Pretenţii. Sentința nr. 3254/2014. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3254/2014 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 24-03-2014 în dosarul nr. 25991/212/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C.
SECTIA CIVILĂ
OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL NR. 3047
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3254
Ședința Camerei de Consiliu din data de 24 martie 2014
Instanța de judecată constituită din:
Președinte: C. D.
Grefier: S. P.
Pe rol soluționarea cauzei civile privind pe reclamanta . în contradictoriu cu pârâtul B. G. G., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința Camerei de consiliu se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
În temeiul dispozițiilor art. 1027 coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. j și art. 107 Cod procedură civilă, instanța constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Instanța încuviințează ca fiind utilă cauzei proba cu înscrisurile aflate la dosar și, în raport de acestea, constată terminată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 26.09.2013 sub nr._ reclamanta S.C. T. T. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B. G.-G. la plata sumei de 1852,32 lei reprezentând contravaloarea ratelor restante cu nr. 21-24 la contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate lunare nr._/30.03.2006, a sumei de 105,35 lei reprezentând dobânda comercială restantă, a sumei de 1852,32 lei reprezentând penalități în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere aferente ratelor restante, cuantumul penalităților fiind limitat la valoarea ratelor pentru care au fost calculate, precum și a cheltuielilor de judecată.
În susținerea în fapt a cererii, reclamanta a afirmat că între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr._/30.03.2006 cu plata în rate lunare pe o perioadă totală de 3 ani prin care pârâtul a achiziționat bunuri electrocasnice. Pârâtul a efectuat o ultimă plată la data de 06.03.2008 când a achitat rata nr. 19, precum și dobânda și penalitățile de întârziere aferente acesteia.
Reclamanta a arătat că modalitatea de calcul a dobânzii este stabilită prin art. 6 din contract iar penalitățile și modul de calcul al acestora sunt descrise la art. 7 din contract.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1025-1032 noul Cod de procedură civilă privind cererile de valoare redusă.
Reclamanta nu a solicitat dezbateri orale.
La cerere reclamanta a atașat copii de pe următoarele înscrisuri: fișă calcul debit, dobânzi și penalități, contractul de vânzare-cumpărare nr._/30.03.2006, angajament de plată al debitorului, adeverință de venit, copia cărții de identitate a acestuia.
Pârâtul nu a formulat răspuns la cererea de chemare în judecată în termenul prevăzut de art. 1029 alin. 4 C.proc.civ..
Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri.
Conform art. 1025 C.proc.civ.: „(1) Prezentul titlu se aplica atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecata și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței. (2) Prezentul titlu nu se aplica în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici în ceea ce privește răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice. (3) De asemenea, prezenta procedură nu se aplica cererilor referitoare la: a) starea civila sau capacitatea persoanelor fizice; b) drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; c) moștenire; d) insolvența, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile și a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; e) asigurări sociale; f) dreptul muncii; g) închirierea unor bunuri imobile, cu excepția acțiunilor privind creanțele având ca obiect plata unei sume de bani; h) arbitraj; i) atingeri aduse dreptului la viața privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.”
Instanța reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile titlului X din codul de procedură civilă privind cererile de valoare redusă, întrucât creanța pretinsă de reclamantă este sub nivelul de_ lei și nu este incident niciunul din cazurile de excepție prevăzute de alin. 2 și 3 ale art. 1025 C.proc.civ..
Analizând actele și lucrările dosarului,instanța reține următoarea situație de fapt:
Între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate lunare nr._/30.03.2006 prin care pârâtul a cumpărat bunuri în valoare de_,77 lei, preț pe care s-a obligat să îl achite în 24 de rate lunare, prevăzute în anexa nr. 1 la contract. Din prețul convenit de părți pârâtul nu a achitat suma de lei reprezentând 1852,32 lei reprezentând contravaloarea ratelor restante cu nr. 21-24 la contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate lunare nr._/30.03.2006 și suma de 105,35 lei reprezentând dobândă comercială restantă convenită aferentă acestor rate.
În drept, instanța constată următoarele:
Potrivit art. 969 C.civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar, conform art. 1073 C.civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației, în caz contrar fiind îndreptățit la dezdăunare.
Din ansamblul probator administrat în cauză, instanța reține că reclamanta a făcut dovada existenței convenției încheiate între părți, conform dispozițiilor art. 1169 C.civ. și art. 46 C.. baza art. 1082 C.civ., se naște prezumția de neexecutare culpabilă a obligațiilor de către pârât, fiind în sarcina acestuia probarea executării obligației, și anume plata contravalorii celor ratelor restante și a dobânzilor comerciale. În caz contrar, este antrenată răspunderea contractuală a pârâtului care și-a nesocotit obligațiile.
În acest sens, instanța reține că pârâtul nu a produs dovada îndeplinirii obligațiilor asumate prin contract, astfel încât cererea reclamantei în privința capătului de cerere privind debitul restant și dobânda comercială este întemeiat.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere în valoare de 1852,32 lei reprezentând penalități în cuantum de 1% aferent debitului neachitat, instanța constată că, potrivit mențiunilor din art. 7 alin. 1 din contract, dacă achitarea obligației lunare nu se efectuează în termen de 5 zile de la scadență, atunci, începând din ziua următoare scadenței se vor calcula penalități de întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de neplată, la valoarea debitului restant, inclusiv pentru cele 5 zile considerate marjă de întârziere.
Instanța reține că sunt aplicabile în cauză dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, care a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, având în vedere calitatea părților (comerciant, respectiv consumator, astfel cum sunt definite noțiunile prin Legea nr. 193/2000).
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În cauza C. vs. Enel CEJ a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrării pe care îl urmărește Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel că, decurgând din natura proprie a Comunității, supremația dreptului comunitar asupra celui național este o condiție sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare și - aspect deosebit de important -, indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).
În consecință, aplicarea jurisprudenței CEJ este obligatorie pentru judecătorul național.
În cauza C 243/08 (Pannon GSM Zrt.), CEJ a hotărât:
„Articolul 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.
Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul nu se opune.
Revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii principale întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. 1 din Directiva 93/13.”
De asemenea, în cauzele reunite C-240/98 – C-244/98, Curtea Europeană de Justiție a stabilit obligativitatea instanței naționale de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori și comercianți.
În ceea ce privește clauza penală stipulată la art. 7 alin. 1 din contractul nr._/30.03.2006 încheiat între părți, instanța reține că stipularea unei penalități de 1% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 365% pe an, este abuzivă, contravenind dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, modificată prin Legea nr. 65/2002, pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Anexa 1 lit. i din Legea nr. 193/2000 prevede că „sunt considerate abuzive clauzele care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant”.
Art. 7 alin. 1 din contractul nr._/30.03.2006 nu a fost negociat direct cu consumatorul, contractul încheiat între părți fiind un contract standard preformulat. Semnarea contractului de consumator nu implică dovada faptului că respectiva clauză a fost negociată, căci în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, consumatorul trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. Caracterul impus, iar nu negociat al clauzei rezultă de altfel din prezumția instituită de art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000, pe care reclamanta nu a răsturnat-o, sarcina probei privind negocierea clauzei penale revenind acesteia, potrivit art. 4 alin. 3 final din aceeași lege.
Clauza penală de 1% pe zi de întârziere obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari (respectiv o penalizare de 365% pe an) față de pagubele suferite de creditoare, care nu a dovedit faptul că acestea sunt mult mai mari decât dobânda legală anuală, ori decât randamentul oricărui plasament financiar, care este de maxim 45% pe an în situația unui plasament cu grad ridicat de risc. Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând cheltuielile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Cu toate că în condițiile art. 56 C.. izvorăsc pretențiile este un act de comerț unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianți sau liber profesioniști, pe de-o parte și consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unor norme cu caracter imperativ, menite să protejeze interesele consumatorilor.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage consecința constatării caracterului abuziv al clauzei penale, ce are ca efect lipsirea de efecte a clauzei, conform art. 6 din Legea nr. 193/200 și art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.
Pentru considerentele mai sus expuse, instanța, constatând caracterul abuziv al clauzei penale inserate la art. 7 alin. 1 din contractul nr._/30.03.2006, va constata nulitatea acestei clauze și drept consecință va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalităților convenționale.
Față de aceste considerente, instanța va admite în parte cererea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 1852,32 lei reprezentând contravaloarea ratelor restante cu nr. 21-24 și suma de 105,35 lei reprezentând dobândă comercială restantă, conform contractului nr._/30.03.2006.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 1031 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâtul urmează să fie obligat către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanta ., cu sediul în C., .. 135, cam. 4, județul C., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J_ în contradictoriu cu pârâtul B. G. G., cu domiciliul în Voluntari, .. 103D, județul Ilfov, CNP_, având ca obiect pretenții.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 1852,32 lei reprezentând contravaloarea ratelor restante cu nr. 21-24 și suma de 105,35 lei reprezentând dobândă comercială restantă, conform contractului nr._/30.03.2006.
Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24.03.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. D. S. P.
Red. și tehnored. Jud. CD
Ex. 4/ 14.05.2014
| ← Pretenţii. Sentința nr. 3840/2014. Judecătoria CONSTANŢA | Pretenţii. Sentința nr. 804/2014. Judecătoria CONSTANŢA → |
|---|
