv și al clauzei prevăzute la art. 5 lit. e) din Condițiile speciale ale convențiilor de credit.

În ceea ce privește clauza prevăzută la Secțiunea nr. 7, art. 7.1 lit. d) din Condițiile Generale ale Convențiilor, respectiv art. 7 lit. b) din Condițiile Speciale, potrivit căreia împrumutatul are obligația asigurării bunurilor mobile/imobile, aduse în garanție conform Condițiilor Speciale, la o societate de asigurări agreată de bancă, instanța reține că și această clauză are caracter abuziv

Astfel, clauza fiind cuprinsă în Condițiile Generale, rezultă ab initio că aceasta nu a fost negociată direct cu consumatorul, chiar dacă ea a fost reluată, cu același conținut, și în cadrul Condițiilor Speciale, banca nedovedind în niciun mod negocierea ei. Apoi, clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât societății bancare nu îi revine, în schimbul acestei obligații, nicio obligație corelativă, situație în care nici nu poate fi vorba despre existența vreunui echilibru, impunerea acestei obligații având scopul unic de a accentua și mai mult dezechilibrul creat prin efectul comisionului de risc. Ca atare, clauza creează, împreună cu celelalte clauze cuprinse în contract (în special cea privind comisionul de risc), un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât înclină și mai mult balanța în defavoarea consumatorului și în favoarea societății bancare, ce are astfel posibilitatea de a-i impune consumatorului, în mod unilateral, o cheltuială ce se adaugă costului total al creditului, obligându-l să plătească prime de asigurare în cuantumul solicitat de către societatea de asigurare agreată de bancă.

Întrucât crearea dezechilibrului se realizează nu prin efectul clauzei însăși, ci prin concursul acestei clauze cu celelalte clauze contractuale, instanța nu va mai analiza separat condiția ca dezechilibrul creat să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei credințe, această condiție fiind îndeplinită potrivit celor mai sus arătate.

Având în vedere aceste argumente precum și faptul că primele de asigurare achitate de către împrumutat societății cu care a încheiat contractul de asigurare a bunului ipotecat nu intră în prețul contractului, fiind excluse expres din D., prin însăși definiția dată acesteia în Condițiile Generale ale convenției de credit încheiate (vezi punctul d) al definiției, care exclude din D. costurile aferente asigurării bunurilor și constituirii garanțiilor, f.38), instanța reține că și ultima condiție, negativă, pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 7 lit. b) din Condițiile Speciale, respectiv art. 7.1 lit. d) din Condițiile Generale ale Convenției, este îndeplinită, astfel că urmează a constata caracterul abuziv și al acestei clauze și a dispune modificarea contractului încheiat și prin eliminarea acesteia.

În ceea ce privește clauzele reclamate ca fiind abuzive, prevăzute la art. 8.1 din contracte, instanța constată că, acestea fiind cuprinse în Condițiile Generale, rezultă ab initio că acestea nu au fost negociate direct cu consumatorul, banca nedovedind în niciun mod negocierea acestora.

Clauza prevăzută la art. 8.1 lit. a) teza a treia din Condițiile Generale ale convențiilor de credit creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât oferă băncii libertatea de a denunța în mod unilateral contractul dintre părți (în condițiile în care faptul că împrumutatul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate conform altor convenții de credit, încheiate cu alte societăți bancare, nu presupune în mod necesar insolvabilitatea acestuia), neoferindu-i-se consumatorului un drept corelativ de a-și dovedi solvabilitatea și de a putea solicita astfel continuarea contractului.

De altfel, această clauza a fost interzisă în mod expres prin dispozițiile art. 40 alin. 4 lit. c) din O.U.G. 50/2010, dispoziții care, deși nu se aplică retroactiv, pot fi luate în considerare sub aspectul aprecierii consecințelor unei asemenea clauze asupra echilibrului contractual.

Clauzele prevăzute la art. 8.1 lit. a) teza I și II nu sunt apreciate de către instanță drept abuzive, întrucât, spre deosebire de clauza anterior analizată, neîndeplinirea obligațiilor împrumutatului ce rezultă din însăși convenția încheiată cu banca sau din alte convenții încheiate cu banca are consecințe directe asupra patrimoniului acesteia, astfel că faptul că societatea bancară urmărește diminuarea acestor consecințe prin declararea scadenței anticipate a creditului nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, această clauză fiind necesară tocmai pentru menținerea acestui echilibru.

Mai mult, în cazul convențiilor încheiate cu banca ce declară scadența anticipată a creditului, posibilitatea societății bancare de a aprecia asupra solvabilității debitorului sunt mult mai mari, spre deosebire de situația neexecutării unor contracte încheiate de același consumator cu alte societăți financiare sau de credit, contracte ale căror clauze nu sunt cunoscute de banca ce urmărește declararea scadenței anticipate.

În ceea ce privește clauzele de la art. 8.1 lit. c) și d), instanța apreciază că acestea sunt abuzive pe motiv că sunt neclare (sintagma „situație neprevăzută care face să devină improbabil ca împrumutatul să își poată îndeplini obligațiile asumate”, respectiv „situație neprevăzută conform căreia creditul nu mai este garantat corespunzător”), iar interpretarea lor este lăsată la aprecierea exclusivă a băncii („în opinia Băncii), ceea ce, cumulat, conduce la existența unei clauze interzise expres de lege, punctul 1 lit. g și s) ale Anexei la Legea nr. 93/2000 calificând drept abuzive, clauzele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, respectiv care dau dreptul comerciantului să „anuleze” (cu sensul „să denunțe”) contractul în mod unilateral, fără să prevadă același drept și pentru consumator, or tocmai acesta este efectul clauzelor analizate.

Ca atare, aceste din urmă clauze sunt abuzive numai în măsura în care conferă doar băncii dreptul de a interpreta aceste prevederi contractuale, motiv pentru care instanța va dispune înlăturarea, din cuprinsul contractelor încheiate, doar a sintagmei „în opinia băncii”.

În fine, clauza prevăzută în secțiunea 10 (Costuri suplimentare) din Condiții Generale, nu a fost negociată direct de către părți, și este abuzivă întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca punând toate consecințele intervenirii situațiilor enumerate la art. 10 pct.1 în sarcina consumatorului, acesta fiind singurul obligat să suporte cheltuielile suplimentare provocate de aceste situații de sorginte extracontractuală, clauza având deci caracter leonin.

Va dispune modificarea convențiilor de credit mai sus arătate, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv, în cazul clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. c) și d), în sensul eliminării sintagmei „în opinia Băncii”, sesizarea urmând a fi respinsă în rest.

Va dispune refacerea graficului de rambursare a creditelor prin eliminarea comisionului de risc (respectiv de administrare) și emiterea unui nou grafic de rambursare.

În ce privește exceptia prescriptiei dreptului material la acțiune in privința restituirii sumelor de bani reprezentand comision de risc (transformat ulterior in comision de administrare), aceasta urmează a fi respinsă, instanta considerând că in speță sunt aplicabile normele juridice ce guvernează regimul juridic al nulității absolute si nu al celei relative, astfel cum a incercat parata să acrediteze ideea. Dispozitiile contractuale ale unui contract incheiat de către orice cetățean cu orice unitate bancară nu pot fi apreciate ca vizând numai raportul juridic strict dintre aceste persoane, ele fiind in realitate de interes general, interesând in egală măsură pe toti membrii comunității. Opinia instanței este intărită, credem noi, și de dispozițiile legii nr.76/2012 (legea pt aplicarea dispozitiilor Noului cod de procedură civilă) și conform căreia (art.38) art.12 din legea 193/2000 se va modifica in sensul că dacă printr-o hotărâre judecătorească se constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale, unitățile bancare vor avea obligația să înlăture aceste clauze pentru contractele aflate în derulare fără a fi necesară pronuntarea altor hotărari judecatoresti, ori cererea persoanei care a contractat creditul. Un alt argument este acela că din economia intregului drept material romanesc rezultă că nici un fel de abuz nu isi poate produce efectele, ci trebuie inlaturat chiar din momentul in care acesta s-a produs. Dacă am acredita altă idee s-ar ajunge practic numai la o inlaturare partială a unor efecte generate de clauze contractuale indiscutabil abuzive.

De aceea, se va obligă pârâta la plata către intervenientă a sumei reprezentând comisionul de risc(transformat ulterior în comision de administrare) și a sumei reprezentând comision de administrare garanții, încasate abuziv în baza convenției de credit, de la data încheierii acesteia și până la data modificării convenției prin înlăturarea clauzelor privind aceste comisioane, sau a echivalentului în lei,la cursul BNR,la data plății efective.

Se va obligă pârâta la plata către intervenienta, a dobânzii legale aferente echivalentului în lei,la data plății, a sumelor încasate abuziv, conform alineatului precedent, dobândă ce va fi calculată de la data introducerii acțiunii și până la cea a plății efective.

În cele din urma instanta constata ca prin cererea de interventie formulata de catre intervenienta B. S. s-a solicitat eliminarea interdictiei de inchiriere din contracutl de ipoteca nr.1271/25 martie 2008 iar in ipoteza in care instanta considera ca nu poate fi eliminata aceasta interdictie, sa se oblige parata la acordarea dreptului de inchiriere.

Cererea de interventie se va respinge sub acest aspect deoarece instanta nu poate interveni in acordul de vointa al partilor, dispunand eliminarea unor clauze contractuale decat in situatia in care acestea se constata a fi abuzive. Or, intervenienta nu a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei respective.Din aceleasi considerente nu poate fi obligata parata la acordarea dreptului intervenientei de a inchiria locuinta intrucat acest lucru trebuie negociat intre parti iar instanta nu se poate substitui vointei acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite sesizarea formulată de petenta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, C. Județean pentru protecția Consumatorilor C.-S.,în contradictoriu cu intimata .,privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze și aplicarea sancțiunii amenzii.

Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze:

-I. Clauza cuprinsă la pct.5 a) ("Comision de risc) din Condițiile Speciale ale Convenției de crdit nr._/25.03.2008, încheiată între .-Sucursala Caransebeș și intervenienta B. S.;

- II. Clauza cuprinsă în art 3) din Actul adițional nr. 1/20.08.2010,privind comisionul de administrare credit.

În temeiul art 16 alin.1 din Legea nr 193/2000,aplică intimatei . sancțiunea amenzii în cuantum de 1000 Ron.

Dispune modificarea convenției de credit mai sus arătate și a actului adițional la acesta,în sensul înlăturării clauzei constatate ca fiind abuzive. Admite cererea de intervenție form,ulată de intervenienta B. S.,în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect constatare nulitate absolută parțială act juridic și pretenții.

Constată nulitatea absolută a următoarelor clauze:

- I.Clauza cuprinsă la pct.5 a) ("Comision de risc) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/25.03.2008, încheiată între . Sucursala Caransebeș și intervenienta B. S..

-II. Clauza cuprinsă la pct.5 lit.e) din Condițiile Speciale ale convenției, privind comisionul de rezervă minimă obligatorie;

-III. Clauza cuprinsă la pct.5 lit.c) din Condițiile Speciale ale convenției,privind comisionul de administrare garanții;

-IV. Clauza cuprinsă la pct.7 lit.b) (cu următorul conținut:"Contractul de asigurare(Polița) se va încheia cu o societate de asigurări agreată de Bancă") din Condițiile Speciale ale Convenției de credit, respectiv la pct. 7.1 lit.d) (cu conținutul: "la o societate de asigurări agreată de Bancă") din Condițiile Generale ale Convenției".

- V. Clauza prevăzută la art 8.1 lit.a), teza a-III-a din Condițiile Generale ale Convențiilor de Credit enumerate, clauză conform căreia, în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a Sumei Principale, a dobânzilor sau a oricăror ale costuri datorate, conform altor Convenții de Credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/ de credit, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și codebitorului/garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției.

- VI. Clauzele cuprinse în art 8.1 lit.c) și d) din Condițiile Generale ale Convențiilor de credit, conform cărora, Banca va avea dreptul ,pe bază unei notificări transmise împrumutatului și codebitorului/garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției,"în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia,în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției, respectiv, "în cazul apariției unei situații neprevăzute, conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător". - -VII. Clauza cuprinsă în Secțiunea 10) "Costuri Suplimentare",conform căreia 1."Referitor la convenție ,pot apărea,la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile care a) supun Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite, sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite în conformitate cu dispozițiile legale, în baza cărora funcționează și este organizată banca, b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special,. sau orice cerință similară(...) afectează activele băncii, depozitele constituie cu sau pentru conturile băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația de a acorda credite, c) al căror rezultat este; creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit,reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a Băncii, în baza Convenției. 2.În oricare din cazurile mai sus menționate în termen de 15 zile lucrătoare dfe la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, Împrumutatul va plăti sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterea costurilor sau altor rambursări.

Dispune înlăturarea clauzelor a căror nulitate absolută s-a constatat, din cuprinsul convenției de credit, respectiv a actului adițional la acesta.

Dispune refacerea graficului de rambursare prin eliminarea comisioanelor constatate nule.

Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta ., ca neîntemeiată.

Obligă pârâta la plata către intervenientă a sumei reprezentând comisionul de risc(transformat ulterior în comision de administrare) și a sumei reprezentând comision de administrare garanții, încasate abuziv în baza convenției de credit, de la data încheierii acesteia și până la data modificării convenției prin înlăturarea clauzelor privind aceste comisioane, sau a echivalentului în lei,la cursul BNR,la data plății efective.

Obligă pârâta la plata către reclamant, a dobânzii legale aferente echivalentului în lei,la data plății, a sumelor încasate abuziv, conform alineatului precedent, dobândă ce va fi calculată de la data introducerii acțiunii și până la cea a plății efective.

Respinge în rest cererea de intervenție.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică,azi, 5 mai 2014.

PREȘEDINTE,pt. GREFIER,

A. MIHUȚIULIANA H.-aflat in C.O.

Grefier

L. A. TUDORIȚA

Red Al.M-30.08.2014

Tehnored AC-30.08.2014

Ex.5

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 05/2014. Judecătoria CARANSEBEŞ