Anulare act. Sentința nr. 3602/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3602/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 10-04-2015 în dosarul nr. 3602/2015
ROMANIA
JUDECATORIA CLUJ N.
SECTIA CIVILA
DOSAR NR._
Operator de date cu caracter personal 3185
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3602/2015
Ședința publică din 10 aprilie 2015
Instanța constituita din:
PREȘEDINTE: F. I.
GREFIER: T. R.
Pe rol se află judecarea acțiunii civile formulată de reclamanții P. R. și P. A. în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA SA, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică, constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 11 martie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea succesiv pentru data de 26 martie 2015 si pentru astăzi, 10 aprilie 2015.
I N S T A N T A
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul acestei instanțe la data de 01.08.2014, sub nr. de mai sus, reclamanții P. R. ȘI P. A., în contradictoriu cu pârâta . SA, au solicitat instanței ca prin hotărârea care o va pronunța:
- Să constate caracterul abuziv și nulitatea următoarelor clauze din Contractul de credit nr. 1306R2J_/30.05.2008, dispunând totodată înlăturarea lor, respectiv:
- Art. 1.3 lit. b) privind comisionul de acordare credit
- Art. 1.3 lit. c privind comisionul de administrare
- Art. 1.3 lit. d privind comisionul de rambursare anticipată
- Art. 1.3 lit. e) privind comisionul de conversie
- Să dispună anularea Actului adițional nr. 1 din 09.06.2009
- Să dispună aplicarea dobânzii prin modul de calcul stabilit în contract, respectiv LIBOR la 3 luni la care se adaugă Marja de 4,70% și restituirea diferenței achitate din 09.06.2009 până în prezent
- Să oblige pârâtele la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare în procent de 2 % calculat la valoarea plafonului creditului, a comisionului de administrare de 0,03% precum și a tuturor comisionaleor achitate și considerate clauze abuzive
În motivare s-a arătat faptul că reclamanții au împrumutat prin contractul de credit nr. 1306R2J_/30.05.2008 suma de 64.000 CHF pe o perioadă de 25 de ani.
Potrivit reclamanților, niciuna din clauzele contractului nu a fost deschisă negocierii, fiindu-le prezentate condițiile preformulate ale băncii, sub forma unui veritabil contract de adeziune.
În ceea ce privește comisionul de acordare credit, reclamanții au învederat faptul că modalitatea de stabilire a unui astfel de comision este vădit abuzivă atâta timp cât acesta reprezintă un beneficiul în plus, nejustificat prin munca depusă de pârâtă întrucât costurile creditului și profitul efectiv al bancii se obține prin fixarea unei dobânzi calculate la suma acordată. Reclamanții mai susțin faptul că potrivit art. 54 din legea 296/2004 vânzătorul are obligația de a informa consumatorii despre prețul final al produsul iar acest comision reprezintă, în realitate, o dobândă mascată.
În continuare, în ceea ce privește comisionul de administrare perceput de pârâtă, reclamanții au menționat faptul că acest comision, calculat și perceput lunar nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că că lezează intersele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, disimularea dobânzii echivalând cu un dol.
Mai mult, în aceeași privință se menționează faptul că acest comision este calculat și perceput la valoarea de evaluare a imobilului iar nu la soldul creditului, ceea ce va face, în cazul creditelor ipotecare acordate pe mai mult de 25 de ani, ca dobânda (aplicată la sodul creditului) să ajungă chiar mai mică ca și comisionul, indiferent de valoarea din credit rambursată deja.
În ceea ce privește comisionul de rambursare, reclamanții au învederat faptul că acesta nu este justificat întrucât nu implică nicio contraprestație din partea băncii, achitarea acestuia fiind lipsită de cauză juridică.
Privitor la comisionul de conversie, s-a menționat că o astfel de clauză nu face decât să aducă în patrimoniul băncii sume nejustificate care de fapt reprezintă o dobândă mascată, care ridică costurile totale ale creditului. Astfel, se susține că perceperea unui comision de conversie de 3% aplicat la solul creditului nu poate reprezenta costul efectiv al conversiei ci marchează din nou profitul băncii ca urmare a acestei modificări.
Cu privire la cererea de anulare a Actului adițional nr. 1 din 09.06.2009, reclamanții au învederat faptul că acesta a fost încheiat sub imperiul presiunilor exerciate de bancă și ca urmare a inducerii în eroare a debitorilor asupra situației financiare a pârâtei. Astfel, se arată că prin notificările trimise de bancă, clienților li s-a dat de înțeles faptul că nu au o altă opțiune, actul adițional semnat fiind doar o formalitate ce trebuie îndeplinită.
În continuare, reclamanții arată că solicită obligarea băncii la rambursarea diferenței dintre ratele lunare achitate efectiv calculate ca urmare a măririi abuzive a cuantumului dobânzii prin majorarea marjei procentuale în mod abuziv și rata lunară stabilită potrivit contractului inițial încheiat între părți.
În probațiunea, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La cererea de chemare în judecată au fost anexate următoarele înscrisuri: contract de credit bancar și condițiile generale de creditare, notificare R_ trimisă de pârâtă, răspunsul la notificare formulat de reclamanți, adresa nr. 5638/07.06.2009 transmisă de bancă, Actul Adițional nr. 1/09.06.2009, notificarea transmisă de reclamanți la data de 10.08.2011, răspuns la notificare trimis de pârâtă, grafic de rambursare generat la data de 03.07.2009 (f. 9-32).
La data de 26.05.2014 pârâta . SA a depus la dosarul cauzei întâmpinare, invocând excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj.
În ceea ce privește fondul cauzei, a arătat că acțiunea este neîntemeiată întrucât prevederile contractuale atacate nu întunesc condițiile prevăzute de art. 4 din legea 193/2000 iar posibilitatea modificării ratei dobânzii este permisă de prevederile art. 1 lit. a din legea nr. 193/2000. Astfel, pârâta susține că banca a comunicat în scris reclamanților modificarea ratei dobânzii (marjei băncii) și noua rata a dobânzii și posibilitatea/libertatea împrumutaților de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile art. 5.1 din contract.
Totodată, a arătat pârâta faptul că clauzele contractului au fost negociate de către părți iar înainte de semnarea contractului, reclamanților le-a fost pusă la dispoziție forma contractului de credit negociat.
Potrivit pârâtei, caracterul abuziv se apreciază, de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete iar, în cauza de față, ambii reclamanți au studii superioare iar reclamantului P. R. este economist.
În continuare, pârâta arată că prevederile art. 1.3 lit. b), c), d) și e) din contractul de credit precum și dispozițiile Actului Adițional sunt clare și fără echivoc și au fost însușite de către consumatori prin semnarea acestor acte. Se mai arată faptul că în ceea ce privește Actul Adițional nr. 1/09.06.2009, părțile de bună-voie, în urma renegocierii marjei băncii au stabilit, ulterior Notificării nr. 8562/17.04.2009, diminuarea marjei băncii cu 1 p.p. de la 6.7 p.p.a la 5.7 p.p.a.
Totodată, s-a arătat că reclamanții au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credit de pe piața financiar bancară, aceștia putând opta pentru serviciile altei bănci sau putând opta între produsele oferite de aceiași bancă, putând avea variante de alegere în cadrul aceluiași produs sau putând solicita negocierea unei clauze.
Pârâta a mai învederat faptul clauzele contractuale reclamante nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar banca acționat cu bună-credință.
Mai mult, pârâta a învederat faptul că dobânda bancară împreună cu comisionul de acordare credit și comisionul de administrare credit reprezintă prețul contractului de credit iar restul prevederilor atacate sunt exprimate într-un mod clar și într-un limbaj ușor inteligibil.
Pârâta a mai susținut faptul că anularea clauzelor reclamate nu ar putea produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor iar anularea de către instanță a clauzelor reclamate ar conduce la nerespectarea dreptului băncii la proprietate privată și la libertate economică.
În ceea ce privește comisionul de acordare banca a arătat faptul că la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio interdicție legală de percepere a acestuia iar dolul ori leziunea invocate de către reclamanți, dacă ar fi existat, ar fi fost supuse prescripției.
Privitor la comisionul de administrare, pârâta a susținut că chiar dispozițiile OUG 50/2010 prevăd expres dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare credit iar la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio interdicție legală de percepere a acestuia.
Cu privire la comisionul de rambursare anticipată, pârâta a menționat faptul că dispozițiile art. 9 ind. 3 lit. c din OUG 21/1992 au fost introduse în corpul actului normativ prin OUG 174/19.11.2008, ulterior încheierii contractului de credit iar legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea ca noile dispoziții să fie aplicabile în cazul contractelor în curs de executare.
De asemenea, pârâta a menționat că rațiunea perceperii acestui comision este clar determinată întrucât, în cazul rambursării anticipate, profitul estimat al băncii, rezultat din plata dobânzilor, este redus iar acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursare, îndeplinind astfel condiția de a fi clar și inteligibil.
Pârâta a mai învederat faptul că prin Actul Adițional din data de 17.09.2010 de implementare a dispozițiilor OUG 50/2010, marja băncii a fost înghețată la un cuantum fix, pentru viitor, aceasta nemaiputând varia.
Pârâta a mai susținut faptul că nici perceperea unui comision de conversie nu este abuzivă întrucât creditul a fost acordat în franci elvețieni și nu în altă monedă, în considerarea stabilității acestei monede iar, în eventualitate schimbării valutei la solicitarea reclamanților, banca ar putea fi expusă unui eventual risc valutar.
În continuare, pârâta a învederat faptul că prevederile Actului Adițional nr. 1/09.06.2009 privind marja băncii din componenta ratei dobânzii au fost consimțite contractual prin voința părților. Astfel, notificați fiind cu privire la necesitatea modificării, reclamanții puteau opta pentru denunțarea modificării dobânzii și implicit, pentru rezilierea Contractului de credit dar aceștia au ales renegocierea marjei băncii, astfel încât în cazul de față ne aflăm în prezența unui nou acord de voință exprimat de împrumutați.
Pentru dovedirea împrjurărilor arătate, s-a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu reclamanților și proba testimonială cu un martor.
La întâmpinare au fost anexate înscrisuri (f. 51-115).
La data de 16.12.2014 reclamanții a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției necompetenței teritoriale invocate de pârâtă și respingerea apărărilor acesteia pe fondul acțiunii.
Prin încheierea din data de 14.01.2015, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj-N..
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar și proba cu interogatoriul reclamanților.
Analizând actele cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
În fapt, instanța arată că între pârâta . SA și reclamanții P. R. ȘI P. A. s-a încheiat Contractul de credit nr. 1306R2J_/30.05.2008, pentru suma de 64.000 CHF, durata creditului fiind de 25 de ani.
Potrivit art. 1.2 din acest contract dobânda este variabilă fiind compusă din indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja de 4,70 puncte procentuale pe an, dobânda fiind de 7,479% puncte procentuale pe an.
Totodată, conform art. 1,3 din contract „penru creditul acordat, împrumutatul va plăti Băncii urătoarele comisioane:
- Comisionul de acordare 2% din suma creditului CHF se achită la data tragerii creditului fiind reținut din limita creditului acordat
- Comisionul de administrare stabilit ca un procent de 0,03% aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanție și perceput lunar, la data scadenței odată cu rata lunară de plată,
- Comisionul pentru rambursarea anticipată este de 2% (minim 100 EUR sau echivalent RON, CHF) asupra sumei restituite. Acest comision se plătește la data rambursării anticipate și poate fi modificat în timp de către Bancă,
- În situația în care împrumutatul solicită și banca acceptă, modificarea valutei, duratei sau altor condițiie ale creditului, Banca poate percepe un comision de conversie de 3% (minim 100 EUR sau echivalentul RON, CHF) aplicat la soldul creditului.
Instanța mai reține faptul că la data de 17.04.2009 pârâta a notificat reclamanții (f. 16) cu privire la faptul că, pe fondul contextului internațional marcat de turbulențe, ce implică costuri mai mari de finanțare, este nevoită să majoreze cu două puncte procentuale marja aplicată creditului. La data de 07.05.2009 reclamanții au trimis un răspuns la această notificare (f. 17) în care au precizat că o creștere cu 1% a marjei dobânzii ar fi rezonabilă și suficientă pentru ambele părți. La data de 07.06.2009 pârâta a trimis o nouă adresă reclamanților (f. 18) prin care arată că își dă acordul la încheierea unui act adițional la contractului de credit privind majorarea marjei din componenta dobânzii cu 1%.
Astfel, la data de 09.06.2009 a fost încheiat Actul Adițional nr. 1 prin care marja a fost stabilit la valoarea de 5,70% (f. 19-20), act semnat de ambele părți.
La data de 17.09.2010 a fost încheiat Actul adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 prin care s-a prevăzut faptul că rata dobânzii este stabilită ca un procent anual și este stabilită în funcție de indicele de referință, respectiv Libor CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii, pe toată durata derulării contractului.
În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Potrivit art. 2 alin. (1) din același act normativ prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede că instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Potrivit art. 14 din același act normativ, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
De asemenea, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
În speță, reclamanții au criticat mai multe clauze din contractul de credit încheiat, astfel că se impune analizarea separată a acestora, urmând a se stabili pentru fiecare în parte dacă prezintă sau nu un caracter abuziv.
Din textele legale enunțate, reglementate de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe. Însă înainte de toate trebuie analizat dacă clauză criticată nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de acordare credit, cuprinsă la art. 1.3 lit. b) instanța reține în primul rând că, această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii.
Astfel, față de redactarea destul de ambiguă a acestei norme legale, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Pe de altă parte, în expunerea de motive a directivei se arată că, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor numai a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, însă ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei.
Astfel, trebuie stabilit, prin urmare, dacă clauza privitoare la comisionul de acordare credit este o clauză care privește una dintre cele două categorii de mai sus. Or, obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului. Orice alte chestiuni, precum cele referitoare la comisioane percepute pentru diferite servicii, deși pot constitui obiecte ale contractului de credit, nu pot fi decât obiecte secundare ale acestuia, fiind accesorii creditului acordat și având sens numai atâta vreme cât există creditul, văzut ca obiect principal. Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de acordare în discuție, acesta nu poate fi privit ca un obiect principal al contractului, caracterul său accesoriu fiind evident atâta timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, și nu pentru a obține alte servicii. De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. De asemenea, instanța reține că analiza comisionului de acordare nu poate în niciun caz să fie considerată ca o analiză a raportului calitate/preț dintre prestațiile părților.
Prin urmare, clauza privind comisionul de acordare nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil.
În ceea ce privește negocierea, contractul încheiat de pârâtă și reclamantă este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâta nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul.
Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000), astfel că pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauza în discuție ca nefiind negociată cu consumatorii.
În ceea ce privește susținerile pârâtei, potrivit cărora banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorii au posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte.
Simplul fapt că reclamanții nu sunt consumatori captivi și că ar fi putut evalua ofertele mai multor instituții de credit și au avut inițiativa de a negocia cu această bancă nu este de natură să conducă la ideea că clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că reclamanții ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamanții fiind pe deplin conștienți de întinderea acestei obligații. Or, dezechilibru între drepturile și obligațiile părților apare, dacă pe parcursul derulării contractului, intervin modificări, bazate pe anumite clauze care nu au fost clar definite și care dau posibilitatea profesionistului să modifice în mod arbitrar contractul, astfel încât să rupă acel echilibru care se presupune că există la momentul încheierii contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul comisionului de acordare credit.
Legislație instituită pentru protecția drepturilor consumatorilor nu oferă, după cum a precizat și Î.C.C.J. în decizia nr. 1936/2013 pronunțată în dosar nr._/99/2011, posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor. Faptul că valoarea comisionului de acordare este una ridicată – 2% din creditul acordat, nu are nicio relevanță, un serviciu scump nefiind neapărat și abuziv. Comisionul de acordare, apreciază instanța este cât se poate de clar, valoarea acestuia este precis determinată, nu poate reprezenta o dobândă mascată întrucât a fost perceput o singură dată și este, totodată, legal, nefiind interzis de nicio prevedere legală în vigoare la data întocmirii contractului de credit.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 1.3 lit. b din contract privind comisionul de acordare credit, și în consecință va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei percepută cu titlu de comision de acordare credit.
În ceea ce priveștecomisionul de administrare prevăzut de art. 1.3 lit. c din contract, instanța reține faptul că potrivit acestui text comisionul de administrare este stabilit ca un procent de 0,03% aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanție și perceput lunar, la data scadenței odată cu rata lunară de plată”
Instanța constată, și cu privire la acest comision, aplicabilitatea celor mai sus expuse cu privire la neincluderea acestuia în obiectul principal al contractului și lipsa negocierii dintre părți.
Pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune ca acea clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de administrare instanța constată că a fost inserată în contract, pentru a masca o parte din dobândă, aspect care reiese mai ales din modul de percepere a comisionului de administrare, care este identic cu cel al dobânzii, și anume periodic, procentual în funcție de valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanție. În plus, scopul perceperii acestui comision apare, cel puțin din informațiile pe care consumatorii le-ar fi putut deține la momentul încheierii contractului, cât se poate de obscur. Or, dacă orice persoană care solicită un credit știe că va trebui să plătească o dobândă pentru acesta, trebuie acceptat că în legătură cu celelalte costuri ale creditului, persoana trebuie să aibă o reprezentare clară a motivului pentru care le plătește.
În prezentul litigiu pârâta nu a avansat, practic, nicio explicație pentru perceperea acestei sume lunare, limitându-se doar la a învedera că o astfel de cauză nu era interzisă de lege.
Totodată, instanța reține faptul că acest comision de administrare nu are o valoare fixă, ci una variabilă fiind stabilit în funcție de valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanție, iar în situația în care prin acest comision ar fi fost achitat un serviciu, o contraprestație a băncii, acesta ar fi trebuit să aibă o valoare fixă, serviciul fiind același în fiecare lună.
Mai mult, în situația în care acesta ar fi avut rolul de a garanta creditului, este inexplicabil de ce un asemenea comision nu a fost inclus în prețul contractului, adică în dobândă, după cum era firesc. Prin urmare, instanța reține faptul că pârâta a înțeles să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de risc, pentru a avea posibilitatea de a lansa pe piață o ofertă de credit cu dobândă atractivă și de a profita de vulnerabilitatea unor clienți mai puțin informați, care au fost atrași de dobândă, fără a verifica costurile ascunse ale creditului. Or, o asemenea practică este, cu siguranță și în ciuda a ceea ce susține pârâta, contrară cerințelor bunei-credințe, și este de natură să îi pună pe consumatori în postura de a achita, practic, două dobânzi - una ca atare iar cea de-a doua mascată sub forma comisionului de administrare, ceea ce este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Este cert că în speță există un oarecare echilibru contractual între drepturile și obligațiile părților dar instanța consideră că, în măsura în care cu privire la o anumită clauză contractuală se poate identifica un posibil dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pentru a se constata că nu există un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților care să afecteze contractul în întregul său, este necesar să se identifice o altă clauză, care, creând un dezechilibru contractual invers, să echilibreze în fapt contractul. În speță, pârâta nu a indicat iar instanța nu a identificat o asemenea clauză. În acest context, instanța observă că toate „câștigurile” identificate de către pârâtă în favoarea consumatorului sunt în mod obișnuit într-un contract de credit acoperite de perceperea dobânzii de către bancă și nu de plata altor comisioane.
Pentru aceste motive, instața va constata caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 1.3 lit. c din Contract cu privire la perceperea unui comision de administrare stabilit ca un procent de 0,3% aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanție.
Având în vedere faptul că a fost constatată nulitatea acestei clauze se impune repunerea părților în situația anterioară, astfel că pârâta va fi obligată să restituie reclamanților suma încasată cu titlu de comision de administrare de la data încheierii contractului până în prezent. Această obligație de restituire se referă, în mod evident, la absolut toate sumele încasate cu titlu de comision de administrare, inclusiv sumele percepute după încheierea Actului Adițional din 17.09.2010 de aliniere la prevederile OUG 50/2010, cu titlu de comision de administrare.
Instanța reține faptul că constatarea nulității absolute a unei clauze contractuale impune repunerea părților în situația anterioară prin restituirea tuturor sumelor încasate nelegal.
În ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de conversie cuprinsă în art. 1.3 lit. e) din contract, instanța reține în primul rând că, pentru motivele arătate deja în analiza privitoare la clauzele anterior analizate, nici această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii. Totodată, instanța reține că această clauză poate fi considerată ca fiind exprimată în mod clar și inteligibil, fiind prevăzut expres procentul aplicabile în cazul solicitării de transformare a valutei.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită.
Astfel, în condițiile existenței unei libertăți contractuale cu privire la acest aspect, banca este îndreptățită să perceapă un cost, cu privire la efectuarea serviciului modificare a valuteiduratei sau altor condiții ale creditului. Instanța reține faptul că reclamanții au fost cei care au decis, la data contractării, valuta în care creditul urmează a fi acordat precum și durata de rambursare a acestuia, iar banca are tot dreptul de a percepe acest comision pentru a evita un eventual risc valutar sau o eventuală scădere a profitului băncii prin prelungirea duratei contractuale. Mai mult, în ceea ce privește susținerea reclamanților privind faptul că acest cost maschează o dobândă ascunsă, instanța arată faptul că obligația de plată a acestei sume devine exigibilă doar în situația în care reclamantul decide modificarea valutei sau a duratei de creditare, nefiind la discreția băncii impunerea acestui comision. Totodată, instanța apreciază faptul că prevederea contractuală care stabilește acest comision este cât se poate de clară iar clientul beneficiază de suficiente date pentru a înțelege implicațiile acesteia.
Mai mult, nu există nicio prevedere legală care să interzică unei părți dintr-un contract să impună celeilate părți să achite o anumită sumă în situația în care această din urmă parte decide să modifice clauzele contractuale stabilite inițial.
Pentru aceste motive, instanța va respinge cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăute de art. 1.3 lit. e) din contractul de credit privind comisionul de conversie.
În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată prevăzut de art. 1.3 lit. d) instanța apreciază în primul rând faptul că, după cum s-a arătat mai sus, acesta nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociat cu consumatorii. Totodată, instanța reține că această clauză poate fi considerată ca fiind exprimată, parțial, în mod clar și inteligibil, fiind prevăzut expres procentul aplicabile în cazul rambursării anticipate a creditului.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. De altfel, susținerile reclamantului potrivit cărora un asemenea comision nu are o justificare economică sunt eronate, fiind evident că prin rambursarea anticipată a unui credit banca este supusă unor pierderi economice, constând în profitul pe care aceasta nu îl va mai realiza, câteodată greu de prevăzut, fiind astfel justificat ca ea să perceapă o compensație, câtă vreme această compensație este una echilibrată, precum în speță.
Cu toate acestea, instanța reține faptul că potrivit art. 1.3 lit. d teza finală comisionul de rambursare anticipată poate fi modificat, în mod unilateral, de către Bancă, din timp în timp. O astfel de clauză are un evident caracter abuziv întrucât contractul nu prevede nici un criteriu de care banca trebuie să țină cont în momentul modificării acestui procent, acesta fiind un drept discreționar al băncii și fiind de natură să creeze un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților
În cosecință, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.3 pct. d) din contract doar cu privire la posibilitatea Băncii de a modifica din timp în timp valoarea acestui comision și respinge cererea pentru rest.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de anulare a Actului adițional nr. 1 încheiat la data de 09.06.2009 instanța reține faptul că solicitarea inițială formulată de pârâtă, de modificare a ratei dobânzii, a fost posibilă în virturea dispozitiile art 5.1 din contractul de credit conform cărora „dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referinta și a marjei, conform deciziei bancii”. Astfel, instanța reține că această clauza dă dreptul băncii să modifice dobânda în mod unilateral, fără un motiv intemeiat și specificat in contract, fără a circumstanția anumite elemente sau criterii obiective in functie de care să se facă modificarea, aspecte ce fac ca decizia bancii sa fie discreționara și imposibil de controlat de catre consumator.
În această situația, instanța reține faptul că reclamanții, primind notificarea băncii (f. 16), având în vedere dispozițiile contractuale și neavând posibilitatea de a rambursa integral suma datorată, s-au văzut nevoiți să accepte propunerea băncii și să semneze actul aditional de majorare a marjei, prin negociere cu banca reușind doar să reducă surplusul de dobanda de la 2 puncte procentuale la un punct procentual.
Mai departe, instanța apreciază faptul că prevederea de la articolul 5.1 din contractul de credit nr. 1306R2J_/30.05.2008 reprezintă o veritabilă clauză abuzivă astfel încât Actul Adițional semnat în virtutea acestei prevederi abuzive este în mod clar lovit de nulitate abuzivă. Clauza de la art. 5.1 din contract are un evident caracter abuziv întrucât nu este prevăzut niciun criteriu de care banca trebuie să țină cont în momentul modificării acestui procent, acesta fiind un drept discreționar al băncii și fiind de natură să creeze un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților
Totodată, instanța reține faptul că prin încheierea Actului Adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la data 17.09.2010 (f. 80-84) prerogativa Băncii de modificare a ratei dobânzii, prevăzută de art. 5.1 din contract, a fost înlăturată.
În consecință, instanța va dispune anularea Actului Adițional nr. 1 din 09.06.2009 și pe cale de consecință va dispune restituirea de către pârâtă a tuturor sumelor achitate de către reclamanți peste procentul de dobândă stabilit în contract și anume LIBOR la 3 luni la care se adaugă marja de 4,70%.
Totodată, instanța va dispune aplicarea dobânzii, pe viitor, potrivit modului de calcul stabilit în contract respectiv LIBOR la 3 luni la care se adaugă marja de 4,70%.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamanții P. R. CNP_ și P. A. CNP_, ambii cu domiciliul în Cluj-N., .-44, jud. Cluj în contradictoriu cu pârâta . S.A., având CUI_ și fiind înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/1995, cu sediul în București, .. 29-31, sector 1, cu sediul procesual ales la sediul Cabinetului de avocat L. situat în în mun. Bucuresti, bld. B. M. nr. 21, ., ., sector 1, București cu privire la Contractul de credit nr. 1306R2J_/30.05.2008.
Constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 1.3 lit. d din Contract cu privire la perceperea unui comision de administrare stabilit ca un procent de 0,3% aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanție.
Obligă pârâta să restituie reclamanților sumele reprezentând comision de administrare percepute de la momentul încheierii Contractului de credit și până în prezent.
Dispune anularea Actului Adițional nr. 1 din 09.06.2009 și pe cale de consecință dispune restituirea de către pârâtă a tuturor sumelor achitate de către reclamanți peste procentul de dobândă stabilit în contract și anume LIBOR la 3 luni la care se adaugă marja de 4,70%.
Dispune aplicarea dobânzii, pe viitor, potrivit modului de calcul stabilit în contract respectiv LIBOR la 3 luni la care se adaugă marja de 4,70%.
Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.2 pct. d) din contract doar cu privire la posibilitatea Băncii de a modifica din timp în timp valoarea acestui comision și respinge cererea pentru rest.
Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. b) și 1.3 lit. e) din Contractul de credit privind comisionul de acordare credit și comisionul de conversie.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.04.2015.
Președinte Grefier
F. IULIATOTH R.
Red./Dact. 5 ex. F.I./14.05.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 3605/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3629/2015. Judecătoria... → |
|---|
