Acţiune în constatare. Sentința nr. 3129/2013. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3129/2013 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 28-06-2013 în dosarul nr. 5416/225/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA DROBETA-T. S.
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 3129/2013
Ședința publică de la 28 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. P.
Grefier ședință M. C.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamanții M. M. și M. M. și pe pârât ., având ca obiect acțiune în constatare .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: reclamantul asistat de av. G. C., reclamanta reprezentată de av. G. C., lipsă fiind pârâta.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că pârâta prin av.Marescu D. a formulat cerere de amânare arătând că este în imposibilitate de a susține cauza la acest termen aflându-se la Tribunalul C. S. pentru o altă cauză al cărei termen de judecată a fost preschimbat pe cale administrativă, precum și pentru a se finaliza soluționarea dosarului_/225/2012 aflat pe rolul Tribunalului M.. Instanța constată că avocatul care a formulat această cerere de amânare nu are delegație în acest dosar, motiv pentru care nu va lua în considerare această cerere.
Verificându – și din oficiu competenta, întrucât se află la primul termen de judecată, în conformitate cu art. 131 al.1din NCPC, instanța constată că este competentă să judece prezenta cauză atât din punct de vedere general, material, cât și teritorial.
Av. G. C.pentru reclamanți solicită respingerea cererii de amânare formulată de pârât arătând că nu îndeplinește prevederile art. 222 C.p.c. și nu se justifică
Instanța respinge cererea de amânare formulată de pârât ca fiind formulată de o persoană care n-are împuternicire la dosar.
Av. G. C. pentru reclamanți depune proces verbal nr. 11/12.04.2013 de informare privind avantajele medierii și solicită în dovedire proba cu înscrisuri.
Asupra probelor solicitate în cauză, instanța în conformitate cu art. 258 din NCPC și art. 292 din NCPC, va încuviința proba cu înscrisuri .
Instanța, în baza art. 238 alin.1Cod proc. civilă, estimează că prezenta cauză va fi soluționată la acest termen având în vedere că întâmpinarea a fost depusă peste termen pârâta fiind decăzută din dreptul de a propune probe conform art. 254 C.p.c.
Instanța în baza art. 244 coroborat cu art. 392 Cod proc. Civilă constată cercetarea procesului finalizată și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Reclamanții prin av. G. C.solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată,obligarea pârâtri să plătească suma de 8618,92 franci reprezentând c/v comisionului de risc și c/v comisionului de administrare, la plata dobânzii legale, arată că există o practică în acest sens, intră sub incidența L.190/2010 privind protecția consumatorilor cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat, depune 2 chitanțe
În temeiul art. 394 C.c. declară închise dezbaterile pe fondul cauzei și reține cauza pentru soluționare.
INSTANȚA
Prin cererea adresată acestei instanțe la data de 04.04.2013, reclamanții M. M. și M. M. au chemat în judecată pe pârâta . solicitând instanței- să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de risc inserată la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de Credit nr._ din 18.05.2007 coroborat cu art. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._ din 18.05.2007; să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de risc inserata la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de Credit nr._ din 12.12.2007 coroborat cu art. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._ din 12.12.2007; să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de. administrare inserată la pct. 5.1 lit. a din Actul adițional nr. 1 din 18.09.2010 al Convenției de Credit nr._ din 18.05.2007; să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare inserată Ia pct. 5.1 lit. b din Actul adițional nr. 1 din 18.09.2010 al Convenției de Credit nr._ din 12.12.2007; anularea acestor clauze abuzive menționate mai sus; să fie obligată pârâta să restituie suma de 8618,92 franci elvețieni, reprezentând contravaloare comision de risc și comision de administrare încasat în perioada 18.05._13 sau contravaloarea în lei la cursul BNR valabil la data plății efective; să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale calculată de la data plății fiecărei rate reprezentând comision de risc și comision de administrare perceput nelegal în baza clauzelor contractuale anulate până Ia data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, au arătat că între părți s-a încheiat Convenția de Credit nr._ din 18.05.2007 și Convenția de Credit nr._ din 12.12.2007, iar în cuprinsul acestora, la pct. 5 lit. a din condițiile speciale coroborat cu art. 3.5 din condițiile generale ale convențiilor de credit, s-a prevăzut că se va percepe de la împrumutat un comision de 0,1% respectiv 0,22% aplicat la soldul creditelor pentru toată perioada de derulare a contractelor, iar la data de 18.09.2010, pârâta . le-a impus încheierea a două Acte adiționale referitoare la convențiile de credit menționate anterior, prin care s-a procedat doar la a schimba denumirea comisionului de risc în aceea de comision de administrare, celelalte prevederi contractuale cu privire la comisioanele percepute în legătură cu acordarea și utilizarea creditelor rămânând neschimbate. A mai arătat că contractele de credit bancar intră sub incidența Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutații au calitate de consumator, iar banca de comerciant, astfel încât cele două clauze menționate anterior au caracterul de clauze abuzive în sensul legii, acestea încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, act normativ prin care s-a transpus Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, și care prevăd că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ cu drepturile și obligațiile părților. De asemenea arată că este o clauză contractuală abuzivă, în cazul în care nu a fost negociată direct cu consumatorul și dacă a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum se întâmplă în cazul contractelor standard preformulate.
Au invocat jurisprudența constantă a CEDO –respectiv Hotărârea din 27 iunie 2000 Oceania Grupo Editorial și Salvat Editores C-240/98 - C - 244/1998.
Au arătat că în perioada 18.05._13, respectiv între data încheierii convențiilor de credit și data introducerii cererii de chemare în judecată, pârâtele au încasat un comision de risc în cuantum total de 8618,92 franci elvețieni în baza clauzelor anterior menționate ca fiind abuzive și au solicitat anularea lor și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul acestora.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe În dovedire a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile anexate cererii. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în temeiul art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.
La cerere au anexat: Convenția de Credit nr._ din 18.05.2007 depusă la filele 7 - 12 din dosar;,Convenția de Credit nr._ din 12.12.2007 depusă la filele 13 - 17 din dosar;,Actul adițional nr. 1 din 18.09.2010 al Convenției de Credit nr._ din 18.05.2007 depus la filele 18 -19 din dosar; Actul adițional nr. 1 din 18.09.2010 al Convenției de Credit nr._ din 12.12.2007 depus la fílele 20 - 21; Extrasul de cont al reclamanților M. M. și M. M. depus la filele 22 - 37 din dosar; Practică judiciară depusă la filele 38-41.
Intimata . București a formulat întâmpinare fiind depusă peste termneul acordat, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar potrivit disp. art.208 al. 2 C.p.c. instanța constată decăzută din dreptul de a propune probe sau de a invoca excepții în afara celor de ordine publică dacă legea nu prevede altfel având în vedere data comunicării cererii (10.05.2013) și data depunerii întâmpinării (10.06.2013), care nu respectă termenul de 25 de zile prevăzut de art. 201 C.p.c.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține:
Reclamanții M. M. și M. M. au chemat în judecată pe pârâta . solicitând să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de risc inserată la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de Credit nr._ din 18.05.2007, coroborat cu art. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._ din 18.05.2007, existența clauzei abuzive privind comisionul de risc inserata la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de Credit nr._ din 12.12.2007, coroborat cu art. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de Credit nr._ din 12.12.2007, existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare inserată la pct. 5.1 lit. a din Actul adițional nr. 1 din 18.09.2010 al Convenției de Credit nr._ din 18.05.2007, existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare inserată Ia pct. 5.1 lit. b din Actul adițional nr. 1 din 18.09.2010 al Convenției de Credit nr._ din 12.12.2007, anularea acestor clauze abuzive menționate mai sus și obligarea pârâtei să restituie suma de 8618,92 franci elvețieni, reprezentând contravaloare comision de risc și comision de administrare încasat în perioada 18.05._13 sau contravaloarea în lei la cursul BNR valabil la data plății efectiveși la plata dobânzii legale calculată de la data plății fiecărei rate reprezentând comision de risc și comision de administrare perceput nelegal în baza clauzelor contractuale anulate până Ia data restituirii efective, susținând că, între părți, s-a încheiat Convenția de Credit nr._ din 18.05.2007 și Convenția de Credit nr._ din 12.12.2007, iar în cuprinsul acestora, la pct. 5 lit. a din condițiile speciale coroborat cu art. 3.5 din condițiile generale ale convențiilor de credit, s-a prevăzut că se va percepe de la împrumutat un comision de 0,1% respectiv 0,22% aplicat la soldul creditelor pentru toată perioada de derulare a contractelor, iar la data de 18.09.2010, pârâta . le-a impus încheierea a două Acte adiționale referitoare la convențiile de credit menționate anterior, prin care s-a procedat doar la a schimba denumirea comisionului de risc în aceea de comision de administrare, celelalte prevederi contractuale cu privire la comisioanele percepute în legătură cu acordarea și utilizarea creditelor rămânând neschimbate.
Contractele de credit bancar intră sub incidența Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutații au calitate de consumatori, iar banca de comerciant, astfel încât cele două clauze menționate anterior au caracterul de clauze abuzive în sensul legii, acestea încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, act normativ prin care s-a transpus Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, care prevăd că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este abuzivă, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ cu drepturile și obligațiile părților, fiind stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum se întâmplă în cazul contractelor standard preformulate.
Pe fondul cauzei, în considerarea probelor de la dosar și prin raportare la dispozițiile legale incidente, instanța constată și reține următoarele:
Între reclamanți și pârâta V. România SA – prin Sucursala Dr. Tr. S., s-a încheiat convenția de credit nr. nr._ din 18.05.2007 și convenția de credit nr._ din 12.12.2007,, prin care pârâta a acordat pârâților două credite în sumă de_ franci elvețieni și de_ franci elvețieni, creditele fiind asigurate de o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I asupra imobilului situat în Orșova, ..2, jud. M. și s-a cesionat în favoarea băncii o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobil
În cuprinsul convențiilor precitate, la art. 5 lit. a) s-a inserat câte o clauză care prevede perceperea unui comision de risc în cuantum de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Cu privire la caracterul abuziv al acestor clauze, instanța urmează să analizeze care sunt condițiile prevăzute de lege pentru a declara o clauză ca având caracter abuziv, care este conținutul concret al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) și dacă această clauză are caracter abuziv prin raportare la condițiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
Din interpretarea dispozițiilor normative citate anterior rezultă faptul că, pentru incidența acestora și constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale existentă într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiții, respectiv: clauza respectivă să fie conținută într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator, în accepțiunea dată de lege acestor termeni; clauza respectivă să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, înțelegând prin aceasta faptul că respectiva clauză a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei (cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv); clauza respectivă să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 alin. (5) și (6) mai prevăd că: „Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
În cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din convenția în litigiu.
În ceea ce privește calitatea de comerciant și, respectiv, de consumator a părților contractante, instanța reține că, potrivit definițiilor date de Legea nr. 193/2000 termenilor de comerciant și consumator:
Art. 2 din Legea nr. 193/2000 – „(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. (2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.”
Prin urmare, având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de credit pârâta . o societate comercială care a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar împrumutatul este persoană fizică ce a acționat în scopuri personale (necomerciale), cele două părți au calitatea de comerciant și, respectiv, consumator, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.
În ceea ce privește lipsa negocierii directe a clauzelor respective cu consumatorul, potrivit dispozițiilor normative (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000) o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În speță instanța constată că această condiție este îndeplinită cu privire la toate clauzele contractuale stipulate în contractele intervenite între părți, deoarece aceste contracte reprezintă contracte tipizate cu clauze nenegociabile, contracte standard, preformulate, existența și cuantumul comisionului de risc fiind expresia voinței unilaterale ale băncii, deoarece consumatorului nu i s-a dat posibilitatea de a influența în vreun fel acest comision.
În acest sens, instanța reține și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens (probă care nu a fost făcută în cauză).
Sub aspectul dezechilibrului semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, este de observat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză poate fi abuzivă prin ea înseși sau împreună cu alte prevederi din contract.
Analizând valențele juridice ale comisionului denumit „de risc”, prin raportare la aceste dispoziții normative, instanța constată că în cauza dedusă judecății, clauza stipulată la art. 5 lit. a) din ambele contracte (plata unui comision de risc în cuantum de 0,1 % din soldul creditului lunar) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.
În acest sens se constată că între părți a intervenit o convenție de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, nu unul aleatoriu. În consecință părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției.
În aceste condiții comisionul denumit „de risc” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtei (nici măcar eventuală), astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident deoarece i s-a perceput lunar echivalentul a 0,1 % din soldul creditului, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestații pe parcursul derulării creditului.
Instanța mai constată că art.5 lit. a) din convenția de credit a impus plata unui comision de risc de 0,1 % aplicat la soldul creditului, în condițiile în care împrumutul este garantat cu un imobil a cărui valoare acoperă valoarea creditului contractat, imobilul fiind de asemenea asigurat la o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare pentru acoperirea riscurilor fiind cesionată în favoarea băncii, conform art.7 din convenție.
Se mai impune analizarea acestui comision ca fiind o garanție în favoarea băncii, pentru că există posibilitatea ca banca sa sufere în viitor o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment, cum ar fi de exemplu, riscul de neplată, riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a valorii asigurării si orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat, motiv pentru care s-a apreciat că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale (ipoteca).
În consecință comisionul de risc este menit în opinia băncii să garanteze atât riscul de neplată (adică restituirea creditului), cât și riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a valorii asigurării (adică imposibilitatea de a trece la executarea garanțiilor deja instituite).
În ceea ce privește nerestituirea creditului (riscul de neplată), instanța constată că împrumutul este garantat cu ipotecă, iar imobilul ipotecat depășește valoarea creditului acordat, astfel că nu se justifică o a doua garanție pentru restituirea creditelor.
În ceea ce privește garantarea imobilului ipotecat, se constată de asemenea că imobilul este asigurat la o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare pentru acoperirea riscurilor este cesionată în favoarea băncii, conform art.7 din convenție, astfel că nici din această perspectivă nu se justifică această dublă garanție pe care ar constitui-o comisionul de risc.
Trecând peste aceste aspecte însă, ceea ce conferă un profund caracter abuziv acestei clauze contractuale este faptul că, atâta vreme cât ea reprezintă numai o „garanție” (și nu o „plată”, așa cum s-a concluzionat anterior), această clauză trebuia să fie dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutați, o dată cu plata integrală a ratelor de către aceștia.
Garantarea obligației constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia care nu se poate transforma într-o obligație de plată suplimentară. O dată executată obligația contractuală (în speță restituirea creditului acordat), sumele de bani plătite numai cu destinația de a garanta executarea acestei obligații trebuie restituite debitorului.
Aceste sume de bani nu pot rămâne la creditor pentru că nu sunt parte a creditului (sau a accesoriilor acestuia) și nici nu reprezintă, așa cum s-a arătat anterior, contravaloarea unei alte prestații a creditorului.
Pentru aceste considerente și din această perspectivă clauza stipulată la art. 5 lit. a) din contract privind comisionul de risc creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, deoarece această clauză nu este dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutat, o dată cu plata integrală a ratelor de către acesta.
Concluzionând, având în vedere că sunt întrunite cele trei condiții enumerate anterior, instanța constată caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din ambele convenții de credit în litigiu, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care o va anula.
Deși banca a comunicat reclamanților actele adiționale cu nr.1/18.09.2010 la convențiile de credit, instanța constată că acestea nu au fost semnate de către împrumutați – reclamanții în prezenta, astfel încât pârâta nu se poate prevala de acesta în schimbarea condițiilor și clauzelor convenției de credit, actul adițional nefiind în consecință însușit de către împrumutat, astfel încât față de acesta nu produce nici un efect.
De altfel, în acest sens stipulează și disp. art. 41 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, conform cărora orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de aplicarea acestora, cu excepția situațiilor în care consumatorul solicită modificări ale contractului care implică schimbarea costurilor, de exemplu prelungirea perioadei de creditare sau modificarea ratelor. Consumatorul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opțiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiții. Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat, cu atât mai mult cu cât reclamanții au semnat doar “spre neschimbare” actul adițional, nefiind de accord cu redenumirea comisionului de risc.
Mai mult, instanța apreciază că pârâta încalcă condițiile impuse chiar de ea prin art. 13 din Condițiile generale, în sensul că a procedat la modificarea unilaterală a convenției de credit prin redenumirea comisionului de risc, în comision de administrare credit, fapt de altfel necontestat de către bancă, fapt pentru care se va constata existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit, astfel cum a fost redenumit comisionul de risc, clauză inserată la art. 3 pct. 5.1. lit. b din actul adițional.
Nu în ultimul rând, instanța reține că, în Cauza C- 602/10, CJUE s-a pronunțat deja în sensul că Directiva 2008/38 nu se opune ca o măsură națională (OUG nr. 50/2010 ) menită să transpună această directivă în dreptul intern să includă în domeniul său de aplicare material contracte de credit, precum cele în discuție în acțiunea principală, având ca obiect acordarea unui credit garantat cu un bun imobil, nu se opune ca o măsură națională (OUG nr. 50/2010) menită să transpună această directivă în dreptul intern să definească domeniul său de aplicare temporal astfel încât respectiva măsură să se aplice și unor contracte de credit, care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive și care erau în derulare la data intrării în vigoare a măsurii naționale menționate, nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, nu se opune unei norme ce face parte din măsura națională menită să transpună această directivă care, în materie de litigii având ca obiect credite de consum, permite consumatorilor să se adreseze direct unei autorități de protecție a consumatorilor, care, în continuare, poate aplica sancțiuni instituțiilor de credit pentru încălcarea acestei măsuri naționale, fără să aibă obligația de a recurge în prealabil la procedurile de soluționare extrajudiciară prevăzute de legislația națională pentru asemenea litigii. În alte cuvinte, respectivele dispoziții naționale (OUG nr. 50/2010 în forma ei înainte de . Legii de aprobare cu modificare) nu constituie o transpunere neadecvată sau incompletă a directivei.
În ceea ce privește capătul privitor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit, față de prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța constată că, o dată cu constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din ambele contracte, preluată la art. 3 pct. 5.1. lit. b din actele adiționale, sumele plătite în temeiul acestor clauze rămân fără suport contractual, deoarece o clauză abuzivă nu produce efecte asupra consumatorului.
Acest efect se produce retroactiv, de la momentul încheierii contractului, deoarece clauza nu „devine” abuzivă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, ci a fost abuzivă încă de la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, dat fiind faptul că sumele de bani achitate cu titlu de comision de risc/administrare credit, nu au suport contractual, plata efectuată în acest sens devine o plată nedatorată care este supusă restituirii conform dispozițiilor art. 1092 C. civ., potrivit cărora „orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii.”
Pe cale de consecință, instanța urmează să admită și acest capăt de cerere, urmând a obliga pârâta să restituie suma de 8618,92 CHF cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit încasată, pentru convențiile de credit nr._/18.05.2007 și nr._/12.12.2007 sau contravaloarea în lei la data plății efective.
În ceea ce privește dobânda legală solicitată de reclamanți, instanța reține că, potrivit art. 1088 din Codul civil, la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, urmând așadar a obliga pârâta și la plata dobânzii legale aferentă sumelor de mai sus, calculată de la data achitării fiecărei rate reprezentând contravaloare comision de risc/ comision de administrare credit și până la data plății efective.
Față de considerentele expuse, instanța va admite acțiunea, va constata existența clauzei abuzive privind comisionul de risc înserată la pct.5.1 lit.a din Condițiile speciale coroborat cu art.3.5 din Condițiile generale ale convențiilor de credit nr._/18.05.2007 și nr._/12.12.2007 și a clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit prevăzută la pct.5.1 lit a din Condițiile speciale ale convențiilor de credit nr._/18.05.2007 și nr._/12.12.2007, modificate prin art.3 din actul adițional nr.1/18.09.2010 la convențiile de credit, va dispune anularea clauzei respective, va obliga pârâta să restituie reclamanților suma de 8618,92 CHF cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit încasată, pentru convențiile de credit nr._/18.05.2007 și nr._/12.12.2007, sau contravaloarea în lei la data plății efective, cu dobânda legală calculată de la data plății fiecărei rate și până la data plății efective.
În ceea ce privește onorariul de avocat, instanța reține că, potrivit art.451 alin.2 C.proc.civ., „(2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.”
Prin aplicarea acestui text legal nu se intervine în contractul de asistență judiciară încheiat între parte și avocat ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care câștigă procesul trebuie suportat de partea care a pierdut.
În speță, onorariul plătit de către reclamant avocatului ales pentru a participa la executare se ridică la suma de 2000 lei, sumă pe care instanța o apreciază exagerată față de efortul apărătorului în acest sens.
În condițiile în care angajamentul avocatului ales a constat doar în participarea la ședința de informare cu privire la avantajele medierii și la acest termen de judecată, un asemenea onorariu nu este justificat, fiind disproporțional și tendențios. Obligarea intimatei la plata unei astfel de sume cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat ar fi o soluție nedreaptă, cu atât mai mult cu cât înșiși reclamanții se află în culpă, întrucât aveau posibilitatea de a se interesa cu privire la onorariile practicate în astfel de situații, onorariu care în cauza de față este considerat exagerat de către instanță raportat la efortul minim depus de către avocatul respectiv.
Prin urmare, instanța apreciază ca un onorariu de 1000 lei este suficient față de prezenta cauză, astfel încât urmează a stabili cheltuielile de executare raportat la această sumă.
În temeiul art.451 alin.1 C. pr. Civ., va obliga pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (1000 lei) și onorariu de mediator (100 lei).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată reclamanții M. M. ,CNP_ și M. M. ,CNP_9cu domiciliul în Orșova, ..2, jud. M. în contradictoriu cu pârâta . cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42, . 10.
Constată existența clauzei abuzive privind comisionul de risc înserată la pct.5.1 lit.a din Condițiile speciale coroborat cu art.3.5 din Condițiile generale ale convențiilor de credit nr._/18.05.2007 și nr._/12.12.2007 și a clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit prevăzută la pct.5.1 lit a din Condițiile speciale ale convențiilor de credit nr._/18.05.2007 și nr._/12.12.2007, modificate prin art.3 din actul adițional nr.1/18.09.2010 la convențiile de credit.
Dispune anularea acestor clauze și obligă pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc și comision de administrare de credit aferente convențiilor de credit, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data plății fiecărei rate și până la data plății efective, după cum urmează:
Suma de 8618,92 CHF cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit încasată, pentru convențiile de credit nr._/18.05.2007 și nr._/12.12.2007.
Obligă pârâta la 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând onorariu avocat, diminuat și 100 lei onorariu mediator.
Cu apel in 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.06.2013.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.I.P.
Tehnored.CEM
M.C. 17 Iulie 2013
Cod operator 6497
| ← Cereri. Sentința nr. 4557/2013. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN | Fond funciar. Sentința nr. 3476/2013. Judecătoria... → |
|---|
