Plângere contravenţională. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2013/2013 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 11031/211/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.-N.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal 3185
SENTINȚA CIVILĂ Nr._/2013
Ședința publică de la 17 Octombrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE S. M.
Grefier E. M.
Pe rol fiind judecarea cauzei Civile privind pe petentul K. A. J. și pe intimatul M. C. N. -DIRECTIA POLITIA LOCALA, având ca obiect plângere contravențională, împotriva procesului verbal de contravenție . nr._/15.04.2013.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care :
Instanța constată că la data de 01.07.2013, prin serviciul registratură intimatul a depus întâmpinare și acte anexă la dosar, prin care invocă excepția tardivității formulării plângerii contravenționale de către petent.
Instanța reține cauza în pronunțare pe excepția invocată de intimat prin întâmpinare și cu privire la fondul cauzei,
NOTĂ :
După strigarea cauzei se prezintă petentul, personal care solicită redeschiderea dezbaterilor, pentru că dorește să depună răspuns la întâmpinarea intimatului.
Instanța redeschide dezbaterile și acordă cuvântul pe fond petentului.
Petentul depune răspuns față de conținutul întâmpinării intimatului și acte anexă, pentru dovedirea celor susținute.
Petentul arată că nu are alte cereri de formulat, iar pe fondul cauzei, solicită admiterea plângerii contravenționale, așa cum a fost formulată.
Instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentei cauze civile, reține că:
Prin plângerea contravențională înregistrată pe rolul Judecătoriei C.-N. la data de 8 mai 2013, sub numărul de mai sus, petentul K. A. J. în contradictoriu cu intimatul M. C. N. -DIRECTIA POLITIA LOCALA, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea ca netemeinic și nelegal a procesului verbal de contravenție . nr._/15.04.2013.
În motivarea cererii, s-a precizat că în fapt, la data de_ a parcat autoturismul marca FORD, cu numărul de înmatriculare_ ., proprietate K. I., pe . in dreptul cabinei telefonice RomTelecom. Parcarea era delimitată si marcata cu dungi albe fără a mai avea vreun semn de rezervare, limitare a staționarii sau a vreunei restricții.
In aceeași zi a găsit pe parbrizul autoturismului un document prin care era invitat luni, 15.04.2013 la Politia locala C.-N..
In 15.04.2013 s-a prezentat la Politia Locala si l-a așteptat pe agentul constatator precizat in document, pentru lămurirea situației.
S-a legitimat cu documentele pe care Ie deține, si anume permisul de conducere (CM615913) si cartea de identitate (753878PA), documente ce au fost emise de către autoritățile competente din Ungaria. I s-a adus la cunoștința ca a parcat pe loc rezervat si pentru asta trebuie sa fie amendat.
A explicat agentului ca nu avea de unde sa știe ca acea parcare este rezervata, întrucât nu exista nici un marcaj de unde putea sa-și dea seama de acest lucru, nemaivorbind de semnele de circulație legale care trebuia sa existe ca sa aibă un temei aceasta amenda.
Nu l-a luat in seama spunând ca el trebuie sa îl amendeze, a mai vorbit el ceva de legi locale ce nu a înțeles. Agentul a efectuat o convorbire telefonica si i-a spus sa aștepte ca revine. După cea 20 min a revenit a terminat de completat procesul verbal.
In subsidiar doreste sa atragă atenția instanței asupra gravelor deficiente de care suferă procesul-verbal de contravenție:1. Emiterea unei proces verbal de contravenție neîntemeiat pentru o fapta ce nu exista întrucât nu exista temei legal.2. Întocmirea procesului verbal de contravenție cu alte date decât cele înscrise in documentele cu care s-a legitimat.3. Întocmirea unui document de constatare sau contravenție pentru cetățeni cu alta cetățenie decât cea romana fără a fi prezent un translator autorizat.
Motivele acestor grave deficiente țin ori de necunoașterea a legii ori de aplicarea constanta a legii ..
Pentru toate motivele arătate anterior solicită Admiterea plângerii; Anularea procesului verbal . nr._ din data de_, încheiat de ag. constatator Kun I., Exonerarea petentului de plata amenzii. Plata cheltuielilor de judecata (deplasare).
In drept, cererea nu a fost motivată.
In probațiune, au fost depuse înscrisuri.
Plângerea a fost legal introdusa în termenul de 15 zile prevăzut de art.31 alin.1 din OG 2/2001, fiind scutita de plata taxei de timbru, conform art.36 din același act normativ.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea plângerii formulata de K. A. J. cu domiciliul procesual ales în C.-N., . apt. 52, jud. C. împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/ 15.04.2013, pe cale de excepție ca tardiv formulată, iar pe fond ca neîntemeiată.
In fapt, prin procesul-verbal mai sus menționat s-a reținut în sarcina petentului săvârșirea faptei contravenționale prevăzută de art. 1 lit. C din HCL nr. 149/ 2009.
Astfel, la data de 12.04.2013, ora 18.40, pe domeniul public al mun. C.-N., ., s-a constatat faptul că autoturismul cu număr de înmatriculare_, ocupa abuziv locul de parcare nr. 36 aflat în administrarea primăriei, de către o altă persoană decât titularul contractului.
Împotriva procesului-verbal petentul a formulat plângere motivând că nu avea de unde să știe că acea parcare era rezervată, întrucât, nu exista nici un marcaj de unde ar fi putut să-și dea seama despre acest lucru.
În susținerea excepției tardivității introducerii plângerii contravenționale, aceasta a fost înregistrată peste termenul de 15 zile de la data comunicării procesului-verbal, termen prevăzut în mod imperativ de art. 31 alin. 1 din OG nr. 2/2001. Procesul verbal a fost înmânat petentului la data întocmirii, 15.04.2013, acesta semnând de primire, iar plângerea contravențională a fost înregistrată la data de 08.05.2013.
Pe fond, motivele invocate de către petent sunt nefondate și nu sunt de natura a înlătura răspunderea contravențională reținută în sarcina sa.
Sancțiunea a fost aplicată în temeiul unei hotărâri de consiliu local care reglementează oprirea, staționarea și parcarea neregulamentară pe domeniul public sau privat al mun. C.-N. și care urmărește, în principal: fluidizarea traficului rutier, descongestionarea drumurilor publice, asigurarea fluenței circulației în condiții de siguranță rutieră, optimizarea transportului în comun, protejarea pietonilor, respectarea regulilor de circulație impuse prin actele normative ce privesc circulația pe drumurile publice și alte norme impuse prin hotărâri ale administrației publice locale. In aceste condiții, era obligat să se conformeze hotărârii Consiliului Local, care a fost adusă la cunoștință publică și prin care s-a reglementat în mod legal o problemă ce intră în aria de competență a autorităților locale, acesta neputând pretinde să procedeze la parcarea autovehiculului său pe locul de parcare legal atribuit unei alte persoane.
Fotografiile realizate la momentul controlului, anexate prezentei, dovedesc realitatea mențiunilor consemnate de agentul constatator în cuprinsul procesului verbal contestat și contrariul celor susținute de petent prin plângerea formulată. Din cuprinsul acestora rezultă că locul de parcare era clar marcat, delimitat și numerotat. Petentul știa că, prin parcarea autoturismului în locația respectivă, ocupă locul de parcare al altei persoane și cu toate acestea a preferat să ignore dispozițiile legale, agentul constatator sancționând tocmai această stare de fapt.
În altă ordine de idei, fapta reținută este probată cu ajutorul prezumției de legalitate a procesului verbal de constatare a contravenției - actul a fost emis cu respectarea tuturor cerințelor de fond și de formă prevăzute de lege - și cu prezumția de veridicitate - actul reflectă, în mod real, ceea ce a stabilit autoritatea emitentă - prezumții care deși nu sunt consacrate expres de lege, sunt recunoscute atât de doctrină cât și de practica judiciară.
Deși O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din analiza textului art. 34 rezultă că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției beneficiază de prezumția de legalitate și temeinicie, unanim acceptată, atât în doctrina de specialitate, cât si în practica instanțelor judecătorești. Pe cale de consecința, procesul verbal de contravenție face dovada deplina a situație de fapt pana la proba contrara, proba ce incumba petentei potrivit art. 249 noul C.pr.civ., întrucât cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Din acest punct de vedere petentul are poziția procesuală de reclamant, adică de parte care supune judecății o pretenție, aceea de anulare a procesului verbal. Revine astfel petentului sarcina de a dovedi, prin orice mijloace de probă admise de legea civilă, că cele consemnate în procesul verbal nu corespund adevăratei situații de fapt.
In acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, în privința prezumțiilor și a limitei rezonabile pe care statele nu trebuie să o depășească în folosirea lor în materie penală, instanța consideră că una din limitele până la care poate să acționeze prezumția de temeinicie a procesului verbal trebuie să fie dată de constatarea personală a faptei de către agent.
Astfel, în situația în care fapta a fost constatată personal, procesul-verbal, dacă este legal întocmit, se va bucura de prezumția de temeinicie, astfel încât va reveni petentului sarcina de a proba netemeinicia.
Pentru aceste motive, solicită respingerea plângerii contravenționale formulată de K. A. J. cu domiciliul procesual ales în C.-N., . apt. 52, jud. C. împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/ 15.04.2013, în principal pe cale de excepție, ca tardiv formulată, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Prin răspunsul la întâmpinare, petentul solicită admiterea acțiunii așa cum a fost ea formulata in plângerea făcuta in data de 30.04.2013 cu privire la procesul verbal de constatare . nr._/15.04.2013 eliberata de Politia Locala C.-N..
Plângerea a fost depusa la posta romana din C.-N. in data de 30.04.2013, ca atare depunerea contestației a fost efectuata in termenul prevăzut de lege. adică 15 zile. Pentru a dovedi acest lucru anexează copie a chitanței cu care s-a achitat contravaloarea serviciului postai cu confirmare de primire si formular confirmare de primire, unde se vede data depunerii înscrisurilor.
Sancțiunea poate fi aplicata in cazul in care a existat încălcarea vreunei reglementari. In cazul acesta nu era reglementat in nici un fel ca ar exista parcare cu plata sau cu abonament. Poza ce a fost făcuta de agentul constatator nu reflecta decât o delimitare de parcare, si nimic altceva, fapt ce reflecta si realitatea: nu exista nici un alt mod de restricție sau limitare a parcării.. Cei de la primărie îndrăznesc sa vorbească despre fluidizare a traficului, nespecificând faptul ca in dreptul locului unde am parcat exista spatii comerciale, inclusiv alimentație publica (bar - pizzerie), ca atare putea sa parcheze autoturismul SJW3HOW, si pentru a putea face cumpărături sau pentru
a-și satisface nevoile fiziologice, întrucât a parcat . a fi specificata vreo
reglementare cu privire la natura, durata sau persoana cehii ce parchează, parcând regulamentar. Nu a perturbat fluenta si siguranța circulației, nu a încălcat nici o regula a circulației, nu a periclitat siguranța pietonilor si nici circulația mijloacelor de transport in comun. Nu avea de unde sa știe daca acea parcare era atribuita vreunei persoane de către primăria C.-N., întrucât nu era semnalizata acest lucru. Sau poate trebuie sa meargă la primărie sa întrebe daca poate parca . . pe teritoriul C.-N.? Acesta ar însemna oare fluidizarea traficului?
Toate aceste întrebări au fost adresate agentului constatator, chiar si in momentul in care era prezent la fata locului in data de 12.04.2013, dar acesta a refuzat orice răspuns. Nici la data la care s-a prezentat la "invitație"" nu a fost mai explicit, spunând ca "el trebuie sa mă amendeze întrucât am fost reclamat".
Consideră si susține in continuare ca sancțiunea înregistrată in procesul verbal de constatare sena PL nr._/15.04 2013 nu are ternei si este nefondata.
Agentul constatator nu a completat procesul verbal conform documentelor cu care m-am legitimat, documente ce au fost anexate plângerii trimise către Judecătoria C.-N..
Pentru toate motivele arătate anterior, solicită Admiterea plângerii; Anularea procesului verbal . nr._ din data de_, încheiat de ag. constatator Kan I., exonerarea petentului de plata amenzii, Plata cheltuielilor de judecata (deplasare).
Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța retine următoarele:
Intimata a invocat excepția tardivității introducerii plângerii contravenționale, aceasta a fost înregistrată peste termenul de 15 zile de la data comunicării procesului-verbal, termen prevăzut în mod imperativ de art. 31 alin. 1 din OG nr. 2/2001. Procesul verbal a fost înmânat petentului la data întocmirii, 15.04.2013, acesta semnând de primire, iar plângerea contravențională a fost înregistrată la data de 08.05.2013.
Văzând data plicului de la fila 5 din dosar, va
Prin procesul verbal de contravenție nr._/24.09.2012 dresat de intimat, s-a reținut în sarcina petentului săvârșirea faptei contravenționale prev. de art. 10 lit. a din HCL nr. 26/2010, privind staționarea fără tichet sau abonament de parcare valabil constând în aceea că, la data de 6.08.2012, ora 11:52, pe domeniul public din mun. C.-N., . amenajat ca parcare cu plată, autoturismul cu numărul de înmatriculare_, staționa fără tichet sau abonament de parcare valabil.
Nu a fost posibilă întocmirea procesului verbal la data constatării deoarece nu se cunoștea proprietarul autoturismului, fiind necesară identificarea acestuia. La data și locul constatării s-a încheiat actul de constatare . nr._/6.08.2012 care a fost lăsată pe parbrizul autovehiculului.
Procesul verbal a fost întocmit la data de 24.09.2012, la sediul organului constatator, ca urmare a identificării contravenientului, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art. 13 din OG 2/2001 conform căruia agentul constatator are la dispoziție 6 luni de la data constatării contravenției până la data întocmirii procesului verbal și comunicat în termen legal de o lună.
Petentul avea obligația de a achiziționa un tichet de parcare valabil, dată fiind staționarea mai mare de 5 minute pe o parcare amenajată ca parcare cu plată din mun. C.-N. a autovehiculului acestuia.
Nu corespunde realității afirmația petentului căreia nu s-a realizat o descriere suficientă a locului săvârșirii faptei această descriere a fost făcută în mod corespunzător de către agentul constatator, acesta consemnând în cuprinsul procesului verbal că, la data efectuării controlului, pe domeniul public din mun. C.-N., ., amenajat ca loc de parcare cu plată, autoturismul cu nr. de înmatriculare_, staționa fără tichet sau abonament de parcare valabil. Chiar dacă fapta coincide cu conținutul normei legale, aceasta nu înseamnă că erau necesare alte mențiuni din partea agentului constatator pentru ca procesul verbal să fie legal întocmit, după cum în mod just a apreciat intimatul.
Petentul nu a fost sancționat conform OG 2/2001 ci a Hotărârii de Consiliu nr. 26/2010 art. 10 lit. a cu amendă cuprinsă între 200 și 400 lei, amenda stabilită de agentul constatator fiind de 400 lei.
Din fotografia efectuată la momentul controlului se poate observa că pe bordul autovehiculului cu nr. de înmatriculare_ nu a fost afișat nici un tichet sau abonament de parcare, iar din răspunsul la adresa instanței din data de 10.05.2013, a reieșit faptul că Serviciul Public de Interes Local pentru Administrarea Parcărilor nu are în evidență nici o defecțiune înregistrată în data de 06.08.2012.
Procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 16 și art.17 din OG nr.2/2001.
Agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 al.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
Sub aspectul temeiniciei, instanța reține că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
Prin plângerea formulată, petentul nu a dovedit inexactitatea acesteia sau o explicație rațională motivului pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situații nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia.
Instanța reține că a fost înlăturată prezumția de nevinovăție de care se bucură petentul, având în vedere că nu există niciun dubiu privind temeinicia sau exactitatea observațiilor personale ale agentului constatator.
Petentul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului-verbal, nu s-a prezentat în instanță și nu a propus probe, recunoscând prin plângere fapta ce i se impută.
Deși, potrivit art.1169 C.civ, sarcina probei revine petentului, acesta nu a adus nici o dovadă solidă și veridică în sprijinul contestării stării de fapt reținute în procesul verbal. Procesul verbal de constatare a contravenției face dovada deplină asupra situației de fapt și a încadrării în drept, până la proba contrarie, conform unei practici constante.
Poziția exprimatã în acest sens de cãtre Curtea Constituționalã în Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 a fost confirmatã constant prin: Decizia nr. 317 din 9 septembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 251 din 12 iunie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 407 din 4 noiembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 839 din 25 noiembrie 2003), Decizia nr. 270 din 22 iunie 2004 (publicatã în M.Of. nr. 722 din 10 august 2004), Decizia nr. 43 din 24 ianuarie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 175 din 23 februarie 2006), Decizia nr. 650 din 5 octombrie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 888 din 31 octombrie 2006), Decizia nr. 26 din 11 ianuarie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 79 din 1 februarie 2007), Decizia nr. 259 din 20 martie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 279 din 26 aprilie 2007),
Curtea a statuat, prin Decizia nr. 380 din 14 octombrie 2003 (publicatã în Monitorul Oficial nr. 787 din 7 noiembrie 2003), cã “nici art. 33 alin. (1) și nici art. 34 alin. (1) din ordonanța dedusă controlului, texte care reglementează procedura de judecatã, inclusiv administrarea probatoriilor de către instanța investită prin plângere sã exercite controlul de legalitate și temeinicie asupra procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției, nu conțin nici o dispoziție care sã evidențieze o inegalitate de arme între părțile în litigiu și cu atât mai puțin un dezechilibru manifest”.
Mai recent, această poziție a fost exprimată și prin deciziile nr.216/2008,490/2008 și 727/2008, Curtea statuând din nou că Hotărârea A. contra României nu are relevanță în spețe similare, OG nr.2/2001 respectând cu strictețe cerințele art, 6 din CEDO și garanțiile procesuale impuse de acesta.
La data de 3 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre în cauza N. G. împotriva României (cererea nr._/05), similară cauzei A. împotriva României, prin care Curtea a constatat că statul român a respectat exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție, specifică materiei penale, dar aplicabilă și în domeniul contravențional, în anumite condiții.
În cererea sa adresată Curții Europene la data de 8 iunie 2005, reclamanta a invocat, în esență, faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, întrucât a fost obligată de instanțele de judecată să facă proba contrară prezumției de legalitate și validitate de care beneficia un proces-verbal de contravenție, prin care îi fusese aplicată sancțiunea amenzii contravenționale.
Curtea a analizat aplicabilitatea art. 6 din Convenție în cadrul procedurii litigioase. Astfel, văzând dispozițiile din legislația națională, care nu oferă explicit caracter penal procedurii în discuție și care nu au decât o valoare relativă, fără rol decisiv, Curtea a reținut că regula de drept încălcată în cauză de reclamantă viza menținerea liniștii între vecini, adresându-se nu unei categorii speciale de persoane, ci tuturor cetățenilor. În plus, amenda aplicată reclamantei nu avea drept scop acoperirea unui prejudiciu material, ci împiedicarea comiterii unor fapte similare, ceea ce îi conferea un caracter punitiv, care caracterizează de obicei sancțiunile penale.
Curtea a considerat că imposibilitatea aplicării unei sancțiuni privative de libertate nu era în sine un element determinant cu privire la stabilirea aplicării art. 6 – latura penală, întrucât modicitatea unei sancțiuni nu ar putea să înlăture caracterul penal intrinsec al unei infracțiuni. Curtea a apreciat că, alături de caracterul general al dispoziției legale încălcate în cauză de reclamantă, scopul disuasiv și cel punitiv al sancțiunii aplicate erau suficiente pentru a demonstra că fapta în cauză avea un caracter penal în sensul art. 6 din Convenție, care era aplicabil.
Asemenea Guvernului, Curtea a reținut că nu exista niciun element care să dovedească faptul că instanțele naționale ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăția reclamantei. Dacă este cert că, așa cum rezulta din hotărârea judecătoriei, instanțele naționale așteptau ca reclamanta să aducă elemente de probă contrare faptelor stabilite de către polițist, nu este mai puțin adevărat că această abordare era justificată de regimul juridic aplicabil în materie contravențională, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia, în materie de probe, este aplicabil principiul conform căruia sarcina probei îi revine celui care pretinde ceva în fața instanței. Curtea a reținut că orice sistem de drept cunoaște prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu se opune în principiu acestora, însă obligă statele membre, în materie penală, să nu depășească o anumită graniță. În particular, art. 6 par. 2 din Convenție impune statelor să încadreze aceste prezumții în anumite limite rezonabile, ținând cont de gravitatea mizei pentru cel vizat și respectând drepturile apărării. Curtea a analizat în continuare dacă statul român a depășit aceste limite în defavoarea reclamantei, utilizând cele două criterii de referință indicate anterior.
Astfel, cu privire la miza speței, Curtea a reținut că reclamantei i-a fost aplicată o amendă, care nu ar fi putut fi transformată, în caz de neexecutare, într-o sancțiune privativă de libertate (per a contrario, a se vedea cauza A., citată anterior, par. 61). Referitor la drepturile apărării, Curtea a reținut că reclamanta s-a limitat să depună la dosar, drept probe, înscrisuri de unde rezulta de manieră generală că existau tensiuni în imobil între aceasta și vecinii săi. Curtea a observat că reclamanta nu a solicitat în niciun moment citarea, în vederea audierii, a persoanelor care ar fi fost martori la evenimentele din 1 mai 2004, sau a lucrătorului de poliție care ar fi întocmit procesul-verbal contestat. Or, această posibilitate îi era oferită de lege, astfel cum rezultă din cele două hotărâri pronunțate de instanțele naționale, în fața cărora reclamanta a declarat că nu avea probe de administrat. În plus, deși tribunalul i-a încuviințat reclamantei cererea de a depune la dosar declarații extrajudiciare ale unor martori, rezultă că abia după pronunțarea hotărârii reclamanta ar fi depus la dosar astfel de înscrisuri.
S-a arătat că nici interpretarea literală, nici cea teleologică a art. 6 din Convenție, nu conduc la ideea că acesta ar împiedica o persoană să renunțe, din proprie voință, la garanțiile oferite de acest articol, cu condiția ca această renunțare să aibă un caracter neechivoc și să nu vizeze un interes public important. Arătând în ședință publică că nu dorea să fie administrate alte probe, reclamanta s-a expus în mod conștient riscului de a fi „condamnată” doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenție, pe care chiar ea l-a depus la instanță, și care se bucura de o prezumție de temeinicie care putea fi răsturnată.
Curtea a mai constatat că instanțele care au analizat contestația reclamantei erau instanțe de plină jurisdicție, care erau competente să anuleze actul contestat, în măsura în care ar fi reținut nulitatea sau netemeinicia acestuia. De altfel, conform jurisprudenței constante a Curții, instanțele naționale sunt cele care au competența de a interpreta legislația internă. Curtea a reținut că nu are drept sarcină să stabilească erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță națională sau de a aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus instanța națională la adoptarea unei decizii. În caz contrar, Curtea ar încălca limitele atribuțiilor sale (a se vedea cauza Kemmache c. Franței ( nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, par. 44).
În speță, Curtea nu a putut reține niciun indiciu de comportament arbitrar sau de lipsă de echitate a procedurii. Faptul că instanțele naționale, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă și au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acesteia de a beneficia de prezumția de nevinovăție.
Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că art. 6 din Convenție a fost respectat.
În primul rând, este de reținut că, în prezenta cauză, Curtea europeană a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a face aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 par. 3 lit. b) din Convenție, deși, la prima vedere, problema ridicată de reclamantă nu sugera că aceasta ar fi suferit un prejudiciu important. Cu toate acestea, având în vedere importanța cauzei din perspectiva mai amplă a sferei de aplicare a garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție - componenta sa penală, în domeniul contravențiilor, Curtea a folosit această ocazie pentru a pronunța o hotărâre de principiu, care să ofere magistraților naționali liniile orientative necesare pentru a stabili întinderea acestor garanții.
De altfel, Curtea continuă demersul său în această direcție inițiat prin pronunțarea hotărârii de condamnare a României în cauza A. c. României, citată anterior. În același sens, nu trebuie omise argumentele Curții redate în hotărârea din cauza A. c. României și în deciziile din cauzele N. c. României și I. P. c. României.
De asemenea, în materia contravențiilor prevăzute și sancționate de legislația rutieră, recent Curtea a respins ca inadmisibile cererile formulate de o . reclamanți cu privire la proceduri interne de contestare a unor procese-verbale de contravenție, constatând că instanțele naționale au respectat toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție în materie penală-decizia din 13 martie 2012 pronunțată în cauza H. și alții c. României. În aceste cauze reunite, Curtea a reamintit că, în materia circulației rutiere, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumții, de fapt sau de drept, să conțină garanții care să constituie limite ale aplicării acestor prezumții, Curții revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.
Revenind la analiza hotărârii din cauza N. G., aceasta nu aduce noutăți în ceea ce privește criteriile utilizate de Curte pentru a aprecia cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție în domeniul contravențiilor.
Plecând de la raționamentul Curții europene, odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în cauza concretă, este de o importanță crucială ca instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unor plângeri împotriva unor procese-verbale de contravenție, să acorde petenților în mod efectiv posibilitatea de a propune probe prin care să aducă dovada contrară celor reținute de agentul constatator și de a-și prezenta argumentele în apărare, în cadrul unei proceduri contradictorii. Nu mai puțin important este faptul că, pentru a nu se aduce atingere art. 6 din Convenție, orice decizie a instanței naționale de a respinge anumite cereri în apărare sau de a acorda relevanță unei anumite probe în defavoarea alteia, trebuie să fie temeinic motivată, în caz contrar intervenind arbitrarul.
Față de cele ce preced,în baza art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța va respinge ca neîntemeiată plângerea dedusă judecății, cu consecința menținerii în totalitate a procesului-verbal contestat.
Avand in vedere dispozitiile art.274 C.pr.civ. si principiul disponibilitatii ce guvernează procesul civil, instanta va lua act ca partile nu au solicitat cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petentul C. I., dom. în A.-I., .. 87, jud. A. în contradictoriu cu intimatul M. C.-N.-DIRECȚIA POLIȚIA LOCALĂ, cu sediul în C.-N., .-3, jud.C..
Menține ca legal și temeinic procesul-verbal contestat- nr._/24.09.2012.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată in ședința publică din 06.06.2013.
JUDECATOR GREFIER
S. I. E. M.
red SI/ dact SI/21.10.2013
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
petentul K. A. J. cu domiciliul procesual ales în C.-N., ., .
intimatul M. C. N. -DIRECTIA POLITIA LOCALA cu sediul în C.-N., .-3, județul C..
Pronunțată în ședința publică de la 17 Octombrie 2013.
Președinte, S. M. | ||
Grefier, E. M. |
E.M. 24 Octombrie 2013
| ← Somaţie de plată. Hotărâre din 25-09-2013, Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 854/2013. Judecătoria... → |
|---|
