Pretenţii. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA

Judecătoria CLUJ-NAPOCA - Sentințe și decizii civile / 2014

Sentința nr. 2014/2014 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 18-11-2014 în dosarul nr. 10819/211/2014

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA CLUJ-N.

SECȚIA CIVILĂ

OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL 3185

DOSAR NR._

SENTINȚA CIVILĂ NR._/2014

Ședința publică din data de 18.11.2014

Instanța constituită din:

P.: I. G.

GREFIER: M. M.

Pe rol se află cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții B. F. ȘI B. C. A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. "V. R." S.A respectiv S.C. "V. R." S.A- Sucursala D., având ca obiect constatare clauze abuzive.

Se constată că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 04.11.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 11.11.2014 și apoi pentru data de astăzi.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul acestei instanțe la data de 21.05.2014, sub nr. de mai sus, reclamanții B. F. și B. C. A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. "V. R." S.A. și S.C. "V. R." S.A- Sucursala D., să se constate că art. 5 lit. a din "Condițiile speciale" ale convenției de credit nr._/15.11.2007 și art. 3.5 din "Condițiile generale" ale aceluiași contract constituie o clauză abuzivă și să fie eliminate din contract; să se constate că art. 8.1 lit. c) și d) din „Condiții generale”, respectiv art. 10.2 constituie clauze abuzive și să fie eliminate din contract; să se constate că art. 3 lit. d) din "condițiile speciale" ale convenției de credit constituie o clauză abuzivă, și pe cale de consecință să fie obligată pârâtele să respecte cuantumul dobânzii fixe de 4,25 % pe an; să fie obligată pârâtele la restituirea sumelor încasate lunar cu titlu de comision de risc de la data semnării convenției de credit și până la pronunțarea hotărârii în cauză, conform graficului de rambursare, în temeiul plății nedatorate, precum și obligarea la plata dobânzii legale aferente acestui debit mai sus menționat; obligarea pârâtei la refacerea graficului de rambursare, cu respectarea dobânzii anuale fixe de 4,25 % pe an cu excluderea clauzelor abuzive, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat, în esență, că la data de 15.11.2007 între părți a fost semnată Convenția de credit nr. nr._/15.11.2007, prin care au obținut din partea pârâtei, prin Sucursala D., un credit în valoare de 29.000 CHF, rambursabil în 300 luni ( 25 ani) și garantat cu o ipoteză de rang 1 asupra imobilului situat în mun. D., ., ., jud. Cluj, urmând ca dobânda fixă să fie de 4,25% pe an.

În urma intrării în vigoare a OG nr.50/2010, pârâtele trebuiau să emită un act adițional care să corespundă prevederilor acestui act normativ, precum și să restituie sumele încasate cu titlu de comision de risc. Cu toate acestea, pârâtele nu s-au conformat acestei obligații transformând comisionul de risc în comision de administrare.

În continuare, reclamanții a arătat că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 193/2000 și a Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 CEE și că forța juridică deplină este recunoscută, în lumina art. 969 alin.1 C. civil, numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri.

În ceea ce privește clauzele criticate au fost incluse în contract în virtutea poziției dominante a pârâtei.

Au arătat în continuare că în ceea ce privește clauza inserată la art. 5 lit. a) din contract la secțiunea „condiții speciale”, referitoare la comisionul de risc / redenumit comision de administrare prin actul adițional nr.1 și 2, precum și clauza de la art. 3.5 prevăzută în condiții generale, consideră că sunt abuzive deoarece: art. 5 lit. a are următorul conținut comisionul de risc este de 0,19%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a contractului. De asemenea, potrivit art. 3.5 din Condiții generale, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul stabilindu-se prin Condițiile speciale. Acest comision nu prezintă nicio justificare rezonabilă pentru a fi încasat, în condițiile în care pârâtele, pentru creditul acordat, percepe dobândă, iar existența lui creează un dezechilibru între prestațiile părților.

Referitor la clauza inserată în art. 8.1 lit. c) și d) din contract, la secțiunea „condiții generale”, referitoare la motivele de declarare a soldului creditului scadent anticipat, consideră că și acestea sunt abuzive.

Art. 8.1 lit. c) și d) au următorul conținut: „ În cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise Împrumutatului, Codebitorului și Garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției: c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca Împrumutatul să își poată îndeplinii obligațiile asumate conform Convenției; d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”.

Cu privire la aceste clauze a arătat reclamanții, trebuie menționat că acestea sunt clauze nenegociate, preformulate și produc un grav dezechilibru între părțile contractante. Aceste clauze sunt pur potestative ce trebuie în mod obligatoriu declarate nule, deoarece nu se specifică un motiv întemeiat, nu se arată criteriile care trebuiesc îndeplinite, nu se menționează nici faptul că situația neprevăzută trebuie să producă prejudiciu, ci doar trebuie să existe o temere de nerambursare.

De asemenea clauza cuprinsă în art. 10.2 din Condiții generale este abuzivă, deoarece în temeiul acesteia, pârâtele au dreptul să impute consumatorilor orice sumă care este legată de convenția de credit.

Referitor la clauza inserată la art. 3 lit. d) din contract, secțiunea „condiții speciale”, privitoare la rata dobânzii, o consideră ca fiind abuzivă, deoarece este stipulat dreptul băncii de a modifica unilateral această rată, în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară.

În final, reclamanții a arătat că, urmarea considerării acestor clauze ca fiind abuzive, este necesar să fie schimbat planul de rambursare a creditului.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 363/2007, Directiva 2008/48/CEE, OUG nr. 80/2013, art. 453 C. proc. civilă.

Pentru dovedirea cererii de chemare în judecată s-a solicitat proba cu înscrisuri.

La cererea de chemare în judecată au fost anexate următoarele înscrisuri: convenție convenția de credit (f.7-12), plan de rambursare (f.13-17), proces-verbal de mediere (f.18), CI reclamanți (f.20-21).

La data de 13 iunie 2014 pârâtele au depus la dosarul cauzei întâmpinare, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât sancțiunea clauzelor abuzive este nulitatea relativă și au trecut mai mult de 3 ani de la încheierea contractului, și arătând că se impune ca reclamanții să indice valoarea obiectului cererii (f. 24-33).

În ceea ce privește fondul cauzei, au arătat că prevederile Legii nr. 193/2000 nu sunt incidente în cauză întrucât contractul a fost deschis negocierii, contractul a fost încheiat de către pârâtă cu bună-credință, care se prezumă, banca urmărind un scop licit, că nu există un dezechilibru contractual semnificativ, având în vedere valoarea creditului acordat și durata împrumutului, precum și beneficiile aduse reclamanților.

De asemenea, au arătat că comisionul de risc reprezintă o componentă a prețului creditului, fiind inclus în D., iar aprecierea caracterului abuziv nu poate privi prețul contractului și că acesta reprezintă costul unui serviciu efectiv oferit de către bancă, acesta neputând fi considerat abuziv, câtă vreme prevederile OUG nr. 50/2010 nu sunt incidente în speță, riscul bancar este punctul central de interes în activitatea băncii, de care depind funcționarea și prosperitatea acesteia, comisionul acoperă costul de funcționare a serviciilor ce evaluează, monitorizează și gestionează riscul bancar, comisionul este un cost real și transparent al creditului, cu o destinație precisă, care nu are caracter abuziv, garanțiile și asigurările aferente creditului nu sunt destinate să acopere costurile de gestionare a riscului bancar, iar riscurile contractuale nu sunt suportate exclusiv de către reclamanți. Au mai arătat că având în vedere că comisionul de risc este o componentă a prețului creditului, reprezentat de D., acest comision nu poate fi cenzurat de către instanța de judecată, aspect care reiese și din practica ICCJ.

În ceea ce privește dobânda, s-a arătat că clauza criticată nu poate fi considerată abuzivă întrucât împrumutul este acordat pentru o perioadă lungă, fiind absolut imprevizibil care va fi evoluția pieței financiare în această perioadă, că legea permite ajustarea dobânzii, iar clauza de impreviziune este des întâlnită în contracte.

Referitor la petitul de constatare a caracterului abuziv și nulitatea art. 8.1 lit. c) și d) din „Condițiile generale”, care permit băncii declararea scadenței anticipate a împrumutului atunci când intervine insolvabilitatea vădită a debitorului sau când creditul nu mai este garantat corespunzător, clauzele nu au caracter abuziv, ele prevăd măsuri reparatorii, atunci când, din perspectiva băncii, dispare cauza contractului.

În ceea ce privește petitul de constatare a caracterului abuziv și nulitate secțiunii 10 din „Condiții generale”, care pun în sarcina clientului costurile suplimentare și neprevăzute ale acordării creditului, o astfel de măsură este firească prin prisma caracterului comutativ al contractului de împrumut, clientul trebuind să suporte cheltuielile ocazionate Băncii de acordarea creditului. Cu privire la această clauză, au mai arătat pârâtele că reclamanții nu justifică niciun interes să o conteste, câtă vreme ea nu este activă și nu i-a cauzat nicio vătămare.

A arătat de asemenea că în ceea ce privește apărarea de fond, privind introducerea unilaterală a comisionului de administrare, potrivit art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010, actele adiționale nesemnate de către consumatori se consideră ca fiind acceptate tacit și își vor produce efect, în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția situației în care consumatorul sau creditorul notifică în termen de 60 zile în sens contar banca. În cauză reclamanții nu au formulat o astfel de notificare, actul adițional intrând în vigoare, potrivit legii. Un astfel de comision nu poate fi considerat abuziv, deoarece este permis de către OUG nr. 50/2010 și se percepe pentru monitorizarea /înregistrarea /efectuarea de operațiuni de către creditor cu scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

Au mai arătat pârâtele că pretențiile privind dobânda legală de la data achitării comisioanelor sunt nefondate, dobânda legală putând fi acordată cel mult de la data pronunțării hotărârii judecătorești.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205 și urm., art. 453 C. proc. civ., Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE, OUG nr. 99/2006.

Pentru dovedirea întâmpinării s-au solicitat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu (f.33).

La data de 23 mai 2014, reclamanții a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. În cauză nu este vorba despre o nulitate relativă, cum au susținut pârâtele ci de o nulitate absolută, constatarea acesteia fiind imprescriptibilă.

Pe fond, au reiterat aceleași motive care se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată (f. 42-47).

La data de 22.10.2014 reclamanții au depus o completare a cererii de chemare în judecată, care prin care au solicitat constatarea ca abuzive a clauzelor cuprinse art. 6 din Condiții speciale și art. 4.1 din Condiții generale, și în consecință obligarea pârâtelor la convertirea creditului în monedă națională, leu, la cursul practicat la data acordării creditului; obligarea pârâtei la acceptarea plății, a ratelor rămase, la cursul existent la data acordării creditului, obligarea pârâtei la restituirea către client a diferenței de bani, dintre cursul de la data acordării creditului și cursul de la data efectuării plății ratelor, până în momentul dării unei hotărâri în acest sens.

La termenul din data de 04.11.2014, pârâtele, prin apărător ales, au invocat excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată, instanța admițând excepția și constatând că modificarea a fost tardiv formulată.

Analizând actele cauzei civile de față, instanța reține următoarele:

În fapt, între pârâtele S.C. "V. R." S.A. și reclamanții B. F. și B. C. A. s-a încheiat convenția de credit nr._/15.11.2007 (f. 7-12), având ca obiect acordarea unui credit pentru nevoi personale în valoare de 29.000, 00 CHF, rambursabil în 300 de luni.

Potrivit art. 3 lit. a din Condiții speciale, rata dobânzi curente a fost stabilită la 4,25% p.a., iar potrivit art. 3 lit. d din Condiții speciale, banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.

Potrivit pct. 5 lit. a) din Condițiile special ale convenției de credit, împrumutații datorează un comision de risc de 0,19% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, iar potrivit art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit "pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale".

Potrivit pct. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale, în cazul în care se invește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, Codebitorului și Garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției: apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform contractului, respectiv în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Potrivit art. 10.2 din Condiții generale, în oricare din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor, sau altor rambursări.

Banca a întocmit un act adițional la data de 26.08.2010, în temeiul OUG nr. 50/2010, prin care a stipulat un comision de administrare, act adițional care nu a fost semnat de către reclamanți.

În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Potrivit art. 2 alin. (1) din același act normativ prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

De asemenea, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În speță, raportat la clauza privitoare la comisionul de risc, instanța reține că se impune mai întâi să se stabilească dacă evaluarea acestei clauze intră sau nu sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Față de redactarea destul de ambiguă a acestei norme legale, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene.

Astfel, textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. De asemenea, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei[1].

În concluzie, voința legiuitorului european - care nu poate fi ignorată, câtă vreme reglementarea națională trebuie să asigure pragul minimal de garanții impus de către directivă - a fost de a limita controlul caracterului abuziv numai cu privire la acele clauze care privesc fie descrierea obiectului principal al contractului, fie raportul calitate/preț al bunurilor și serviciilor furnizate, desigur, câtă vreme acestea sunt exprimate clar și inteligibil.

În urma acestei concluzii trebuie stabilit, prin urmare, dacă clauza privitoare la comisionul de risc este o clauză care privește una dintre cele două categorii de mai sus. Or, obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului. Orice alte chestiuni, precum cele referitoare la comisioane percepute pentru diferite servicii, deși pot constitui obiecte ale contractului de credit, nu pot fi decât obiecte secundare ale acestuia, fiind accesorii creditului acordat și având sens numai atâta vreme cât există creditul, văzut ca obiect principal. Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de risc în discuție, acesta nu poate fi privit ca un obiect principal al contractului, caracterul său accesoriu fiind evident atât timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, și nu pentru a obține servicii de monitorizare a riscului și a plăti aceste servicii. De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. De asemenea, instanța reține că analiza comisionului de risc nu poate în niciun caz să fie considerată ca o analiză a raportului calitate/preț dintre prestațiile părților.

Raportat la faptul că comisionul de risc a fost inclus în D., instanța reține că acest lucru nu este suficient pentru a se considera că acesta este parte integrantă a obiectului principal al contractului. D. este un instrument menit să facă transparente contractele de credit, arătând consumatorului eventualele costuri ascunse ale unui asemenea contract. Însă, a considera că prin includerea în D. aceste costuri ascunse devin parte a obiectului principal al contractului ar fi de natură să îi lipsească pe consumatori de protecția oferită de lege. Astfel, caracterul principal sau accesoriu al unui obiect contractual depinde, pe lângă elementele arătate mai sus, și de modul în care părțile privesc acest obiect. Or, este clar că pentru un consumator neavizat - și legislația privind protecția consumatorului vizează tocmai protecția acestora - costul principal al creditului este reprezentat de dobândă, și nu de D., care poate trece neobservată, cu atât mai mult cu cât vorbim despre un contract din 2008, când D. reprezenta un concept nou pe piața românească de creditare.

Prin urmare, clauza privind comisionul de risc nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil. Urmează a se analiza, în continuare, dacă această clauză a fost negociată direct cu reclamanții și dacă ea este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește negocierea, instanța reține că această clauză face parte din condițiile generale ale contractului de credit, care au un caracter preformulat, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, chiar dacă reclamanții nu s-au prezentat la interogatoriu, reclamantul, fiind plecat în cursă în afara țării, iar reclamanta, neputându-se prezenta, având un copil mic acasă, conform susținerilor reprezentantei reclamanților. Deși potrivit art. 358 C. proc. civilă, dacă partea fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejuări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă scrisă, în cauză, față de caracterul preformulat al contractului de credit și față de posibilitatea de a adera sau nu la condițiile băncii, instanța apreciază că nu se poate vorbi despre o negociere a clauzelor contractului.

Astfel, referitor la susținerile pârâtei, potrivit cărora banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorul are posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte. Or, în speță, după cum deja s-a arătat, pârâtele nu a făcut dovada faptului că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia clauza privitoare la comisionul de risc, fiind deci fără relevanță că aceștia au putut negocia alte clauze. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorul nu a obiectat împotriva acestei clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâtele nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzei în discuție în contract.

Simplul fapt că reclamanții nu este consumator captiv și că ei au putut evalua ofertele mai multor instituții de credit și au avut inițiativa de a negocia cu banca nu este de natură să conducă la ideea că clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că reclamanții ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâtele.

Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că în speță există mai multe elemente care duc la această concluzie.

În prealabil trebuie spus că, în conformitate cu art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze nu trebuie pierdut din vedere caracterul special al contractelor de credit bancar, de natură să îi pună pe consumatori într-o situație extrem de nefavorabilă. Astfel, aceste contracte se încheie cel mai adesea pentru obținerea unor sume mari de bani, sume de care consumatorul are, câteodată, neapărată nevoie (de exemplu, pentru achiziționarea unui imobil), și care urmează să fie rambursate de-a lungul unei perioade lungi de timp. Prin urmare, prin încheierea unui asemenea contract consumatorul devine, cel mai adesea, "prizonierul" său, neavând posibilitatea de a îi pune capăt înainte de termen întrucât nu este în măsură să returneze sumele împrumutate și, prin urmare, fiind nevoit să continue executarea unui asemenea contract pentru perioade foarte lungi. Toate acestea fac ca, spre deosebire de alte contracte încheiate între profesioniști și consumatori - fie pentru un termen scurt, fie cu posibilitatea consumatorului de a le pune capăt fără a fi expus unor pierderi financiare semnificative - contractele de credit bancar să reprezinte o situație specială, impunându-se ca clauzele cuprinse în acestea să fie analizate cu cea mai mare atenție și ca orice prevedere contractuală care ar putea avea o natură abuzivă să fie sancționată.

Prima observație care se impune este aceea că clauza privitoare la comisionul de risc a fost inserată în contract, în realitate, pentru a masca o parte din dobândă. Astfel, modul de percepere a comisionului de risc este identic cu cel al dobânzii, și anume periodic, procentual în funcție de soldul creditului.

De asemenea, din graficul de rambursare depus la dosarul cauzei (f. 44-55) reiese că valoarea totală plătită cu acest titlu până la finalizarea rambursării creditului va fi de 9783,83 CHF, adică mai mult jumătate din cea a dobânzii, respectiv 18.483,56 CHF. Or, câtă vreme, după cum deja s-a arătat anterior, plata acestui comision reprezintă o prestație accesorie celei principale de plată a dobânzii, este destul de neobișnuit ca valoarea sa aibă o pondere atâta de mare, comparativ cu valoarea obligației principale.

La aceste considerații, se adaugă și faptul că scopul perceperii acestui comision apare, cel puțin din informațiile pe care reclamanții le-ar fi putut deține la momentul încheierii contractului, cât se poate de obscur. Practic, singura mențiune privitoare la comisionul în discuție este că el se percepe pentru punerea la dispoziției a creditului, fără nicio altă justificare. Or, dacă orice persoană care solicită un credit știe că va trebui să plătească o dobândă pentru acesta, trebuie acceptat că în legătură cu celelalte costuri ale creditului, mai ales când asemenea costuri sunt aproape echivalentul dobânzii, persoana trebuie să aibă o reprezentare clară a motivului pentru care le plătește.

În prezentul litigiu pârâtele au avansat, drept explicație a perceperii comisionului de risc, faptul că acesta este destinat a acoperi costurile necesare funcționării serviciilor specializate în monitorizarea riscului bancar. Fără a nega câtuși de puțin importanța unor asemenea servicii sau caracterul lor esențial pentru bancă, instanța observă că asemenea servicii nu justifică perceperea unui cost suplimentar de la clienții băncii. Astfel, prețul total al creditului, care include și costurile funcționării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută, neexistând nicio explicație logică pentru care unul singur dintre aceste servicii - cel de monitorizare a riscurilor - ar trebui plătit în mod separat de către clienți. Cu alte cuvinte și pentru a oferi un exemplu care să clarifice lucrurile, deși este evident că și serviciul de pază al băncii este esențial în activitatea acesteia, nu s-ar putea imagina situația în care plata acestui serviciu să fie acoperită prin perceperea unui "comision de pază" de la clienți. Prin urmare, explicația pârâtei cu privire la perceperea comisionului de risc, dincolo de faptul că este ulterioară încheierii contractului, are un caracter pur artificial.

Mai mult, se impune și observația că explicația pe care a avut-o banca cu privire la destinația comisionului de risc în prezentul litigiu este diferită de cea pe care a avut-o în litigii similare, în care a arătat că rațiunea comisionului de risc este asigurarea echilibrului contractual prin raportare la evoluția stării financiare a clienților, ceea de dovedește, încă odată, că acest comision nu a avut, cu siguranță, o destinație clară și legitimă la momentul încheierii contractului, ci numai destinații inventate după promovarea unei serii de litigii.

Toate cele de mai sus îndreptățesc concluzia deja amintită, și anume aceea că banca a înțeles să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de risc, pentru a avea posibilitatea de a lansa pe piață o ofertă de credit cu dobândă atractivă și de a profita de vulnerabilitatea unor clienți mai puțin informați, care au fost atrași de dobândă, fără a verifica costurile ascunse ale creditului, chiar dacă acestea se regăseau în D.. Or, o asemenea practică este, cu siguranță și în ciuda a ceea ce susține pârâtele, contrară cerințelor bunei-credințe, și este de natură să îi pună pe consumatori în postura de a achita, practic, două dobânzi - una ca atare, cea de a doua mascată sub forma comisionului de risc, ceea ce este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, este de observat că, deși explică pe larg importanța unui comision de risc și justificarea sa pentru funcționarea unei instituții de credit, pârâtele nu explică nici măcar pentru un moment de ce un asemenea comision nu a fost inclus în prețul contractului, adică în dobândă, după cum era firesc. Cu riscul de a ne repeta, arătăm că sunt multe alte servicii care sunt de importanță capitală pentru funcționarea unei bănci, dar pentru care nu se percepe o taxă separată de la clienți. Și acest lucru este logic, având în vedere că pentru fiecare comerciant care vinde un produs, este evident că prețul produsului reflectă toate cheltuielile necesare pentru producerea sa plus marja de profit a comerciantului. În mod similar, dobânda într-un contract de credit trebuie să reflecte toate cheltuielile necesare acordării unui credit pentru o anumită perioadă (printre care se includ și cele necesare monitorizării riscului) plus profitul băncii. Alegând să împartă dobânda în dobândă propriu-zisă și comision de risc, în loc să le adune și să ofere un credit cu dobândă de 7%, cel mai probabil total neatractiv pentru clienți, banca a procedat de o manieră insidioasă. Or, tocmai acest lucru a creat un dezechilibru contractual, câtă vreme clienții neavizați au căzut în capcana unui credit cu o dobândă atractivă, realizând ulterior că acesta este mai împovărător decât își imaginaseră inițial. Cu alte cuvinte, echilibrul contractual poate fi privit și din punctul de vedere al așteptărilor pe care părțile le au de la contractul respectiv, astfel că se poate reține existența unui dezechilibru în situațiile în care consumatorii sunt înșelați în ceea ce privește aceste așteptări, precum în speță.

Față de cele arătate mai sus, instanța reține că chestiunile legate de garantarea creditului sau de suportarea riscurilor contractuale de către părți nu au relevanță întrucât, contrar celor susținute chiar de către reclamanți, ceea ce trebuie să se reproșeze pârâtei nu este propriu-zis suma pe care a ales să o perceapă de la clienți pentru a se proteja, în orice manieră, de riscurile implicate de un contract de credit, această sumă fiind lăsată la latitudinea sa, ci modul în care a înțeles să o perceapă, separat față de dobânda principală.

În ceea ce privește faptul că prin actul adițional întocmit de către pârâte comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare, instanța reține că prin acest fapt pârâtele nu a înțeles să schimbe decât denumirea, și nu caracteristicile sale intrinseci, care îl fac incompatibil cu prevederile legale, după cum s-a analizat mai sus. Că este așa și că simpla redenumire a comisionului de risc în comision de administrare a fost doar o manevră a pârâtei, prin care a încercat - exclusiv la nivel literal - să alinieze contractele în desfășurare la standardele legale, o dovedește și definiția legală a comisionului de administrare credit. Astfel, potrivit art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010 comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Prin urmare, un asemenea comision nu are nicidecum rolul de a acoperi costurile administrării vreunui risc, ci pur și simplu de a-l acoperi pe cel al operațiunilor curente pe care le desfășoară banca în scopul utilizării sau rambursării creditului. Pentru a preveni o obiecție a pârâtei, în sensul că monitorizarea riscurilor face parte din aceste operațiuni curente, instanța găsește util că arate că, din textul art. 36 deja citat, reiese că banca poate percepe fie comision de administrare credit, fie comision de administrare cont curent, ceea ce demonstrează că în concepția legiuitorului administrarea unui credit presupune operațiuni similare administrării contului curent, care cu siguranță nu includ monitorizări ale riscurilor.

În concluzie, deși este adevărat că legea autorizează băncile să perceapă un comision de administrare a creditului, această autorizare funcționează numai atâta vreme cât este vorba despre un veritabil comision de administrare, cu caracteristicile pe care legiuitorul le-a avut în vedere, și nu atunci când un comision de altă natură este doar denumit comision de administrare.

Prin urmare, instanța reține că indiferent de denumirea pe care o poartă, comisionul de administrare este în realitate fostul comision de risc, astfel că acesta trebuie tratat de aceeași manieră și considerat ca reprezentând în continuare o clauză abuzivă.

Pentru aceste motive instanța urmează să pronunțe nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de risc din convenția inițială și a clauzei privind comisionul de administrare din actul adițional la această convenție.

Având în vedere faptul că a fost constatată nulitatea acestor clauze se impune repunerea părților în situația anterioară, astfel că pârâtele vor fi obligate să restituie reclamanților suma încasată cu titlu de comision de risc și ulterior comision de administrare pe perioada derulării contractului. De asemenea, pârâtele vor fi obligate să achite dobânda legală aferentă acestei sume, de la data efectuării plății de către reclamant, astfel cum a solicitat acesta.

Raportat la momentul de la care curge dobânda legală, instanța reține că această dobândă legală nu are exclusiv un rol penalizator. Conceptul de dobândă legală are valențe multiple, una dintre ele fiind cea de reparare a unui prejudiciu. Astfel, este cunoscut principiul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans). În speță, beneficiul nerealizat constă în sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut reclamanții prin folosirea sumelor de bani reprezentând comisionul de risc, pe care le-a achitat în mod nejustificat pârâtei. Or, acest beneficiu poate fi evaluat la nivelul dobânzii legale, după cum s-a arătat și în doctrină[2], astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului, care este data achitării sumelor în discuție, și până la data când acestea vor fi restituite reclamanților. Prin urmare, câtă vreme în speță dobânda legală apare ca o componentă a reparării integrale a prejudiciului, nu se pune problema punerii în întârziere.

Având în vedere faptul că a fost constatată nulitatea acestor clauze se impune repunerea părților în situația anterioară, astfel că pârâtele va fi obligată să restituie reclamanților suma încasată cu titlu de comision de risc precum și penalități de întârziere calculate la valoarea acestei sume, egale cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data pronunțării hotărârii și până la achitarea debitului.

Raportat la susținerea pârâtei, potrivit căreia dobânda legală nu poate curge decât de la data pronunțării hotărârii, instanța reține că aceasta ar putea fi primită în situația în care dobânda legală ar fi privită ca având exclusiv rolul penalităților de întârziere. Or, după cum s-a arăta deja, rolul dobânzii este unul de repararare a prejudiciului, motiv pentru care va respinge aceste apărări ca neîntemeiate.

În ceea ce privește clauza privitoare la posibilitatea modificării dobânzii, cuprinsă în art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale contractului încheiat de părți, instanța reține că, fiind vorba despre o clauză care se referă la dobândă, aceasta trebuie să fie considerată ca o clauză care privește descrierea obiectului principal al contractului. Cu toate acestea, instanța reține că această clauză nu poate fi considerată ca fiind exprimată în mod clar și inteligibil, având în vedere că această condiție nu poate fi înțeleasă într-un sens strict gramatical, și este evident că în lipsa unei definiții a "schimbărilor semnificative pe piața monetară", la care face referire clauza în discuție, consumatorul nu are cum să înțeleagă care vor fi criteriile după care banca poate revizui dobânda, exprimarea fiind cât se poate de echivocă. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze poate fi apreciat de către instanța de judecată.

În ceea ce privește negocierea acesteia, instanța face trimitere la considerentele exprimate deja în contextul analizării clauzelor referitoare la comisionul de risc, reținând că acestea se aplică și în ceea ce privește clauza privitoare la dobândă, câtă vreme nu s-a probat că aceasta ar fi fost negociată.

Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și aceasta este îndeplinită, câtă vreme prin lipsa definirii exacte a condițiilor în care banca are dreptul de a revizui rata dobânzii nu există criterii obiective și clare în raport de care să se aprecieze dacă revizuirea se impune, astfel că ea ajunge, la final, să rămână la discreția băncii. De altfel, caracterul ilicit al acestei prevederi rezultă și din aplicarea principiilor generale ale dreptului contractelor, întrucât modificarea dobânzii (ca element esențial al contractului de împrumut) nu poate depinde de voința uneia dintre părți, fără a fi afectată valabilitatea obligației.

Mai mult, se poate observa că această clauză privitoare la dobândă este considerată în mod expres abuzivă chiar de legiuitor, încadrându-se printre clauzele la care face referire pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, și anume acele clauze care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral contractul, în lipsa unei motivații întemeiate. Or, referirea la "schimbări semnificative pe piața monetară", fără ca aceste schimbări să fie definite în vreun fel, nu poate reprezenta un motiv întemeiat, în sensul prevederilor amintite.

În ceea ce privește susținerile pârâtei, potrivit cărora evoluția pieței financiare pe un termen lung este imprevizibilă, instanța nu neagă justețea acestei constatări, dar nici nu consideră că aceasta este de natură să justifice includerea în contract a unei clauze precum cea analizate aici. Ceea ce se reproșează reclamantei nu este introducerea în contract a unei clauze de impreviziune, ci modul în care această clauză a fost redactată, fără a se stabili cu exactitate care sunt schimbările semnificative pe piața monetară și în ce condiții și în ce mod aceste schimbări sunt de natură să determine revizuirea ratei dobânzii. Deși pârâta susține că acest lucru nu ar fi fost posibil, instanța apreciază, din contră, că există suficienți indicatori obiectivi cu privire la piața monetară, care reflectă evoluția acesteia și în funcție de care ar fi putut fi redactată clauza de impreviziune. De asemenea, în ciuda susținerilor pârâtei, sintagma "schimbări semnificative pe piața monetară" este cu totul lipsit de precizie, fiind foarte greu de stabilit care schimbare este semnificativă și care nu, în lipsa unui criteriu de apreciere obiectiv cuprins în contract. Prin urmare, deși legislația evocată de către pârâtă validează existența unei asemenea clauze, o face doar în măsura în care clauza prevede motivația întemeiată care poate duce la schimbarea unui element contractual, ceea ce nu este cazul în speță.

În fine, nici împrejurarea că până în acest moment banca nu s-a prevalat de clauza în discuție și nu a modificat dobânda stabilită inițial nu este relevantă, anularea clauzei având un rol preventiv întrucât, câtă vreme contractul de credit este în desfășurare, pârâta ar putea, în orice moment, să modifice dobânda în temeiul acestei clauze.

Pentru aceste motive instanța va pronunța nulitatea clauzei referitoare la posibilitatea de a revizui rata dobânzii.

Cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în convenția de credit la art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale, clauză privind declararea scadenței anticipate a soldului creditului, instanța arată că aceasta nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil. Urmează a se analiza, în continuare, dacă această clauză a fost negociată direct cu reclamanții și dacă ea este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, instanța arată că și acesta este îndeplinită. Astfel, această clauză vizează rambursarea anticipată a creditului de către împrumutat, în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, respectiv în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Din redactarea prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 cuprinzând clauze considerate ca fiind abuzive reiese faptul că profesionistul poate modifica unilateral clauzele contractului, dacă prezintă un motiv întemeiat, care să fi fost precizat în contract. Prin urmare, instanța urmează să analizeze dacă motivele prevăzute de către pârâtă în contract sunt întemeiate. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru declararea soldului ca fiind scadent anticipat este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, soldul va fi scadent anticipat. D. în acest fel, opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru declararea scadenței anticipate.

Instanța constată că pârâtele au apelat la formulările generale și echivoce în vederea declarării anticipate a scadenței, respectiv „situație neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul.

Din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul profesionistului de a decide unilateral care sunt motivele care, în opinia Băncii, justifică scadența anticipate, se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile (sau instanța - în eventualitatea unui litigiu) să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, astfel încât să considere că respectivele situații neprevăzute sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei. Situațiile neprevăzute care, în opinia băncii, justifică scadența anticipată pot să nu constituie, pentru cealaltă parte sau chiar pentru un observator independent, un motiv temeinic. De aceea, banca ar fi trebuit să se conformeze dispozițiilor legale și să precizeze în contractual de credit situațiile concrete, care să îi permit să declare creditul scadent anticipat, astfel încât respective clauză să fie previzibilă și obiectivă; în alte cuvinte, clauza trebuia formulate de o manieră în care consumatorul să fie în posesia tuturor informațiilor și să știe că dacă acea situație se va produce, creditul său va fi scadent anticipat.

Atâta vreme cât această clauză lasă la aprecierea discreționară a băncii constatarea „situațiilor neprevăzute care justifică declararea scadenței anticipate a creditului, este evident că este de natură a crea, în detrimentul reclamanților și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ.

În concluzie, instanța reține faptul că respectiva clauză este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care a fost formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde, fiind de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și va pronunța nulitatea acesteia.

Cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în convenția de credit la art. 10.2 din Condițiile generale, clauză privind plata unor sume pentru creșterea costurilor sau altor rambursări, instanța arată că aceasta nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil. Urmează a se analiza, în continuare, dacă această clauză a fost negociată direct cu reclamanții și dacă ea este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, instanța arată că și acesta este îndeplinită. Astfel, această clauză vizează obligarea reclamanților la plata unor costuri a căror determinare nu a fost clar stabilită, fiind lăsată la aprecierea discreționară a băncii.

Atâta vreme cât această clauză lasă la aprecierea discreționară a băncii a cuantumului, este evident că este de natură a crea, în detrimentul reclamanțiiui și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la refacerea graficului de rambursare, instanța reține că prin pronunțarea nulității acestor clauze efectele lor au fost șterse atât pentru trecut, cât și pentru viitor, astfel că solicitarea reclamanților apare ca redundantă și lipsită de temei juridic. Cu toate acestea, pentru a se evita orice dificultate în punerea în executare a hotărârii și evitarea oricărui posibil abuz, instanța va admite și acest capăt de cerere și va obliga pârâtele la emiterea unui nou plan de rambursare, corespunzător noi situații contractuale.

Pentru aceste motive, instanța urmează să admită cererea de chemare în judecată, așa cum acesta a fost formulată.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Având în vedere că deși a solicitat cheltuieli de judecată, reclamanții nu au făcut dovada acestor cheltuieli până la închiderea dezbaterilor, după cum prevede art. 452 C. proc. civilă, motiv pentru care va respinge acestă cerere ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamanții B. F. și B. C. A., cu domiciliul procesual ales în Cluj-N., ., . în contradictoriu cu pârâtele S.C. "V. R." S.A. și S.C. "V. R." S.A. – Sucursala D., cu sediul procesual ales în Cluj-N., ., . la SCA Nemeti și Asociații.

Pronunță nulitatea clauzelor privitoare la comisionul de risc aflate la pct. 5 lit. a) din secțiunea „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/15.11.2007, art. 3.5 din secțiunea „condiții generale”, respectiv a comisionului de admnistrare încheiat între reclamanți și pârâte.

Pronunță nulitatea clauzelor privitoare la motivele de declarare a scadenței anticipate a soldului, aflate la art. 8.1 lit. c) și d) din contract, secțiunea „condiții generale”, precum și clauza privind costurile suplimentare prevăzută de art. 10.2 din condiții generale.

Pronunță nulitatea clauzei aflate la pct. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. nr._/15.11.2007.

Obligă pârâtele să plătească reclamanților suma încasată cu titlu de comision de risc precum și penalități de întârziere calculate la valoarea acestei sume, egale cu dobânda legală remuneratorie, începând cu data plății fiecărei sume și până la plata efectivă a debitului.

Obligă pârâtele să emită un nou plan de rambursare, ca urmare a declarării clauzelor de mai sus ca fiind abuzive.

Respinge cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemată.

Cu apel în 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Cluj-N..

Pronunțată în ședință publică azi, 18.11.2014.

Președinte Grefier

I. G. M. M.

Red./Dact. 2 ex. I.G/M.M./ 25.11.2014

Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de pentru .

Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei:

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 6506/2014....		Contestaţie la executare. Sentința nr. 3375/2014. Judecătoria... →

Pretenţii. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA