Anulare act. Sentința nr. 7076/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7076/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 07-07-2015 în dosarul nr. 7195/211/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
SECȚIA CIVILĂ
OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL 3185
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7076/2015
Ședința publică din data de 07 iulie 2015
Instanța constituită din:
JUDECĂTOR: ȘOIMIȚA-B. T.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamantul M. A. în contradictoriu cu pârâta O. F. SOLUTIONS BV prin mandatar O. BANK ROMÂNIA S.A., având ca obiect anulare act.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 23.06.2015, fiind consemnate încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise a amâna pronunțarea pentru data de 30.06.2015, iar apoi, având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru data de 07.07.2015.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
În temeiul art. 394 și art. 395 C.pr.civ. instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15.04.2015 pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus, reclamantul M. A. în contradictoriu cu pârâta O. F. SOLUTIONS BV prin mandatar O. BANK ROMÂNIA S.A. a solicitat instanței să constate ca fiind abuzive și nule de drept clauzele privind stabilirea nivelului dobânzii și a modului de calcul, precum și clauzele privind comisionul de acordare, prevăzute în Contractul de credit nr. C2204/1000/_ din 04.07.2008, având drept consecință constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit în ceea ce privește clauzele nule de drept și derulării în continuare a contractului, fără incidența acestora; să oblige pârâta să precizeze și să actualizeze contractul de credit prin semnarea unui act adițional la acesta, cuprinzând următoarele clauze minimale: precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii și a cuantumului acestora, respectiv 4,19 p. p. + LIBOR CHF 3M și modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de referiță LIBOR CHF 3M, în virtutea clauzei de indexare cuprisă în contract, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, modificarea dobânzii urmând a se produce atât în sens crescător, cât și descresător, în funcție de variațiile indicelui de referință LIBOR; obligarea pârâtei să recalculeze pe viitor, cu aplicare de la data cererii introductive, nivelul dobânzii percepute în temeiul contractului de credit, după formula marja băncii fixă, în valoarea avută în vedere la încheierea contractului de credit, respectiv 4,19 puncte procentuale, plus valoarea indicelui de referință LIBOR CHF 3M; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.664,24 CHF reprezentând sume achitate în plus, împreună cu dobânda legală aferentă fiecărei rate, calculată de la data scadenței ratelor lunare și până la plata efectivă și integrală a debitului; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 800 CHF reprezentând comisionul de acordare, împreună cu dobânda legală aferentă, calculată începând cu data prezentei cereri și până la data achitării efective și integrale a debitului; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.
În motivarea cererii, s-a arătat în esență că, așa cum se poate observa din cuprinsul clauzelor 5.2, 6.3, se conferă dreptul uneia dintre părțile contractului bilateral și sinalagmatic de a modifica unilateral stipulații esențiale ale convenției de credit, anume cuantumul prestației celeilalte părți, fără a exista acordul celui care se obligă, asemenea clauze fiind abuzive întrucât exclud posibilitatea unui observator obiectiv de a putea aprecia asupra temeiniciei cauzelor de modificare unilaterală a contractului, banca fiind singura care decide, așadar, apariția momentului în care survine dezechilibrul financiar pe piață și care modifică dobânda, astfel că nu există o negociere reală și nici egalitate de drepturi între părți. Totodată, s-a subliniat că, în realitate, nu au fost evidențiate anumite criterii obiective în raport de care să opereze modificarea, astfel că decizia băncii devine discreționară și imposibil de controlat de către consumator, fiind în prezența unui dezechilibru semnificativ între părțile contractului, putând fi identificată clauza redată prin dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Pe de altă parte, s-a considerat că, în materia protecției consumatorilor, s-a recunoscut îndreptățirea instanțelor de judecată de a modifica sau anula clauzele unui contract în cazul în care acestea ar fi abuzive, o asemenea măsură nefiind de natură a înfrânge principiul forței obligatorii a convențiilor, consacrat de art. 969 alin. (1) din C. Civ., câtă vreme acesta devine aplicabil numai în situația în care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei credințe și cu bunele moravuri, fiind necesar a fi luate în considerare și prevederile art. 970 alin. (1) din C. Civ. În ce privește posibilitatea unilaterală a băncii de a modifica nivelul ratei dobânzii, s-a relevat că, și în ipoteza în care aceasta ar fi acceptată, se impun a fi avute în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE, măsura în discuție putând interveni numai dacă ar exista o motivație întemeiată și numai cu obligația furnizorului de a informa de îndată consumatorul asupra acestui aspect.
S-a subliniat că în litigiul de față nu sunt aplicabile prevederile O. U. G. nr. 50/2010, iar singura sancțiune aplicabilă practicilor comerciale abuzive este nulitatea absolută parțială prin referire la lipsa cauzei juridice, respectiv la caracterul său ilicit sau fals, potrivit art. 966 - 968 din C. Civ., interzicerea clauzelor abuzive prin Legea nr. 193/2000 reprezentând o individualizare a normelor generale în materie de nulitate pentru lipsa cauzei sau cauză ilicită. În ce privește comisionul de acordare, la care se referă art. 8.1 din contractul de credit, s-a învederat că acesta reprezintă 2% din valoarea împrumutului, or nu au fost circumstanțiate elementele care permit băncii a solicita și încasa o asemenea sumă, nefiind indicate criteriile avute în vedere, iar clauza a fost stipulată numai în favoarea instituției de credit, fără a da consumatorului posibilitatea de a verifica modul de calcul al comisionului, respectiv dacă valoarea sa era justificată, necesară și proporțională contraprestației, suma percepută neputând fi justificată nici prin trimiterea la cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit, caracterul abuziv al clauzei în discuție fiind întărit și prin aceea că suma reprezentând comisionul a fost percepută raportat strict la valoarea creditului și nu la volumul și complexitatea documentației de acordare a împrumutului.
Relativ la solicitarea de precizare și actualizare a convenției, s-a reliefat că principiul solidarismului contractual se impune atât în ce privește conținutul actului juridic, cât și raportat la comportamentul părților, așa încât libertatea contractuală își găsește limita în legătura de solidaritate dintre părți, fiind necesară concilierea intereselor divergente, sens în care urmează a fi avute în vedere principiul proporționalității și al coerenței, în baza cărora se impune restabilirea echilibrului contractual. Astfel, dacă împrumutatul și-a asumat riscurile creșterii indicatorului de referință LIBOR, banca, la rândul său, trebuie să fi avut în vedere riscurile derivând din scăderea aceluiași indicator, motiv pentru care singura modalitate prin care se poate asigura respectarea exigențelor solidarismului contractual se referă la determinarea dobânzii, respectiv micșorarea sau majorarea acesteia prin raportare la evoluția LIBOR față de momentul încheierii contractului, luând în considerare marja fixă a băncii de la acea dată, aceste susțineri găsindu-și fundamentul în reglementarea art. 9 ind. 3 lit. g) pct. 3 din O. G. nr. 21/1992. Ca atare, singura formulă de variație a dobânzii acceptată de părți la momentul încheierii convenției este cea cuprinzând marja fixă a băncii de la acea dată, plus indicele de referință LIBOR 3M, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, modificarea dobânzii urmând a se produce atât în sens crescător, cât și descrescător, în funcție de variațiile indicelui de referință LIBOR. Referitor la recalcularea dobânzii și obligarea pârâtei la restituirea sumelor reținute fără just titlu, s-a reliefat că dobânda este, în realitate, suma dintre marja băncii și valoarea indicelui de referință LIBOR 3M, or, deși pe parcursul derulării convenției evoluția indicatorului a cunoscut și un traseu descendent, nu s-a procedat la modificarea dobânzii, deși clauza contractuală o impunea, fiind astfel rupt echilibrul contractual, singura modalitate în care interesele pot fi reconciliate fiind aceea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor reținute nejustificat, respectiv de recalculare pe viitor a nivelului dobânzii percepute, cu luarea în seamă a marjei fixe a băncii, în valoarea de la data încheierii contractului de credit, plus valoarea indicelui de referință LIBOR CHF 3M, fiind necesar a fi avut în vedere singurul criteriu obiectiv, variabil independent de voința părților, anume evoluția indicelui de referință, dobânda urmând a fi calculată LIBOR CHF 3M plus marja fixă, care va rămâne neschimbată pe toată durata contractului. În ce privește pretențiile deduse judecății, s-a învederat că s-a avut în vedere evoluția indicelui de referință, fiind necesar a fi evidențiată dobânda percepută în plus de către bancă, iar relativ la comisionul de acordare, s-a subliniat că acesta a fost calculat și încasat în sumă fixă, fiind reținut chiar la data creditării contului. Raportat la aplicabilitatea O. U. G. nr. 50/2010, s-a reiterat aspectul că s-a refuzat semnarea actului adițional propus de bancă, acesta fiind oricum manifestarea de voință a unei singure părți și, ca atare, nu poate produce efecte, iar în baza art. 95 din O. U. G. nr. 50/2010, acest act normativ nu este incident în cazul contractelor în curs de derulare, consimțământul tacit având în vedere numai clauzele care respectă legea, or în situația de față acesta nu poate fi presupus în mod valabil.
În drept, au fost invocate dispozițiile C. Civ. și ale Legii nr. 193/2000.
În probațiune s-au depus copii după următoarele înscrisuri: calcul dobândă, contract de credit, scadențar (f. 22-47).
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Pârâta a depus întâmpinare la data de 11.06.2015, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj-N., excepția netimbrării cererii, excepția lipsei de interes unită cu excepția lipsei de obiect, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În motivarea întâmpinării s-a arătat în esență că, în realitate, odată intrată în vigoare O. U. G. nr. 50/2010, s-a conformat cerințelor impuse de legiuitor și a propus reclamantei actul adițional conținând formula de calcul a dobânzii marja plusLIBOR, aceasta acceptând, însă solicitarea formulată nu poate fi primită întrucât ar presupune ca una dintre părți să fie obligată a încheia un contract, ceea ce nu poate fi acceptat, fiind necesar acordul în acest sens al ambelor părți, instanța neavând posibilitatea de a se substitui voinței cocontractanților, impunând băncii obligația de a încheia o convenție în anumite condiții. s-a apreciat de către pârâtă că unitățile bancare nu prestează servicii de interes public și nu dețin monopol de activitate, așadar consumatorii au posibilitatea de a alege acele produse care satisfac cerințele lor, or aceștia au semnat contractele de credit, ceea ce presupune, în mod rezonabil, că au cunoscut conținutul lor, chiar instanța europeană stabilind că, deși organele jurisdicționale naționale trebuie să excludă aplicarea unei clauze contractuale abuzive, totuși, nu le pot modifica conținutul. Așadar, s-a evidențiat că nu este posibilă constatarea nulității actului juridic civil, ci numai evaluarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, având drept consecință eliminarea lor, fără a fi posibilă modificarea convenției de către judecător sau restituirea sumelor achitate în temeiul contractului, în cauză reclamanta nepropunând o altă formă a actului juridic, neprecizând în ce sens dobânda nu ar fi fost negociată, nedemonstrând dezechilibrul semnificativ creat și nerăsturnând prezumția bunei credințe. Raportat la solicitarea de restituire a sumelor achitate, s-a învederat că acestea au fost avansate în baza unui contract valabil încheiat, fiind aplicabile prevederile art. 969 din C. Civ., iar referitor la comisionul de acordare, s-a subliniat că plata sa nu s-a realizat în baza unor clauze ilegale. În acest sens, s-a relevat că nu ar fi necesar și nici posibil ca serviciile pentru care a fost perceput acest comision să fie individualizate în toate contractele de credit, dat fiind că au legătură cu activitatea internă a băncii, cu operațiunile pe care diverse servicii le îndeplinesc, fiind inițiată o întreagă procedură ce implică resurse de personal, de timp și capital, fiind asigurate o gamă întreagă de servicii, de la primirea cererii și verificarea documentației depuse până la examinarea condițiilor necesare, or acestea profită clientului și este normal ca și costurile să fie suportate de acesta. Totodată, s-a arătat că, după accesarea împrumutului, se impun a fi derulate activități de gestionare, care presupun alte costuri și resurse, or comisionul de acordare reprezintă o cheltuială aferentă unui serviciu prestat de bancă în favoarea beneficiarului, fiind precis determinat și acceptat de client, așadar datorat în baza principiului enunțat de art. 969 din C. Civ. Pe de altă parte, s-a apreciat că în litigiul de față nu pot fi luate în considerare dispozițiile art. 1271 din C. Civ., oricum nefiind îndeplinite cerințele impreviziunii, care să justifice intervenția instanței de judecată în derularea convenției și, totodată, s-a subliniat că, de fapt, comisionul de acordare reprezintă un element al prețului contractual, stabilirea sa fiind clară și fără echivoc, așadar acesta este exceptat de la examinarea caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, s-a evidențiat că perceperea unui comision de acordare nu asigură furnizorului o poziție superioară și nu determină un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților pe durata derulării actului juridic, consumatorul acceptând plata acestuia și determinând nașterea raportului juridic obligațional.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 205 și urm. C.pr.civ., Legea nr. 193/2000, art. 969 C.civ., Legea nr. 289/2004, O.U.G. nr. 174/2008, O.U.G. nr. 50/2010.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 23.06.2015, reclamantul a invocat decăderea pârâtei din dreptul de a depune întâmpinare, aplicarea art. 14 Legea nr. 193/2000 și respingerea excepțiilor invocate de pârâtă.
În ședința publică din data de 23.06.2015 instanța a respins excepția necompetenței teritoriale, excepția nelegalei timbrări, excepția prescripției extinctive, invocate de pârâtă prin întâmpinare și a calificat ca fiind apărări de fond excepția lipsei de interes, de obiect și de inadmisibilitate, invocate de pârâtă prin întâmpinare.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și materialul probator existent la dosarul cauzei, instanța reține următoarele:
În fapt, din cuprinsul contractului credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_ din data de 04.07.2008, între O. Bank România SA, prin Sucursala Cluj și reclamant, în calitate de împrumutat, a intervenit un acord în baza căruia se furniza acesteia din urmă un credit în sumă de 40.000 CHF, pe o perioada 360 luni, în baza art. 3 din convenția încheiată.
Potrivit art. 5.2 din contract, dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii, putând fi modificată unilateral de bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără consimțământul clientului, care în temeiul art. 6.1. lit. a și lit. b are obligația de a achita o taxă analiză dosar și un comision de acordare de 2%, perceput o singură dată din valoarea creditului, iar conform art. 6.3 din contract, pe parcursul derulării contractului, banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul clientului.
În drept, instanța reține că, așa cum dispune art. 95 alin. (1) din O. U. G. nr. 50/2010, în forma în vigoare anterior modificării aduse de pct. 39 al art. I din Legea nr. 288/2010, Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență, iar în baza alin. (2) din cadrul aceluiași act normativ, Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, așadar, după cum se poate observa din cuprinsul dispozițiilor legale anterior redate, legiuitorul a stabilit, inițial, că reglementarea O. U. G. nr. 50/2010 era aplicabilă inclusiv în ce privește contractele de credit aflate în executare la data intrării sale în vigoare, or convenția perfectată între reclamantă și O. Bank România SA fusese încheiată la 04.07.2008. În consecință, în atare circumstanțe, exista, în sarcina creditorului, obligația de a asigura conformitatea contractului cu dispozițiile actului normativ adoptat, pe calea unor acte adiționale, într-un termen de 90 de zile de la . O. U. G. nr. 50/2010, care, în cuprinsul art. 2 alin. (1), stabilea domeniul său de incidență inclusiv prin referire la contracte de credit garantate cu ipotecă sau cu un drept asupra unui bun imobil.
Cu toate acestea, în ce privește litigiul de față, trebuie constatat că, deși pârâta a susținut, în cuprinsul întâmpinării, că banca s-a conformat cerințelor impuse de legiuitor, totuși, este de reținut că, în realitate, nu s-a făcut dovada de către pârâtă, în sensul art. 249 din C. proc. civ., că un atare act adițional la contractul inițial ar fi intervenit în mod real între părți, nefiind depuse înscrisuri în acest sens și, pe de altă parte, nu poate fi omis că, așa cum a susținut reclamantul, acesta nu ar fi semnat un asemenea act, or, în atare circumstanțe, instanța conchide că este posibilă evaluarea caracterului abuziv al clauzelor 5.2, 6.1, 6.2 din contractul de credit, referitoare la rata dobânzii și comisionul de acordare. În acest context, este de subliniat că nu poate fi primită alegația pârâtei în sensul că reclamantul ar fi fost de acord cu modificările operate potrivit legii, de vreme ce nu s-a produs vreo probă din care să reiasă că s-ar fi încercat adoptarea unui act adițional în vederea aducerii la îndeplinire a obligației stabilite de art. 95 alin. (1) din O. U. G. nr. 50/2010 sau că reclamantul ar fi fost într-adevăr informată în acest sens. Pe de altă parte, instanța constată că, de fapt, este exclusă existența unei acceptări tacite din partea consumatorului a vreunui act adițional la contractul inițial, potrivit art. 95 alin. (5) din O. U. G. nr. 50/2010, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada demersurilor efectuate în vederea încunoștiințării consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale, așa cum impunea art. 95 alin. (3), iar Legea nr. 288/2010 a intervenit la un moment la care contractul de credit perfectat era deja în curs de derulare, inclusiv la data la care a intrat în vigoare O. U. G. nr. 50/2010. În fine, în aceste condiții este cert că susținerea pârâtei, legată de incidența în cauză a art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, este neîntemeiată, de vreme ce nu se poate discuta, de fapt, despre existența unui act adițional nesemnat și care ar fi fost acceptat tacit de către reclamant.
Ori, față de aceste motive, instanța consideră necesară stabilirea cu titlu definitiv al conținutului contractului fără a lăsa loc de alte interpretări date de lipsa unui act adițional și modalitate de desfășurare a relațiilor contractuale sub aspectul calculului dobânzii datorate de client, sens în care reține caracterul neîntemeiat al excepțiilor de obiect și de interes, calificat drept apărări de fond.
Trebuie subliniat faptul că, actul adițional nr. 1/28.09.2010 la contractul de credit în discuție nu prezintă nicio relevanță, având în vedere că, acesta nu se referă la elementele suspuse analizei din cadrul art. 5.2, art. 6.3 și art. 6.1 din contract (f. 33-34).
Sub aspectul cererii de constatare ca fiind abuzive, cu consecința nulității lor, a clauzelor contractuale privind stabilirea nivelului dobânzii, instanța arată că pretențiile reclamantului derivă dintr-o convenție de credit, perfectată între un profesionist, ce a acționat în cadrul activității sale obișnuite și un consumator, respectiv reclamantul, ce a contractat în calitatea sa de persoană fizică, în afara oricărui cadru autorizat, profesional sau comercial, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, trebuie concluzionat că în litigiul de față urmeză a primi aplicare dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, ce transpune în dreptul intern normele Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993. Mai mult decât atât, ținând seama de aspectul că legea națională a preluat dispozițiile dreptului Uniunii Europene în materie, instanța observă că este necesar a fi avută în vedere și jurisprudența Curții de Justiție, în interpretarea unor prevederi ale Directivei 93/13/CEE, sens în care apreciazǎ cǎ sunt relevante statuǎrile Curții de la Luxembourg din Hotărârea pronunțată la 27 iunie 2000, în cauza Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C - 240/98 și C - 244/98, pct. 26, în sensul cǎ obiectivul urmărit de articolul 6 din directivǎ nu ar putea fi atins dacă acești consumatori ar fi obligați să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unei clauze contractuale și cǎ nu poate fi asiguratǎ o protecție efectivǎ a consumatorului decât dacǎ instanței naționale i se recunoaște dreptul de a analiza din oficiu o astfel de clauză, Curtea fiind tranșantǎ prin Hotărârea pronunțată în cauza Pannon GSM Zrt, C - 243/08, pct. 35, în care a reliefat aspectul că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens; atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplicǎ, exceptând cazul în care consumatorul se opune, rațiunea instituirii unui asemenea mecanism fiind anterior relevată de Curte, în Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostazo Claro, C - 168/05, pct. 38, unde s-a evidențiat cǎ natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția garantată de directivă consumatorilor justifică obligația instanței naționale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale și, prin aceasta, de a suplini dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor. Așadar, luând în considerare jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum decurge din hotărârile mai sus citate, instanța apreciază că, față de specificul litigiului de față, care opune un profesionist comerciant unui consumator, se justificǎ evaluarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale avute în vedere de către reclamantă, Curtea de la Luxembourg stabilind chiar obligația judecătorului național de a realiza o asemenea evaluare, chiar și din oficiu, or în asemenea circumstanțe este cert că nu poate fi primită susținerea pârâtei, privind inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, consumatorul având posibilitatea de a sesiza direct și nemijlocit instanța de judecată, după cum reiese, indeniabil, din chiar reglementarea art. 14 din actul normativ menționat.
Din această perspectivă, este de reținut, cu titlu preliminar, că potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data de 03.08.2007, când a fost încheiat contractul de credit ( f. 21 ), Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în vederea examinǎrii împrejurǎrii dacǎ o anumitǎ stipulație contractuală prezintă acest caracter urmând a fi luate în considerare dispozițiile art. 4 alin. (1) din cadrul aceluiași act normativ, conform cărora O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, respectiv prevederile alin. (2) din cuprinsul aceluiași articol, în baza cărora O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Pe de altă parte, este de observat că, așa cum rezultǎ din art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, anexa pe care actul normativ menționat o cuprinde redă, cu titlu exemplificativ, clauze considerate ca fiind abuzive, printre acestea numărându-se și cea prevăzută de alin. (1) lit. a) din anexa legii, ce se referǎ la ipoteza în care stipulațiile contractuale dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
Raportat la prezentul litigiu, în lumina argumentelor ce vor fi expuse în continuare, instanța apreciază că prevederile art. 5.2 și 6.3 din convenția perfectată prezintă un caracter abuziv, clauzele în discuție nefiind de natură a produce efecte juridice asupra consumatorului, în baza art. 6 din Legea nr. 193/2000.
În acest sens, instanța reține, pe de o parte, că stipulațiile contractuale în temeiul cărora s-a determinat modalitatea de calcul a ratei dobânzii nu au fost negociate, în realitate, în mod direct cu reclamantul - consumator, care nu a avut posibilitatea de a influența conținutul lor, fiind vorba de un model de contract tipizat, utilizat în mod curent de unitatea bancară, în contextul derulării activității sale, ce a fost remis împrumutatului doar spre semnare, așadar sunt în discuție prevederi contractuale standard, preformulate, care se includ în categoria avută în vedere de legiuitor în contextul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care, definind clauzele considerate ca nefiind negociate direct cu un consumator, se referă, cu titlu exemplificativ, tocmai la contractele standard preformulate. În consecință, cum însuși legiuitorul trimite la categoria menționată, trebuie considerat că și clauzele de la art. 5.2 și art. 6.3 nu au fost direct negociate cu beneficiarul împrumutului, aceasta independent de aspectul că, în mod concret, consumatorul s-a bucurat de opțiunea de a încheia sau nu contractul cu unitatea bancară. Astfel, împrejurarea aici menționată nu ar putea nicidecum înlătura realitatea că, în măsura în care dorea să beneficieze de prestații specifice din partea împrumutătorului, consumatorul s-a văzut nevoit să accepte în . de acesta cu privire la modalitatea de determinare a dobânzii, fiind în prezența unei simple adeziuni raportat la clauzele menționate, fără a fi existat posibilitatea reală de a negocia conținutul acestor stipulații. De altfel, facultatea împrumutatului de a renunța la semnarea contractului, în cazul în care nu ar fi acceptat clauzele referitoare la rata dobânzii, nu poate fi considerată ca reprezentând o posibilitate efectivă de negociere, câtă vreme aceasta presupune că opinia consumatorului asupra unei clauze ar putea fi direct expusă profesionistului și ar exista și o probabilitate rezonabilă ca, în urma discuțiilor purtate, să se ajungă la o modificare a clauzei, or nu aceasta este situația în litigiul de față. Mai mult decât atât, instanța constată că, așa cum rezultă din reglementarea art. 4 alin. (3) teza I din Legea nr. 193/2000, Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, deci este lipsită de relevanță împrejurarea că părțile convenției de credit au individualizat valoarea împrumutului și perioada pentru care acesta urma a fi acordat, de vreme ce o negociere nu s-a mai purtat cu privire la criteriile de calcul ale dobânzii variabile datorate. Totodată, nu poate fi omis că, în baza art. 4 alin. (3) teza a II a din Legea nr. 193/2000, Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, or în cauza de față pârâta nu a propus și nici nu a administrat dovezi din care să reiasă că, în realitate, ar fi fost convenite, în urma unei libere negocieri, și clauzele de la art. 5.2 și art. 6.3 din contractul perfectat. În acest sens, instanța apreciază, așadar, că nu pot fi avute în vedere alegațiile pârâtei, potrivit cărora nu s-ar fi propus o altă formă a convenției, care să fi fost refuzată, câtă vreme, după cum s-a reliefat și anterior, legiuitorul a înțeles să instituie în sarcina comerciantului obligația de a aduce probe concrete în sensul negocierii reale a clauzelor în discuție, or acestea nu a fost propuse în cauza de față.
Pe de altă parte, referitor la cerința stabilită de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, necesară pentru constatarea caracterului abuziv al unei stipulații contractuale, care privește aspectul că aceasta trebuie să determine, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța apreciază că aceasta trebuie să fie considerată ca întrunită și în litigiul de față. Astfel, nu poate fi omis că, așa cum rezultă din clauza 5.2, rata dobânzii este varaiabilă în conformitate cu politica băncii, așadar nu sunt stabilite criterii precise, neechivoce, previzibile pentru consumatorul mediu, în raport de care să se poată aprecia, în mod rezonabil, modalitatea în care va interveni evoluția ratei dobânzii, aceasta depinzând, în realitate, de manifestarea de voință unilaterală a comerciantului, plasat într-o poziție de certă superioritate față de consumatorul aflat în situația de a accepta condițiile împrumutătorului, chiar dacă acestea puteau fi de natură a-l prejudicia. Totodată, nu poate fi omis că, după cum s-a evidențiat și anterior, reclamantul s-a angajat a restitui suma acordată cu titlu de credit, îndatorându-se a achita și dobânda la zi, or, în atare circumstanțe, apare evidentă împrejurarea că banca și-a conferit, prin stipulații standard, nenegociate, posibilitatea de a interveni chiar în ce privește una dintre prestațiile esențiale ale împrumutatului, conducând la crearea unui dezechilibru semnificativ între cocontractanți. În același sens, nu poate fi omis că, de fapt, modalitatea extrem de vagă, lacunară, neinteligibilă în care a fost redactată clauza 5.2 este de natură a întări concluzia anterioară a instanței, de vreme ce în cadrul stipulației menționate nu se determină, de fapt, variabilitatea dobânzii prin raportare la aplicarea unor indici de referință concret și precis individualizați, ci numai se stabilește posibilitatea revizuirii ratei în funcție de valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, or aceasta permite, în realitate, unității bancare să treacă la modificarea unilaterală a dobânzii, în baza dreptului rezervat, fără a exista un cadru previzibil în acest sens și dincolo de orice manifestare de voință din partea consumatorului. În consecință, instanța apreciază că, în prezentul litigiu, se identifică clauza abuzivă prezentată cu titlu exemplificativ în anexa Legii nr. 193/2000, la alin. (1) lit. a), ce se referǎ la ipoteza în care stipulațiile convenționale dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, or este cert că unitatea bancară a trecut la modificarea ratei dobânzii în temeiul dreptului rezervat prin această clauză, fără a exista justificări concrete, individualizate în mod precis prin actul juridic perfectat și fără a exista vreun acord al consumatorului, intervenția comerciantului fiind unilaterală. Ca atare, concluzionând, instanța relevă că stipulațiile contractuale de la art. 5.2 prezintă caracter abuziv. În acest sens, instanța constată că sunt deosebit de relevante statuările Curții de la Luxembourg, astfel cum decurg din Hotărârea de la data de 26 februarie 2015, pronunțată în cauza C ‑ 143/13, B. M. și I. O. M., pct. 73, potrivit cărora Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, or, în mod evident, condițiile de transparență nu sunt întrunite raportat la clauzele 5.2 și 6.3 din contract.
În fine, precizări suplimentare se impun din perspectiva elementului că, fără îndoială, dobânda datorată în baza unui contract de credit se circumscrie, în sens larg, obiectului convenției, or în baza art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, aceste dispoziții fiind necesar a fi luate în considerare, prin aplicarea principiului interpretării armonioase, la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene se referă în Hotărârea de la data de 30 aprilie 2014, în cauza C ‑ 26/13, Kásler, pct. 64, chiar dacă Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit ( f. 21 ), nu conținea, inițial, prevederi similare. Cu toate acestea, este cert că, în ipoteza în care anumite clauze care se referă la prestațiile esențiale ale părților, definind deci obiectul contractului, nu ar fi redactate de așa manieră încât să satisfacă cerințele de claritate și precizie, inclusiv asemenea stipulații convenționale sunt susceptibile de a forma obiectul evaluării din perspectiva caracterului lor abuziv, după cum a relevat Curtea de la Luxembourg prin aceeași Hotărâre din 30 aprilie 2014, în cauza C ‑ 26/13, Kásler, pct. 61 - 62, or s-a evidențiat deja că, în realitate, clauzele de la art. 5.2 și 6.3 prezintă o redactare deficitară, prin modalitatea vagă, imprecisă în care se stabilește atât posibilitatea băncii de a interveni unilateral, modificând dobânda, cât și criteriile în raport de care această revizuire urma a fi realizată, interpretările susceptibile de a fi atribuite clauzei 6.2 conducând la atingerea semnificativă a echilibrului contractual normal, firesc.
Față de acestea, instanța va caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale privind modalitatea de stabilire a dobânzii din art. 5.2 și art. 6.3 din contract.
Sub aspectul cererii de constatare ca fiind abuzive, cu consecința nulității lor, a clauzelor contractuale privind comisionul de acordare – art. 6.1 lit. b, instanța reține că, în temeiul art. 6.1 din contract, pentru creditul acordat reclamantul a fost ținut la plata atât a unui taxă de analiză dosar cât și la plata unui comision de acordare. Astfel, instanța apreciază și stipulațiile ce stabileau, în sarcina reclamantului, îndatorirea de a achita comisionul de acordare prezintă un caracter abuziv, fiind îndoielnică existența unei contraprestații din partea unității bancare, care să justifice perceperea sumei menționate.
Din această perspectivă, instanța observă, în primul rând, că stipulațiile contractuale în discuție nu au fost negociate direct cu reclamantul - consumator, din aceleași considerente ce au fost examinate anterior, în contextul evaluării caracterului abuziv al clauzelor 5.2 și 6.3, așa încât nu este necesară revenirea asupra unor chestiuni similare, deja tranșate, impunându-se doar menționarea împrejurării că rămâne în discuție o clauză contractuală inserată de instituția de credit, în calitatea sa de profesionist comerciant, prin contractul standard, tipizat, remis împrumutatului numai pentru a fi semnat, fără a fi în mod real negociat, adică fără a se fi conferit reclamantei posibilitatea concretă de a putea influența conținutul clauzei, independent de libertatea sa de a accepta în . refuza perfectarea actului juridic.
În al doilea rând, raportat la cealaltă cerință instituită prin reglementarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, necesară pentru constatarea caracterului abuziv al unei stipulații contractuale, care privește aspectul că aceasta trebuie să determine, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța apreciază că aceasta trebuie să fie considerată ca întrunită și în cauza de față. Astfel, nu poate fi omis că, în realitate, cuantumul concret al comisionului de acordare era de 800 CHF, or având în vedere nivelul efectiv al creditului acordat, de 40.000 CHF se poate lesne concluziona că acesta a fost stabilit, invariabil, prin aplicarea unui procent de 2% din suma împrumutată, așadar nu se poate susține că, de fapt, ar reprezenta costul concret al serviciilor prestate de unitatea bancară în vederea acordării creditului, acestea nefiind individualizate prin referire la cuantumul împrumutului, ci la ansamblul demersurilor necesar a fi realizate în urma accesării unui credit de la o unitate bancară și la echivalentul resurselor de timp și personal implicate. Într-adevăr, instanța nu neagă că se impun a fi realizate anumite verificări, în prealabil acordării creditului, pentru a se examina întrunirea condițiilor necesare, respectiv că aceasta implică unele demersuri din partea unității bancare, însă, cu toate acestea, eforturile astfel derulate se regăsesc ulterior în acordarea efectivă a împrumutului și obținerea dobânzii aferente, pe toată durata convenției, or aceasta este de natură a acoperi inclusiv costurile inițiale de acordare. Pe de altă parte, nu poate fi pierdut din vedere elementul că reclamantului i-a fost pretins comisionul în discuție chiar la perfectarea actului juridic, or în atare circumstanțe argumentația pârâtei, în sensul că și după încheierea contractului, pe întreaga perioadă de derulare, sunt efectuate activități de către unitatea bancară, care presupun costuri specifice, nu mai poate fi luată în considerare, atâta timp cât, la data încheierii convenției, nu puteau fi rezonabil anticipate toate eforturile ce vor fi întreprinse în scopul gestionării creditului acordat. Nu mai puțin, instanța constată că, așa cum rezultă din cuprinsul art. 6.1 lit. a, împrumutatul a achitat o taxă de analizare a dosarului de credit, or, în asemenea împrejurări, este dificil de circumscris echivalentul concret al serviciilor ce ar fi fost prestate de bancă, în considerarea tuturor acestor taxe și comisioane pretinse la data perfectării contractului de credit. Prin urmare, trebuie apreciat că susținerile pârâtei, în sensul că plata comisionului de acordare ar reflecta ansamblul serviciilor prestate de bancă, atât la accesarea împrumutului și la acordarea sa efectivă, cât și pe durata derulării convenției, nu pot fi primite pentru a justifica clauza de la art. 6.1 lit. b, în realitate aceasta prezentând un caracter abuziv prin dezechilibrul creat între instituția de credit și consumator, nevoit să suporte atât costul efectiv al contractului, respectiv dobânda, cât și alte sume pentru care nu au fost clar, precis și complet individualizate serviciile furnizate de unitatea bancară. În același context, nu poate fi omis nici elementul că, deși valoarea concretă a comisionului de acordare a fost indicată în cuprinsul art. 6.1 lit. b din contract, totuși, aceasta nu implică faptul că modalitatea în care clauza a fost redactată rămâne una transparentă, în măsură a conferi consumatorului posibilitatea de a identifica, în mod rezonabil, serviciile în considerarea cărora se pretinde și achită comisionul, dat fiind că acestea nu au fost menționate în actul încheiat și nu au fost evidențiate nici criteriile în baza cărora acestea sunt susceptibile de a fi determinate, astfel că, raportat și la elementul că s-a perceput și taxa de analiză a dosarului de credit, instanța conchide că, neîndoielnic, stipulația convențională discutată prezintă caracter abuziv.
În fine, în ce privește faptul că stipulațiile referitoare la comisionul de acordare s-ar înscrie în prețul contractului, după cum a susținut pârâta, este de relevat că, așa cum a stabilit Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din data de 26 februarie 2015, pronunțată în cauza C ‑ 143/13, B. M. și I. O. M., pct. 54, ... clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „ obiectul [principal al] contractului “, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător ( a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49 - 51 ), or în ce privește comisionul de acordare, este cert că acesta nu are caracterul unui element esențial al obligației asumate de către împrumutat, dat fiind că, acesta ar fi datorat pentru creditul acordat, însăși pârâta relevând că perceperea sa ar fi justificată de ansamblul demersurilor și operațiunilor realizate de către unitatea bancară atât la accesarea creditului, cât și pe întreaga durată de derulare a contractului. Mai mult decât atât, se impune a sublinia că, în realitate, având în vedere raționamentul expus de Curte prin pct. 66 din hotărârea anterior menționată, este evident că, în realitate, clauza ce stabilește comisionul de acordare prezintă un caracter accesoriu în raport de clauzele ce definesc însăși esența raportului juridic dintre părți, așa încât este justificată evaluarea naturii sale abuzive de către instanță.
Față de acestea, instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale privind comisionul de acordare stipulat în art. 6.1 lit. b din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_ din data de 04.07.2008, iar ca urmare a constatării nulității absolute, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 800 CHF în echivalentul lei la cursul B.N.R. din data plății, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data formulării acțiunii, respectiv data de 15.04.2015 și până la plata efectivă.
Sub aspectul cererii având ca obiect precizarea și actualizarea contractului de credit, prin semnarea unui act adițional care să conțină anumite clauze minimale, respectiv recalcularea pe viitor a dobânzii percepute, instanța reține că, în ceea ce privesc efectele pe care le determină constatarea, de către instanța legal învestită, a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract perfectat între un profesionist comerciant și un consumator, este de relevat că, așa cum dispune art. 6 din Legea nr. 193/2000, Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, așadar legiuitorul stabilește, în mod explicit, efectele asociate constatării de către instanță a caracterului abuziv al unor clauze contractuale, respectiv lipsirea lor de efecte juridice, această dispoziție prezentând caracter imperativ, de vreme ce interesul protejat este unul general, ce transcede interesul individual al consumatorului, după cum a stabilit și Curtea de la Luxembourg, prin Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostazo Claro, C - 168/05, pct. 36. Prin urmare, de principiu, ulterior eliminării clauzelor abuzive contractul rămâne în ființă și poate continua, cu acordul consumatorului, fără a exista posibilitatea ca anumite obligații să fie impuse acestuia în baza stipulațiilor având natura menționată.
Pe de altă parte, deși este certă împrejurarea că, ulterior constatării prin hotărâre definitivă a caracterului abuziv al unor clauze din contractul încheiat între consumator și profesionistul comerciant, acestuia din urmă îi revine obligația ca, pe calea negocierii individuale, să convină cu cealaltă parte cadrul concret în care se vor derula, în viitor, relațiile convenționale, totuși, aceasta nu poate nicidecum conduce la concluzia că acordul de voințe ce se impune a interveni între comerciant și consumator ar putea fi suplinit prin hotărârea instanței de judecată, care să traseze, pe această cale, anumite condiții în care se vor desfășura raporturile ulterioare dintre părți, în absența unui acord explicit al acestora, în caz contrar ajungându-se la situația în care ar fi profund nesocotit principiul libertății contractuale, ce decurge din însăși reglementarea art. 942 din C. Civ. 1864, în baza căruia Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic. Pe de altă parte, nu poate fi omis că, în baza art. 5 din C. Civ. 1864, Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, deci chiar legiuitorul consacră, indirect, libertatea contractuală, recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, desigur, cu respectarea limitelor date de ordinea publică și bunele moravuri, după cum a rezultat din textul redat anterior, or chiar și în situația în care într-un contract s-ar fi stipulat clauze abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ceea ce presupune, în mod necesar, că s-a adus atingere ordinii publice, totuși, aceasta nu ar putea implica o concluzie în sensul că, dincolo de eliminarea stipulațiilor convenționale în discuție, urmare a constatării caracterului lor abuziv de către instanță, aceasta ar fi abilitată a interveni, conturând cadrul în care relațiile dintre părți se vor manifesta în viitor. Așadar, inițiativa creării sau modificării raporturilor juridice contractuale aparține, cu excepțiile strict și limitativ prevăzute de lege, numai părților, acestora neputându-le fi impusă, de principiu, derularea unei convenții în alte circumstanțe decât cele stabilite de comun acord, or în materia clauzelor abuzive Legea nr. 193/2000 nu conține nicio dispoziție care să confere instanței posibilitatea de a interfera în contractul perfectat, ulterior constatării incidenței dispozițiilor art. 4 alin. (1) și 6 din actul normativ menționat.
În același context, trebuie subliniat că, de fapt, o asemenea orientare este confirmată și prin jurisprudența Curții de la Luxembourg, care a evidențiat, în Hotărârea pronunțată la data de 30 aprilie 2014, în cauza C ‑ 26/13, Kásler, pct. 77, 79 și 82, că ... articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze ( Hotărârea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 73 ), respectiv că ... în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori ( Hotărârea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 69 ), aceasta spre deosebire de cazul în care ar opera înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție națională cu un caracter supletiv, conformă cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive. Așadar, este cert că, în situația în care instanța națională ar proceda, în absența unei dispoziții legale supletive care să poată fi aplicabilă în cauză, la modificarea contractului, fără ca înseși părțile să convină într-un asemenea sens, s-ar ajunge la ipoteza în care, de fapt, obiectivul urmărit de art. 7 din directivă nu ar mai putea fi realizat, fiind necesar ca soluția identificată să nu rămână una particulară, ci să garanteze interesul general al consumatorilor de a se evita utilizarea, de către profesioniști, a unor clauze abuzive în contractele pe care le perfectează în desfășurarea activității lor obișnuite. În consecință, după opinia instanței, solicitările reclamantei de precizare și actualizare a contractului de credit, prin semnarea unui act adițional care să conțină anumite clauze minimale, respectiv de recalculare pe viitor a dobânzii percepute, după formula evidențiată de reclamantă, individualizate în cuprinsul petitelor b. și c. din cererea de chemare în judecată, sunt neîntemeiate, pârâtei revenindu-i însă obligația de a negocia pe marginea clauzelor contractuale înlăturate ca urmare a constatării caracterului lor abuziv, însă aceasta nu implică împrejurarea că organul jurisdicțional s-ar putea substitui voinței părților contractante, fapt ce nu poate fi acceptat, iar instanța nici nu negociază în numele părților și pentru acestea, nefiind învestită cu asemenea atribuții, care exced în mod evident funcției sale de realizare a justiției, în baza art. 126 alin. (1) din Constituție.
Pe de altă parte, instanța apreciază că invocarea unor principii conturate doctrinar în materia dreptului contractelor, precum solidarismul, proporționalitatea și coerența în convenții, nu pot constitui argumente care să justifice o intervenție a organului jurisdicțional în planul intereselor părților decurgând din actul juridic perfectat, care, deși cuprinde clauze abuzive, odată ce acestea au fost constatate ca atare și eliminate, nemaifiind în măsură a produce efecte juridice asupra consumatorului, prezintă caracter obligatoriu pentru părțile sale, în baza art. 969 alin. (1) din C. Civ. 1864, iar orice modificare poate fi realizată numai pe calea acordului liber al cocontractanților. De altfel, este de observat că, în cuprinsul convenției încheiate între reclamantă și unitatea bancară s-a stipulat în mod clar că actul juridic poate fi modificat numai printr-un act adițional scris ( art. 17.1 ), or tocmai aceasta este calea ce trebuie urmată și în cauza de față, respectiv în urma unor negocieri efective să se ajungă la un conținut al clauzelor considerate ca fiind abuzive care să fie conform reglementării legale aplicabile, numai într-o asemenea modalitate putându-se ajunge la restabilirea echilibrului contractual. În acest sens, este de subliniat că, în măsura în care instanța ar interveni, la solicitarea reclamantului, dispunând obligarea pârâtei la precizarea și actualizarea convenției, prin încheierea unui act adițional, în condițiile pretinse de aceasta, respectiv la recalcularea dobânzii pentru viitor, după o anumită formulă, aceasta ar presupune, în mod cert, ca uneia dintre părți să îi fie impusă voința exclusivă a celeilalte, prin mijlocirea organului jurisdicțional, or acest fapt nu poate fi acceptat, numai cocontractanții fiind în măsură a trasa cadrul în care se vor derula raporturile ulterioare decurgând din contractul încheiat.
Raportat la susținerile reclamantei legate de inexistența unui consimțământ valabil la perfectarea convenției, ce împiedică aplicarea principiului forței obligatorii a contractului, instanța constată, într-adevăr, că cerința amintită se numără printre condițiile generale esențiale de fond pentru validitatea actului juridic civil, potrivit art. 948 pct. 2 din C. Civ. 1864, aceasta presupunând că, în mod cumulativ, consimțământul provine de la o persoană cu discernământ, este exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, este în mod adecvat exteriorizat și nu este afectat de vreun viciu, respectiv eroare, dol sau violență, or în litigiul de față nu s-au individualizat circumstanțele concrete din care ar decurge lipsa consimțământului și nici nu s-a evidențiat care dintre cele patru elemente nu ar fi îndeplinite, astfel că instanța apreciază că ansamblul alegațiilor în acest sens ale reclamantului sunt nejustificate.
Pe de altă parte, în contextul în care în care reclamantul a beneficiat de suma acordată cu titlu de împrumut, pe care o restituie în prezent, trebuie subliniat că există dificultăți concrete în a se identifica cadrul și modul în care s-ar fi manifestat pretinsa inexistență a unui consimțământ valabil, iar alegația în sensul că, la data perfectării actului juridic, ar fi fost indusă ideea că dobânda prezintă caracter variabil prin referire la indicele obiectiv LIBOR CHF nu a rezultat din probele administrate în cauză, reclamanta având sarcina de a și proba afirmațiile sale, conform art. 249 din C. proc. civ.
Concluzionând, instanța apreciază că, raportat la principiul libertății contractuale și a forței obligatorii a actului juridic civil, decurgând din reglementarea art. 5, 942 și 969 alin. (1) din C. Civ. 1864, intervenția organului jurisdicțional în planul raportului juridic născut prin acordul de voințe al părților nu este posibilă în absența unei dispoziții speciale și exprese în acest sens, așa încât capătul de cerere privind precizarea și actualizarea contractului de credit, prin semnarea unui act adițional la acesta, vor fi respinse ca neîntemeiate.
În ce privește capătul de cerere referitoare la obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.664,24 CHF, instanța apreciază că, în mod indeniabil, organul jurisdicțional nu se substitui voinței părților contractante, nu negociază în numele acestora și pentru acestea, astfel că, în lipsa unei înțelegeri în acest sens, nu poate dispune restituirea vreunei sume care ar reprezenta diferența dintre valorile percepute în baza clauzelor abuzive și sumele pe care ar fi putut să le pretindă banca, cu titlu de dobândă, în ipoteza în care clauzele referitoare la aceasta ar fi respectat exigențele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Ca atare, revine părților obligația de a trece la negocieri efective, în special din partea pârâtei, astfel încât, odată eliminate clauzele abuzive și convenit cadrul în care se va derula în viitor contractul, să se stabilească și sumele care se impun a fi restituite, întrucât ar fi fost avansate în temeiul clauzelor având caracterul menționat. În al doilea rând, nu poate fi omis că, deși reclamanta a pretins că suma ce ar fi datorată de pârâtă s-ar ridica la un nivel de 5.664,24 CHF, în realitate, întinderea efectivă a creanței pretinse nu a fost probată în condițiile art. 249 din C. proc. civ., după aprecierea instanței nefiind suficiente simplele calcule ce ar fi fost efectuate de către reclamantă, determinarea implicând, în mod cert, cunoștințe de specialitate. Pe de altă parte, trebuie evidențiat că acest nivel concret al sumelor ce ar fi fost avansate în plus, în temeiul clauzelor abuzive de la art. 5.2, 6.3 din contract, a fost individualizat de către reclamantă având în vedere cuantumul dobânzii care, după opinia sa, ar fi trebuit aplicat, or după cum s-a relevat anterior, numai părților, de comun acord, le revine sarcina de a stabili clauze care să reflecte voința lor comună și care să respecte exigența ce decurge din reglementarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. În acest sens, instanța apreciază că nici pârâtei nu îi poate fi impusă de organul jurisdicțional o anumită modalitate de determinare a dobânzii variabile, aceasta urmând a fi stabilită prin negociere cu reclamanta și, ca atare, nu poate fi dispusă nici restituirea vreunei sume, al cărei cuantum ar fi, de fapt, individualizat în mod arbitrar, sens în cererea va fi respinsă ca neîntemeiată.
În temeiul art. 453 alin. 1 și 2 C.pr.civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere acest temei juridic și culpa procesuală a pârâtei, precum și împrejurarea că reclamantul pentru a promova și susține prezenta acțiune a achitat onorariul avocațial în cuantum de 930 lei (f. 20, 21), precum și faptul că, în mare parte acțiunea reclamantului a fost admisă, instanța consideră întemeiat în totalitate cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, sens în care, va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 930 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge, ca neîntemeiate excepția necompetenței teritoriale, excepția nelegalei timbrări, excepția prescripției extinctive, invocate de pârâtă prin întâmpinare.
Califică ca apărări de fond excepția lipsei de interes, de obiect și de inadmisibilitate, invocate de pârâtă prin întâmpinare.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul M. A. cu domiciliul procesual ales la S.C.A. P. & S. în Cluj-N., ., jud. Cluj în contradictoriu cu pârâta O. F. SOLUTIONS BV prin mandatar O. BANK ROMÂNIA S.A. cu sediul în București, Calea Buzești, nr. 66-68, Sector 1.
Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale privind dobânda datorată de împrumutat și privind comisionul de acordare stipulate în art. 5.2, art. 6.3 și art. 6.1 lit. b din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C2204/1000/_ din data de 04.07.2008.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 800 CHF în echivalentul lei la cursul B.N.R. din data plății, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data formulării acțiunii, respectiv data de 15.04.2015 și până la plata efectivă.
Respinge restul capetelor de cerere, ca neîntemeiate.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 930 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Apelul și motivele de apel se depun la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțată în ședință publică, azi, 07 iulie 2015.
JUDECĂTOR,GREFIER,
ȘOIMIȚA-B. TRIFANCARMEN O.
Red.Dact/S.B.T./C.O./4 ex./24.07.2015
| ← Somaţie de plată. Sentința nr. 7246/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA | Pretenţii. Sentința nr. 7347/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA → |
|---|
