Anulare act. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA

Comentarii

0

Sentința nr. 2014/2014 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 05-12-2014 în dosarul nr. 10717/211/2014

Dosar nr._

ODCP nr. 3185

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA CLUJ-N.

CIVIL

SENTINȚA CIVILĂ Nr._/2014

Ședința publică de la 05.12.2014

Completul format din:

PREȘEDINTE I. - C. V. C.

Grefier D. S.

Pe rol soluționarea cauzei civile privind pe reclamantul O. D. V., împotriva pârâtei B. SA, având ca obiect anulare act.

La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei după care:

Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 23.10.2014, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 11.03.2014 și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus (precizată ulterior) de reclamantul O. D. V. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. s-a solicitat:

să se constatate că în Contractul de credit ipotecar nr. HL15109/27.08.2007 și Actul Adițional nr. 1 din data de 04.05.2010 la contractual de credit ipotecar mentionat mai sus, încheiat între reclamant și pârâtă sunt stipulate clauze abuzive și anume:

Clauza prevăzută la art. 4 pct. 4.10, lit. a din Contractul de credit ipotecar, reprezentând comision de acordare de 1,00% calculat la valoarea creditului, plătit o singura data;

Clauza prevăzută la art. 4- pct. 4.10, lit. b din Contractul de credit ipotecar, reprezentând comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului;

Clauza prevăzută la art 8 pct. 8.4. si pct 8.5. din Contractul de Credit Ipotecar si art. VII, pct.2 subpct 1 din Actul adițional nr. 1 /04.05.2010-conditiile generale de creditare-privitoare la declararea scadenței anticipate a creditului de către parata;

Clauzele prevăzute la art. 4 punct 4.8 si 4.9. din Contractul de credit mentionat si la art. 2 pct. 2.3. din Actul Adițional nr. 1 din data de 04.05.2010 la contractual de credit-conditii speciale de creditare, care prevăd plata dobânzii penalizatoare;

Clauza prevăzută la art. 5 pct 4.5. din contractul mentionat, in concret tezele prin care parata stipuleaza in contract: " Banca isi rezerva dreptul de a modifica dobânzile si comisioanele bancare".

Clauza prevăzută in Art. 2 pct. 2.2 din Actul Adițional nr. 1 din data de 04.05.2010 la contractual de credit-conditii speciale de creditare- privitoare la majorarea marjei băncii de la 3 % la 8 %.

Să se dispună anularea acestor clauze;

Să se dispună repunerea părților în situația anterioară si obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant reprezentând "comision de acordare" in valoare de 2896 lei, „comision de administrare" lunara, si a sumelor incasate lunar cu titlu de diferența de dobânda;

Sa fie obligată parata sa recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamantului în temeiul contractului de credit mentionat, dupa urmatoarea formula: marja băncii fixa în valoare de 3%+valoarea indicelui de referința LIBOR la 6 luni, acest calcul aplicandu-se pana la stingerea creditului;

Sa fie obligată parata sa actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adițional la contractul de credit, cuprinzând: precizarea si definirea elementelor componente ale dobânzii si a cuantumului acestora; modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de referința LIBOR, în virtutea clauzei de indexare cuprinsa in contract, cu mențiunea ca marja băncii este fixa, (fiind marja de la data contractării, anume 3%) neputând fi modificata decât prin acordul scris al părtilor, modificarea urmând a se produce atât in sens crescător, cat si in sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referința LIBOR, obligativitatea derulării in continuare a acestuia, fără comisionul de administrare lunar, pana la incetarea raporturilor bancare contractuale, si desigur fără introducerea vreunui alt comision, cu o alta denumire.

Să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 1 din OG 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra sumei plătite acesteia cu titlu de comision de analiza dosar, comision de acordare, cat si asupra sumei ce reprezintă diferența dintre dobânda inițială și dobânda majorată, dobânda legala calculandu-se de la data plății de către reclamant a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume;

Să se constate ca clauzele referitoare la riscul valutar inserate în Contractul de credit ipotecar nr. HL15109/27.08.2007, constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 si drept consecința sa se dispună anularea acestor clauze;

In principal: Sa se stabilizeze cursul de schimb CHF - leu la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit. In subsidiar: Denominarea in moneda naționala a plaților, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform caruia prețul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenți se plătește in moneda naționala;

Sa se dispună repunerea părților in situatia anterioara inserării clauzelor referitoare la clauza de risc valutar si drept consecința sa se restituie reclamantului sumele de bani achitate cu titlu de diferența curs valutar de la momentul contractării creditului pana la zi;

Sa se dispună obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 1 din OG 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra fiecărei sume plătite paratei cu titlu de diferența suma curs valutar perceput si curs valutar existent la momentul contractării creditului, de la data plații de către reclamant a fiecarei sume de bani in parte si pana la data restituirii efective de către parata a acestor sume.

Să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

În motivare s-a arătat că reclamantul a contractat de la pârâta S. C. B. S.A., prin Sucursala Cluj-N., un credit ipotecar în cuantum de 80.000 CHF pe o perioadă de 300 de luni, încheindu-se Contractul de credit ipotecar nr. HL_/27.08.2007.

La data de 04.05.2010, sub pretextul modificărilor legislative reclamantul a fost chemat la bancă să semneze un act adițional. În prezentarea făcută de către reprezentanții băncii, semnarea acestui act adițional ar fi urmat să îi aducă o . beneficii, beneficii care însă, nu doar că lipsesc în totalitate ci noile prevederi contractuale au îngreunat cu mult situația reclamantului, cuprinzând o . clauze abuzive. Mai mult decât atât, în disprețul prevederilor pe care însăși pârâta le-a consemnat în actul adițional, respectiv cele ale OUG Nr. 174/2008, în mod unilateral a majorat marja fixa, de la 3% la 8 %.

OUG 174/2008 retroactivează, în acest caz operând o excepție de la principiul neretroactivității legii, întrucât este o lege interpretativă, legiuitorul realizand o interpelare a unui act normativ emis anterior, anume a Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor cu scopul de a clarifica. În sprijinul afirmațiilor reclamantului stă și indicele LIBOR CHF, avut în vedere conform actului adițional la stabilirea dobânzii, care, s-a aflat în continuă scădere de la data contractării creditului.

Consideră abuzive clauzele stipulate la articolele din Contractul de credit și Actul Adițional mai-sus menționate, având în vedere următoarele:

Cu privire la clauza care prevede comisionul de acordare credit, in cuantum de 1.00% din valoarea creditului acordat, "perceput o singura data la valoarea creditului acordat", arată că acest asa numit "comision de acordare " nu este definit de către banca acest, ci este doar perceput. Respectiva clauză contractuală, în mod nelegal și neîntemeiat, a fost prevăzută în contract fără a da posibilitatea reclamantului de a o negocia, sau de a solicita înlăturarea ei. Clauza a fost impusă și inclusă în cadrul contractului în virtutea poziției dominanta pe care o instituție bancară o are față de cocontractanții ei precum și prin prisma caracterului de adeziune a contractului de creditare. Reclamantul nu a fost informat în niciun fel asupra temeiului care justifică în viziunea băncii includerea acestui comision de acordare în cadrul contractului, reclamantul neavand cunoștințe de specialitate în materie financiar-bancară. Aceeași situație a fost reținută și în practică raportat la obligația de informare si echivocul rolului comisionului instituit. În realitate, cauza juridică (scopul urmărit) a instituirii respectivei prevederi contratuale a fost acela de a încasa importante sume bănești din partea împrumutaților si a căror încasare să fie disimulată sub forma unui comision motivat, dar care, de fapt, nu-si gaseste vreo aplicabilitate legala, nefiind deloc normal ca operațiunea simpla de a se analiza documentele in baza carora s-a solicitat un credit sa fie „taxata" cu o asemenea suma. Consideră că instituirea și perceperea acestor comisioane este una nelegală si mascheaza in mod evident un comision de risc, interzis prin lege. Or, suma de 800 CHF achitata de reclamant, in mod total nejustificat, fără a cunoaște care este contraprestatia paratei pentru a primi aceasta suma, nu este deloc de neglijat. Prețul serviciului cumparat de reclamant este dobânda lunara, tot ce este perceput ca si costuri in plus fata de banca, fiind doar acumulari mascate sub titlul de comisioane. Consideră că respectivul comision de acordare este evident nelegal si nefondat, nu are un temei în fapt si drept deoarece prin garanțiile pe care reclamantul le-a constituit în favoarea instituției de creditare a asigurat banca, în mod cât se poate de clar și serios, că împrumutul respectiv va fi restituit, prin urmare nu există nici un motiv pentru perceperea acestui comision. Prin urmare, este de neînțeles de ce un comerciant percepe un comision de acordare, avand in vedere ca pentru ceea ce acorda clientului, isi primește prețul, care este de fapt dobânda lunara, iar in cazul in care clientul nu mai poate susține ratele lunare, avand in vedere ca aceste contracte de credit sunt titluri executorii, se poate executa silit imobilul adus garanție.

Solicită să să constate caracterul abuziv al dispoziției contractuale referitoare la comisionul de acordare, raportat la normele juridice generale prevăzute de legislația de drept comun reprezentată de Vechiul cod civil sub care convențiile de credit au fost încheiate. În ce privește cauza juridică ca și condiție esențială de validitate a actelor juridice, prin prevederile contractuale privind instituirea comisionului de acordare au fost încălcate dispozițiile art. 966, art. 968 raportat la art. 948 ale C.civ. de la 1864, intrucat obligația de achitare a comisionului este lipsită de cauză juridică, intrucat acordarea creditului are ca si contraprestatie din partea clientului achitarea prețului, care e dobânda. În subsidiar, în condițiile în care se va considera că prevederea contractuală are la temei o cauză juridică, solicită să se constate că această cauză este falsă si nelicită. Falsitatea cauzei rezidă din această disimulare a argumentației cu privire la scopul perceperii/încasării.

Sub aspectul principiilor de drept civil încălcate de către această prevedere legală, sunt de retinut următoarele: Această prevedere contractuală a fost impusă de către creditoare profitând de poziția de superioritate de care dispune, astfel contravenind principiului egalității părților în contracte. Astfel, comisionul de acordare a fost instituit de bancă în mod unilateral, nu a putut fi negociat, fiind impus în mod forțat prin autoritatea pe care instituția creditoare o poate exercita asupra clienților săi. Principiul invocat, care de altfel este unul primordial, reprezintă, de câteva sute de ani, ideea unanim acceptată că în materie civilă și comercială, în dreptul civil privat în general, un contract este negociat și încheiat de două părți care se află pe aceeași poziție de egalitate.

Astfel, părțile trebuie să poată, și legea le conferă acest cadru, să-și asume obligațiile în mod liber. Astfel, una dintre părți nu poate să-și impună în mod unilateral condițiile contractuale profitând de situația de nevoie în care se află cealaltă parte (acordarea unui credit). Este de notorietate faptul că, în prezent instituțiile bancare au o mare putere de a-și impune propriile reguli și condiții în fața clienților săi constrângându-i într-un mod indirect (prin neacordarea creditelor sau a altor produse pe care le comercializează) să accepte condițiile impuse de acestea. Astfel că împrumutații, nu de puține ori, constrânși de situațiile obiective de necesitate a unor importante resurse financiare, sunt nevoite a încheia contracte de creditare în condiții neavantajoase. Astfel, instituțiile de creditare se dovedesc a fi deosebit de rigide în discuțiile de „negociere", respectiva operațiune ajungând a fi golită de orice conținut și a se rezuma la doar la o achiesare la contract din partea clientului, în acest sens contractul de credit fiind unul de adeziune.

În concluzie, prevederea contractuală referitoare la obligarea reclamantului la plata comisionului de acordare este una nelegală datorită încălcării principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat. Evident că încălcarea principiului s-a efectuat prin mijlocirea unei clauze abuzive, fiind totodată încălcate prevederile Legii nr. 193/2000. Este evident că între prestațiile părților care alcătuiesc conținutul raportului juridic născut există o disproporție vădită. Practic, în cvasitotalitatea convențiilor de credit sunt instituite numeroase obligații, pe când îndatoririle băncii sunt infinit mai puține.

În mod corelativ, în ce privește situația drepturilor părților, aceasta este invers proporțională: în timp ce împrumutații beneficiază extrem de puține drepturi (care se rezumă la tragerea împrumutului și unele aspecte legate de informarea lor), băncii îi sunt atribuite numeroase drepturi (penalități, dobânzi, clauze de majorare a dobânzilor, scadența anticipată etc.)

Consideră de asemenea că sunt încălcate prevederile legale instituite prin art. HL15109 C.civ. și anume principiul îndeplinirii obligațiilor și exercitării drepturilor cu bună-credință, precum și efectele obligațiilor conform art. HL15109 din C.civ. de la 1864.

Cu privire la clauza prevăzută reprezentând comision de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului stabilit prin contractual de credit ipotecar.

Prin contractul de credit litigios s-a stabilit un comision de administrare de 0,10 % aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a contractului, comisionul fiind o clauză abuzivă, întrucât comisionul de administrare în cuantum de 0,10 % creează un dezechilibru semnificativ, deoarece a transpus în sarcina reclamantului, fără contraprestație un comision . ridicat. Acest comision de administrare nu este inclus în prețul contractului de credit. Până la urmă este vorba de o sumă considerabilă pe toata perioada de creditare. Comisionul de administrare reprezintă de fapt o dobândă la dobândă mascată raportat la cuantumul acestuia, încălcându-se astfel și prev. L 313/1879, iar clauza nu a fost negociată.

Cu privire la clauza prevăzută la art 8 pct. 8.4. si pct 8.5 din Contractul de Credit Ipotecar si art. VII, pct. 2 subpct 1 din Actul adițional nr. 1 /04.05.2010- conditiile generale de creditare-, privitoare la declararea scadenței anticipate a creditului de către parata, arată că această prevedere este de asemenea o clauză arbitrară, generatoare de posibile abuzuri din partea pârâtei, acest drept potestativ al creditoarei neputând fi admis într-un contract de adeziune, cum este cel încheiat de către părți. În plus această clauză nu a fost negociată cu reclamantul, este o clauză introdusă într-un contract standard, preformulat, de adeziune, aducând atingere echilibrului contractual al părților contractului, fără a se da posibilitatea reclamantului de a modifica conținutul acesteia.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 4 punct 4.8 si 4.9. din Contractul de credit mentionat si la art. 2 pct. 2.3. din Actul Adițional nr. 1 din data de 04.05.2010 la contractual de credit-conditii speciale de creditare, care prevăd plata dobânzii penalizatoare, arată că în conformitate cu pct. 1 lit.i din Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, lista-anexă Legii 193/2000, este considerată abuzivă clauza prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comercianți. Această clauză încalcă și disp. art.1 din Legea nr. 313/1879 care prevede „clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi este și va rămâne anulată", fără a se face distincție sub aspectul naturii juridice a actului încheiat (contract comercial sau contract civil), și art. 1089 din vechiul Cod civil. Deși interzis prin Lege, pârâta, dacă reclamantul întârzia cu plata ratelor, percepea o dobândă penalizatoare. Prin modalitatea de calcul stipulată în articolele menționate mai-sus, se poate observa că pârâta calculează penalități și la dobândă. Or, dobânda se calculează numai asupra cuantumului sumei împrumutate. În mod excepțional, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an, în conformitate cu art. 1089 din vechiul Cod civil. Textul în discuție nu lasă loc la interpretări atâta timp cât în contract se stipulează cu claritate: "pct.4.9 - Dobânda penalizatoare se aplica la orice suma scadenta (principal) si neachitata la termen ", iar in actul adițional se stipuleaza:" Dobânda penalizatoare se calculeaza pentru fiecare zi de intarziere prin adaugarea a 15 p.p. la RD curenta plătită lunar de împrumutat".

Deci, daca prin contract, se adauga 5 p.p., prin act adițional se adauga 15 p.p., crescând dobânda penalizatoare. Solicită să fie avute în vedere prescurtările folosite în contractul de credit și faptul că termenii folosiți nu sunt explicitați, deși reclamantul nu este specialist în economie.

Conform D 93/13/CEE, un limbaj limpede nu e cel care este doar gramatical e corect, ci e cel care face intelesi termenii economici, de către ambele părți contractante, pe masura pregătirii ambelor părți contractante. Or, prescurtări ca P.P. SAU R.D., nu au cum fi numite expresii clare. Din contactul si actul adițional în litigiu se observă că este în afără oricăror discuții împrejurarea că aceste clauze nu a fost negociate cu reclamantul.

Mai mult, prin adaugarea a 15 puncte procentuale fata de rata dobânzii curente aplicabile, banca se imbogateste disproporționat fata de insaracirea suferita in urma neplății ratelor la timp.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 5 pct 4.5. din contractul mentionat, in concret tezele prin care parata stipuleaza in contract: " Banca isi rezerva dreptul de a modifica dobânzile si comisioanele bancare" si la art.2 pct 2.2 din Actul Adițional nr. 1 din data de 04.05.2010 la contractual de credit-conditii speciale de creditare- privitoare la majorarea marjei băncii de la 3 % la 8 %, invoca prevederile OUG 174/2008, care retroactivează, deci sunt aplicabile.

Cu privire la stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la cursul existent la momentul semnării contractului de credit si la denominarea in moneda naționala a plaților:

Curtea de Justiție a uniunii Europene a stabilit la data de 30.04.2014, prin cauza C-26/13, că diferența de curs valutar de la momentul acordarii creditului si de la momentul plații ratelor, nu este o parte a prețului contractului, că nu este o remunerație a creditorului. Curtea a lăsat de înțeles că banca nu este un speculator - cel puțin nu în relațiile cu consumatorii. De altfel, argumentul apărătorilor băncii a fost de-a dreptul periculos pentru bancă, întrucît ne-a lăsat să înțelegem că, în relațiile cu consumatorii, banca speculează pe cursul valutar, ceea ce este, în mod evident, interzis în contractele de credit de retail. Banca dă un credit si pentru acest lucru primește o dobândă, care, în funcție de faptul că a fost sau nu negociată, poate fi considerată ca făcând parte din obiectul principal al contractului. Dar speculația pe diferența de curs valutar nu este o remunerație, așa după cum a decis CJUE în cauza Kasler si, în consecință, ea poate analizată în instanța naționala. Prețul creditului este dobânda. Tot ceea ce e in plus perceput, oneros vorbind, este o specula a paratei. In cazul creditelor in franci elvețieni, diferența dintre cursul de schimb de la data semnării contractului si cel de la data plații ratelor, este, deseori, de peste 100%. Intrucat diferența e atât de mare, contractul nu a fost negociat, iar parata a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei naționale, e evident ca e vorba de o clauza ce provoaca un dezechilbru semnificativ, deci este abuziva. Un contract echitabil trebuie sa explice in mod transparent funcționarea concreta a mecanismului de schimb al CHF, pentru ca un consumator, cât de cât diligent, să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

Astfel, un contract echitabil e acela care e inteligibil nu doar din punct de vedere gramatical, ci si economic, pentru ca cel ce cumpără un produs sa înțeleagă căror riscuri se supune. Aceste cerințe ale unui contract echitabil nu au fost respectate de către parata, motiv pentru care reclamantul considera abuziva denominarea CHF. Diferența din curs valutar este uriașă, însemnând cel puțin jumătate din rată. Astfel, la data acordării creditului, anume la 27.08.2007, 1CHF= 1,97 lei, iar la data inregistrarii cererii de chemare in judecata, 1CHF= 3,62 lei. De la data acordarii creditului, valoarea CHF a fost în continuă creștere, iar banca avea obligația să informeze consumatorul asupra acestui risc, pentru ca acesta să poată decide în cunoștință de cauză. In cadrul discuțiilor prealabile purtate cu ofițerii de credit din cadrul băncii parate, reclamantului, pe de o parte i s-a recomandat "călduros" contractarea unui împrumut in CHF, iar pe de alta parte practic i s-a impus aceasta moneda, spunandu-i-se ca "nu se încadrează" condițiilor de creditare in moneda naționala sau Euro. In ceea ce privește argumentele date de către banei pentru contractarea unui împrumut in CHF, arată ca printre altele, acestea au fost urmatoarele: CHF-ul nu a avut fluctuații, fiind "cea mai sigura moneda", Elveția este o tara stabila din punct de vedere economic si politic, creditul in moneda CHF este cel mai convenabil si mai sigur, neexistand niciun risc ca moneda sa iși schimbe cursul pe viitor, fiind prezentat chiar și înscrisuri doveditoare. Având in vedere indicațiile primite si amplu argumentate de la momentul încheierii contractului de credit in cauza, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum si la capacitatea reclamantului de înțelegere a clauzelor contractuale si a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in Euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectării contratului. Reclamantul nu "a ridicat" de la banca suma împrumutata in moneda CHF, ci suma a fost ridicata in leu sau Euro, calculate după un curs valutar al băncii, unde si de aceasta data s-au înregistrat pierderi, suportate tot de către reclamant.

Pe parcursul derulării contractului, costul francului elvețian s-a dublat cu consecințe grave asupra capacitatii reclamantului de a-si îndeplini obligațiile contractuale. Creșterea accelerata a valorii CHF fata de moneda naționala cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum si a comisioanelor de schimb valutar, din leu in CHF si din CHF in CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute in vedere la data contractării creditului si, in consecința, incumba in sarcina reclamantului obligații vădit disproporționate fata de cele in considerarea cărora și-a exprimat voința de a contracta împrumutul.

Banca avea obligația de a informa consumatorul cu privire la riscul valutar, obligație de care nu a înțeles însă să se achite. Clauza de risc valutar este o clauza abuziva, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului si la circumstanțele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determina un dezechilibru major intre drepturile si obligațiilor asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale, deși consumatorul nu a fost informat cu privire la posibilitatea riscului valutar.

In ceea ce privește stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la cursul existent la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, arată că având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligației de către reclamant, considera ca se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin inghetarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului astfel incat sa se asigure o proportionalitate a prestațiilor asumate de părți care sa corespunda manifestării de voința in sensul angajarii in acest raport juridic. Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligații,din acest fapt decurgând anumite consecințe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul ca intinderea drepturilor si obligațiilor părtilor la momentul încheierii contractului este determinata sau determinabila astfel incat părțile se angajeaza din punt de vedere juridic tocmai in considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte părți a unei sanse de castig. Plecând de la aceasta caracteristica inerenta contractului dc credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrara dispozițiilor legale intrucat, in lipsa unui acord expres al părtilor prin care sa-si asume posibilitatea unui castig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării asupra reclamantilor a riscului generat de creșterea valorii CHF. Este vorba despre un eveniment imprevizibil, viitor si incert, care excede in mod clar capacitatii de înțelegere a consumatorului, intrucat acesta nu are cunostinte de specialitate in domeniul financiar bancar care sa-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb si, in consecința, asumarea in cunoștință de cauza a riscului valutar. Având in vedere prevederile art. 969 C.Civ conform carora părțile trebuie sa acționeze cu buna-credinta atat la negocierea si încheierea contractului, cat si pe tot timpul executării sale, neputand inlatura sau limita aceasta obligație, distributia intre părți a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valori CHF fata de moneda naționala, apara ca o soluție justa si echitabila ce materializeaza aplicarea acestui principiu.

Nulitatea absolută a clauzelor abuzive rezultă în primul rând prin prisma prevederilor Legea nr. 193/2000 raportate și la dispozițiile OG 21/1992 privind proiecția consumatorilor, prin urmare se impune și în speță.

În vederea calificării ca fiind abuzivă a unei clauze, trebuiesc a fi îndeplinite următoarele condiții: Clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului; Clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; Să fie creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; Dezechilibrul să fie în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe;

Raportat la prima condiție, văzând și prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceasta este îndeplinită în sensul că clauza privind comisioanele de analiza dosar si de acordare nu se referă la obiectul principal al contractului, care este acela de restituire a sumei împrumutate și a dobânzii aferente. Raportat la cea de-a doua condiție, solicită să se aibă în vedere faptul că respectivele clauze mai sus reclamate nu au fost negociate direct cu consumatorul, fiind impuse în mod unilateral de către bancă prin intermediul convenției de credit, ca un contract de adeziune cu un caracter preformulat. În perioada 2007-2010 au fost încheiate zeci de mii de contracte de creditare impuse de bancă la momentul semnării prin același contract preformulat, instituind aceeași clauze abuzive. Aceeași împrejurare a fost constatată de către jurisprudentă în cazuri identice. În speță sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, care răstoarnă obligația probării în sensul că sub aspectul clauzelor standard preformulate este obligația comerciantului a proba faptul că aceasta a fost negociată, în același sens a fost reținut de jurisprudentă. Raportat la cea de-a patra condiție, rezultă cu puterea evidenței dezechilibrul contractual cauzat în detrimentul împrumutatului care este mai mult decât semnificativ, fiind unul chiar major. Dezechilibrul contractual se regăsește în caracterul oneros și împovărător creat în sarcina reclamantului, ca urmare a obligației de a-și micșora în mod semnificativ patrimoniul în favoarea băncii, fără a beneficia de o contraprestatie contractuală din partea acesteia, intrucat, in afără de dobânda, nu exista justificare pentru alte sume de bani pe care parata le-a perceput pentru acordare, cum este acest comision acordare. Mai mult, în sarcina reclamantului au fost stabilite și acceptate de către acesta o . obligații în vederea garantării executării obligației de rambursare. Odată achitate sumele vor majora patrimoniul creditoarei fără ca reclamantul să beneficieze de o contraprestatie din partea băncii în schimbul plăților făcute. Astfel că, în mod flagrant, a fost încălcat caracterul sinalagmatic al contractului de împrumut în sensul că prestației reclamantului de achitare a respetivelor sume nu îi corespunde o altă prestație corelativă cu efect echivalent din partea băncii.

Referitor la rata dobânzii curente, arată că la Art. 4 pct. 4.2. din contract se prevede: "La data semnării contractului, dobânda curenta este de 5,90%." Cu excepția a 12 luni, cand dobânda este fixa, potrivit art. 4 pct 4.1. din contract, conform art. 4 pct. 4.5. banca poate modifica dobânda, fără a denumi criteriile clare, determinabile în funcție de care va opera modificarea. Mai mult, ca o sfidare a regulilor bunei credințe, echitatii contractuale si ale transparentei, banca a anunțat ca aceste modificări vor fi comunicate prin afișare la loc vizibil in unitățile teritoriale si se comunica . nu prin comunicare directă cu reclamantul.

În contract nu este menționata componenta efectiva a dobânzii, dar din informațiile scrise furnizate de banca ulterior, a rezultat ca dobânda este suma a doua elemente: marja băncii (compusa din costurile acesteia si profit) + valoarea indicelui de referința – LIBOR, în cazul de fata. Așadar, la momentul semnării contractului, 27 august 2007, situația se prezenta astfel: -dacă dobânda e de 5,9 % pe an, iar valoarea LIBOR la 6 luni in 27 august 2007 a fost 2,9%, rezulta ca la dat semnării contractului de credit marja băncii a fost de 3%.

In 04.05.2010 a fost încheiat Actul Adițional nr. 1 la contractul de credit, prin care parata a fixat o marja fix de 8%. Aceasta mărire a marjei, de la 3%, cat a fost inițial in contractul de credit, la 5% a fost o manopera dolosiva a paratei, care a observat ca valoarea indicelui LIBOR era era in scădere abrupta. Deci, în pofida faptului ca indicele de referința LIBOR a avut o evoluție descrescătoare începând cu luna noiembrie 2008, parata si-a mărit marja.

Așadar, parata s-a supus doar formal dispozițiilor imperative privitoare la transparenta pe care OUG 50/2010 le-a impus, in sensul ca a dorit sa faca cunoscut reclamantului modul in care calculeaza dobânda, insa a incalcat dispozițiile imperative ale aceleiași OUG 50/2010, privitoare la faptul ca marja băncii trebuie sa ramana aceeași de la data încheierii contractului (art. 37).

Aparent, acest act adițional nr. 1 /04.05.2010, a fost prezentat de parata ca fiind in interesul reclamantului. Desigur, parata, profesionista fiind, stia ca indicele libor era in scădere abrupta, si ca astfel si dobânda curenta trebuia la fel de abrupt sa scada. Reclamantul și-a asumat fluctuația indicelui LIBOR, dar consideră că marja băncii nu ar trebui să se modifice, ci ar trebui să rămână cea stabilită în contractul inițial.

În conformitate cu doctrina băncii si Legea nr. 296/2004 (art.5 lit.c, art.27 lit.b, art.36 si art.45), banca are obligația de informare completa a clientului la momentul semnării contractului, asupra elementelor esențiale si determinate în luarea hotărârii de contractare a creditului (rata dobânzii si factorii care implementează variația acesteia) asupra riscurilor implicate, asupra clauzelor care acorda băncii drepturi specifice contractelor bancare - cum este dreptul de a modifica unilateral dobânda. Așadar, nu doar OUG 50/2010, obligă banca la informarea corectă, ci și L. 294/2004 privind Codul consumului, care era in vigoare la data semnării contractului credit.

Nu considera abuziva clauza de la art. 5 pct. 5.2 din contract doar în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, ci considera abuziva și maniera pârâtei de interpretare si aplicare a acestei clauze prin subîntelegerea unor asa-zise prevederi contractuale nescrise si nementionate în discuțiile care au precedat contractarea creditului, care îi conferă un drept ocult de a majora unilateral si discreționar dobânda, prin creșterea marjei sale si prin refuzul de a respecta prevederile legale în sensul diminuării ratei dobânzii odata cu scaderea valorii indicelui LIBOR. Omisiunea informării reclamantului asupra unor aspecte esențiale si determinante pentru încheierea contractului constituie practica comerciala înselatoare în sensul art. 7 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația Europeană privind protecția consumatorilor, sanctionata cu instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte.

În luna decembrie 2008 a fost actualizata OG nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor. Cu aceasta ocazie, în art. 9 ind. 3, lit. g) din acest act normativ au fost stabilite regulile aplicabile contractelor de credit cu dobânda variabila, reguli pe care pârâta nu le-a respectat.

Astfel, prin contractul de credit, părțile au convenit, modificarea dobânzii de către banca, însa au stabilit, tocmai în considerarea faptului ca modificarea se produce unilateral de către banca, ca aceasta modificare sa se faca în raport de indicii de referința ai pieței monetare (LIBOR, Euribor, Rubor).

OUG nr. 174/19.11.2008 a modificat si completat mai multe acte normative printre care si OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. S-a introdus art. 93 care la litera f) prevede ca în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați sa menționeze în contract tipul de dobânda, variabila si/sau fixa, iar la litera g) stabilește regulile aplicabile în contractul de credit cu dobânda variabila, în timp ce la litera h) din art. 93 se prevede ca sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare sa modifice unilateral clauzele contractului, fără încheierea unui act adițional.

În conformitate cu aceste dispoziții legale, pârâta avea obligația de a încheia cu reclamantul un act adițional care sa prevadă modul de calcul al dobânzii, perioada si/sau condițiile în care survine modificarea dobânzii si care sa precizeze ca modificarea dobânzii urma a se face atât în sens crescător, cât si în sens descrescător în funcție de fluctuația indicelui de referința LIBOR CHF. Așadar, OUG 50/2010 nu este unicul act normativ care obliga banca la a nu schimba unilateral marja, ca si componenta a dobânzii.

La stabilirea dobânzii datorate de împrumutat s-au în vedere costurile băncii si profitul obținut de aceasta, precum si, în cazul dobânzii variabile, indicii de referința în raport de care intervine variația dobânzii. Faptul ca în contractul de credit nu s-a prevăzut expres ca în dobânda de 6,99% este cuprinsa si marja băncii nu poate conduce la concluzia ca dobânda nu cuprinde si acest element câta vreme marja băncii este elementul determinant pentru banca la încheierea contractului de credit ce stabilește profitul băncii pentru punerea la dispoziția împrumutatului a sumei de bani. Prin urmare, în raport de voința părților manifestata la încheierea contractului de credit si de prevederile art.93 lit. f, g si h din OUG nr.21/1992 introduse prin OUG nr.174/2008, pârâta avea obligația de a propune reclamantului încheierea unui act adițional care sa prevadă ca dobânda este variabila exclusiv în raport de indicele de referința LIBOR CHF la 3 luni (ambele părți fiind de acord cu indicele LIBOR CHF la 3 luni), modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât si în sens descrescător, în funcție de variația indicelui de referința LIBOR, precum si modul de calcul al dobânzii dupa formula: marja băncii fixa în valoare de 4,19% + valoarea indicelui de referința LIBOR la 3 luni (marja băncii putând fi modificata doar cu acordul ambelor părți). Ceea ce s-a prevăzut în contract a fost modificarea dobânzii în raport de evoluția indicelui de referința pe piața monetara, deci o mărire sau o scădere a dobânzii egala cu marirea sau scaderea pe care indicele de referința existent la data încheierii contractului o înregistrează pe parcursul derulării contractului. Dobânda include cheltuielile si profitul Băncii, convențional numite "marja băncii", deoarece dobânda reprezintă prețul contractual stabilit, pe care clientul îl achita băncii in schimbul împrumutului. Orice preț contractual include profitul vânzătorului (banca), precum si cheltuielile pe care acesta le efectuează pentru achiziționarea produsului (banii) pe care îl pune la dispoziția cumpărătorului. Așadar, marja băncii concretizează voința băncii (in special, profitul acesteia).Indicele LIBOR este o dobânda de referința a cărei valoare se stabilește de către Asociația Bancherilor Britanici, independent de voința băncii sau a clientului, fiind utilizat de către instituțiile bancare de pretutindeni pentru a determina variația ratei dobânzii pentru creditele acordate in franci elvețieni. In concluzie, dobânda variabila = marja băncii (compusa din costurile si profitul băncii) + indicele de referința LIBOR (actualizat periodic). Reclamantul a fost informat si a acceptat prin semnătură politica băncii de modificare unilaterala a dobânzii în funcție de variația indicelui de referința Libor, si în nici un caz în funcție de variația marjei Băncii. Ca atare nu se poate retine ca Banca avea dreptul de a modifica dobânda din contractul încheiat cu reclamantul prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât cea care rezulta din clauzele 5.1 si 5.2 din contract.

Cu privire la obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant (drept consecință a repunerii părtilor în situația anterioară), arată că, drept consecință a nulității, clauza cu privire la comisionul de acordare este lipsită de efect juridic retroactiv de la data încheirii acesteia, tot ceea ce s-a încasat în temeiul acesteia are titlu de plată nedatorată, în lipsa unor obligații contractuale, se impune repunerea părților în situația anterioară cu consecința restituirii integrale a prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule. Deci, solicita restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant reprezentând " comision de analiza dosar", „comision de acordare credit si a sumelor incasate lunar cu titlu de diferența de dobânda (diferența între cât au încasat lunar și cât ar fi trebuit să încaseze).

Referitor la pretenția asupra dobânzii legale care curge de la data plații de către reclamant a fiecărei sume de bani in parte si pana la data restituirii efective de către parata a acestor sume, arată că repunerea in situatia anterioara este o „RESTITUTIO IN INTEGRUM", deci restituirea prestațiilor trebuie sa fie totală, prin urmare reclamantul trebuie să fie despăgubit și corespunzător faptului că a suferit o însărăcire cauzată de lipsa folosirii acelor sume de bani, banca îmbogățindu-se în mod corelativ. Valoarea insaracirii respectiv îmbogățirii fără justa cauza in discuție, pentru intervalul de timp marcat de momentul fiecărei plați efectuate de reclamant, si momentul restituirii efective de către banca a fiecărei sume de bani in parte, este evaluabila in bani, ., fiind echivalentul dobânzii legale.

Pârâta B. SA, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivare a arătat că anterior semnării contractului de credit reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza si studia cu atentie fiecare dintre clauze, pentru a aprecia daca acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, incalca aceste interese. De asemenea, reclamantul a beneficiat de consultanta cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel incat sa isi poata exprima consimtamantul in deplina cunoștință de cauza. Aceasta este practica bancara obișnuita si a fost respectata si de către B. la încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia si indiferent de consumator. In situatia in care reclamantul ar fi ajuns la concluzia ca unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractele de credit, realizandu-si obiectivele si necesitatile de creditare fie prin intermediul altor produse de același gen pe care le oferea B. la acel moment, fie de la alte institutii bancare care ar fi putut, din perspectiva domniei sale, sa vina mai mult in intampinarea nevoilor proprii. Astfel, reclamantul a avut posibilitatea reala, concreta, de a lua cunoștință despre fiecare dintre clauzele si costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii. Prin a avea posibilitatea reala de a cunoaște condițiile contractuale la momentul încheierii contractului, trebuie sa se inteleaga faptul ca reclamantul a avut la dispoziție elementele necesare pentru a cunoaște costurile si condițiile contractuale, indiferent daca, în concret, a valorificat sau nu aceste condiții. Niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Referitor la art. 4 din Legea 193/2000, arată că la momentul încheierii contractului de credit exista pe piața bancara o varietate de produse de creditare, selecția apărținand consumatorului, in funcție de varianta cea mai avantajoasa. Existenta unor produse predefinite si a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane si nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimata, prin completarea cererii de credit reclamantul a optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii. Contractele de credit prevăd care sunt condițiile si consecințele tipului de dobânda si de comision si totodata modul in care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat;

In data de 27.08.2007 B. a acordat reclamantului, in calitate de împrumutat, contractul de credit ipotecar HL15109, in valoare de_ CHF, pe o perioada de 300 luni, care prevedea modalitatea de calcul a ratei de dobânda variabila in funcție de indicele de referința al băncii pentru creditul ipotecar acordat in CHF.

Evoluția cuantumului dobânzii pe parcursul derulării creditului si pana la prezent, a fost urmatoarea:

5.90% pe perioada cuprinsa intre 29.08._08 ( perioada de dobânda fixa);

7.85% pe perioada cuprinsa intre 28.08._10 (data implementării variantei de restructurare);

4% pe perioada cuprinsa intre 04.05._11;

8.24% pe perioada cuprinsa intre 04.05._12;

8.1% pe perioada cuprinsa intre 01.01._12;

8.18% pe perioada cuprinsa intre 01.07._13;

8.11% pe perioada cuprinsa intre 01.01._13;

8.08% pe perioada cuprinsa intre 01.07._14;

8.07% pe perioada cuprinsa intre 01.01._14;

8.06% pe perioada cuprinsa intre 01.07.2014- prezent.

De la data acordarii creditului si pana la data implementării variantei de restructurare, costurile creditului au fost influentate de mai mulți factori, in special de costul surselor de finanțare si evoluția dobânzii la creditele garantate cu ipoteca de pe piața bancara din Romania. Având in vedere evoluția nefavorabila a principalilor indicatori financiari si economici, precum si principala preocupare a B. S.A. - orientarea către nevoile clienților pentru a păstra in continuare o relație de colaborare de lunga durata - arata ca banca vine in intampinarea dificultăților cu care se confrunta o parte din clienții sai ce au in derulare credite garantate cu ipoteca. Așadar, banca pune la dispoziția clienților sai o . soluții pertinente in acest sens, cum ar fi reesalonarea perioadei de rambursare a creditului, conversia monedei creditului sau restructrurarea creditului in situatia in care acesta intampina dificultati la plata ratelor, soluții ce au ca efect diminuarea ratei lunare de plata, astfel incat bugetul financiar al clienților sa fie mai puțin afectat de cheltuiala lunara pe care o reprezintă acest împrumut.

Pe parcursul derulării creditului, banca a venit in intampinarea dificultăților financiare ale reclamantului cu o oferta de reesalonare a datoriei. Astfel, in primul an al reesalonarii pentru contractul de credit HL15109 clientul a beneficiat de o dobânda fixa in cuantum de 4.3% aferentă Actului Adițional.

In conformitate cu Art. 36 din OUG 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursarii anticipate, costuri aferente asigurărilor, dupa caz, penalitati, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor;

Comisionul de administrare a creditului reprezintă costul pentru intretinerea si administrarea creditului si va fi plătit de către împrumutat lunar, odata cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare. Comisionul de administrare cont curent reprezintă costul cu intretinerea si administrarea contului dedicat operațiunilor de plata si tragere a sumelor din credit, precum si a altor servicii efectuate prin intermediul acestuia, daca este cazul. Odata cu semnarea actului adițional nr. 1, incepand cu data de 04.05.2010 nu a mai fost aplicat comision de administrare lunara a creditului si astfel se percepe comision de administrare lunara a contului, echivalentul in CHF a 1,50 RON.

Conform prevederilor contractuale, împrumutatul (atat debitorul, cat si codebitorul) este (solidar si indivizibil) răspunzător fata de banca pentru indeplinirea obligațiilor sale de plata. De asemenea, arată că achitarea ratelor lunare se efectueaza prin alimentarea contului curent atașat creditului, cu valoarea mentionata in graficul de rambursare, in moneda creditului, iar schimbul valutar reprezintă un serviciu suplimentar pe care B. il pune la dispoziția clienților, doar la cererea acestora. Operațiunea de achiziționare a sumelor de plata in valuta creditului (conform graficului de rambursare) este la libera alegere a clienților, fără ca B. sa impună acestora, implicit si operațiuni de schimb valutar sau licitatii valutare, prin unitatiile sale teritoriale; clienții pot sa-si aleaga orice curs de schimb din piața financiar-bancara pentru a rambursa datoria din surse proprii.

Băncile isi stabilesc un curs valutar propriu, care se poate modifica pe parcursul zilei, in funcție de mai mulți factori cum ar fi: evoluția pieței valutare, raportul dintre cerere si oferta, dintre dispozițiile de cumparare si de vânzare la nivelul băncii in cauza, cursul stabilit in ziua precedenta, cursurile stabilite de celelalte banei comerciale care actioneaza pe piața respectiva, precum si de fluctuațiile cursurilor la casele de schimb. De asemenea, valoarea cursului anuntata in fiecare zi de către Banca Naționala a României (BNR) nu este stabilita de institutie, ci se formeaza prin flotare libera. Banca centrala poate influenta evoluția dintr-o zi a cursului prin intervențiile pe care le face pe piața, insa pe termen lung nici Banca Naționala, cu atat mai mult băncile individuale nu pot influenta creșterea sau scaderea cotatiei de piața a unei valute.

De asemenea, clauza privind moneda creditului nu este o clauza „impusa" consumatorilor, astfel: la momentul încheierii contractelor de credit exista o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului in funcție de varianta cea mai avantajoasa, B. oferind același produs de creditare in variantele (LEI, EUR si CHF). Existenta unor produse predefinite si a unor contracte de credit standardizate nu afecteaza libertatea impumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobânda si nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimata; prin completarea cererilor de creditare persoanele interesate au optat pentru un anumit produs care corespundea intereselor proprii; condițiile generale aplicabile contractelor de credit prevăd care sunt condițiile si consecințele fiecărui tip de dobândă si totodată modul in care variază, acestea fiind analizate de către împrumutanti; condițiile de creditare specifice fiecărui contract, astfel cum au fost selectate de fiecare client sunt mentionate in contractul semnat de acesta si părțicularizate in funcție de opțiunile personale.

In concluzie, opțiunea reclamantului in calitate de împrumutat, liber exprimata, a fost pentru încheierea unui contract de credit cu dobânda variabila, in moneda CHF, in baza caruia, banca i-a pus la dispoziție, prin contul curent deschis in CHF, suma solicitata, urmând ca returnarea creditului sa fie facuta in aceeași moneda, conform prevederilor contractuale; valoarea ratei lunare de plata inscrisa in graficul de rambursare, anexa 1 la contract, fiind independenta de variația pozitiva sau negativa a cursului valutar.

În speța, nu sunt aplicabile dispozițiile legale indicate de reclamant, caracterul abuziv sau nu al clauzelor contractuale atacate urmând a fi apreciat exclusiv pe baza dreptului comun in materia protecției consumatorilor, drept comun care era reprezentat la data încheierii contractelor de credit de Legea nr. 193/2000.

In sistemul Legii nr. 193/2000, determinarea unei clauze ca fiind abuziva se poate realiza fie prin încadrarea acesteia in categoriile de clauze avute in vedere de Anexa la lege, fie prin calificarea clauzei ca fiind abuziva, in raport cu prevederile art 4 alin. (1).

In speța, reclamantul se prevalează atât de Anexa la lege, cat si de criteriile generale prevăzute la art. 4. Evident insa, in masură in care o clauza contractuala se încadrează in una dintre categoriile prevăzute in Anexa (nu este cazul clauzelor criticate în speță), nu mai este necesara calificarea acelei clauze pe baza criteriilor generale prevăzute de art. 4.

Referitor la art. 4 alin. (1), arată că nu există rea credință. Contractul a fost încheiat cu respectarea întocmai a cadrului legal in vigoare la data încheierii lui, care nu cunoștea limitările si interdicțiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/2008 si, mai departe, prin OUG nr. 50/2010. Contractul in discuție este in deplina concordanta cu practicile bancare generalizate in perioada de referința in care au fost încheiat, cand creditul in Romania a cunoscut o expansiune extraordinara, pe fondul unei creșteri economice bazate in special pe operațiuni speculative pe piața imobiliara si pe o exacerbare a consumului. Ar fi o grava eroare sa se ignore contextul economic in care au fost încheiate contractele si practicile bancare cvasigeneralizate. Nu poate fi aplicata astazi contractelor încheiate in perioada respectiva, . legisltativ si economic, noua scara de valori practicata in prezent, in condiții de criza economica si financiara. Așadar, nu poate fi vorba de reaua-credinta a băncii care, la încheierea contractului cu reclamantul nu a făcut altceva decât sa tina seama de prevederile legale si practicile bancare curente, fiind de retinut faptul ca in tot sistemul bancar existau clauze de tipul celor pe care reclamantul le infiereaza prin cererea de chemare in judecata. In acest context, a pretinde ca in perioada respectiva, parata ar fi trebuit sa practice clauze de tipul celor pretinse de reclamantul, in condițiile in care piața serviciilor bancare era caracterizata printr-o acuta concurenta intre institutiile de credit, ar fi insemnat practic scoaterea B. in afără competitiei.

Arată că o soluție de principiu data de instanta de judecata in sensul ca, in principiu, clauzele atacate de reclamantul sunt abuzive, ar pune grav in discuție, prin ricoșeu, portofoliile de credite încheiate in perioada de referința, putând genera consecințe negative incalculabile sub aspectul pierderilor masive care ar putea fi intregistrate in sistemul bancar, pe fondul oricum precar al portofoliului de credite neperformante in continua creștere, in condițiile unei crize economice prelungite. Este si considerentul pentru care, prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010 s-a renuntat la dispoziția tranzitorie potrivit careia prevederile OUG nr. 50/2010 ar trebui aplicate si contractelor in curs de derulare, dispoziție care, sub aspect strict juridic, era discutabila sub aspectul neconstitutionalitatii, implicând o aplicare retroactiva a noilor dispoziții legale, dar, sub aspectul oportunitatii inseamna o repunere in discuție a practicilor si tehnicilor contractuale de creditare de natura sa destabilizeze sistemul bancar.

Or, daca legiuitorul insusi a abandonat aceasta aplicare imediata a OUG nr. 50/2010, limitand-o strict la anumite aspecte, nu este posibil ca, pe calea indirecta a unei acțiuni in instanta, sub pretextul aplicarii Legii nr. 193/2000 reclamantul sa obtina, de fapt același rezultat, ba chiar unul si mai avantajos, pe baza unor interpretări persoanale pe care le avanseaza, in condițiile in care au refuzat sau tăgăduit actele adiționale care realizau alinierea la prevederile OUG nr. 50/2010.

Ca si concluzie generala, ca din punct de vedere subiectiv, poziția paratei B. pe piața serviciilor bancare in perioada de referința a fost una corecta, care s-a incadrat in comportamentul normal si firesc in contextul economic dat, fiind respectate atat dispozițiile legale, cat si practicile bancare generalizate in sistem. Din acest punct de vedere, evident nu poate fi vorba de rea-credinta, deoarece clauzele criticate de reclamantul din contractul încheiat cu parata B. nu aveau nimic exorbitant in raport cu clauzele general practicate in sistemul bancar in perioada respectiva.

Cu privire la clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, arată că o astfel de clauza nu contravine prevederilor alin. 1) lit. a), b) si g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, si nici prevederilor art. 4 din aceeași lege, întrucât dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda nu este abuziv, reclamantul fiind în realitate nemulțumit chiar de dreptul unilateral pe care il are banca de a modifica dobânda, deci insusi caracterul variabil al dobânzii (cu privire la care reclamantul și-a dat acordul la semnarea contractului). Modificarea opera nu ca urmare a voinței unilaterale si arbitrare a băncii, ci ca urmare a punerii in aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede ca dobânda aplicabila contractului este variabila, potrivit acordului părtilor, in funcție de anumiți indici de referința, si in funcție de formula de calcul expres indicata in contract.

Este evident faptul ca nu poate fi calificata ca fiind abuziva clauza prin care se stabileste in contractele de credit o dobânda variabila si dreptul băncii de a modifica aceasta dobânda, pentru ca insasi Legea nr. 193/2000, admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum si dreptul unilateral al institutiei de credit de a modifica dobânda (pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000).

In cauza nu au fost incalcate dispozițiile alin. 1) lit. a,b, g din Anexa la Legea nr. 193/2000

In realitate, ceea ce se modifica este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuala referitoare la dobânda, ca urmare a aplicarii clauzelor contractuale agreate de părți, care prevăd faptul ca dobânda aplicabila in contract este o dobânda variabila, deci fluctuanta. Tot astfel, in cazul comisioanelor, spre exemplu, ceea ce se modifica este cuantumul comisioanelor, iar nu clauza contractuala referitoare la comisioane. Prin urmare, arata că ca toate modificările care au aparat pe parcursul derulării contractului in raporturile dintre părți sunt exclusiv rezultatul aplicarii efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite si asumate de către cele doua părți contractante. Niciuna dintre clauzele contractuale criticate de reclamant nu obliga pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoștință la data semnării contractului. Toate aceste posibilitati i-au fost explicate si aduse la cunoștință reclamantului la momentul încheierii contractului.

Prin a avea posibilitatea reala de a cunoaște condițiile contractuale la momentul încheierii contractului, trebuie sa se inteleaga faptul ca fiecare dintre clienți a avut la dispoziție elementele necesare pentru a cunoaște aceste condiții, indiferent daca, in concret, a valorificat sau nu aceste condiții. Aceasta potentialitate este o chestiune de fapt, care insa nu face ca, in cazul in care ea nu a fost valorificata, clauza despre care împrumutatul probabil a omis sa ceara lămuriri, sa devină abuziva.

Prin semnarea contractului de credit, împrumutatul confirma ca a citit, inteles si acceptat termenii si toate condițiile prevăzute in clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului. Considera ca exista o contradicție intre ceea ce a inteles reclamantul in 2007, cand clauzele nu erau abuzive pentru el si ceea ce intelege acum sa pretindă in 2013 desi, timp de 5 ani a inteles foarte clar toti termenii contractuali, a achitat ratele si si-a insusit absolut toate clauzele si consecințele care decurg din acestea.

Dobânda mentionata in contractele de credit încheiate intre B. SA si împrumutat este una variabila, aleasă expres de reclamant la semnarea contractului. Prin insasi definiția dobânzii variabile este imposibila cunoașterea „cu exactitate, in prealabil" a sumei ce va fi plătită cu titlu de dobânda. Faptul ca una din părți, pe parcursul derulării contractului, s-a razgandit, si dorește aplicarea unei dobânzi fixe in locul uneia variabile, nu poate fi primit de către instanta intrucat, in mod evident ar favoriza reclamantul si ar crea un real dezechilibru intre părțile contractante.

Mai mult decât atat, chiar daca, prin absurd, dobânzile contractuale impuse de banca nu

ar fi fost acceptate a se fi stabilit astfel inca dintru inceput, de la încheierea contractului, potrivit

art. 1588 din vechiul Cod civil, „împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeți, nici a le imputa asupra capitalului." Potrivit doctrinei de specialtate aceasta plata din partea împrumutatului echivaleaza cu o recunoaștere a unei convenții in acest sens. Este firesc sa existe o astfel de interpretare, intrucat nu se poate ca un debitor sa accepte sa plateasca in mod repetat o suma mai mare decât cea prevăzută strict in contract (facem aici abstractie chiar de faptul ca, asa cum am aratat, el a acceptat variația dobânzii si aceasta era justificata de modificările de piața). Așadar, plățile prestate de debitor in mod voluntar cu titlu de dobânzi, pentru catimea comunicata de banca, se dovedește ca au fost acceptate contractual daca debitorul face asemenea plați, in mod regulat si se demonstrează o practica in derularea relației contractuale a părtilor.

Legislația actuala permite aplicarea unei dobânzi variabile, in funcție de un indice de referința intern al furnizorului de servicii financiare. Agrearea unui caracter variabil al dobânzii, raportat la criteriul descris in contractele de credit (costurile resurselor Băncii), corespunde intru-totul prevederilor legale aplicabile in momentul încheierii contractelor.

Cu privire la clauza referitoare la dreptul unilateral al băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor, arată că pct. 1 lit. a), b) si g) nu sunt incidente, iar art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil, nefiind vorba de un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor. De altfel, reclamantul nici nu argumenteaza in ce ar consta acest dezechilibru semnificativ, in condițiile in care este evident faptul ca modificarea unilaterala a comisioanelor avea ca temei costurile reale ale băncii legate de administrarea creditelor, costuri care, la rândul lor, aveau la baza factori obiectivi.

Nu mai puțin, dupa acordarea creditului, stabilirea si calcularea dobânzii, urmarirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare in cazul in care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activitati de gestionare a creditului, care implica din nou costuri, resurse de personal si resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie sa plateasca banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului împrumutandu-i o suma de bani atunci cand acesta are nevoie, ci insusi debitorul.

Cu privire la perceperea comisionului de administrare, arată că dispozițiile OUG 50/2010 prevăd expres posibilitatea perceperii acestui comision, iar instanta nu poate retine ca fiind abuziva o clauza contractuala care este prevăzută de un text de lege. Mai mult decât atat, Clientul a fost informat precontractual cu privire la creditul solicitat sub aspectul drepturilor si obligațiilor stabilite in sarcina ambelor părți, dupa semnarea acestuia. Nivelul dobânzii variabile, al taxelor si comisioanelor a fost stabilit prin corelare cu piețele interne, internaționale, precum si cu politica comecriala proprie a băncii.

Arată că aplicarea comisioanelor la sold nu presupune inmultirea cu soldul creditului, ci utilizarea soldului ca baza de calcul in forma de determinare a valorii comisionului lunar, astfel încât valoarea comisionului scade proportional cu soldul, aplicandus-e in funcție de numărul de zile al fiecărei luni rezultând sumele ce se regăsesc in graficul de rambursare anexat contractului de credit. Cuantumul lunar al acestor comisioane se regaseste in graficul de rambursare anexat contractului de credit si reprezintă o componenta a produsului achiziționat de clienți, urmare a opțiunii acestora de a contracta in condiții prealabil cunoscute si a unui consimtamant valabil exprimat, fapt dovedit prin aceea că reclamantul a înțeles unele comisioane (cum este comisionul de rambursare anticipată).

Cu privire la capatul de cerere privind modificarea contractului prin eliminarea sau inlocuirea prevederilor contractuale anulate, arată că, într-o asemenea eventualitate, este discutabilă continuarea contractului. În condițiile in care reclamantul solicita constatarea nulitatii a unui număr considerabil de clauze principale si esențiale contractului, presupunând s-ar constata caracterul abuziv practic elementele esențiale pentru banca si in considerarea carora banca a încheiat contractul de credit sunt anulate (respectiv dobânzile si comisioanele). In nici un caz insa contractul de credit nu poate continua cu dobânda fixa promotionala, aplicarea acestei dobânzi producând prejudicii semnificative si un dezechilibru major in defavoarea băncii.

Referitor la evoluția ratei dobânzii creditului aflat in derulare, incepand cu momentul contractării acestuia si pana in prezent, aceasta a cunoscut o evoluție raportata la costul surselor de finanțare ale băncii, influentata de mai mulți factori variabili. Prin urmare, dobânda creditului ramane nemodificata ca valoare totala si ca procent (rata lunara de asemenea) pana la urmatoarea actualizare a Euribor 3 luni/Libor 3 luni/Robor 3 luni care are loc dupa cel puțin trei luni. Aceasta modificare a modului in care se stabileste rata de dobânda s-a efectuat conform recomandării ANPC.

OUG 50/2010 a intrat in vigoare la data de 21 iunie 2010; conform art.95 din ordonanța mai sus mentionata, banca avea termen limita de modificare a clauzelor contractuale data de 19 septembrie 2010; conform art.95 alin.(5) nesemnarea de către client a Actului Adițional era/este considerata acceptare tacita si se aplica de drept; reclamantul au luat la cunoștință din cadrul notificării efectuate de banca despre continutul clauzelor contractuale modificate in conformitate cu prevederile OUG 50/2010, precum si de efectul acceptarii tacite al nesemnarii Actului Adițional; modul de calcul si transparentizare a dobânzii creditului conform dispozițiilor legale deja produc efecte juridice in relația contractuala între banca si reclamant, B. SA a procedat in conformitate cu prevederile legale, continutul inițial al clauzelor contractuale a căror analiza se cere si al căror caracter abuziv se solicita a fi constatat nemaifiind aplicabile in prezent, contractul fiind actualizat prin prisma modificărilor legislative in vigoare, care produc deja efecte juridice.

Cererea reclamantului, in afără faptului ca este vădit nefondata pe fondul cauzei, este intemeiata eronat si prin invocarea Cauzei C-26/13 a CJUE, în care CJUE nu a soluționat cauza pe fond (nici nu ar fi fost competentă). În plus, situația din speța ciatată nu are aplicabilitate în prenta cauză referitor la care arată că este vorba despre acțiunea debitorilor împotriva băncii creditoare (Jelzalogbank), prin care aceștia au invocat caracterul abuziv al clauzei prin care banca stabilea valoarea în forinți (moneda națională a Ungariei) a fiecăreia dintre ratele lunare, datorate în baza contractului de împrumut în valută, pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei străine aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței, în condițiile în care, la determinarea valorii în forinți a împrumutului, s-a utilizat cursul de cumpărare al valutei aplicat de bancă la data deblocării fondurilor. Curtea a reținut că o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde obligația clientului băncii de plată a sumelor ce rezultă din diferența dintre cursul de vânzare și cursul de cumpărare ale monedei străine, în cadrul ratelor de împrumut, poate face obiectul unei interpretări (de către o instanță internă) pentru a se stabili dacă este abuzivă sau nu.

În primul rând, ca principiu, numai instanța națională are competența de a se pronunța referitor la caracterul abuziv al clauzei, în funcție de împrejurările speței. CJUE stabilește, eventual, criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale - soluționarea procesului pe fond fiind de competența instanței naționale. Deci, hotărârea CJUE nu soluționează pe fond niciun proces. Apoi, în concret, trebuie subliniat obiectul acțiunii introduse de Kasler. Kasler a susținut că banca a împrumutat forinți, iar suma pe care a primit-o a fost calculată în franci elvețieni, la cursul de cumpărare. Dar ratele pe care trebuia să le plătească timp de 25 de ani au fost calculate la cursul de vânzare, care este mai mare. Hotărârea este cât se poate de clară: în cazul contractelor de împrumut în valuta, dacă valoarea împrumutului este calculată la cursul de cumpărare, clauza care nu a fost negociată individual și în temeiul căreia rambursarea ratelor se calculează la cursul de vânzare poate face obiectul unei aprecieri a instanței naționale pentru a stabili dacă este abuzivă sau nu. Motivul este acela că, prin contractul de împrumut, creditorul nu furnizează servicii de schimb valutar, astfel încât banca să poată aplica la rambursarea împrumutului un curs de schimb diferit de cel utilizat la acordarea împrumutului. Or, în băncile din România nu sunt cunoscute abuzuri de acest fel.

În drept, s-au invocat: art. 205 C.pr.civ.

Reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare în care a reluat și dezvoltat cele arătate în cererea de chemare în judecată și precizările ulterioare.

În probațiune, la dosar s-au depus: Contractul de credit nr. HL_/27.08.2007 (f. 21-30), actul adițional nr. 1 la contractual de credit (f. 45-54), contractual de ipoteca nr. HL15109/27.08.2007 (f. 40-44), confirmarea emisa de parata la data de 27.08.2007(f. 29), grafice de rambursare (f. 31-38, 55-58), extrase de cont (f. 59-100), cererea nr. 403/2 mai 2914 pentru eliberare acte adiționale (f. 19), răspunsul paratei la aceasta cerere (f. 20), cărti identitate (f. 17), proces verbal informare (f. 18), chitante onorariu avocațial (f. 14-15), chitanta care atesta plata către banca a sumei de 320 lei pentru eliberare extrase cont (f. 16), practica judiciară (f. 150-154, 159-161).

Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, între pârâta S.C. "B. SA" și reclamant s-a încheiat convenția de credit HL15109/27.08.2007, având ca obiect acordarea unui credit imobiliar în valoare de 80.000 CHF, pentru o perioadă de 300 de luni.

Potrivit cap 4 din convenția de credit:

4.1. Pentru perioada cuprinsa intre data primei trageri din contul de credit si 12.00 luni, rata dobânzii este fixa. După aceasta perioada, dobânda este indexabila.

4.2. La data semnării Contractului, dobânda curenta este de 5.90 % pe an.

4.3. Formula de calcul a dobânzii este: produsul dintre soldul creditului, rata dobânzii procentuale si numărul de zile scurs de la data la care a fost datorata rata anterioara împărțit la 360 zile.

4.4. Dobânda curenta se va calcula de la data efectuării primei trageri din contul de împrumut.

4.5. Pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la pct. 4.1., banca isi rezerva dreptul de a modifica dobânzile si comisioanele bancare. Modificarea dobânzii va fi operata in luna de referința la data scadentei prevăzută in contractul de credit. Instiintarea împrumutatului privind modificarea dobânzii si comisioanelor bancare se face de către banca prin afișare la sediul unitatii sau prin notificare scrisa. In cazul modificării dobânzilor se modifica si graficul de rambursare. împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere pana la următoarea scadenta a creditului de la data modificării dobânzii si comisioanelor bancare se considera acceptare tacita. In situația neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii si comisioanelor bancare, acesta are dreptul sa denunțe unilateral contractul, rambursând in avans, creditul, comisioanele si dobânzile aferente.

4.6. Dobânda si comisionul de administrare se calculează si se încasează lunar la scadentele stabilite, odată cu rata de credit, direct din contul curent al împrumutatului. Formula de calcul a comisionului de administrare este: produsul dintre soldul creditului, rata anualizata a comisionului de administrare si numărul de zile scurse de la dala scadentei anterioare împărțit la 360 zile.

4.7. Eventualele dobânzi datorate Băncii, care nu au fost achitate de către împrumutat la scadență, vor fi înregistrate ca «dobânzi restante» si vor și recuperate.

4.8. Pentru plata cu întârziere a ratelor de credit (principal), împrumutatul va plăti Băncii o dobânda penalizatoare al cărei nivel se stabilește cu 5.00 p.p. pe an peste dobânda curenta prevăzută in contract.

4.9. Dobânda penalizatoare se aplica la orice suma scadenta (principal), si neachitata la termen de către Împrumutat, pe toata perioada cuprinsa intre data scadentei inițiale si data plații efective.

4.10. Pentru creditul acordat, Împrumutatul va plăti următoarele comisioane:

a) comision de acordare de 1.00 %, calculat la valoarea creditului, plătibil o singura data, la acordarea creditului;

b) comision de administrare lunara a creditului de 0.10 %, aplicat la valoarea soldului creditului;

Conform cap 8 din convenția de credit:

8.4. Fără a prejudicia prevederile art. 5.12 si 5.13 de mai sus, neîndeplinirea de către Împrumutat a oricărei obligații din prezentul Contract da dreptul Băncii de a declara soldul creditului scadent imediat, indiferent de graficul de rambursare si, ca urmare, sa ia orice măsura pe care o considera necesara pentru a-si recupera pagubele cauzate in acest mod, cu condiția notificării prealabile a Împrumutalului de către Bancă, conform prevederilor art. 9.4 din Contract.

8.5. In cazul declarării creditului scadent si plătibil, Împrumutatul si Codebitorul rămân direct răspunzători pentru toate consecințele financiare directe si/sau indirecte antrenate de exigibilitatea anticipata a creditului, fiind obligați sa achite Băncii toate pagubele cauzate.

ACTUL ADIȚIONAL NR. 1 DIN DATA DE 04.05.2010 LA CONTRACTUL DE CREDIT HL._ DIN DATA DE 27.08.2007, CONDIȚII SPECIALE DE CREDITARE prevede:

Art. 2

2.1. Rata anuala a dobânzii (RD):

(i) pentru perioada cuprinsa intre data reeșalonării si data împlinirii a 12 luni de la data reeșalonării

este fixa de 4.30% pe an.

(ii) după împlinirea termenului de 12 luni de la data reesalonării este variabila si va fi calculata conform dispozițiilor CGC.

2.2. Marja fixă este de 8 pp.

2.3. Dobânda penalizatoare se calculează pentru fiecare zi de întârziere prin adaugarea a 15 p.p la RD curenta plătită lunar de împrumutat.

ACTUL ADIȚIONAL NR. 1 DIN DATA DE 04.05.2010LA CONTRACTUL DE CREDIT HL15109 DIN DATA DE 27.08.2007, CONDIȚII GENERALE DE CREDITARE prevede:

ART. III DOBÂNZI, COMISIOANE BANCARE SI ALTE COSTURI PERCEPUTE

2. Rata anuala a dobânzii (RD) este determinata dupa următoarea formula:

Rata anuala a dobânzii (RD) = LIBOR CHF la 6 (sase) luni + Marja fixa.

3. Rata anuala a dobânzii (RD) va fi supusa unei revizuiri semestriale in datele de 1 (întâi) Ianuarie si 1 (întâi) Iulie ale fiecărui an in funcție de indicele LIBOR CHF la 6 (sase) luni comunicat prin sistemele de difuzare a informației (Reuters - in prezent pe pagina LIBOR CHF) in ultima zi lucrătoare a lunilor noiembrie, respectiv mai, la care se adaugă o Marja fixa. In cazul in care valoarea indicelui LIBOR CHF la 6 (sase) luni nu se comunica sau nu este disponibila la sursele publice menționate datorita unor zile nelucrătoare sau a altor motive independente de voința Băncii, atunci valoarea de referința a indicelui va fi ultima comunicata sau disponibila. In sensul prezentului articol, zi lucrătoare este considerata orice zi bancara lucrătoare din România.

Art. VII, pct. 2 subpct 1 din Actul adițional nr. 1 /04.05.2010 prevede: în situația apariției unui caz de neîndeplinire a obligațiilor sau in caz de deces ai oricăruia dintre împrumutați (situație care ar face imposibila rambursarea creditului de către celalalt împrumutat creditul (însemnând creditul împreuna cu toate dobânzile acumulate aferente acestuia) va deveni imediat scadent anticipat si plătibil de către împrumutat, care renunța expres la beneficiul termenului;

În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului): (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Conform cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare în prezent): (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De asemenea, potrivit lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...)dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Nu pot fi reținute susținerile reclamantului în sensul că „OUG 174/2008 retroactivează, în acest caz operând o excepție de la principiul neretroactivității legii, întrucât este o lege interpretativă, legiuitorul realizând o interpelare a unui act normativ emis anterior, anume a Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor cu scopul de a clarifica”. Reclamantul oferă ca exemplu art. II. OUG 174/2008, care completează și modifica OG 21/1992, sens în care la art. 9 ind. 3 din OG 21/1992, se prevede imperativ, la litera 1, pct. 1 si 2 "(...) pe parcursul derulării contractului: se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract; se interzice introducerea si perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menționate în contract". Analizând această prevedere, instanța constată că această normă nu este una de interpretare (care ar trebui să facă referire la norma pe care o interpretează și să clarifice sensul acesteia). Faptul că legiuitorul decide să înlocuiască sau să completeze o reglementare anterioară nu înseamnă că legiuitorul ”interpretează”, iar norma poate fi aplicată retroactiv. Folosind raționamentul reclamantului s-ar ajunge la concluzia (absurdă) că orice normă care intervine într-un domeniu care fusese anterior reglementat insuficient este o normă de interpretare. Totodată, faptul că un act normativ conține o normă interpretativă, nu înseamnă că actul normativ va retroactiva în întregul său, mai ales că retroactivitatea normei interpretative este o excepție de la principiul neretroactivității legii, prin urmare nu poate fi interpretată decât restrictiv. Nici celelalte norme din OUG 174/2008 la care face referire reclamantul nu sunt, în opinia instanței, norme interpretative, prin urmare nu au efect retroactiv.

Astfel, la judecarea prezentei cauze, instanța va avea în vedere, în principiu, numai reglementările care erau în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv a actului adițional.

Conform art. 9^3 din O.G. 21/1992: „În cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli:

a) contractele vor fi redactate în scris, vizibil și ușor de citit, cu o mărime a fontului utilizat de minimum 10, pe hârtie sau pe alt suport durabil, în cel puțin două exemplare, fiind remis câte un exemplar original fiecărei părți. Culoarea de fond a hârtiei pe care este redactat contractul trebuie să fie în contrast cu cea a fontului utilizat;

b) dobânzile, precum și toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării și derulării contractului, respectiv aferente unor servicii în privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract, fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris;

c) în situațiile în care există drept de rambursare anticipată, comisionul de rambursare anticipată a creditului se determină în strânsă legătură cu pierderile creditorului aferente rambursării anticipate și nu trebuie să constituie un obstacol disproporționat în exercitarea dreptului consumatorului de a rambursa anticipat creditul;

d) în contractul de credit/depozit se vor menționa și costurile de administrare, de retragere numerar și/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad în sarcina consumatorului, dacă furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane. Costurilor aferente contului curent menționate mai sus nu le sunt aplicabile prevederile lit. e);

e) fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului:

1. se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract;

2. se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menționate în contract;

f) în contract se va menționa tipul de dobândă, variabilă și/sau fixă, iar dacă dobânda este fixă numai pentru o anumită perioadă, aceasta va fi precizată cu exactitate;

g) în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:

1. variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru;

2. dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract;

3. formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia;

h) sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator;

i) orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de .. Consumatorul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opțiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiții. Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerată acceptare tacită;

j) pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului, conform condițiilor contractuale, furnizorul de servicii financiare este obligat să notifice consumatorul, în funcție de opțiunea scrisă a acestuia, exprimată în contract, prin una sau mai multe metode: scrisoare recomandată, e-mail, sms, și va pune la dispoziția acestuia un nou grafic de rambursare;

k) furnizorul de servicii financiare va lua toate măsurile necesare pentru a efectua repararea în termen de maximum 15 zile a eventualelor prejudicii cauzate consumatorului prin nerespectarea obligațiilor asumate prin contract și va face dovada demersurilor întreprinse în acest sens;

l) contractul de credit va conține obligatoriu o prevedere prin care consumatorul să fie atenționat despre raportarea la Biroul de Credit, Centrala Riscurilor Bancare și/sau la alte structuri asemănătoare existente, în cazul în care acesta întârzie cu achitarea ratelor scadente, dacă există această obligație de raportare;

m) la încetarea contractului, inclusiv prin ajungere la termen, reziliere sau denunțare unilaterală din partea consumatorului, furnizorul de servicii financiare va oferi gratuit consumatorului un document care să ateste faptul că au fost stinse toate obligațiile dintre părți. Totodată, se vor închide și conturile aferente serviciului financiar de bază furnizat, fără a fi necesară depunerea unei alte cereri de către consumator și fără plata unor costuri suplimentare. Contul nu va fi închis în situația în care acesta este poprit sau indisponibilizat, conform legii, pentru îndeplinirea de către consumator a unor obligații asumate față de furnizorul de servicii financiare însuși sau față de terți.

Întrucât art. 9^3 a fost introdus de pct. 9 al art. II din ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 174 din 19 noiembrie 2008, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 795 din 27 noiembrie 2008, instanța constată că aceste dispoziții nu sunt aplicabile contractului de credit care face obiectul cauzei, acest contract fiind încheiat la data de 27.08.2007.

Contractul de credit supus analizei era în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, astfel că, potrivit modificărilor introduse prin Legea nr. 288/2010, dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile cu privire la contractul de credit.

ORDONANȚA nr. 9 din 21 ianuarie 2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului de credit și a actului adițional) prevede:

ART. 3: (1) Dobânda legală se stabilește, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referința a Băncii Naționale a României. (2) Potrivit art. 7 din Codul comercial, sunt comercianți cei care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită, și societățile comerciale (3) In toate celelalte cazuri dobânda legală se stabilește la nivelul dobânzii de referința a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20%. (4) Nivelul dobânzii de referința a Băncii Naționale a României, în funcție de care se stabilește dobânda legală, este cel din prima zi lucrătoare a anului, pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul I al anului în curs, și cel din prima zi lucrătoare a lunii iulie, pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul II al anului în curs. (5) Dobânda de referința a Băncii Naționale a României se calculează ca medie, ponderată cu volumul tranzacțiilor, între dobânda la depozitele atrase de Banca Naționala a României și vânzările reversibile de titluri de stat efectuate de aceasta în luna anterioară celei pentru care se face anunțul. (6) Nivelul dobânzii de referința a Băncii Naționale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naționale a României.

ART. 8: (1)Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. (2)Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadenta lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an. (3)Dispozițiile alin. 1 și 2 nu se aplica contractului de cont curent, precum și atunci când prin lege s-ar dispune altfel.

ART. 9: In raporturile civile obligația de a plăti o dobânda mai mare decât cea stabilită în condițiile prezentei ordonanțe este nulă de drept.

În speță, raportat la clauza privitoare la modificarea dobânzii și a comisioanelor, instanța reține că se impune mai întâi să se stabilească dacă evaluarea acestei clauze intră sau nu sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare în prezent). În primul rând trebuie subliniat că la data încheierii convenției de credit, acest text nu era în vigoare, ceea ce înseamnă că la acel moment controlul instanței asupra clauzelor referitoare la obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului nu era exclus.

Este indiferent în acest sens faptul că în acel moment exista textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, câtă vreme CJUE a decis deja, în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid/Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), că directiva în discuție impune doar un standard minimal și, prin urmare, articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Astfel, câtă vreme la momentul semnării contractului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu era în vigoare, înseamnă că la acel moment legiuitorul alesese să impună standarde mai înalte decât cele din directivă, iar textul art. 4 alin. (6) nu se poate aplica unui contract încheiat înainte de ., știut fiind că un contract este supus normelor în vigoare la momentul încheierii sale.

Cu toate acestea, instanța găsește totuși util să arate că și în ipoteza în care s-ar considera că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 ar fi aplicabil în speță, clauza privitoare la modificarea dobânzii nu ar intra oricum sub incidența acestui text de lege.

Astfel, față de redactarea destul de ambiguă a acestei norme legale, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Pe de altă parte, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor numai a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei[1].

În concluzie, voința legiuitorului european - care nu poate fi ignorată, câtă vreme reglementarea națională trebuie să asigure pragul minimal de garanții impus de către directivă - a fost de a limita controlul caracterului abuziv numai cu privire la acele clauze care privesc fie descrierea obiectului principal al contractului, fie raportul calitate/preț al bunurilor și serviciilor furnizate, desigur, câtă vreme acestea sunt exprimate clar și inteligibil.

Fiind de principiu că obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului, instanța va trebui să verifice în ce măsură clauza atacată este exprimată clar și inteligibil. Pentru aceasta instanța va avea în vedere faptul că în Hot. CJUE din 30 aprilie 2014 în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai Împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea a stabilit că Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Instanța constată că în cuprinsul contractului de credit nu este definită „rata dobânzii procentuale” (pct. 4.3) și cum această sintagmă nu face parte din limbajul comun pentru a fi înțeleasă fără a fi nevoie de explicații suplimentare, instanța constată că nu se poate considera că exprimarea aleasă de către B. este inteligibilă, fiind evident că în speță contractul nu a expus „în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului” de calculare a dobânzii, câtă vreme consumatorul nu avea de unde să știe nici măcar care sunt elementele în raport de care se calculează dobânda. În speță, la art. 4.5. din contractul de credit banca „își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare”, fără ca, măcar formal, să fie prevăzut vreun criteriu în raport de care consumatorul să aibă posibilitatea să înțeleagă în ce fel poate varia dobânda.

Prin urmare, clauza defăimată ca abuzivă poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 are aplicabilitate numai cu privire la clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul. În speță, instanța reține că toate clauzele supuse analizei au un caracter preformulat, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauzele în discuție ca nefiind negociate cu consumatorul.

În ceea ce privește faptul că banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorii au posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte— a se vedea art. 4 al. 3 din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamantul au avut posibilitatea de a negocia clauzele supuse analizei, este fără relevanță că acesta a putut negocia alte clauze. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorul nu au obiectat împotriva acestor clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâta nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzelor în discuție în contract. Totodată, pentru aplicarea al. 2 al art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ipoteza unor clauze contractuale preformulate este suficientă lipsa negocierii—legea nu impune ca banca să fi refuzat o ofertă de negociere venită din partea consumatorului, prin urmare o clauză contracuală preformulată va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorii indiferent dacă, în concret, a existat sau nu o încercare de negociere din partea consumatorilor, câtă vreme nu se dovedește că a existat o negociere.

Simplul fapt că reclamantul nu este consumator captiv și că el a putut evalua ofertele mai multor instituții de credit (sau chiar alte oferte ale pârâtei) nu este de natură să conducă la ideea că, clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că, în concret, consumatorul ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă sau ar fi putut opta pentru un credit cu dobândă fixă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.

In acord cu pârâta, instanța subliniază că legea nu prezumă caracterul abuziv al clauzelor contractuale preformulate, ci doar faptul că asemenea clauze nu sunt negociate cu consumatorii. Astfel, ceea ce se reproșează bancii nu este faptul că a optat pentru folosirea unor contracte de adeziune, ci faptul că în redactarea contractelor a folosit clauze care sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune ca acea clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În prealabil trebuie spus că, în conformitate cu art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze nu trebuie pierdut din vedere caracterul special al contractelor de credit bancar, de natură să îi pună pe consumatori într-o situație extrem de nefavorabilă. Astfel, aceste contracte se încheie cel mai adesea pentru obținerea unor sume mari de bani, sume de care consumatorul are, câteodată, neapărată nevoie (de exemplu, pentru achiziționarea unui imobil), și care urmează să fie rambursate de-a lungul unei perioade lungi de timp. Prin urmare, prin încheierea unui asemenea contract consumatorul devine, cel mai adesea, "prizonierul" său, neavând posibilitatea de a îi pune capăt înainte de termen întrucât nu este în măsură să returneze sumele împrumutate și, prin urmare, fiind nevoit să continue executarea unui asemenea contract pentru perioade foarte lungi. Toate acestea fac ca, spre deosebire de alte contracte încheiate între profesioniști și consumatori - fie pentru un termen scurt, fie cu posibilitatea consumatorului de a le pune capăt fără a fi expus unor pierderi financiare semnificative - contractele de credit bancar să reprezinte o situație specială, impunându-se ca clauzele cuprinse în acestea să fie analizate cu cea mai mare atenție și ca orice prevedere contractuală care ar putea avea o natură abuzivă să fie sancționată.

De principiu, o clauză de modificare a dobânzii în raport de un indicator precis (cum este dobânda de referință a valutei în care s-a contractat creditul) nu numai că nu este ilicită prin ea însăși, dar este o clauză uzuală în contractele de împrumut bancar cu dobânda variabilă. Totuși, pentru a fi valabilă, clauza trebuie să fie formulată astfel încât modificarea nivelului dobânzii să se facă automat (fără intervenția voinței părților) în funcție de modificarea indicatorului ales, indiferent de evoluția acestui indicator (în favoarea sau în defavoarea băncii). Evident, aceleași considerente sunt valabile și în cazul în care dobânda ar varia în funcție de mai mulți indicatori, câtă vreme s-ar stabili cu exactitate care sunt indicatorii și în ce măsură va fi influențată dobânda de evoluția fiecărui indicator.

În speță, după cum s-a arătat, instanța constată că nicăieri în contract nu sunt specificate concret elementele în raport de care se modifică dobânda sau comisioanele, prin urmare nu există nici măcar o aparență de legalitate. Mai departe, instanța constată că nici măcar în întâmpinare B. nu a precizat exact în funcție de ce indicatori a variat dobânda după expirarea primului an contractual și până la încheierea actului adițional.

Clauza de la art. 4.5. este redactată astfel încât banca (indiferent de poziția consumatorului) să aibă posibilitatea să aleagă indicatorii care îi sunt favorabili, ceea ce creează un dezechilibru contractual. În acest timp, consumatorul nu are posibilitatea de a iniția o procedură de recalculare a dobânzii sau a comisioanelor, fiind supus voinței discreționare a băncii. De altfel, consumatorul nu are nici măcar posibilitatea de a verifica dacă modificarea ratei dobânzii dispuse de către bancă nu este abuzivă, întrucât Banca va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la un alt indicator, favorabil intereselor sale.

Mai mult, se poate observa că această clauză privitoare la dobândă este considerată în mod expres abuzivă chiar de legiuitor, încadrându-se printre clauzele la care face referire lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, și anume acele clauze care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral contractul, în lipsa unei motivații întemeiate. Or, referirea generică la „rata dobânzii procentuale”, fără ca această noțiune să fie definită în vreun fel în contract, nu poate reprezenta un motiv întemeiat, în sensul prevederilor amintite.

Faptul că până la încheierea actului adițional banca s-a prevalat de clauza în discuție și a modificat dobânda stabilită inițial astfel încât dobânda plătită de consumatori să se situeze la un cuantum care poate fi considerat rezonabil nu are importanță câtă vreme constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu este condiționată de efectele negative prezente sau iminente ale respectivei prevederi, fiind suficient ca respectiva cauză să fie de natură a crea un dezechilibru contractual, chiar dacă dezechilibrul nu s-a produs.

Din evaluarea clauzelor contractului analizat, rezulta o disproporție vădită și semnificativă (întrucât clauza oferă băncii posibilitatea de a acționa discreționar chiar asupra nivelului dobânzii—element esențial al contractului) intre drepturile si obligațiile părților, neexistând nici o clauza in favoarea consumatorului care sa echilibreze disproporția creata prin inserarea în contract a clauzei de la punctul 4.5 respectiv: „banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare”.

De altfel, caracterul ilicit al acestei prevederi rezultă și din aplicarea principiilor generale ale contractelor, întrucât dobânda (ca element esențial al contractului de împrumut) nu poate depinde de voința uneia dintre părți (în speță, banca) fără a fi afectată valabilitatea obligației.

Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr. 193/2000 face ca acele clauze care contravin dispozițiilor acestei legi să fie lovite de nulitate absolută.

Pentru aceste motive, instanța urmează să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din cadrul Convenției de Credit HL15109/27.08.2007 încheiată între reclamant, în calitate de împrumutat și pârâta . SA în calitate de împrumutător: punctul 4.5 respectiv: „banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare”.

Având în vedere cele deja constatate, instanța consideră că nu se mai impune o analiză a clauzei constate ca fiind abuzive și din perspectiva condițiilor generale pentru valabilitatea contractelor, o asemenea analiză fiind inutilă.

În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 4.10 lit. a din Contractul de credit, privind comisionul de acordare, instanța reține faptul că potrivit acestei dispoziții contractuale pentru creditul acordat împrumutătorul are obligația de a plăti un comision de 1% calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.

Analizând această prevedere contractuală, instanța reține în primul rând că această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului, prin urmare poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv, chiar dacă este exprimată în mod clar și inteligibil. După cum s-a arătat deja, în speță nu s-a făcut proba negocierii acestei clauze.

Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că această condiție nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamantul fiind pe deplin conștient de întinderea acestei obligații dat fiind caracterul clar și neechivoc prin care această obligație a împrumutatului a fost prevăzută în contract.

Acest comision de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului și este unul fix, iar clauza este redactată clar și fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât și sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi prețul acestui serviciu, trebuie reamintit că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanța nu este chemată să analizeze existența proporționalității între prețul plătit și produsul sau serviciul oferit. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, per se, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Împrejurarea că acest comision de acordare ar putea avea caracter abuziv prin raportare la prevederile contractuale care permit băncii să modifice în mod unilateral cuantumul taxelor și comisioanelor nu poate fi reținută câtă vreme, pe de o parte, acest comision a fost deja achitat, astfel că nu mai poate fi modificat și, pe de altă parte, instanța a constatat deja caracterul abuziv al acestei clauze, care urmează să fie îndepărtată din contract.

Raportat la faptul că comisionul în discuție a fost reținut din credit, instanța reține că fiind vorba despre o sumă de bani pe care consumatorul o datora băncii, modul în care aceasta a fost plătită este indiferent și nu poate în niciun caz să transforme clauza analizată într-o clauză abuzivă. Astfel, chiar dacă suma a fost reținută din credit, cu siguranță consumatorul ar fi avut posibilitatea să acopere din fonduri proprii această sumă (eventual sub forma rambursării anticipate a părții corespunzătoare din credit), chiar la momentul de început al derulării contractului, ceea ce ar fi însemnat că asupra ei nu s-ar mai fi perceput dobânzi. Alegând să nu facă acest lucru și să acopere datoria către bancă chiar din creditul acordat, consumatorul și-a asumat, ca în cazul oricărei alte datorii ce ar putea fi acoperită din suma obținută cu titlu de credit, să plătească dobânzile la care se referă reclamantul.

Totodată, față de cele reținute de instanță este evident că perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză (comisionul a fost perceput pentru serviciul constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit), iar cauza astfel identificată nu este nici ilicită, nici falsă. Perceperea acestui comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, astfel cum s-a arătat, și reclamantul a beneficiat de un serviciu în schimbul plății acestui comision.

Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.10 lit. a din contract privind comisionul de acordare credit.

În ceea ce privește comisionul de administrare prevăzut de art. 4.10 lit. b din contract, instanța reține faptul că potrivit acestui text pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti „comision de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului”.

Analizând criticile aduse acestei clauzei înserate în contractul de credit instanța apreciază ca sunt întemeiate. În cazul de fata clauzele privind comisionul de administrare nu au fost negociate cu reclamantul. Instanța reține faptul că buna sau reaua-credință a Băncii trebuie analizată prin forța de negociere a părților, iar consumatorul are o poziție de inferioritate clară față de profesionist în ceea ce privește puterea de negociere.

Cu privire la acest comision, instanța constată că în contractul încheiat între părți nu se oferă nici o explicație cu privire la motivul pentru care s-a prevăzut. În întâmpinare, pârâta a avansat o explicație a comisionului de administrare în sensul că reprezintă costul cu întreținerea si administrarea contului dedicat operațiunilor de plata si tragere a sumelor din credit, precum si a altor servicii efectuate prin intermediul acestuia, daca este cazul, dar instanța observă că această explicație este ulterioară încheierii contractului și a fost făcută cunoscută consumatorului numai ca urmare a prezentului litigiu.

În principiu, prețul total al creditului, care include și costurile funcționării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută. Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă (și care să poată fi identificat prin simpla lectură a contractului) iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision (contraprestația băncii pentru acel comision).

În condițiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicație pentru perceperea acestui comision și comisionul se calculează prin raportare la soldul creditului, luând în considerare și valoarea la care s-a perceput acest comision (valoare care nu este deloc de neglijat) instanța constată că în realitate pârâta a înțeles să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de administrare, pentru a avea posibilitatea de a lansa pe piață o ofertă de credit cu dobândă atractivă și de a profita de vulnerabilitatea unor clienți mai puțin informați, care au fost atrași de dobândă, fără a verifica costurile ascunse ale creditului. Or, o asemenea practică este, cu siguranță și în ciuda a ceea ce susține pârâta, contrară cerințelor bunei-credințe, și este de natură să îi pună pe consumatori în postura de a achita, practic, două dobânzi - una ca atare, cea de a doua mascată sub forma comisionului de administrare, ceea ce estede natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților(mai ales având în vedere cuantumul la care s-a perceput acest comision).

Este cert că în speță există un oarecare echilibru contractual între drepturile și obligațiile părților, dar instanța consideră că, în măsura în care cu privire la o anumită clauză contractuală se poate identifica un posibil dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pentru a se constata că nu există un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților care să afecteze contractul în întregul său, este necesar să se identifice o altă clauză, care, creând un dezechilibru contractual invers, să echilibreze în fapt contractul. În speță, pârâta nu a indicat iar instanța nu a identificat o asemenea clauză.

Aceste aspecte rezultă și din definiția legală a comisionului de administrare credit. Astfel, potrivit art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010 (care deși nu este aplicabil în speță, a fost invocat de către pârâtă) comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Prin urmare, un asemenea comision are doar rolul de a acoperi costul operațiunilor curente pe care le desfășoară banca în scopul utilizării sau rambursării creditului. Din textul art. 36 deja citat, reiese că banca poate percepe fie comision de administrare credit, fie comision de administrare cont curent, ceea ce demonstrează că în concepția legiuitorului administrarea unui credit presupune operațiuni similare administrării contului curent, care cu siguranță nu presupun costuri lunare de 0.10% din valoarea soldului creditului.

De altfel, la punctele 2.5.1-2.5.2 din CS ale Actului adițional, banca a prevăzut un comision de administrare a creditului de 0%, înlocuindu-l practic cu un comision de administrare a contului curent (conform cu disp OUG 50/2010), comision care însă este datorat într-un cuantum mult mai mic, respectiv de 1,5 lei/lună.

In aceste condiții, instanța apreciază că ne aflăm in prezenta unei clauze abuzive in sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 in ceea ce privește comisionul de administrare cuprins in 4.10 lit. b din contractul de credit încheiat între părți, motiv pentru care se va constata nulitatea absoluta a respectivei clauze.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului privind anularea Art. 2 pct. 2.2 din Actul Adițional nr. 1 din data de 04.05.2010 la contractual de credit-condiții speciale de creditare- privitoare la majorarea marjei băncii de la 3 % la 8 %, cu consecința majorării dobânzii, instanța o va respinge ca neîntemeiată. Astfel, instanța reține faptul că la data de 04.05.2010 părțile, de comun acord, au încheiat Actul adițional nr. 1 la contractul de credit ipotecar nr. HL15109/27.08.2007 prin care a fost modificată modalitatea de calcul a dobânzii stabilindu-se că aceasta se va determina în funcție de un indicele Libor CHF la 6 luni la care s-a adăugat o marjă fixă de 8 p.p.

Instanța reține că prin acest Act adițional prevederea contractuală care stabilea dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda, text al cărui caracter abuziv a fost deja stabilit de către instanță, a fost modificată de către părți prin includerea unei noi formule de calcul și anume marjă fixă de 8 p.p. + Libor CHF la 6 luni.

Art. 2 pct. 2.2 din Actul Adițional nr. 1 din data de 04.05.2010 la contractual de credit-condiții speciale de creditare-privitoare la majorarea marjei băncii de la 3 % la 8 % intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (dispoziții care erau în vigoare la data de 04.05.2010), prin urmare instanța nu poate analiza presupusul caracter abuziv al acestor reglementări, fiind evident că marja băncii privește descrierea obiectului principal al contractului și este exprimată clar și inteligibil (8%). Cu privire la utilizarea prescurtărilor de către bancă, instanța observă că aceste prescurtări sunt explicitate, în contract/actul adițional, prin urmare un consumator mediu ar trebui să înțeleagă la ce se referă prescurtările, chiar dacă nu este un specialist în economie (ex: RD este definită la punctul 2.1. din Actul Adițional nr. 1 din data de 04.05.2010 la contractual de credit-condiții speciale de creditare).

Instanța reține că actul adițional a fost semnat de către reclamant, acesta fiind de acord cu noua formulă de calcul a dobânzii. Totodată, instanța reține că noua modalitate de calcul a dobânzii este una obiectivă și transparentă, fiind utilizat un indice internațional iar banca neavând posibilitatea de a influența în vreun fel noua valoarea dobânzii. De altfel, instanța reține faptul că pârâta a dat dovadă de bună-credință în relația cu reclamantul întrucât a fost de acord cu încheierea unui Act adițional prin care s-a oferit clientului o reeșalonare.

Reclamantul a mai solicitat să se constate ca clauzele referitoare la riscul valutar inserate în Contractul de credit ipotecar nr. HL15109/27.08.2007, constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 si drept consecința sa se dispună anularea acestor clauze.

Cu privire la aceste susțineri, instanța constată mai întâi că în contractul și în actul adițional suspuse analizei nu există nici o clauză cu privire la riscul valutar. Astfel, conform prevederilor art. 1.1. din contract, „banca acordă împrumutatului un credit în valoare de 80.000 CHF”, iar la art. 5.1. din contract se prevede expres faptul că „Rambursarea ratelor lunare se va face în moneda în care s-a acordat creditul”. Prin urmare, creditul s-a acordat în CHF iar împrumutatul s-a obligat să achite ratele tot în CHF, graficul de rambursare fiind, de altfel, redactat în CHF. Astfel, reclamantul a primit o sumă de CHF (și nu echivalentul în lei/în altă monedă) și are obligația să restituie creditul tot această monedă (și nu echivalentul în lei/în altă monedă), fiind indiferent dacă reclamantul va avea efectiv disponibili CHF, sau dacă va fi nevoit să schimbe lei/euro în CHF (la pârâtă sau la altă unitate). Aceasta fiind situația, este evident că dacă reclamantul va avea disponibil în altă monedă, va avea și obligația de a suporta costurile de schimb valutar, având totodată posibilitatea să efectueze conversia la orice unitate.

Numai în măsura în care restituirea împrumutului se va face prin debitare directă, este prevăzut la punctul 5.11 din contract dreptul băncii de a face „în numele și pe contul” împrumutatului „orice operațiune de schimb valutar”. Acest drept al băncii nu poate fi considerat abuziv, în condițiile în care, după cum s-a arătat, reclamantul are obligația de a achita ratele în CHF și de a suporta costurile de schimb valutar, dacă nu deține conturi în CHF.

Decizia 230/R/2014 pronunțată de Tribunalul G. în ds._ nu are aplicabilitate în speță. Astfel, mai întâi, instanța observă că în speța care a generat această decizie banca avea dreptul, dar nu și obligația să convertească în lei creditul acordat, în cazul în care cursul valutar se va majora cu mai mult de 10% față de cursul valutar existent la momentul acordării creditului (punctul 2.4.1 par. 2 din dec. 230/R/2014 pronunțată de Tribunalul G.), drept de la care Tribunalul G. a pornit în argumentația sa și pe care pârâta B. nu și l-a arogat în contractul și actul adițional analizate în speță, prin urmare, argumentele Tribunalului G. nu pot fi preluate în prezentul litigiu. De asemenea, instanța constată că jurisprudența internă nu constituie izvor de drept și că în cauza Banco Espanol (citată mai sus) CJUE (a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale) a interzis expres modificarea contractelor de credit ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze abuzive.

Cum în mod corect a arătat pârâta, numai instanța națională are competența de a se pronunța referitor la caracterul abuziv al unei clauze, în funcție de împrejurările speței. Prin urmare, în Hot. CJUE din 30 aprilie 2014 în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai Împotriva OTP Jelzálogbank Zrt (și nici în alte cauze), Curtea nu a constatat caracterul abuziv al vreunei clauze. Oricum, nici situația din cauza A. Kasler[2] nu este similară celei din prezentul litigiu, întrucât, după cum s-a arătat, în speță nu există nici o clauza de schimb valutar și executarea contractului nu presupune un schimb valutar, prin urmare nu se poate pune o problemă cu privire la diferențele dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare pentru vreo monedă.

Astfel, instanța constată că în speță nu este criticată vreo clauză abuzivă, consumatorul fiind, de fapt, nemulțumit că în contract nu este prevăzută o clauză prin care reclamantul, în calitate de „profan” în economie să fie protejat de riscul valutar. Instanța constată că nu este posibil ca în baza prevederilor cu privire la clauzele abuzive (interne și europene, astfel cum au fost prezentate mai sus) să fie completat contractul cu clauze care nu au făcut inițial obiectul negocierii dintre părți, chiar dacă, s-ar demonstra că profesionistul a acționat cu rea credință, nu și-a îndeplinit corespunzător obligația de informare și lipsa clauzei creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. În acest sens CJCE, a arătat că: „legiuitorul Uniunii a prevăzut explicit, în a doua teză a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și în al douăzeci și unulea considerent al acesteia că contractul încheiat de vânzător sau de furnizor și de consumator continuă să angajeze părțile „prin aceste clauze”, în cazul în care poate continua să existe „fără clauzele abuzive” (s.n.). Decurge astfel din textul articolului 6 alineatul (1) că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.” (Hot. CJUE din Hot. CJUE din 1414 iunie 2012 iunie 2012 Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino).

In concluzie, solicitarea reclamantului nu poate fi admisă, singura posibilitate de modificare a contractului (altfel decât prin voința părților), fiind o eventuală intervenție a legiuitorului.

Instanța nu va analiza susținerile reclamantului cu privire la modul în care ar fi fost indus în eroare la încheierea contractului cu privire la moneda creditului. Pe de o parte, o asemenea analiză este inutilă prin raportare la obiectul cauzei, întrucât, astfel cum s-a arătat, chiar dacă aceste susțineri ar fi demonstrate (în speță nu este cazul) ele nu pot duce la modificarea contractului de credit astfel cum a solicitat reclamantul, iar, pe de altă parte, instanța consideră că nu este în avantajul reclamantului să se analizeze, din perspectiva principiilor generale de drept al contractelor, susținerile acestuia conform cărora „contractarea unui credit in CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in Euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectării contratului, întrucât anularea contractului în întregul său nu s-a cerut și nu ar fi în interesul reclamantului care ar trebui să restituie imediat o sumă foarte mare de CHF.

Cu privire la clauza prevăzută la art. 8 pct. 8.4. si pct 8.5. din Contractul de Credit Ipotecar-privitoare la declararea scadenței anticipate a creditului de către parata, instanța constată că această clauză este riguros redactată iar dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului este condiționat de „neîndeplinirea de către Împrumutat a oricărei obligații din prezentul Contract”, prin urmare, contrar celor susținute de către reclamant, dreptul bancii nu este unul arbitrar și nu are un caracter abuziv, în condițiile în care este normal banca să nu fie obligată să continue raporturile contractuale dacă la rândul său împrumutatul nu își îndeplinește propriile obligații. Astfel, această clauză nu creează nici un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, nefiind îndeplinite cond. Prev. de art. 4 al. 1 din L 193/2000.

Aceleași considerații sunt valabile și în cazul Art. VII, pct.2 subpct 1 din Actul adițional nr. 1 /04.05.2010-conditiile generale de creditare. În acest caz declararea scadenței anticipate intervine și în situația apariției unui caz de neîndeplinire a obligațiilor precum și in caz de deces ai oricăruia dintre împrumutați (situație care ar face imposibila rambursarea creditului de către celalalt împrumutat), fiind evident că declararea scadenței anticipate impune fie culpa împrumutatului, fie decesul acestuia, elemente care sunt exterioare voinței băncii și în lipsa cărora, contrar opiniei reclamantului, nu sunt posibile „abuzuri ale pârâtei”.

Din aceste considerente, instanța va respinge cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al acestor clauze, ca neîntemeiată.

Referitor la clauzele prevăzute la art. 4 punct 4.8 si 4.9. din Contractul de credit menționat si la art. 2 pct. 2.3. din Actul Adițional nr. 1 din data de 04.05.2010 la contractul de credit-conditii speciale de creditare, care prevăd plata dobânzii penalizatoare, instanța constată:

În conformitate cu pct. 1 lit. i din Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, lista- anexă Legii 193/2000, este considerată abuzivă clauza prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comercianți.

Este adevărat că disp. art.1 din Legea nr. 313/1879 care prevede „clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi este și va rămâne anulată", nu fac expres distincție sub aspectul naturii juridice a actului încheiat (contract comercial sau contract civil), dar în mod evident această dispoziție trebui interpretată în sensul că se aplică doar în raporturile juridice civile (în speță nu este cazul). Art. 1089 al. 2 din C.civ. a fost abrogat prin art. 11 din OG 9/2000 prevede că „Articolul 1.089 alineatul 2 din Codul civil, precum și orice dispoziții contrare prezentei ordonanțe se abroga.”, prin urmare art. 1089 al. 2 C.civ. nu era în vigoare la data începerii raporturilor comerciale dintre părți.

Nu pot fi reținute susținerile reclamantului în sensul că „prin modalitatea de calcul stipulată în articolele menționate mai-sus, se poate observa că pârâta calculează penalități și la dobândă”, în condițiile în care la art. 4.9 din contract se precizează expres că dobânda penalizatoare se calculează la orice sumă restantă (principal), sume care, astfel cum reiese clar din graficul de rambursare depus la dosar, privesc doar soldul creditului, nu și dobânda.

În mod evident, valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării, întrucât numai acest nivel putea fi cunoscut de părți la data încheierii actului juridic supus analizei. La data încheierii contractului de credit, rata dobânzii de referință a BNR, disponibilă la adresa http://www.bnr.ro/Rata-dobanzii-de-referinta-a-BNR,-istoric-3336.aspx, era 6.10. La data de 04.05.2010 rata dobânzii de referință a BNR era 6,50. Față de aceste valori, instanța constată că nivelul dobânzii penalizatoare prevăzut în contractului de credit (5 pp peste dobânda prevăzută în contract) și nivelul dobânzii penalizatoare prevăzut în actul adițional la contractul de credit (15 pp peste dobânda prevăzută în contract) nu este disproporționat de mare și nici nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin urmare va respinge cererea de constatare a caracterului abuziv al acestei clauze, ca neîntemeiată.

Având în vedere faptul că a fost constatată nulitatea clauzei abuzive de la art. 4.5 din contractul de credit (referitoare la dobândă), se impune repunerea părților în situația anterioară. Cu privire la solicitarea de repunere a părților în situația anterioară instanța se va raporta la cererea reclamantului care nu a solicitat restituirea tuturor sumelor percepute de bancă cu titlu de dobândă, ci a solicitat obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamantului în temeiul contractului de credit menționat, după următoarea formula: marja băncii fixa în valoare de 3%+valoarea indicelui de referința LIBOR la 6 luni și să se dispună repunerea părților în situația anterioară si obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate lunar de la reclamant cu titlu de diferența de dobânda, precum și dobânda legală întrucât, în temeiul principiului disponibilității care guvernează dreptul civil, instanța nu poate acorda părții reclamante mai mult decât a cerut.

În perioada cuprinsa intre 29.08._08 (perioada de dobânda fixa), reclamantul a plătit dobânda de 5.90%, dobânda care a fost calculată prin raportare la art. 4.1.-4.2. din contractul de credit. Cum art. 4.1.-4.2. din contractul de credit nu au fost declarate abuzive, reclamantul nu este îndreptățit la restituirea vreunei sume de bani percepută de bancă cu titlu de dobândă în perioada respectivă.

Începând cu data de 04.05.2010 și până în prezent, reclamantul a plătit dobânda calculată prin raportare la actul adițional încheiat între părți. Cum clauzele referitoare la dobândă din actul adițional la contractul de credit nu au fost declarate abuzive, reclamantul nu este îndreptățit la restituirea vreunei sume de bani percepută de bancă cu titlu de dobândă în perioada respectivă.

În perioada cuprinsa intre 29.08._10, reclamantul a plătit dobânda stabilită de către bancă, dobânda variabilă care a fost calculată prin raportare la art. 4.5. din contractul de credit. Cum art. 4.5. din contractul de credit a fost declarat abuziv (în ceea ce privește dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele), reclamantul este îndreptățit la restituirea sumelor de bani percepute de bancă cu titlu de dobândă în perioada respectivă. Având în vedere cererea reclamantului, pârâta va fi obligată să restituie reclamantului toate sumele percepute cu titlu de dobândă în perioada cuprinsa intre 29.08._10 peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 3,00 %, precum și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală, reprezentând beneficiul nerealizat. În ceea ce privește data de la care începe să curgă obligația de plată a dobânzii legale, instanța a avut în vedere principiul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans). În speță, pierderea efectiv suferită este reprezentată de sumele de bani achitate efectiv de către reclamant în temeiul clauzei abuzive, în vreme ce beneficiul nerealizat constă în sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut reclamantul prin folosirea sumelor de bani pe care le-a achitat în mod nejustificat pârâtei. Or, acest beneficiu poate fi evaluat la nivelul dobânzii legale, după cum s-a arătat și în doctrină^[3], astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului, care este data achitării sumelor în discuție, și până la data când acestea vor fi restituite reclamantului.

În ceea ce privește apărarea pârâtei prin raportare la art. art. 1588 din vechiul Cod civil,conform căruia „Împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeti, nici a le imputa asupra capitalului” instanța observă mai întâi că acest articol a fost abrogat începând cu data de 1 octombrie 2011, conform literei a) a art. 230 din LEGEA nr. 71 din 3 iunie 2011, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 409 din 10 iunie 2011 (prin urmare nu ar putea produce efecte ulterior acestui moment). În plus, este evident că această dispoziție legală nu poate fi aplicată în cazul în care dobânda nu a fost achitată de împrumutat de bună voie, ci în temeiul unei clauze abuzive existente în contractul de credit. Or, în conformitate cu jurisprudența constantă a CJUE (a se vedea cauzele citate în prezenta speță) în cazul în care constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale, instanța trebuie să se asigure că respectiva clauză abuzivă nu produce efecte asupra consumatorului, ceea ce presupune în mod necesar o repunere a părților în situația anterioară.

Pentru identitate de rațiune, întrucât și clauza de la punctul 4.10 lit. b respectiv: „comision de administrare lunară a a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului” a fost declarată abuzivă, pârâta va fi obligată să restituie reclamantului toate sumele percepute cu titlu de comision de administrare lunară a creditului și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală.

"Comisionul de acordare" nu are un caracter abuziv, prin urmare se va respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant reprezentând "comision de acordare" și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. 1 din OG 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra sumei plătite acesteia cu titlu de comision de analiza dosar, comision de acordare, dobânda legala calculandu-se de la data plății de către reclamant a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume.

Raportat la solicitările reclamantului de obligare a pârâtei să modifice contractul de credit (Sa fie obligată parata sa recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamantului în temeiul contractului de credit menționat, după următoarea formula: marja băncii fixa în valoare de 3%+valoarea indicelui de referința LIBOR la 6 luni, acest calcul aplicându-se pana la stingerea creditului; Sa fie obligată parata sa actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adițional la contractul de credit, cuprinzând: precizarea si definirea elementelor componente ale dobânzii si a cuantumului acestora; modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de referința LIBOR, în virtutea clauzei de indexare cuprinsa in contract, cu mențiunea ca marja băncii este fixa, (fiind marja de la data contractării, anume 3%) neputând fi modificata decât prin acordul scris al părtilor, modificarea urmând a se produce atât in sens crescător, cat si in sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referința LIBOR, obligativitatea derulării in continuare a acestuia, fără comisionul de administrare lunar, pana la încetarea raporturilor bancare contractuale, si desigur fără introducerea vreunui alt comision, cu o alta denumire; In principal: Sa se stabilizeze cursul de schimb CHF - leu la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit. In subsidiar: Denominarea in moneda naționala a plaților, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenți se plătește in moneda naționala;) instanța reține că sunt inadmisibile.

În Hot. CJUE din Hot. CJUE din 1414 iunie 2012 iunie 2012 Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino, s-a stabilit, cu valoare de principiu că: Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi complementare (Real Decreto Legislativo 1/2007 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias) din 16 noiembrie 2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.

Citind decizia Curții, instanța constată că, în principiu, intervenția instanței pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă, chiar dacă o reglementare internă cu caracter general dă dreptul instanței naționale să modifice contractul. În speță nu este aplicabil art. 13 din L 193/2000 (care are aplicabilitate doar în cazul procedurii speciale de sancționare contravențională a profesionistului), ci art. 14 din L 193/2000.

În cazul în care s-ar considera că în speță art. 13 din L 193/2000 este aplicabil, instanța consideră că modificarea contractului ar fi oricum exclusă, în raport de dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat în cauza Banco Español de Crédito SA, instanța fiind obligată să aplice cu prioritate dreptul comunitar.[4]

În Hot. CJUE din 30 aprilie 2014 în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai Împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea a detaliat în sensul că: „Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.”

În motivarea Hot. CJUE din 30 aprilie 2014 în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai Împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea (în par. 77-84) a reluat principalele considerente din Banco Español de Crédito SA, arătând, în esență că, Directiva 93/13 impune statelor membre (...) să prevadă mijloace adecvate și eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori” (...),or, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. (...). Apoi, Curtea a detaliat arătând că: „cu toate acestea, nu rezultă de aici că, într‑o situație precum cea din litigiul principal (contractul nu mai putea continua după îndepărtarea clauzei abuzive, n.n.), articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 s‑ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Dimpotrivă, faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziție (...), întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 (clauza reputată ca fiind abuzivă, n.n.) și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13. Astfel, înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție națională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Pereničová ./10, EU:C:2012:144, punctul 31, precum și Hotărârea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 40 și jurisprudența citată). În schimb, în cazul în care, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție cu caracter supletiv, instanța fiind obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea fi expus unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât caracterul descurajator care rezultă din anularea contractului ar risca să fie compromis. Astfel, o asemenea anulare are în principiu drept consecință scadența imediată a sumei împrumutului care rămâne datorată în proporții care riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și, din această cauză, tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe împrumutător, care, pe cale de consecință, nu ar fi descurajat să insereze astfel de clauze în contractele pe care le propune”.

În speță, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei privitoare la dobândă, această clauză urmând a fi înlăturată din contract.

În Hot. din 30 mai 2013, cauza C‑397/11, E. Jőrös împotriva Aegon Magyarország Hitel Zrt., Curtea a stabilit că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că instanța națională care constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale este obligată, pe de o parte, fără a aștepta ca consumatorul să prezinte o cerere în acest sens, să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din această constatare pentru a se asigura că această clauză nu creează obligații pentru consumator și, pe de altă parte, să aprecieze, în principiu pe baza unor criterii obiective, dacă respectivul contract poate continua să existe fără acea clauză.

În continuare, instanța are în vedere că, articolul 6 alineatul (1) in fine din Directiva 93/13 precizează că respectivul „contract continuă să angajeze părțile potrivit dispozițiilor sale, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive” (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, punctul 29). În ceea ce privește criteriile care permit să se aprecieze dacă un contract poate continua să existe efectiv fără clauzele abuzive, Curtea a statuat că atât modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, cât și cerințele privind securitatea juridică a activităților economice susțin o abordare obiectivă la interpretarea acestei dispoziții (Hotărârea Pereničová și Perenič, citată anterior, punctul 32).

În speță, instanța are în vedere în special faptul că obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului. Studiind contractul care face obiectul cauzei, instanța constată că perceperea dobânzii este motivul principal și determinant pentru care banca a ales să încheie contractul (în contract nu există nici o altă prestație principală la care să fie îndreptățită banca). Cu excepția clauzei abuzive, în contract nu există nici o dispoziție în raport de care să se poată stabili o dobândă pentru viitor. Totuși, în speță, părțile au încheiat un act adițional (aplicabil începând cu 04.05.2010), prin care au prevăzut cum se va calcula dobânda variabilă pentru viitor, prin urmare la acest moment contractul de credit, modificat prin actul adițional din 04.05.2010, poate continua.

Pentru aceste motive, instanța urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 453 C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Având în vedere soluția ce se va pronunța pe fondul cauzei și dovezile cu privire la cheltuielile efectuate de părți pe parcursul judecării cauzei, instanța va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul O. D. V., cu domiciliul in sat Floresti, .. M, ., jud. Cluj, cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat M. M. A., cu sediul în Cluj-N., .. 4, ., în contradictoriu cu pârâta B. SA, cu sediul în București, .. 6A, sector 2.

Constată nulitatea absolută a următoarelor clauze din cadrul Convenției de Credit nr. HL15109/27.08.2007 încheiată între reclamantul O. D. V., în calitate de împrumutat și pârâta . calitate de împrumutător:

punctul 4.5 respectiv: „banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare”.

punctul 4.10 lit. b respectiv: „comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului”

Obligă pârâta să restituie reclamantului toate sumele percepute cu titlu de dobândă în perioada cuprinsa intre 29.08._10 peste formula de calcul Euribor+marja fixă de 3,00 %, precum și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală.

Obligă pârâta să restituie reclamantului toate sumele percepute cu titlu de comision de administrare lunară a creditului și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală.

Respinge cererea de obligare a pârâtei să modifice contractul de credit, ca inadmisibilă.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.

Apelul se depune la Judecătoria Cluj N..

Pronunțată în ședință publică astăzi, 05.12.2014.

JUDECĂTOR, GREFIER,

V. C. I. C. D. S.

Red. ICCV/4ex./28.01.2015

Dosar nr._

HOT.

05.12.2014

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul O. D. V., cu domiciliul in sat Floresti, .. M, ., jud. Cluj, cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat M. M. A., cu sediul în Cluj-N., .. 4, ., în contradictoriu cu pârâta B. SA, cu sediul în București, .. 6A, sector 2.

Constată nulitatea absolută a următoarelor clauze din cadrul Convenției de Credit nr. HL15109/27.08.2007 încheiată între reclamantul O. D. V., în calitate de împrumutat și pârâta . calitate de împrumutător:

punctul 4.5 respectiv: „banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare”.

punctul 4.10 lit. b respectiv: „comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului”

Obligă pârâta să restituie reclamantului toate sumele percepute cu titlu de dobândă în perioada cuprinsa intre 29.08._10 peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 3,00 %, precum și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală.

Obligă pârâta să restituie reclamantului toate sumele percepute cu titlu de comision de administrare lunară a creditului și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală.

Respinge cererea de obligare a pârâtei să modifice contractul de credit, ca inadmisibilă.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.

Apelul se depune la Judecătoria Cluj N..

Pronunțată în ședință publică astăzi, 05.12.2014.

JUDECĂTOR,

← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2359/2014. Judecătoria...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 2014/2014.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Încuviinţare executare silită. Încheierea nr. 3592/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Contestaţie la executare. Sentința nr. 5850/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2359/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Plângere contravenţională. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Acţiune în constatare. Sentința nr. 1831/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Plângere contravenţională. Sentința nr. 5804/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Contestaţie la executare. Sentința nr. 7159/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA