Pretenţii. Sentința nr. 4810/2013. Judecătoria DEVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4810/2013 pronunțată de Judecătoria DEVA la data de 04-12-2013 în dosarul nr. 3345/221/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA D., JUDEȚUL HUNEDOARA
D., . nr. 35
Tel: 0254_/ Fax: 0254_, e-mail:_
operator de date cu caracter personal nr. 4259
prezentul document conține date cu caracter personal aflate sub incidența Legii nr. 677/2001
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4810/2013
Ședința publică din data de: 04.12.2013
Instanța constituita din :
PREȘEDINTE: M. A. H. – judecător
Grefier: R. C. S.
Pe rol fiind soluționarea cauzei privind pe reclamanta C. Judeteana de Pensii Hunedoara și pe pârâta P. I., având ca obiect pretenții.
Se constată că la dosar s-au depus concluzii scrise de către reclamantă.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 27.11.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea pentru data de 04.12.2013, când în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei, în conformitate cu dispozitiile art.395 alin.1 Noul Cod procedură Civilă, constată următoarele aspecte de fapt și de drept:
Prin cererea formulată și înregistrată la această instanță sub nr._ din data de 30.04.2013, reclamanta C. Judeteana de Pensii Hunedoara a solicitat în contradictoriu cu pârâta P. I., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5.053 lei reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit în baza sentinței civile nr.2950/CA/2008 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Hunedoara, desființată ulterior prin Decizia civilă nr. 53/CA/2009 a Curții de Apel A. I.. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat în esență că prin acțiunea de contencios administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr._ al Tribunalului Hunedoara, pârâta, alături de alți funcționari publici din cadrul Casei Județene de Pensii Hunedoara, a solicitat acordarea drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază, acțiune admisă prin sentința civilă nr.2950/CA/2008, pentru perioada 01.07.2005 – 07.10.2008. A mai arătat că, la data de 09.10.2008, pârâta a solicitat punerea în executare a sentinței, condiții în care la data de 17.11.2008 a încasat în baza sentinței suma de 5.053 lei. Ulterior, întrucât prin decizia nr.53/CA/2009 pronunțată în recurs de Curtea de Apel Alba Iulia, sentința civilă nr.2950/CA/2008 a fost modificată, în sensul că acțiunea formulată a fost respinsă, a precizat că s-a procedat la recuperarea sumei încasate necuvenit de pârâtă. În acest sens, s-a emis de către CJP Hunedoara, Decizia nr.209/24.10.2011, ce a fost comunicată pârâtei la data de 03.11.2011.
S-a mai arătat că decizia nr. 209/24.10.2011 a fost contestata și prin sentința civilă nr.1478/CA/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara acțiunea promovată de reclamantă a fost respinsă, dar prin decizia nr.8160/2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a anulat ca nelegală decizia 209/2011 pe motiv că reclamanta nu mai avea calitatea de functionar public la data emiterii ei. Totodată, a invederat că în motivarea deciziei pronunțate, Curtea de Apel Alba Iulia a menținut dispozițiile sentinței pronunțate de Tribunalul Hunedoara privind respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate că suma reținută prin decizia atacată nu este datorată, reținându-se și faptul că reclamanta nu are dreptul la încasarea drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Prin urmare, a subliniat că, sub aspectul fondului, Decizia 209/2011 este corectă, iar pârâta ar trebui să restituie sumele încasate necuvenit în baza unei hotărâri casate care nu are nicio putere în sensul art.311 alin.1 Cod procedură civilă.
În drept se invoca prevederile: art.112 si urm, art.311, art.404 ind1 alin.1 art.404 ind2 alin.3 cod procedura civila, art.256 alin.1 din legea 53/2003. art.1341 alin.1, art. 1345, art.1092 cod civil vechi.
In sustinerea cererii reclamanta a anexat: sentința civilă nr.2950/CA/2008 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Hunedoara, cererea de punere în executare a sentinței și anexa, decizia nr.53/CA/2009 pronunțată în recurs de Curtea de Apel Alba Iulia, Decizia nr.209/2011, sentința civilă nr.1478/CA/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara; decizia nr. 8160/2012 a Curții de Apel A. I..
Pârâta P. I. prin intampinarea formulata, pe cale de excepție, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
În motivarea întâmpinării, în esență, pârâta a precizat ca reclamanta a pus in executare in mod voluntar dispozitivul sentintei 2950/CA/2008, platindu-I in data de 17.11.2008, suma de 5.053 lei, iar dupa solutia data in recurs a inceput demersurile pentru recuperarea acestei sume emitand decizia de imputare 204/2011. Respectiva decizie a fost anulate urmare a actionarii in contencios administrative motivate de faptul ca la data emiterii acesteia nu mai avea raporturi de munca fiind pensioanata prin decizia198850/27.07.2006. arata parata ca in data de 14.01.2009 s-a nascut dreptul reclamantei de a solicita restituirea acestei sume, termen care s-a implinit pe data de 16.01.2012, astfel ca la data introducerii prezentei actiuni-30.04.2013, dreptul la actiune era deja prescris.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune aratand că termenul de trei ani de prescripție invocat de pârâtă nu este aplicabil în cauză, întrucât creanța este fiscală, fiind aplicabil cel de 5 ani reglementat de art.131 al.1 din OG 92/2003, termen ce nu este împlinit în speță față de data pronunțării Deciziei nr. 53/CA/14.01.2009. În acest sens a arătat că suma ce face obiectul acțiunii a fost încasată de pârâtă cu titlul de drepturi salariale și a fost suportată din bugetul asigurărilor sociale de stat, parte componentă a bugetului general consolidat. Totodată, a precizat că această sumă, în măsura recuperării ei, se va face venit la bugetul general consolidat, încadrându-se în prevederile art.1 alin.2 și art.2 alin.2 din OG 92/2003, dispoziții la care se face trimitere și prin Procedura din 14 august 2007 privind activitatea de îndeplinire a măsurilor asiguratorii și de efectuare a executării silite a debitelor rezultate din nerespectarea prevederilor Legii 19/2000.
De asemenea, a mai susținut și faptul că în speță a intervenit întreruperea și suspendarea termenului de prescripție, invocând în acest sens Decizia nr.209/2011 prin care s-a individualizat prejudiciul în cuantum de 5.053 lei și care constituie un act care a întrerupt cursul prescripției.
În cauză a fost încuviințata și s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând acțiunea de față, prin prisma motivelor prezentate, a probelor administrate, a apărărilor formulate și excepțiilor invocate, instanța reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.2950/CA/2008 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Hunedoara, reclamanta a fost obligată la plata în favoarea pârâtei a contravalorii drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază pentru perioada 01.07.2005 – 07.10.2008. La data de 09 octombrie 2008 pârâta a solicitat punerea în executare a acestei sentinței, astfel că la data de 17 noiembrie 2008 a încasat suma de 5.053 lei. Ulterior, prin decizia nr. 53/CA/2009 pronunțată în recurs de Curtea de Apel Alba Iulia, sentința civilă nr.2950/CA/2008 a fost modificată, în sensul că acțiunea formulată a fost respinsă, astfel că în prezenta procedură reclamanta urmărește recuperarea sumelor achitate în baza titlului executoriu desființat.
La data de 24 octombrie 2011 reclamanta a emis Decizia nr.209/2011 prin care s-a dispus recuperarea de la pârâtă a sumei de 5.053 lei reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit. Împotriva acestei decizii, pârâta a formulat contestație și prin sentința nr. 1478/CA/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara irevocabilă prin decizia civilă nr. 8160/2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a admis în parte contestația și s-a dispus anularea deciziei nr. 209/2011 . Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că decizia de imputare a fost emisă in mod nelegal in contextual in care parata nu mai detinea calitatea de functionar public fiind incetate raporturile la data emiterii deciziei.
Potrivit art.248 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Prin urmare, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În prealabil, pentru a stabili care este termenul de prescripție aplicabil în speță, este necesar a se stabili mai întâi natura creanței pretinsă de reclamantă – fiscală sau civilă.
Astfel, deși reclamanta susține caracterul fiscal al creanței, invocând dispozițiile Codului de procedură fiscală, se poate observa din dispozițiile acestuia că nu orice creanță bugetară are caracter fiscal. Mai exact, în baza dispozițiilor art.1 alin.2 invocat de reclamantă, într-adevăr „Prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel”. Însă, la alin. 3 al aceluiași articol, se explică și semnificația termenilor folosiți în aliniatul 2, astfel: „Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu: a) înregistrarea fiscală; b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat; c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale”.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art.16 din OG 92/2003 „Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal”. Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal (art.21), iar, potrivit art.23 din același act normativ, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, născându-se de la același moment și dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă că pretenția reclamantei, creanța invocată, nu are natură fiscală, neputând fi integrată în nici una din situațiile prevăzute de Codul de procedură Fiscală. Contrar celor susținute de reclamantă, creanța pretinsă nu poate fi inclusă nici în noțiunea de „alte sume datorate bugetului general consolidat” întrucât nu sunt îndeplinite celelalte condiții ale raportului de drept material fiscal. Or, Codul Fiscal stabilește cadrul legal pentru impozite, taxe și contribuții sociale obligatorii, cum sunt definite de art. 2 din acest act normativ (impozitul pe profit; impozitul pe venit; impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți; impozitul pe reprezentanțe; taxa pe valoarea adăugată; accizele; impozitele și taxele locale; contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat; contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj; contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat; contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art.4 din Legea 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare), fără a face referire și la creanțe de genul celei din speță.
În aceste condiții, instanța apreciază că pretenția reclamantei reprezintă o creanță de natură civilă, reglementată sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune de Decretul 167/1958 în vigoare la momentul pronunțării Deciziei nr. 53/CA/2009 a Curții de Apel A. I..
Potrivit dispozițiilor art.1 din Decretul 167/1958, “Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”, termenul de prescripție aplicabil fiind cel de 3 ani prevăzut de art.3 din același act normativ, fiind vorba de o creanță.
În privința nașterii dreptului material la acțiune, acesta este marcat de momentul pronunțării Deciziei nr.53/CA/2009 de către Curtea de Apel Alba Iulia, la data de 14 ianuarie 2009, prin care s-a admis recursul formulat de reclamanta C. Județeană de Pensii Hunedoara împotriva sentinței civile nr.2950/CA/2008 a Tribunalului Hunedoara, sentință modificată în sensul respingerii acțiunii pârâtei. Din acest moment, sentința civilă nr.2950/CA/2008 și-a pierdut puterea executorie, în sensul art. 311 Cod procedură civilă, iar actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri trebuie considerate ca fiind desființate de drept.
Prin urmare, instanța constată că de la momentul pronunțării deciziei în recurs au trecut mai mult de trei ani până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, situație în care dreptul material la acțiune al reclamantei pentru recuperarea sumei de 5.053 lei s-a prescris.
În continuare, instanța va analiza dacă emiterea deciziei de impunere nr. 209/2011 ce a fost anulată ulterior prin hotărâre irevocabilă, a avut sau nu efect întrerupător al cursului prescripției extinctive.
Mai întâi, instanța reține că, potrivit principiului quod nullum est, nullum producit efectum, un act juridic anulat irevocabil este considerat că nu a fost niciodată încheiat. Astfel, indiferent de motivul pentru care s-a dispus anularea actului (nerespectarea unor condiții de fond sau de formă), efectele nulității sunt aceleași. Prin urmare nu se poate considera că deși s-a dispus anularea deciziei de impunere nr.209/2011, aceasta ar fi condus totuși la întreruperea cursului prescripției extinctive întrucât nu se pot atribui unui act nul efecte juridice. Și aceasta întrucât, la fel ca în situația în care se formulează o cerere de chemare în judecată care teoretic întrerupe cursul prescripției extinctive, totuși acest efect nu se produce dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată ori s-a renunțat la judecarea ei.
Prin urmare, pentru cele ce preced, constatând că nu a intervenit întreruperea cursului prescripției extinctive, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu consecința respingerii acțiunii promovată de reclamantă.
In temeiul prevederilor art.451 NCPC, obligă reclamanta in favoarea paratei la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentand onorariu avocatial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată pe parata.
Respinge ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta C. Judeteana de Pensii Hunedoara, cu sediul în municipiul D., Bld D. ., județul Hunedoara, în contradictoriu cu pârâta P. I., cu domiciliul in municipiul D. ..1L4 ., judetul Hunedoara
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Obligă reclamanta la plata sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea paratei.
.Pronunțată în ședința publică din data de 04.12.2013.
PREȘEDINTE,GREFIER,
H. M. A. Șturek R. C.
Red. HMA/SRC
4 ex./30.12.2013
| ← Pretenţii. Sentința nr. 1644/2013. Judecătoria DEVA | Obligaţie de a face. Sentința nr. 4097/2013. Judecătoria DEVA → |
|---|
