Acţiune în constatare. Sentința nr. 4789/2013. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4789/2013 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 09-12-2013 în dosarul nr. 9653/225/2013
Dosar nr._ acțiune în constatare
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA DROBETA-T. S.
SENTINȚA LITIGII CU PROFESIONIȘTII NR. 4789
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 09.12.2013
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: G. D.
GREFIER: S. A.
Pe rol judecarea cauzei Civile privind pe reclamanții M. C. PRIN ., M. N. PRIN . și pe pârâtele V. R. SA, V. R. SA SUCURSALA DR.TR.S., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns avocat Gogîltan R. pentru reclamanți și avocat M. D. pentru pârâta V. R. SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că procedura de comunicare a actelor de procedură este legal îndeplinită.
Grefierul de ședință a constatat înainte de primul termen de judecată, efectuând verificări pe baza dosarului cauzei, că judecătorul nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 din Codul de procedură civilă.
Ținând seama de dispozițiile art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța a procedat din oficiu la verificarea propriei competențe, constatând că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Aceasta întrucât:
- prezenta cauză intră în competența generală de soluționare a instanțelor judecătorești;
- procesul are ca obiect acțiune în răspundere contractuală, iar, potrivit dispozițiilor art.94 alin.1 lit.j c.pr.civ., această categorie de litigii intră în competența de soluționare în primă instanță a judecătoriei.
- se constată că instanța este competentă teritorial să soluționeze prezenta cauza, dat fiind prevederile art.113 pct.8 c.pr.civ.
După ascultarea părților, ținând seama de împrejurările prezentei cauze și având în atenție principiul fundamental al soluționării cauzelor în termen optim și previzibil, instanța estimează că cercetarea procesului va avea o durată de 1 lună.
Instanța a pus în vedere apărătorilor părților că pot să convină ca probele să fie administrate de către aceștia, în condițiile art. 366–388 din codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare), însă au declarat că doresc ca probele să fie administrate prin mijlocirea instanței.
Instanța acordă cuvântul pe excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare.
Avocat M. D. pentru pârâtă solicită admiterea excepției prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor, susținând că dreptul de a solicita restituirea sumelor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Avocat Gogîltan R. pentru reclamanți solicită respingerea excepției întrucât termenul începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care se constată caracterul abuziv al clauzelor.
Avocat M. D. pentru pârâtă solicită admiterea excepției prescripției dreptului de a cere înlăturarea clauzelor din contractul de credit, susținând că sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat este cel al fiecărui consumator în parte, iar perioada în care o astfel de acțiune poate fi inițiată este de 3 ani, contractul de credit a fost încheiat în anul 2006, iar acțiunea a fost formulată în anul 2013.
Avocat Gogîltan R. pentru reclamanți solicită respingerea excepției susținând că sancțiunea care se aplică clauzelor pentru nerespectarea dispozițiilor Legii 193/2000 este aceea a nulității absolute, astfel că acțiunea de față este imprescriptibilă extinctiv.
Cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere anularea clauzelor din contractul de credit, instanța reține că respectiva cerere deși are o denumire particulară se încadrează generic prin finalitatea urmărită în a constata nulitatea respectivei clauze, iar din această perspectivă, devreme ce legiuitorul a înțeles să dea posibilitatea ANPC să promoveze în instanță o acțiune în acest sens, care este terț față de contractul încheiat între părți, se apreciază că natura juridică a nulității conduce la ideea nulității absolute, plecând de la un interes particular ocrotit și ridicându-l la nivel general în sensul protecției consumatorului, astfel că va respinge excepția, fiind de notorietate faptul că acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă.
Referitor la excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor în baza clauzelor pretinse a fi nelegale, instanța reține că împărtășinând ideea că respectivele clauze sunt lovite de nulitate absolută, iar nulitatea ca sancțiune juridică nu își produce efecte decât din momentul constatării de către o instanță judecătorească, se apreciază că dreptul de a cere începe să curgă de la acest moment, ci nu de la data încasării sumelor, motiv pentru care va respinge excepția invocată.
Instanța acordă cuvântul părților pentru propunerea de probe.
Reprezentanta reclamanților solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar.
Reprezentantul pârâtei solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar.
Constatând că nu mai sunt alte cereri, instanța apreciază dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reprezentanta reclamanților a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost precizată, urmând ca instanța să constate caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc, anularea acestei clauze și să dispună restituirea sumelor încasate astfel cum au fost precizate, fără cheltuieli de judecată.
Avocat M. D., pentru pârâta S.C. V. România S.A., solicită respingerea acțiunii pentru motivele menționate în întâmpinare. Arată că, comisioanele percepute de bancă sunt normale, acestea există și nu presupun o manifestare abuzivă din partea băncii cu atât mai mult cu cât contractele au fost negociate cu consumatorii, fără cheltuieli de judecată.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea depusă la această instanță la data de 12.07.2013 înregistrată sub nr._, reclamanții M. C. PRIN ., M. N. PRIN . a chemat în judecată pe pârâtele V. R. SA și V. R. SA SUCURSALA DR.TR.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate existența clauzei abuzive din convenția de credit nr._/20.10.2006, încheiată cu pârâtele, clauză cuprinsă in art.5 lit.a din "comisioane" privind "comisionul de risc și să dispună anularea acestei clauze abuzive cuprinsă în art. nr.5 lit.a, sistarea obligației de plata a acestuia, restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc in valoare de 498 euro (adică 2201,16 lei, unde 1 euro = 4,42 lei la data de 11.07.2013), pe toata durata creditării, actualizată cu indicele ratei de inflație, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanții au arătat că a încheiat cu S.C.V. R. S.A prin Sucursala Drobeta Turnu Severin, convenția de credit nr._ pentru suma de 13.200 EUR.
Pentru a garanta obligația de restituire a creditului, aceștia au încheiat un contract de garanție reală imobiliară de rang I constituit asupra imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, ., nr.8, ., .> Cu toate ca s-a garantat creditul, în mod nelegal si abuziv s-a perceput comision de risc de 0,19 % din valoarea acestui credit, plătibil lunar, conform art.5 lit.a din secțiunea "Comisioane", din convenția de credit indicată, fără ca reclamanții să cunoască semnificația acestuia.
Prin menținerea în continuare a acestei clauze a rezultat ca pe toată perioada de creditare aceștia ar trebui să plătească în plus o sumă cu titlu de comision de risc, ceea ce reprezintă 45% din valoarea creditului acordat.
Arată că este evident ca plata lunară a acestui comision de risc este nejustificată, întrucât s-a garantat acest credit cu un imobil care acoperă 140% din valoarea creditului, fiind astfel acoperite toate riscurile. De asemenea s-a încheiat si o asigurare, cu un asigurător agreat de banca.
Mai mult, după . OUG 50/2010, aceștia, au fost chemați la bancă pentru a semna un act adițional la contractul inițial, în care se stipula transformarea acestui comision de risc într-un așa numit "comision de administrare", lucru cu care ei nu au fost de acord. Pentru aceste motive acest act adițional nu a fost semnat, dar a intrat în vigoare tacit, ajungându-se în continuare să se plătească acest comision de risc mascat într-un comision de administrare.
La sesizarea mai multor persoane aflate în situația lor, V. România SA a fost sancționată contravențional de către ANPC, pentru majorarea dobânzii la creditele acordate, perceperea comisionului de risc, prelungirea perceperii comisionului de rezervă, perceperea comisionului de monitorizare a poliței de asigurare, reținându-se ca acestea au caracter abuziv.
Menționează ca prin sentința civila nr.9941/16.12.2009 pronunțata la Judecătoria sectorului 2 București in dosarul nr._ s-a respins plângerea contravențională a V. România SA și s-a constatat existenta clauzelor abuzive, precum si obligarea acesteia sa modifice contractele de credit in sensul înlăturării acestora, cu referire la art.3 lit.d, art.5 lit.a,e,f si g din COMISIOANE si cele cuprinse in art.3.11 din Condiții generale din convențiile de credit încheiate cu parata.
De asemenea menționează faptul ca la încheierea convenției de credit nu a avut loc o negociere efectiva, clauzele fiind prestabilite de către banca, fără ca aceștia să aibă posibilitatea să modifice sau să înlăture vreuna din clauze.
Legea 193/2000 impune prin art. 1 pct.1,2 si 3 claritatea și neechivocitatea clauzelor ceea ce implica înțelegerea acestora de către orice persoana, fără cunoștințe de specialitate si in caz de dubiu, acestea sunt interpretate in favoarea consumatorului, iar prin includerea acestui comision de risc este evident ca au fost încălcate aceste prevederi.
Potrivit lit.g din anexa la lege, aceștia apreciază ca fiind abuzivă, clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului sa interpreteze clauzele contractuale.
Astfel solicită constatarea actul intitulat convenție de credit conține la pct.5 lit a o clauza abuziva și dispunerea anulării comisionului din secțiunea COMISOANE.
Totodată solicită restituirea sumei de 2201,16 lei plătită cu titlu de comision de risc pe care aceștia l-au plătit în mod abuziv pe toata perioada scursa de la încheierea acestui contract de credit deoarece în cursul anului 2010, arătând notificarea bancară în legătura cu nemulțumirea lor cu privire la perceperea acestui comision. Astfel, prin aceasta notificare s-a întrerupt cursul prescripției, cererea devenind în aceste condiții perfect întemeiată.
De asemena, prin aceasta notificare s-a parcurs procedura de conciliere prealabilă prev. de art.720 indice 1 C. pentru a soluționa litigiul pe cale amiabila, însă parata nu a dat posibilitatea stingerii litigiului pe aceasta cale.
În drept, reclamanții a invocat dispozițiile Lg. 193/2000.
În dovedirea celor susținute, reclamanții a depus set de înscrisuri, în copii certificate conform cu originalul, respectiv contracte de mandat nr.1207 din 21.06.2013, nr.1208 din 21.06.2013, cărți de identitate ale reclamanților, proces verbal nr.79 din 10.07.2013, convenția de credit nr._ din 20.10.2006, plan de rambursare
Pârâta a formulat întâmpinare la 25.09.2013, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A invocat excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de introducerea acțiunii.
Astfel, pretențiile reclamanților constând în solicitarea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc și/sau dobândă ajustată sunt neîntemeiate. În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că aceste sume ar trebui restituite, solicită aplicarea prevederilor Decretului nr. 167/1958, respectiv prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii.
Dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată de cea care tinde la anularea contractului, întrucât în urma anulării unor clauze contractuale, plata sumelor nu mai are temei legal, acțiunea în restituirea prestațiilor fiind asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză.
În cauza de față, prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea fiecărei sume plătite în baza Convențiilor de credit începe să curgă de la data achitării sumei respective.
Cu titlu prealabil, arătă că dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000 prevăd posibilitatea instanțelor de a "dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune interese, după caz".
Astfel, din interpretarea gramaticală a dispozițiilor acestui text de lege, rezultând fără nici un echivoc, că sancțiunea modificării clauzelor contractuale nu poate fi dispusă decât pentru viitor prin înlăturarea acestora din contracte.
Din analiza Legii nr. 193/2000 a rezultat că aceasta nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, niciunul din articolele acestui act normativ neputând constitui temeiul de drept al aplicării de către instanță a unei astfel de sancțiuni legale.
În aceste condiții, în lipsa unei mențiuni exprese în Legea nr. 193/2000 privitoare la nulitatea clauzelor abuzive, instanța va aplica dreptul comun în materia nulităților, motivele invocate de reclamant trebuind a fi încadrate în cazurile generale de nulitate a actului juridic reglementate de legislația actuala.
Întrucât, „de lege lata, nu există o reglementare compacta a nulității actului juridic civil", iar „normele care alcătuiesc aceasta instituție se regăsesc răspândite în tot Codul Civil - art. 5, art. 790 alin.l (...) (s.a.m.d. - n.n.) precum și în alte acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil”, instanța va aprecia asupra calificării nulității virtuale a clauzei comisionului de risc și în raport de interpretările, definițiile, clasificările și diferențierile unanim admise în doctrina de drept civil român pentru această instituție și regăsite în mod unitar în întreaga jurisprudență în materie.
În acest sens, solicită instanței a observa că, atât în funcție de (i) definițiile doctrinare ale celor doua nulități, cât și în raport de (ii) cauzele distincte ce atrag aceste sancțiuni și, nu în ultimul rând, chiar în funcție de (iii) regimul lor juridic distinct, nulitatea clauzei comisionului de risc este una relativa, iar nu una absolută.
Astfel, cum unanim s-a statuat în doctrină, diferența dintre nulitatea absolută a actului juridic și cea relativă constă în natura interesului ocrotit, prima fiind definită ca „nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc", iar cea de a doua fiind sancțiunea atrasă de „încălcarea unei norme ce ocrotește un interes particular, individual ori personal".
Normele de drept invocate de către reclamanți ca fiind presupus a fi încălcate la încheierea contractului de credit cu aceasta sunt unele ce protejează, astfel cum a rezultat din întregul context al actului normativ, un interes privat, individual, al persoanei consumatorului.
În acest sens, din chiar definiția noțiunii de „consumator", acesta fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care încheie un contract în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale" rezultă fără echivoc intenția legiuitorului de a-1 proteja, în mod individual, de la caz la caz, pe fiecare consumator în parte, de posibila viciere a consimțământului său la contractarea unor produse sau servicii de la comercianți.
Aceeași concluzie este atrasă și din analiza dispozițiilor Art. 1. din Lege care statuează că „(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (2) în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului."
Din analiza acestui text rezultând fără nici un echivoc, că scopul pentru care a fost edictata legea este acela de a asigura consumatorului care dorește achiziționarea produselor sau serviciilor comerciantului, posibilitatea de a-și manifesta, în relațiile cu acesta din urmă, voința reală, neafectată de vreun viciu de consimțământ cauzat de neînțelegerea sau de necunoașterea exactă a tuturor elementelor actului juridic pe care îl încheie.
Ori, în condițiile în care normele instituite prin Legea 193/2000 reglementează o veritabilă modalitate de cenzurare a posibilității comercianților de a vicia consimțământul consumatorilor prin inserarea în contracte a unor clauze cu un conținut echivoc, iar viciul de consimțământ este un element ce poate afecta, prin natura sa, doar un interes privat, este evident că dispozițiile actului normativ invocat sunt edictate pentru protejarea acestui interes privat, al consumatorului.
În acest sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, invocate de reclamanți în susținerea acțiunii introductive de instanță, întrucât poate fi considerată abuzivă "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul... dacă, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".
Totodată legea stabilește că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde (art. 4 alin. 5 din Legea 193/2000).
Întrucât, o clauză, pentru a fi abuzivă trebuie sa producă un dezechilibru între prestațiile părților, analizarea acestei condiții implică o comparație între interesele celor doua părți, pentru a se verifica dacă interesul consumatorului nu a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său, interesul urmărit fiind încă odată unul personal, al consumatorului.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă în mod evident că, în condițiile în care caracterul abuziv al unei clauze se analizează din perspectiva unor factori pur subiectivi, care au determinat încheierea contractului, deci care sunt strict legați de individ și de persoana acestuia precum și de nevoile sau interesele personale ale acestuia este, mai mult decât evident, că interesul protejat prin normele ce sancționează clauzele abuzive este unul privat, iar nu unul obștesc.
Prin urmare, chiar dacă s-ar putea aprecia că, la momentul încheierii convenției de credit contestate parțial în această cauză, ar fi fost încălcate dispozițiile Legii 193/2000, este mai mult decât evident, că această presupusă încălcare ar putea atrage cel mult sancțiunea nulității relative a clauzelor inserate în contract, întrucât s-ar fi adus atingere unui interes privat, al cocontractantului care face dovada unei vătămări.
Un alt criteriu în funcție de care instanța este rugată să constate că, în speță este vorba de nulitate relativă este reprezentat de faptul că, astfel cum unanim s-a statuat în doctrina și jurisprudența în materie, motivele ce pot atrage una dintre cele doua sancțiuni, a nulității relative sau a celei absolute sunt complet diferite.
Astfel, plecând tot de la natura interesului ocrotit, practica judecătoreasca a stabilit în mod constant că viciile de consimțământ la încheierea unui act, atrag nulitatea relativă a acestuia după cum este cazul și în ceea ce privește lipsa discernământului, lipsa capacității de exercițiu etc.
În ansamblul său, regimul juridic al clauzelor abuzive conduce la concluzia că motivul esențial pentru care a fost instituit acest cadru legal sancționator, constă în prevenirea vicierii consimțământului consumatorului de către comerciant.
Ideea că voința legiuitorului a fost aceea de a-l proteja pe consumator de vicierea consimțământului său, împotriva inserării de clauze abuzive în contracte de către comercianți, rezulta implicit din faptul că, una dintre condițiile esențiale ale calificării unei clauze drept abuzive este ca aceasta să nu fi fost negociată.
Această lipsă a negocierii ar echivala cu existența unei false reprezentări asupra calităților esențiale ale obiectului actului juridic. Prin urmare, prin această normă este sancționată în realitate vicierea consimțământului consumatorului la încheierea contractului.
Sub un alt aspect, clauza abuzivă ar putea fi asimilata, atât datorita laturii sale obiective - a faptului că se sancționează disproporția dintre cele doua prestații, cât și sub aspectul elementului subiectiv - o categorie de persoane despre care se prezumă că ar fi ușor de influențat și de defavorizat prin conținutul actului, prin inserarea în conținutul acestuia a unei clauze lezionare, leziunea fiind un viciu de consimțământ ce atrage de asemenea nulitatea relativa a actului juridic (Ghe. B., D. Civil Român, Editura Universul Juridic, București, 2007, pag. 100).
Totodată, și în situația în care instanța va aprecia că dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000, singurul text care lipsește de efecte clauzele abuzive, consacră de fapt o nulitate virtuala a clauzelor cu acest caracter, aceasta nulitate nu poate fi decât una relativă, pentru motive care se regăsesc atât în cuprinsul aceluiași art. 6 cât și în celelalte dispoziții ale Legii nr. 193/2000.
Mai mult, arată că evaluarea caracterului abuziv se face în raport de criterii foarte permisive, precum toți factorii care au condus la încheierea contractului.
Ori, aceste împrejurări pur subiective, nu există în cazul nulităților absolute care se pronunță fără a se evalua varii motive subiective, ci strict dacă suntem sau nu în situația unei încălcări a unei norme ce ocrotește un interes public.
Diferențierea celor două tipuri de sancțiuni legale, a nulității absolute de cea a nulității relative este esențială, întrucât regimul juridic al celor doua instituții, deci regulile cărora le sunt supuse sunt total diferite.
Astfel, cum unanim s-a statuat în doctrina și practica judiciară, regimul juridic al nulităților „privește trei aspecte: 1) cine poate invoca nulitatea; 2) daca poate fi sau nu acoperită nulitatea, prin confirmare și 3) cât timp poate fi invocata nulitatea, fiecare dintre aceste trei aspecte fiind total diferite.
În ceea ce privește primul aspect, în cazul dedus judecații, în conformitate cu dispozițiile legale invocate de partea adversă, respectiv Legea 193/2000, constatarea caracterului abuziv al clauzelor poate fi solicitată doar de parte (de consumator) sau de un reprezentant legal al acestuia (ANPC având calitatea prin lege de a apară interesul consumatorului) însa, sub nici o formă o astfel de acțiune nu poate fi promovată de o alta persoană pentru că așa dispune chiar actul normativ citat.
Din această perspectivă este evident că, în condițiile în care legiuitorul a limitat în mod expres sfera persoanelor care pot contesta actul și nu a permis ca acesta sa fie atacat de altcineva decât de parte, este evident că sancțiunea avută în vedere de către legiuitor este cea a nulității relative, pentru că altfel, în cazul nulității absolute, orice persoană interesată ar fi putut repudia actul.
Cu privire la cazul nulităților absolute, acestea nu pot fi acoperite prin confirmare, nici expresă nici tacită, această regulă fiind impusă tocmai de natura obștească a interesului ocrotit. Or, în cazul nulității relative, aceasta poate fi confirmată, în mod expres, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 1190 Cod civil, în vigoare la data emiterii actului normativ arătat, sau în mod tacit prin executarea actului anulabil.
Prin urmare, având în vedere intenția legiuitorului de a proteja întrutotul interesul individual al consumatorului, motiv pentru care a și lăsat la îndemâna acestuia posibilitatea de a alege între a executa contractul, de a-1 contesta solicitând modificarea sa, sau de a-l rezilia în măsura în care consideră că acesta nu mai poate continua, este evident că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor abuzive este cel al nulității relative.
Având în vedere cele menționate anterior, termenul de prescripție aplicabil acțiunii în restituirea prestațiilor este cel instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani, subliniind acest aspect în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.
Prin urmare, prescripția dreptului la acțiune, potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 pentru restituirea fiecărei sume, va începe să curgă de la data la care aceasta s-a plătit.
În consecință, solicită instanței a constata prescripția dreptului la acțiune al reclamanților pentru restituirea oricăror sume achitate de aceștia cu mai mult de 3 ani înainte de data formulării acțiunii.
Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului de a cere înlăturarea clauzelor din contractul de credit.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat înlăturareaclauzei contractuale referitoare la comisionul de risc.Din lectura argumentelor susținute, reiese că acțiunea tinde la anularea acestei clauze pe motivul presupusului său caracter abuziv.
Potrivit considerentelor de dezvoltate prin actul introductiv al instanței,apreciem că această acțiune este prescrisă. Astfel cum s-a statuat în doctrină, sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat în fiecare caz în parte este cel al fiecărui consumator în parte, caracterul abuziv urmând a se aprecia în persoana fiecăruia. Această nulitate având la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractului de credit.
Conform art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, „în caz de viclenie, eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu până la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului".
Contractele de credit încheiate cu reclamanții, fiind semnate la data de 20.10.2006, prin urmare, reclamanții au cunoscut o potențială cauză de anulare încă din momentul încheierii contractelor, acesta fiind și momentul la care s-a făcut prima plată a comisionului de risc, o eventuală acțiune în anulare ar fi trebuit demarată, cel mai târziu la data de 20.10.2009.
Având în vedere că acțiune a fost introdusă în luna iulie 2013, solicită instanței să constate că prezenta acțiune este prescrisă.
Pârâta a susținut că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13.
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.
Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a acesteia trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.
Doctrina enumeră o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință.
O altă precizare a acestora este aceea că, în prezenta cauză nu au fost îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.
Arătând că noțiunea de credit bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de neutralizare a creditului, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță.
Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.
Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române („BNR") nr. 17/18.12.2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. De asemenea, există si alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. în situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative subscrisei față de obligația acesteia de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.
Astfel cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem. Potriviți legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. De exemplu profitul obținut de comerciant este considerat justificat, dat fiind că scopul activității oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.
Aceștia arată că nu se pot reține afirmațiile conform cărora toate riscurile V. sunt acoperite de garanțiile reale imobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul reglementărilor din cuprinsul contractului de credit trebuie să fie acoperit prin derularea normală a contractului. Or, executarea garanțiilor se poate face numai în contextul unei neexecutări a contractului de către împrumutat.
Riscul de credit fiind asumat în urma analizei económico-financiare a solicitantului de credit și se află în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Cu privire la administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, care se regăsește în prețul creditului. Administrarea riscului este esențială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc.
Costul creditului suportat de împrumutat este format din două componente: dobânda și comisionul. La acestea se poate adăuga, în caz de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor, penalizarea pentru întârzierea rambursării ratelor de credit.
Asemeni celorlalte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului creditului. Astfel cum am subliniat anterior, riscul bancar este un element de care subscrisa este obligată să țină cont. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Tocmai de aceea, prin preluarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6).
Astfel, apreciază că în speța de față se impune respingerea ca neîntemeiată a susținerilor reclamanților cu privire la lipsa timpului necesar studierii contractului de credit anterior semnării sale, precum și cele referitoare la lipsa de claritate a exprimării, precum și a conținutului acestei clauze - fără să detalieze dacă acest comision reprezintă o cheltuială sau un venit al băncii, pentru a dovedi caracterul abuziv al unor clauze susținut a fi abuzive, deoarece reclamanții aveau atât obligația cât și posibilitatea să studieze actul juridic pe care urmau să îl încheie, pentru a-și angaja în cunoștință de cauză voința juridică. Din comportamentul său ulterior încheierii contractului, respectiv faptul că nu au contestat clauzele acestei convenții imediat după ce au intrat în posesia unui exemplar al acesteia, introducând prezenta acțiune după mai bine de 4 ani de la încheierea contractului, reiese dezinteresul reclamanților pentru clauzele contractuale, deci lipsa unei vătămări în acest sens.
De altfel, existența comisionului de risc, precum și condițiile principale în care urma să se încheie convenția au fost stipulate într-o manieră accesibila în primele 4 pagini ale condițiilor speciale din contract, putând fi luate la cunoștință cu un minim de diligentă din parte reclamanților.
Nici invocarea lipsei explicațiilor din partea reprezentanților băncii a unor termeni din contract, în cazul de față a comisionului de risc, nu poate fi reținută deoarece această sintagmă, dacă o analizăm în particular, nu necesită cunoștințe de specialitate pentru a fi înțeleasă, având semnificația obișnuită din limbajul comun, accesibil oricărei persoane diligente, care intră în relații contractuale cu o altă entitate.
În conformitate cu prevederile cuprinse în art. 1 din Legea 193/2000 acest cadru legal stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbai inteligibil al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori dobânzilor.
În ceea ce privește comisionul de risc, acesta este menit a acoperii eventualele pagube suferite de bancă, deoarece valorificarea garanției reale, în cazul în care se ajunge la o astfel de situație, nu acoperă pierderile înregistrate de bancă prin riscul devalorizării imobilelor dincolo de marja de 25% avută în vedere la constituirea garanției reale imobiliare, datorita unei crize imobiliare - situație în care ne aflăm în prezent, sau prin pieirea bunului ipotecat în perioada dintre momentul expirării poliței de asigurare a imobilului și încheierea unui noi polițe de către împrumutat, de exemplu. Pentru toate aceste riscuri și costuri posibile, banca a introdus un comision de risc.
În consecință, perceperea comisionului de risc (i) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convențiilor de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ. (art. 1270 NCC), conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante".
De asemenea, pârâta arată că V. a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul său (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice), cât și solvabilitatea sa, iar comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective - D., fiind cunoscut reclamanților.
Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele."
Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE") a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de prevederile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționale, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office [1974], CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti [1979] CJ 1629.
O componentă a aplicării prevederilor directivei în dreptul intern este realizată de jurisprudența CJUE în dezvoltarea principiului interpretării armonioase a dreptului intern cu dreptul comunitar (denumit și efectul indirect al directivelor). Acest principiu impune ca dreptul național să fie interpretat în lumina directivelor, acestea putând fi invocate indirect de persoanele private în fața instanțelor naționale împotriva unui organ de stat sau a unei persoane de drept privat, în scopul de a asigura o interpretare a dreptului național în conformitate cu prevederile acestora. Procedând astfel, CJUE a căutat să se asigure că directivele vor avea efect în sistemul juridic național, în ciuda unei implementări inadecvate prin legislația națională. în cauza de referință Von Colson c land Nordhrein-Westfalen 14/83 Curtea a identificat expres instanțele naționale ca organe ale statului responsabile cu îndeplinirea obligațiilor comunitare, obligând o instanță germană să suplinească legislația internă deficitară prin aplicarea acesteia în lumina directivei comunitare.
În cauze ulterioare precum Marleasing SA c La Comercial Internacional de Alimentación SA C-106/89 CJUE a stabilit că efectul indirect sau interpretarea armonioasa impune în sarcina instanței naționale să interpreteze dreptul național în lumina unei directive neimplementate sau implementate necorespunzător chiar și într-o cauză împotriva unei persoane private. Cauza Marleasing viza o situație orizontală, un litigiu între două persoane private în fața unei instanțe interne în care interpretarea dreptului național în lumina unei directive nepuse în aplicare era de natură să afecteze în mod negativ poziția juridică a uneia dintre ele.
O apreciere relevantă, pentru situația din speță, fiind hotărârea CJUE din cauza C-144/99 Comisia c Regatul Olandei referitoare la implementarea Directivei 93/13/CEE de către Regatul Olandei. Prin această hotărâre, Curtea s-a pronunțat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din directivă, afirmând că „în scopul garantării obiectivelor [...] urmărite de directivă, orice transpunere a respectivului articol 4 alineatul (2) trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la cele care sunt redactate în mod clar și inteligibil." Mai mult, în cauza C-365/93 Comisia c G. [1995] ECR I-499, paragraful 9, CJUE reține că „este esențial ca dreptul național să garanteze că autoritățile naționale vor aplica efectiv și deplin directiva, că terminologia juridică a dreptului național să fie suficient de precisă și clară astfel încât indivizii să fie deplin conștienți de drepturile lor și să le poată folosi în fața instanțelor naționale. [...]"
În încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din România s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al articolului 4 al directivei. în această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului directivei.
Din analiza comparativă a celor două prevederi normative a reieșit că prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisioanele percepute de către subscrisa nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.
În conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă - D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor [subl ns.]".
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum. Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat că „neadoptarea legislației naționale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. (21 și 5 din Directiva 93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei [subl. ns.]" - par. 22. Din considerentele acestei hotărâri reiese în mod neechivoc faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativ-normativ, cât și la cel judiciar.
În cauza de față, redactarea clauzelor din Convențiile de credit referitoare atât la dobândă, cât și la comisionul de risc, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care a reieșit cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.
Așadar, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Convențiilor de credit, motiv pentru care solicită instanței a aplica prevederile Legii nr. 193/2000 și a elimina din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale D..
Arătând că în Convenția de credit, Condițiile generale sunt parte a aceluiași instrumentum ca și Condițiile speciale, fiind remise reclamanților la momentul contractării, și totodată, aduse la cunoștința publicului în faza precontractuală.
Comisionul, ca parte componentă a prețului creditului poate fi de mai multe tipuri și perceput pentru mai multe operațiuni specifice activității de bancă pentru efectuarea cărora reclamanții sunt obligați să plătească un preț, agreat încă la momentul încheierii Convenției de credit.
Ca și alte comisioane, și în cazul în care V. este supusă pe parcursul derulării creditului la plata unor comisioane suplimentare față de cele avute în vedere la data încheierii contractului de credit, aceste comisioane se vor evidenția în modificări ale prețului inițial.
Comisionul privind costurile suplimentare, poate fi, în măsura în care apar costuri suplimentare, parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile subscrisei desfășurate în legătură cu avansarea sau solicitarea de avansare a unor cheltuieli în legătură cu, și pentru respectivul credit. Comisionul respectiv care se poate prezenta sub mai multe forme la rândul său, în funcție de justificarea pe care se bazează.
Astfel, prin clauza cuprinsă în cadrul art. 10 din Condițiile generale ale Convenției de credit nu a luat naștere niciun drept și nici o obligație corelativă, ci s-a născut doar vocația subscrisei de a recupera eventualele cheltuieli suplimentare, însă acest fapt nu echivalează cu obligarea împrumutatului la plata unor comisioane suplimentare în mod necondiționat.
În subsidiar, față de susținerile ce preced, solicită instanței a constata că anularea clauzelor invocate de reclamanți nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Pârâta arătă că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat anularea clauzei referitoare la comisionul de risc și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, fără a le preciza însă în mod concret.
Însă admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit fiind contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de V.. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.
Cu privire la situația în care numai ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților. De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese". Deoarece reclamanții nu au solicitat desființarea Convențiilor de credit (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
În consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității V. de a solicita ulterior rezilierea Convențiilor de credit și, implicit, restituirea sumei acordate cu titlu credit.
Noțiunea de „consumator" fusese clarificată, legal, doctrinar și jurisprudențial anterior intrării în vigoare a Directivei nr. 2008/48/CEE care în cuprinsul art. 3 lit. a) preia definiția consumatorului deja implementată prin dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE.
Prevederea amintită mai sus particularizată la contractele de credit de consum definește consumatorul ca fiind: „persoana fizică care, in cadrul operațiunilor reglementate de prezenta directivă acționează în scopuri care se află in afara activității sale comerciale".
De tradiție mai veche în privința reglementărilor protective pentru consumatori, sistemul francez a arătat și o preocupare mai intensă pentru noțiunea de consumator excluzându-se prin jurisprudența Curții de Casație de sub protecția legii pe aceia care deși neprofesioniști, desfășoară o activitate aflată în strânsă legături cu obiectul contractului sau ale cărui cunoștințe tehnice și instruire nu justifică măsuri de protecție.
Or, în cazul dedus judecății se impune concepția restrictiv obiectivă cu privire la noțiunea de consumator ținând cont de pregătirea reclamanților și de istoricul de creditare din partea altor unități bancare, care le-ar fi permis mai mult decât oricărui alt consumator o cunoaștere aprofundată a clauzelor contractuale reglementate și a înțelesului acestora.
Prin urmare, și în raport de protecția oferită subiectiv, in personam, analiza instanței de judecată trebuie făcută în acest caz distinct, particularizat la calitatea reclamantului printr-o aplicare a legii in concrete la cazul dedus judecății.
În acest sens, relevant s-a exprimat în doctrină: Totul este deci, după cum se reține în Raportul Curții de Casație pe 1987 „o chestiune de speță" notând totodată că aceasta face dificilă definirea criteriilor generale, însă avansează două direcții, în care pot fi căutate tehnicitatea și nivelul de instruire și cultură".
Solicită prin urmare instanței de judecată constatarea activității desfășurată de reclamanți prin care acesta se îndepărtează de la conceptul de consumator/debitor profan impune lipsirea acestuia de beneficiul protecției și inaplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în actele normative cu obiect de reglementare protecția consumatorilor citate și invocate, ca temei al cererii de chemare în judecată.
Pârâta arată că în situația în care s-ar da curs solicitărilor reclamanților, și s-ar interpreta dispozițiile din OUG 50/2010 și din Legea 193/2000, ca ducând la înlăturarea clauzelor referitoare la comisionul de risc, efectele pe care le-ar produce această interpretare, ar nesocoti dreptul la proprietate privată al Subscrisei, dar și dreptul la exercitarea activității economice.
Implicațiile economice ale anulării clauzelor identificate ar conduce al spolierea speranței legitime de câștig a Băncii, constând în dobânzile și comisioanele legale la momentul acceptării lor de către clienți. Mai mult, anularea retroactivă a acestora ar conduce la pierderi semnificative ale Băncii, care, din perspectiva dreptului european al CEDO reprezintă exproprieri de fapt.
Aceste câștiguri nefiind niciodată ipotetice, ci clar determinate, sau cel puțin determinabile, la momentul agreării lor, părțile manifestându-și voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii. De aceea lipsirea băncilor de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu ezită să condamne statul român pe acest tip de contencios. Aceste drepturi de creanță sunt asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.
Ori suprimarea acestor drepturi de creanță, prin efectul OUG nr. 50/2010, reprezintă o privare de un câștig cert, o veritabilă atingere adusă drepturilor lor, născute pe bază contractuală, în mod legal, pentru care instituțiile bancare sunt în drept să obțină satisfacție la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina și o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede la art. 16.
Legislația națională cuprinde dreptul la libertatea exercitării activității comerciale, în chiar art 45 din Constituție, acesta prevăzând „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativa și exercitarea acestora în condițiile legii".
Chiar dacă OUG 50/2010, sau Legea 193/2000, pot fi considerate legi în baza cărora se exercită libertatea economică, acestea nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acesteia. Prin Decizia nr. 230/2007, Curtea Constituțională a stabilit că "în scopul creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, statul trebuie să susțină o politică concurențială corectă, aceasta jucând un rol esențial în facilitarea liberei circulații a mărfurilor, în stimularea inițiativei participanților la activitatea de comerț, realizând și funcția de garanție a unei economii de piață."
Însă, prin restrângerea activității Băncii, plecând de la motivația existenței unui comision în contractele de credit încheiate care nu se regăsește nominal în OUG 50/2010, statul se transformă într-un factor prin care se avantajează acei agenți economici care au avut denumiri mai „norocoase".
Cu privire la libera exercitare a activității economice nu poate fi restrânsă decât în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, în ipotezele prevăzute de acest articol și sub condiția proporționalității. Nici una dintre aceste două condiții nu este îndeplinită în cauză, argumentele care ar putea susține aceste restrângeri, referitoare la protecția consumatorilor fiind contrazise de practică: campania mediática cauzată de aceste măsuri a determinat Banca să suspende activitatea de acordare de credite.
Pentru toate motivele de mai sus, solicită instanței să dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții M. C. și M. N. ca neîntemeiată și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată provocate de prezentul demers procedural.
În drept, au invocat prev. art. 205 - 208 N.C. pr. civ., principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954, precum și celelalte prevederi legale la care am făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinări.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate, la care s-a atașat extras de cont curent privind modul de calcul. Potrivit întâmpinării formulată de pârâtă, cu privire la neclaritatea acesteia "la modalitatea de calcul a comisionului de risk", arată că la dosarul cauzei o data cu depunerea acțiunii, a fost depusa și nota de calcul comision ce reflecta modalitatea de calcul a comisionului de risk solicitat.
Cu privire la excepțiile invocate de ..A -SUCURSALA DR.TR.S.", precizează faptul că excepția prescripției dreptului de a cere înlăturarea clauzelor din contract și excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate de aceștia sunt excepții care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, astfel una din condițiile necesare pentru a fi parte in procesul civil, alături de existenta calității procesuale, a interesului si a formulării unei pretenții, fiind existenta capacității procesuale de folosința, acesta fiind de altfel și premisă celorlalte trei cerințe. Ca și celelalte condiții, capacitatea procesuala de folosința, înțeleasa ca aptitudine a subiectului de drept de a avea drepturi și obligații în cadrul procesului civil, trebuie sa subziste pe întreg parcursul derulării procesului, iar capacitatea procesuala de exercițiu implica capacitatea procesuala a persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligații prin săvârșirea de acte juridice.
Cu privire la fondul cauzei, arată că între părți s-a încheiat convenția de credit nr. _/20.10.2006 pentru suma de _,00 Euro creditul fiind asigurat de o garanție reala imobiliara rang I asupra imobilului situate in Dr.Tr.S., ., nr.8. ., .>., și s-a cesionat in favoarea băncii o polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobil.
Înserarea comisionului de risc de la punctul 5 din convenția de credit care este explicitat ulterior în aceeași convenție de credit, redenumit ulterior comision de administrare credit, conform extrasului de cont, pot fi considerate clauze abuzive ce intră sub incidența prevederilor Legii nr.193/2000.
Conform art.1 din legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit lit.g din Anexa la lege, este considerata abuziva clauza care "dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale".
Astfel, în momentul încheierii convenției de credit, aceștia au fost acționați pe o poziție inegala, în raport cu banca, contractele încheiate fiind de adeziune, clauzele fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractanților de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Astfel aceștia neavând posibilitatea de a negocia nici o clauza din contract, actele juridice fiindu-le impuse, în forma respectiva, de către banca, ceea ce ar creat un dezechilibru intre drepturile si obligațiile pârtilor.
Potrivit celor menționate solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulata.
În drept au fost invocate dispozițiile art.201 Cod Procedura Civila.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța retine următoarele:
Între părți s-a încheiat contractul de credit cu nr._ din 20.10.2006, unde la punctul 5 lit. a din condițiile speciale și art. 3 pct. 5 din condițiile generale este inserată clauza comisionului de risc. Potrivit acestei clauze, împrumutătorul își constituia dreptul de a percepe o sumă de bani într-o cotă procentuală raportată la soldul restant, în mod lunar, suma respectivă fiind apreciată astfel un element al costului împrumutului.
Pe parcursul derulării contractului de credit, comisionul de risc nu a fost modificat.
Cuprinsul art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000, care este o transpunere infidelă a art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13/CEE, determină instanța să dea prioritate textului directivei, potrivit căreia, caracterul abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației…în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Altfel spus, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, care circumscriu raportul calitate – preț al bunurilor și serviciilor furnizate, nu poate fi primită decât în măsura în care aceste clauze nu au exprimare clară și pe înțelesul majorității oamenilor ce le lecturează.
Cum clauza ce se cere a fi constată abuzivă este exprimată în termeni cu înțeles comun unanim acceptat, iar cuvintele folosite nu lasă loc la ambiguități nici în ceea ce privește modul de calcul și nici referitor la denumiri, instanța potrivit textelor invocate apreciază că nu poate păși la analiza caracterului abuziv al respectivelor clauze din perspectiva criticilor formulate în acțiune.
Față de cele expuse, se apreciază acțiunea ca fiind nefondată și urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, respectiv excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de introducerea acțiunii și excepția prescripției dreptului de a cere înlăturarea clauzelor din contractul de credit.
Respinge acțiunea formulată de reclamanții M. C. domiciliat in Drobeta Turnu Severin, ., nr.8, ., CNP_ si M. N. domiciliata în Drobeta Turnu Severin, ., nr.8, ., .. CNP_, prin ., cu sediul în Drobeta Turnu Severin. ..5, județul M., CUI:_, în contradictoriu cu pârâtele V. România SA cu sediul in București, sector 2, ..42, J_, CUI_ si V. România Sucursala Drobeta Turnu Severin cu sediul in Drobeta Turnu Severin, str. ..269, jud. M., J_, CUI_.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
Pronunțată în ședință publică azi 09 decembrie 2013.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.G.D.
Tehnored.Ș.M.
6 ex.
09.01.2014
Operator de date cu caracter personal
înregistrat sub numărul 6497
| ← Cereri. Sentința nr. 1139/2013. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN | Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 1510/2013.... → |
|---|
