Acţiune în constatare. Sentința nr. 2469/2015. Judecătoria FĂLTICENI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2469/2015 pronunțată de Judecătoria FĂLTICENI la data de 04-12-2015 în dosarul nr. 2469/2015
DOSAR NR._
- acțiune în constatare –
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA FĂLTICENI
JUDEȚUL SUCEAVA
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2469
Ședința publică din 04 decembrie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: G. S.
Grefier: M. I.
Pe rol se află judecarea acțiunii în constatare, formulată de reclamanții D. A. și D. R., în contradictoriu cu pârâtele B. C. Română S.A. București – prin reprezentant legal și B. C. Română SA - Fălticeni.
Dezbaterile pe fond ale cauzei au avut loc în ședința publică din 23 noiembrie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea ședinței de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta și când, pentru a da posibilitate părților să depune la dosar concluzii scrise, pronunțarea a fost amânată pentru astăzi, 04 decembrie 2015, ora 14,00.
După deliberare,
JUDECĂTORIA
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea adresată Judecătoriei Fălticeni si înregistrată la data de 16.07.2015 sub nr._, reclamanții D. A. și D. R. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. C. Română S.A. București – prin reprezentant legal și B. C. Română SA – Fălticeni,
ca prin hotararea ce se va pronunta:
1) să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 9 lit. a) si e) din conventia de credit nr._/22.08.2008, conditii speciale, cu privire la instituirea comisionului de administrare si al celuia de risc ;
2) să fie obligate pârâtele să modifice conventia de credit în sensul înlăturării acestor clauze abuzive;
3) să fie obligate pârâtele să-i restituie echivalentul în lei la data platii a sumei de 3066,8 lei(compusa din 2369,8 lei comision de risc si 697 lei comision de administrare), care a fost percepută în perioada 22.08._15, în temeiul art. 9 lit. a) si e) din conventia de credit nr._/22.08.2008 conditii speciale cu titlu de comision de risc si de administrare si in continuare până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri;
4) să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale aferente debitului constând în comision de risc si comision de administrare, calculată de la data platii fiecarei rate lunare cu acest titlu și până la data achitării efective a debitului.
5) să fie obligate paratele sa le achite cheltuielile de judecata pe care le-au efectuat cu acest proces.
In motivare au arătat că prin conventia de credit nr._/22.08.2008, încheiata cu pârâtele li s-a acordat un credit în valoare de 17.000 lei pe o perioadă de 96 luni.
Potrivit 9 lit. a) si e) din conventia de credit nr._/22.08.2008, pentru creditul pus la dispozitie, BCR percepe comisioane conform reglementarilor proprii, comision de RISC credit de 28,9 lei si de 8,5 lei de administarare, care se achita de catre client in rate lunare odata cu plata sumelor datorate la scadentele intermediare si la scadenta finala, aplicat la soldul curent al creditului luat in calcul la determinarea dobanzii aferente fiecarei scadente. Conform clauzelor contractuale a fost întocmit un plan de rambursare a creditului în care sunt evidențiate sumele datorate lunar cu titlul de comision de risc si administrare.
Clauzele stipulate la 9 lit. a) si e) din conventia de credit nr._/22.08.2008, cu privire la instituirea comisionului de risc si de administare au caracter abuziv în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000 republicată, pentru următoarele considerente, expuse în continuare.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 republicată orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
De asemenea, în conformitate cu disp. art 4 alin. 1 din același act normativ, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
In ceea ce privește clauzele considerate ca fiind abuzive, potrivit art. 4, alin .4, acestea sunt redate cu titlu exemplifîcativ în anexa la lege în care, la lit. g, sunt menționate și acele clauze care dau drept exclusiv comerciantului să interpreteze prevederile contractului.
In accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 si art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, clauza abuziva este acea clauza inserata in contract care, nefiind negociata direct cu consumatorul, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credinte un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, lege care a transpus continutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit in mod expres competenta instantei de judecata de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretand aceasta directiva, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit in cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) ca protectia conferita consumatorului de acest act normativ permite judecatorului national sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, in masura in care este investit cu formularea unei cereri intemeiate pe ea. Intrucat un asemenea examen presupune existenta in prealabil a unui contract semnat de catre cele doua parti care si-a produs integral sau partial efectele, este neindoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligatiilor asumate de catre consumator nu poate impiedica verificarea continutului sau de catre instanta de judecata. Ca atare, faptul ca aceste contract a fost executat ca atare sau partial de consumatori nu echivaleaza cu acceptarea in integralitate a continutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive. Ratiunea acestui act normativ consista in pozitia de inferioritate economica, juridica si tehnica a consumatorului in raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atat in ceea ce priveste puterea de negociere, cat si in ceea ce priveste nivelul de informare. Aceasta situatie il pune pe consumator in postura de a adera la conditiile redactate in prealabil de catre comerciant fara a avea puterea de a influenta continutul lor.
Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comerciantilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fara efect pentru consumator. Art. 4 si art. 13-14 din aceeasi Lege 193/2000 permit judecatorului sa intervina in contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, dupa ce, in prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicind sanctiunea nulitatii absolute a acestor clauze. Daca rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putind fi executat in continuare, judecatorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe pozitii echilibrate ale partilor.
Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauza contractuală sa fie considerata abuziva, este necesar ca:
a)aceasta sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul
b)aceasta sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar cerintelor bunei-credinte.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabileste ca o clauza va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale.
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autoritatii nationale pentru Protectia Consumatorilor nr. 92/2007 (M.Of nr. 128/2007) ca fiind acel tip de contract redactat in intregime sau aproape in intregime de catre operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputand modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci avand doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de catre comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei.
Cu alte cuvinte, dupa cum s-a aratat si in doctrina de specialitate[C. T., A. C., Un pas important spre integrarea europeana: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, OG nr. 87/2000 privind raspunderea producatorilor si OUG 130/2000 privind contractele la distanta, RDC nr. 3/2001 p. 76. (Anexa 4)], legislatia protectiei consumatorilor instituie o prezumtie relativa de lipsa a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem in prezenta unor contracte preformulate si/sau a unor conditii generale de vanzare.
Or, clauzele ce formeaza obiectul prezentului studiu se circumscriu intocmai acestor prescriptii legale, deoarece contractele in discutie fac parte din categoria contractelor de adeziune si a conditiilor generale de vanzare, fiind preformulate si bazate pe principiul „take it or leave it”.
Trebuie subliniat in acest context faptul ca, in materia protectiei consumatorilor, principiul autonomiei de vointa (art. 969 C.civ.) este aplicat in mod diferit, idea ca incheierea si continutul contractului este rezultatul vointei partilor fiind des contrazisa de realitatile sociale[C. S., C. Barsan, D. civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. A a IX-a, Hamangiu 2008, p. 18].
Cea de-a doua condiție pentru calificarea unei clauze ca fiind abuziva se refera la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credinte, la momentul semnarii contractului, clauze care ii creeaza un avantaj in detrimentul consumatorului.
Principiul bunei-credinte a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE si desemneaza respectul reciproc al partilor contractante, adoptarea unui comportament onest si rezonabil care sa aiba in vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentand chiar o abordare obiectiva a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru in puterea de negociere a partilor.
Potrivit jurisprudentei constante a CJCE, sistemul de protectie pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste . inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora[Hotararea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, R., p. 1-4941, punctual 25, precum si Hotararea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, R., p. 1-_, punctul 25.].
Avand in vedere o asemenea situatie de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede ca clauzele abuzive nu creeaza obligatii pentru consumator.
Astfel cum rezulta din jurisprudenta, este vorba despre o dispozitie imperativa care urmareste sa substituie echilibrului formal pe care il instituie contractul intre drepturile si obligatiile cocontractantilor un echilibru real, de natura sa restabileasca egalitatea dintre aceste parti.[ Hotararea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 36, si Hotararea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, Rep., p. 1-4713, punctul 25.]
Pentru a asigura protectia urmarita de Directiva 93/13, Curtea a subliniat de asemenea, in mai multe ocazii, ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vanzator sau furnizor nu poate fi compensata decat printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor la contract.[ Hotararea Oceano Grupo Editorial si Salvat Editores, citata anterior, punctul 27, Hotararea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 26, precum si Hotararea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, punctul 31.]
In lumina acestor principii, Curtea a hotarat ca instanta nationala este obligata sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale[Hotararea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, punctul 32].
Posibilitatea instantei de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezinta un mijloc adecvat atat pentru a atinge rezultatul prevazut la art. 6 din Directiva 93/13, anume faptul ca respectivele clauze abuzive sa nu creeze obligatii pentru un consumator individual, cat si pentru a contribui la realizarea obiectivului prevazut la art. 7 din aceasta directiva, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la incetarea folosirii clauzelor abuzive in contractele incheiate de un comerciant cu consumatorii.[ Hotararea din 21 noiembrie 2002, Cofidis, C-473/00, R., p. 1-_, punctual 32, si Hotararea Mostaza Claro, citata anterior, punctul 27].
Referitor la clauzele stipulate la 9 lit. a) si e) din conventia de credit nr._/22.08.2008, cu privire la instituirea comisionului de risc si de administrare aceastea nu a fost negociate cu subsemnatii, ci ne-au fost impuse de pârâte, conventia de credit încheiata precum si actul aditional, fiind unele de adeziune, cu clauze prestabilite de împrumutător, fără a se acorda împrumutatului posibilitatea de a modifica sau înlătura clauzele sus-menționate.
In cuprinsul convenției/actului aditional nu se defineste acel comision de risc/comision de administrare, nu se detaliaza motivele pentru care comisionul este perceput, nu se indica dacă respectivul comision poate fi modificat ori restituit și dacă da în ce condiții. In acest context, este evident că acele clauze privind comisionul de risc/comisionul de administrare are caracter abuziv din momentul ce împrumutătorul are latitudinea exclusivă de a o interpreta și de a determina condițiile perceperii comisionului respectiv, nefiind stabilita . inteligibil.
Totodată clauzele în discuție creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților contractante deoarece, pe de o parte, valoarea totală a comisionului de risc pe toată durata derulării contractului este una însemnată iar, pe de altă parte, acest comision nu are nici o acoperire.
În plus, comisionul de risc si cel de administrare nu fac parte din categoria comisioanelor care pot fi percepute în cazul contractelor de credit în conformitate cu disp. art.36 din OUG nr. 50/2010.In conformitate cu disp. art.95 alin. 1 din același act normativ, în cazul contractelor aflate în derulare creditorii au obligația ca, în termen de 90 zile de la . ordonanței de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile acestei ordonanțe.
Reclamanții susțin că pârâtele nu au înțeles să se conformeze dispozițiilor legale sus menționate, care impuneau înlăturarea comisionului de RISC din contractul de credit, ci au propus întocmirea unui act adițional prin care acest comision a fost redenumit ca fiind comision de administrare a creditului. Propunerea formulată în acest sens este nelegală deoarece potrivit art. 35 lit. b din OUG nr. 50/2010 este interzisă introducerea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, în raport de dispoziția legală sus menționată pârâta nefiind îndreptățita să ne impună un comision ce nu a fost stipulat în convenția inițială și nici să redenumească un comision care nu face parte din categoria celor permise de legiuitor.
Cu alte cuvinte conform celor sustinute si in doctrina „actul juridic trebuie sa precizeze toate elementele in functie de care urmeaza sa se individualizeze obiectul”.Or in situatia de fata noua ne este imposibil sa determinam modalitatea in care banca luna de luna calculeaza in mod discretionar cuantumul dobanzii.In plus clauza care permite bancii calcului dobanzii clientilor in functie de dobanda de referinta afisata la sediile bancilor, precum si clauza care permite bancii modificarea in mod unilateral a cuantumului dobanzii /comisioanelor, contine o conditie pur potestativa pentru banca in calitatea sa de debitor a obligatiei de a calcula corect si transparent cuantumul dobanzii.
Conform dispozitiilor contractuale banca s-a obligat sa calculeze dobanda curenta care trebuie achitata cu titlu de pret al contractului, dar modalitatea in care banca a inteles sa-si exercite aceasta obligatie a fost pe principiul „daca vreau dobanda creste/scade”.De altfel aceasta modalitate de cuantificare a dobanzii (dobanda de referinta a bancii plus marja fixa) intra in contradictie flagranta si cu alte prevederi legale.Aceste clauze pun problema si sub aspectul echilibrului contractual, in sensul ca ofera bancii dreptul de a revizui rata dobanzii curente, fara ca noua rata sa fie negociata cu clientul.
Prin „motiv intemeiat„ în sensul legii s-ar intelege o situatie clar decrisa care sa ofere clientului posibilitatea sa stie de la inceput ca daca acea situatie se va produce ,dobanda sa fie marita.Totodata motivul trebuie sa fie suficient de clar aratat, determinat, ca in eventualitatea unui litigiu, in legatura cu aplicabilitatea unei astfel de clauze, instanta sa poata verifica daca acea situatie, motiv de marire a ratei dobanzii, chiar s-a produs.Asa cum un act normativ trebuie sa fie caracterizat prin previzibilitate, la fel si o clauza contractuala trebuie sa fie altfel formulata,incat consumatorul sa poata anticipa daca o anumita situatie intervine, daca o anumita consecinta se produce.
Or, „motivul unei schimbari semnificative pe piata monetara nu indeplineste aceasta conditie „ astfel ca in eventualitatea unui litigiu, nu numai ca nu se poate aprecia daca este intemeiat sau nu, dar nici macar nu se poate stabili conform unor criterii obiective daca s-a produs.Este evident ca un motiv intemeiat ar putea fi considerat unul care sa poata fi apreciat la fel in mod obiectiv, de orice persoana, inclusiv de catre instanta de judecata investita cu verificarea legalitatii acestei clauze si a aplicarii ei.
Mai mult coreland dispozitiile art 3 lit a cu art 3 lit d din conditiile speciale, rezulta ca banca doar comunica decizia sa unilaterala de majorare a dobanzii, imprumutatului, stabilindu-i pur si simplu o noua rata a dobanzii.Insa inscrierea unilaterala a dreptului de a ajusta dobanda fara ca aspectul acesta sa fie negociat de partile contractante, face ca art 3 lit d din conditiile speciale, sa fie o clauza abuziva care aduce atingere echlibrului contractului si egalitatii partilor.In contract nici macar nu este stipulat un termen de notificare ceea ce contravine prevedrilor art 101 din OUG nr 113/2009.
Echilibrul contractului presupune ca drepturile fiecăreia din părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa.
Prin anexa la Legea nr. 193/2000, lit. r) sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutarii sau finalizării contractului de către acesta din urmă, făra a prevedea existența compensațiilor în suma echivalentă și pentru consumator în cazul neexecutarii contractului de către comerciant.
Față de cele arătate, în temeiul art. 14 și art. 6 din Legea nr. 193/2000
republicată solicităm admiterea acțiunii, constatarea caracterului abuziv al clauzelor sus-menționate, cu consecința obligării pârâtelor la înlăturarea lor din conventia de credit si din actul aditional la conventie precum și la restituirea sumei de la data plății care a fost percepută începând cu august 2007, pana la data ramanerii definitiva a hotararii.
2) In virtutea principiului disponibilității, reclamanții consideră că instanța trebuie să constate ca am solicitat echivalentul bănesc al îmbogățirii fără justa cauză a pârâtelor, reprezentat de dobânda legală. De precizat faptul că între reclamanții împrumutați si banca exită raporturi comerciale, iar în conformitate cu OG nr. 9/2000 (în vigoare la data nașterii raporturilor juridice între părți), dobânda legala se stabilește, materie comerciala, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României".
3) In temeiul art. 453 Cod procedura civila, reclamanții solicită obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecata pe care le-am facut cu acest proces.
Referitor la convertirea monedei arată că:
La momentul incheierii contractului de credit in cauza, raportat la circumstantele economice de la acel moment precum si la capacitatea lor de intelegere a clauzelor contractuale si a implicatiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in Euro se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectarii contratului. Astfel, ei s-au obligat sa returneze creditul contractat la termenele si in cuantumul stipulate in contract, avand ca premiza cursul valutar al EURO de la aceea data 3.1768 LEI insa pe parcursul derularii contractului acesta s-a majorat cu consecinte grave asupra capacitatii subsemnatilor de a-și îndeplini obligatiile contractatuale.
Cresterea accelerata a valorii Euro fata de moneda nationala cu implicatii negative directe asupra costurilor imprumutului ce se rasfrang asupra ratelor precum si a comisioanelor de schimb valutar, din leu in euro au determinat o schimbare a conditiilor contractuale avute in vedere la data contractarii creditului si, in consecinta, incumba in sarcina lor obligatii vadit disproportionale fata de cele in considerarea carora si-au exprimat vointa de a ne angaja juridic.
Avand in vedere pozitiile de inegalitate de pe care actioneaza partile si in vederea asigurarii unei angajari in deplina cunostinta de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituita in sarcina operatorului economic – banca, care are o pozitie dominanta in raport cu consumatorul, obligatia informarii in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privie la aspectele esentiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) si implicit cu privire la implicatiile indatorarii si la riscurile reprezentate de volatilitatatea cursului valutar astfel cum reiese din OG 50/2010. De asemenea, conform art. 57 „In cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligati sa ofere consumatorilor informatii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligatiilor ce le revin”.
Aceste obligatii legale instituite in sarcina operatorilor economici, cu precadere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite sa protejeze interesele consumatorilor care sunt expusi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii/ produse in lipsa unei informari reale cu privire la acestea, si, pe cale de consecinta, evitarea unor astfel de situatii.
Omisiunea bancilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a EURO, fenomen previzibil pentru expertii financiari ce activeaza in cadrul acestora, dat fiind faptul ca Euro este o moneda instabila iar la momentul incheierii contractului aceasta era la un minim istoric, cresterea valorii fata de moneda nationala fiind inevitabila, constituie o incalcare a obligatiei de consiliere, sever sanctionat in dreptul european si national intrucat este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecand de la o imagine deformata a intinderii drepturilor si obligatiilor asumate.
Conform art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000 „ O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. A.. 2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. „
Raportat la prevederile legale in domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezinta un contract de adeziune continand clauze prestabilite de catre B. care se impun clientului fara a-i da posibilitatea de a influenta continutul acestora, fapt ce determina inegalitatea pozitiilor juridice ale partilor contractante in sensul afirmarii intereselor bancii, in calitate de profesionist, in detrimentul consumatorului, care reprezinta partea mai slaba in contract
Potrivit Articolul 4 din Directiva 93/13/CEE:
„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului principal al contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 are la bază ideea că, în fapt, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzător-furnizor, atât raportat la puterea de negociere, cât și la nivelul de informare, aderarea la condițiile redactate în prealabil de furnizor, fiind făcută de cumpărător fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, articolul 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prevăzând în fapt o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în sistemul de protecție a consumatorilor, dispoziția fiind de strictă interpretare.
Mai mult, potrivit interpretării date de Curtea Europeană de Justiție în cauza C-26/13 A. Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., pct. 59 ”o clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.”
De asemenea, la punctul 73 al aceleiași hotărâri, s-a reținut că: „clauza contractuală care permite unui vânzător sau unui furnizor să calculeze nivelul ratelor lunare datorate de consumator în funcție de cursul de schimb la vânzare al monedei străine aplicat de acest vânzător sau furnizor, clauză care are ca efect creșterea costurilor serviciului financiar în sarcina consumatorului, aparent fără o limită maximă, rezultă din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă, că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea prin analogie Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 49).”
În continuare, la pct. 74 se prevede că „îi revine instanței de trimitere sarcina a stabili dacă, având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător .., un consumator mediu, normal informat,…, putea nu numai să cunoască diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale unei monede străine, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, pentru acesta ale aplicării cursului de schimb la vânzare pentru calcularea ratelor la care va fi în definitiv obligat și, prin urmare, costul total al împrumutului său”. Totodată Curtea Europeană a apreciat că diferența de curs valutar nu poate să nu fie supusă aprecierii instanței cu privire la caracterul său abuziv.
Față de aceste interpretări ale dreptului Uniunii Europene privind directiva 93/13, reclamanții apreciază că în anul 2007 și anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinându-i de altfel să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflecta și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul pentru noi.
Ei, ca și consumatori medii și normal informati, nu aveau cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru EURO.
In contractul de împrumut nu se indică în mod transparent particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât noi să putem prevedea pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce ne privește, neputând să prevedem, prin urmare, costul total al împrumutului.
Consideră că se impune restabilirea prestatiilor inerente contractului asumat prin inghetarea cursului de schimb EURO– leu la momentul semnarii contractului astfel incat sa se asigure o proportionalitate a prestatiilor asumate de parti care sa corespunda manifestarii de vointa in sensul angajarii in acest raport juridic.
Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte conditii aplicabile contractului trebuie sa contina clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretari echivoce ale acestora si pentru intelegerea carora sa nu fie necesare cunostinte de specialitate. Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligatia bancii de a administra riscul in sensul diminuarii lui prin organizarea adecvata a activitatii de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operatiunii de creditare de catre consumator iar o masura in acest sens o constituie inghetarea cursului de schimb valutar la momentul incheierii contractului, masura ce corespunde cerintelor echitatii si bunei-credinte. Avand in vedere prevederile art. 969 C.Civ conform carora partile trebuie sa actioneze cu buna-credinta atat la negocierea si incheierea contractului, cat si pe tot timpul executarii sale, neputand inlatura sau limita aceasta obligatie, distributia intre parti a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a cresterii valori EURO fata de moneda nationala, apara ca o solutie justa si echitabila ce materializeaza aplicarea acestui principiu. Intrucat s-au schimbat imprejurarile avute in vedere de parti la momentul incheierii contractului si, pe cale de consecinta, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decat cele pe care partile au inteles sa le stabileasca, consideram ca se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii care odata cu . cod civil beneficiaza de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativa a solutiilor conturate in practica.
Luand in considerare ca noua reglementare consacra ca solutie legislative una dintre solutiile date in jurisprudenta, in considerarea imperativului de a avea o practica judiciara previzibila, se poate da solutia statuata in Noul Cod Civil fara a se putea reprosa ca s-ar atribui efect retroactiv legii noi. In sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Suprema de Justitie in decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la pret . executare succesiva (Buletinul Jurisprudentei 1996, pg. 230. In sustinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar si denominarea platii, invederam faptul ca partile s-au obligat in conditiile economice existente la data incheierii contractului cand EURO avea o valoare moderata fata de moneda nationala asa incat, ca urmare a schimbarii acestor conditii, este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile imprejurari economice. De asemenea, intrucat schimbarea conditiilor economice a fost imprevizibila, subsemnata neavand cunostinte de specialitate in domeniul financiar-bancar care sa le permita anticiparea unei devalorizari vadite a leului fata de EURO, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de vointa al partilor intrucat hiper-valorizarea EURO deturneaza contractul de la scopul in vederea caruia a fost incheiat si executarea acestuia in contextul actual nu mai corespunde vointei concordante a partilor.)
Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, “Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2”. Achitarea ratelor lunare in temeiul unui contract de credit nu este prevazuta in anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel incat se impune ca executarea obligatiilor decurgand din acest contract sa se faca in moneda nationala. De asemenea, efectuarea platilor in valuta implica suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului constand in comisioanele de schimb valutar din leu in euro si din euro in EURO cu consecinta impovararii consumatorului, determinand o onerozitate excesiva fata de obligatia asumata, fapt contrar principiului echitatii si bunei credinte care trebuie sa guverneze executarea contractului. Avand in vedere acest aspect, denominarea in moneda nationala a platilor constituie o aplicare in fapt a prevederilor legale precum si a principiului echitatii, motiv pentru care solicitam admiterea actiunii astfel cum am formulat-o.
Susțin reclamantii că se află în prezența unui curs valutar mai mic, la momentul perfectării împrumutului, și un curs mai mare, la data rambursării acestuia.
B. este la adapost de aceste consecințe negative, în contract fiind inserate alte clauze, de genul dobânzilor variabile sau al comisionului de acordare etc, care previn apariția unei astfel de „instabilități”.
Având în vedere dispozițiile art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, prezenta acțiune este scutită de plata taxei de timbru, având în vedere că acțiunea este fundamentată pe dispoziții din art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, și prin raportare la art. 92 din O.U.G. 174/2008, la art. 3 și 4 din Directiva 87/102/CEE a Consiliului Europei din 12 decembrie 1986, art. 6 din directiva 93/13/CEE, prejudiciul este adus unei persoane fizice, iar textul nu face distincție privind prejudiciul de natură materială sau de natură morală.
Astfel, conform art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 - Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la:
j) protecția consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva agenților economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor;
Conform Ordonanței nr. 21 (r2) din_ privind protecția consumatorilor, Art. 2. pct.2– definește noțiunea de: 2. consumator - orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; noțiune reluată de Legea nr. 296 (r1) din_ privind Codul consumului (Anexa la lege): 13. consumator - orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
In drept, si-au întemait acțiunea pe disp. art. 1 și urm. din Legea nr.193/2000, art. 110 din OUG 113/2009. republicată, art. 453 din Noul Cod de procedura civilă, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 113/2009 privind serviciile de plată, cu modificările și completările ulterioare; Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, cu modificările și completările ulterioare, act normative care, pe de o parte, a abrogat Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice și, pe de altă parte, a modificat Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare; Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările și completările ulterioare, Directiva 93/13/CEE.
In dovedirea acțiunii înțeleg să se folosească de proba cu înscrisuri, jurisprudență relevantă.
Au depus la dosar înscrisuri (f.13-25).
Cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtelor pentru ca în termen de 25 zile de la primirea acesteia să depună întâmpinare si să formuleze apărări, să invoce excepții, să propună probe cu privire la solicitările reclamantilor, așa cum prevăd disp. art. 201 al.1 Cod pr. civilă.
Pârâta B. C. Română S.A. București – prin reprezentant legal a formulat si depus la dosar întâmpinare (f.37-54) prin care a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună:
I.pe cale de excepție:
- admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată sub aspectul solicitării de modificare a convenției de credit (capătul de cerere nr. 2);
- admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința restituirii „sumelor încasare" cu mai mult de 3 ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată.
II.pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
III.obligarea reclamanților, în solidar, în temeiul art. 451 și urm. C.pr.civ., la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea prezentei cauze.
In motivare a arătat că în anul 2008 banca oferea mai multe tipuri de credite, în mai multe valute: credite ipotecare, credite pentru investiții imobiliare, credite de nevoi personale garantate cu ipotecă, împrumuturi de nevoi personale.
De asemenea, banca acorda și refinanțări ale oricăror astfel de credite; așa cum acestea au fost reglementate de normele interne ale băncii și incluse în materialele informative (pliante, postere, etc.) disponibile la sediile băncii, precum și pe pagina sa de internet.
Anterior semnării oricărui contract de credit, banca derula un proces de informare și consiliere a potențialilor clienți, care era reglementat prin normele interne ale Băncii privind acordarea fiecărui produs de creditare.
Creditele erau acordate în urma unui proces de informare desfășurat conform acestor norme interne, constând într-un flux de lucru.
Ca urmare a procesului descris mai sus a fost perfectat contractul de credit cu privire ta legalitatea căruia a fost învestită instanța în prezenta cauză, reclamanții alegând de bunăvoie unul dintre produsele de creditare oferite de BCR.
Susține că la data de 22.08.2008, între BCR, în calitate de împrumutător și D. A. și D. R., în calitate de împrumutat/coplătitor, a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ („Contractul de credit").
Reclamanții au depus la dosarul cauzei doar prima pagină a contractului de credit (probabil, pentru a „acoperi" mențiunea acestora de la sfârșitul Contractului de credit în sensul că au citit clauzele contractului, le-au fost explicate și au fost însușite pe deplin).
Obiectul contractului de credit a fost reprezentat de acordarea unui împrumut pe o perioadă inițială de 96 luni (8 ani), în cuantum de 17.000 RON reprezentând credit de trezorerie nenominalizat.
Susține că inițiativa încheierii Contractului de credit a aparținut în exciusivitate reclamanților, aceștia din urmă formulând cererea de credit la data de 21.08.2008 (ziua anterioară semnării contractului de credit).
Reclamanții aveau un credit anterior (aspect ce rezultă din cererea de credit și din documentele care au stat la baza contractului de credit), pentru refinanțarea căruia a fost încheiat contractul de credit supus analizei în cauza de față. Cu alte cuvinte, reclamanții aveau experiență în creditare, motiv pentru care nu se poate susține că nu cunoșteau sau nu înțelegeau clauzele contractuale pe cale urmau să le semneze.
B. nu a impus nicio clauză, condiție sau orice alt element de natură a influența alegerea reclamanților; existența unor produse de creditare predefinite nu afectează libertatea împrumutaților de a opta pentru un anumit tip de dobândă și nici nu poate conduce la concluzia caracterului nenegociabil al contractului de credit.
Mai arată că banca a respectat toate dispozițiile legale de informare și consiliere a reclamanților anterior încheierii contractului de credit, aplicabile la momentul la care a fost acordat creditul.
Pârâta consideră că se impune a fi respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții davidel A. si D. R..
Prin cererea de chemare în judecată, sub aparența constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale se solicită, în realitate modificarea judiciară a unui raport juridic convențional.
Concret, reclamanții solicită modificarea termenilor și condițiilor agreate cu BCR la momentul 2008.
Dincolo de aspectele ce se circumscriu abuzului de drept al reclamanților, o atare solicitare de modificare judiciară a clauzelor contractuale este inadmisibilă.
Conform principiului simetriei actelor, modificarea unui raport juridic obligațional convențional nu poate fi realizată decât convențional, iar nu judiciar. Până la momentul modificării convenționale, contractul reprezintă „legea părților", iar acestea din urmă nu pot deroga de la convenție. Cu atât mai mult nu pot solicita modificarea judiciară a clauzelor contractuale, cu unicul scop de a obține foloase materiale injuste.
Prin urmare, față de faptul că instanța nu poate dispune modificarea unui raport juridic convențional, impunând o altă formulă de calculare a comisioanelor (alta decât cea stabilită convențional de părți), se impune admiterea excepției inadmisibilității și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.
Concluzia este cu atât mai pertinentă cu cât acțiunea formulată este una „în constatare" așa cum rezultă din cuprinsul acesteia, iar nu una în realizare (astfel încât să solicite modificarea unui contract sau restituirea unor sume).
Pârâta solicită admiterea exceptiei prescripției dreptului material la acțiune în privința restituirii sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înaintea formulării cererii de chemare în judecată.
In acest sens susține că, prin acțiunea introductivă de instanță se solicită restituirea anumitor sume percepute de bancă în mod succesiv, în temeiul contractului de credit.
Or, de la momentul încheierii contractului de credit (2008) și până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată (2015) au trecut aproximativ 7 ani, deci peste termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, în condițiile în care, potrivit Decretului nr. 167/1958 (aplicabil contractului de credit), termenul general de prescripție este de 3 ani, în cauză se impune admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Acest capăt de cerere prezintă caracterul unei veritabile acțiuni în pretenții de sine-stătătoare, deci intervenirea prescripției extinctive se va raporta la elemente intrinseci și exclusive acestui capăt de cerere.
In plus, toate aceste sume reclamate reprezintă prestații succesive în contrapartida serviciilor oferite de Bbncă.
Or, prestațiile succesive nu pot fi supuse restituțiunii, iar prin absurd, în situația în care instanța ar obliga banca la restituirea acestor sume, la rândul său, reclamanții ar fi în imposibilitate de a „restitui contraprestația băncii", respectiv serviciile oferite de bancă în contrapartida acestor sume (asemeni principiilor locațiunii).
Pentru toate aceste motive, pârâta solicită a se dispune admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele percepute în temeiul contractului de credit cu mai mult de 3 ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată.
Apoi, susține că se impune respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Sub aspectul legii aplicabile, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000 în vigoare la momentul 2008 (anul încheierii contractului de credit).
Aceasta prevedea două condiții pozitive și două negative, a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive:
a) să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului;
b)să nu fi fost negociată;
c)să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului;
d)să fie contrară cerințelor bunei- credințe.
Pentru a putea stabili caracterul abuziv al unor clauze contractuale, pârâta consideră că instanța trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor în mod cumulativ. Neîndeplinirea unei singure condiții conduce la calificarea clauzei ca nefiind abuzivă.
Precizează că în speță, niciuna dintre clauzele care reglementează mecanismul de determinare al comisioanelor contestate nu îndeplinește aceste condiții.
Pârâta susține că, clauzele contestate se circumscriu obiecttului principal al contractului de credit.
Folosul practic pe care D. A. și D. R. l-au avut în vedere prin redactarea acțiunii a fost fără îndoială micșorarea prețului creditului motivat de îngreunarea situației financiare (acest din urmă aspect nu are, oricum, relevanță sub aspectul nerespectării condițiilor contractului de credit).
Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.
Conținutul art. 4 al Directivei 1993/13 CEE (pentru transpunerea căreia a fost adoptată Legea nr. 193/2000) a fost detaliat în Considerentul 19.
In conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă - D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor".
Prin urmăre, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a pârâtei (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit.
Precizează că, în cauza de față, redactarea clauzelor din contractul de credit referitoare atât la dobândă, cât și la comisioane, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar, reiese cu claritate, atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.
Așadar, rata dobânzii împreuna cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenției de credit, motiv pentru care instanța trebuie să aplice prevederile art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.
In acest sens, înserează jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, stipulațiile contractuale reclamate ca fiind abuzive privesc prețul contractului de credit, element pe care legiuitorul l-a sustras în mod expres de la aplicarea mecanismului reprimării clauzelor abuzive, atâta vreme acesta este exprimat în mod clar și inteligibil.
Susține pârâta că și-a respectat obligația de transparență, vizând reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, a fost îndeplinită.
Fiecare dintre clauzele contractuale are o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni echivoci. Mai mult chiar, ele cuprind în cuprinsul graficului de rambursare și cifre sau procente exprimate matematic, în modul cel mai simplu și concis. Obligația de a folosi un limbaj clar și inteligibil nu trebuie absolutizată și să se transforme într-un abuz de drept. Oricum, ceea ce trebuie observat este faptul că D. A. și D. R. nu reclamă lipsa limbajului clar șt inteligibil, ci pur și simplu existența clauzelor.
Astfel, în virtutea legislației aplicabile (naționale și comunitare) clauzele referitoare la dobândă și la comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului, motiv pentru care se impune respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Menționează pârâta că, clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent.
S-a apreciat că faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct si în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă (acesta este, de fapt, singurul argument al reclamanților din prezenta cauză).
Arată că în acest sens este și jurisprudența recentă a Inaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai arată că orice persoană care depune un minim de diligentă pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp, va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului. în măsura în care constată că prețul acestui contract (reflectat în tipul de dobândă + comisioanele percepute de bancă) nu este convenabil, este libera să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.
Doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive.
In aceste condiții, clauzele contestate la care se referă nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse de către bancă, clauzele contractului de credit fiind negociate de către părțile contractante înainte de semnarea sa.
Prevederile clauzelor contestate: (i) sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil); (ii) au fost însușite de către împrumutați prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 din C.Civ. 1864 și (iii) au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta.
5Contractul de Credit nu are caracter aleatoriu pentru nici una dintre părți, iar asumarea riscului doar de către bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței contractului de împrumut, care este un contract comutativ.
Astfel, părțile (pe de o parte banca și, pe de altă parte, împrumutatul) au cunoscut obligațiile lor de la data încheierii contractului de credit, chiar daca obligația reclamanților este una cu executare succesivă; prin urmare, părțile si-au asumat riscul pe care îl implică derularea contractului de credit.
Schimbările în situația financiară a împrumutatului, chiar dacă acestea ar avea natura unui caz fortuit, nu permit exonerarea acestuia de la îndeplinirea obligațiilor de rambursare a împrumutului și de plată a costurilor punerii sumei împrumutate la dispoziția sa.
Din această perspectivă, sumele de bani sunt bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forță majoră, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului.
Totuși, indiferent de interpretarea care s-ar da noțiunii de clauze impuse, în niciun caz nu se poate considera că ar fi îndeplinite celelalte două condiții pe care legea le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive.
Mai arată pârta că reclamanții aveau posibilitatea de a opta între mai mult tipuri de credite existente pe piața financiar-bancară.
Menționează că, în cazul contractelor de credit bancar, consumatorul are nu numai posibilitatea de negociere directă, ci și pe cea de opțiune. In acest sens, consumatorul poate opta între serviciile mai multor bănci care activează pe piață.
Piața bancară este una concurențială, în care băncile se străduiesc să atragă clienții, astfel că termenii și condițiile referitoare la dobândă și la comisioane care se materializează în costul creditului, sunt elementele esențiale ale determinării opțiunii unui viitor împrumutat, acesta cunoscând foarte bine (mai ales) aceste condiții, înainte de alegerea unei bănci de la care să solicite împrumutul necesar.
D. urmare, cu cât o bancă are condiții de creditare mai bune (respectiv, costuri mai mici pentru împrumutat), cu atât mai mulți clienți poate avea și, în consednță, poate înregistra rezultate financiare mai bune. Prin urmare, condițiile de creditare, dintre care cea mai importantă fiind rata dobânzii, care determină cuantumul ratei lunare, reprezintă elementul determinant în baza căruia viitorul împrumutat alege să contracteze cu o anumită bancă.
Așadar, D. A. și D. R. nu pot invoca faptul că nu au cunoscut condițiile referitoare la dobândă și la comisioane sau cu privire la semnarea contractului, când, în realitate, tocmai aceste condiții sunt cele care i-au determinat să aleagă BCR ca furnizor de servicii financiare, având în vedere că aveau condițiile cele mai avantajoase atât în ceea ce privește dobânda cât și în ceea ce privește gradul de îndatorare, iar produsele Băncii au fost văzute ca fiind mai avantajoase decât ale altor bănci.
In sprijinul acestei teze, pârâta invocă prevederile art. 4 alin. (5) al Legii 193/2000.
In fapt, clientul poate opta între produsele oferite de aceeași bancă, având posibilitatea astfel sa aleagă între mai multe servicii oferite. In acest sens, băncile doresc, pe de o parte, să își fidelizeze clienții existenți, iar, pe de altă parte, sa atragă clienți noi, oferindu-le diverse facilități.
Precizează că clientul are variante de alegere, în cadrul aceluiași produs.
In prezenta cauza, având de ales, reclamanții au ales contractarea creditului deoarece condițiile de acordare erau favorabile, raportat la reglementările BNR privind gradul de îndatorare și la comisioanele cele mai mici pe care banca putea să o ofere.
Clientul poate solicita în scris negocierea unei clauze, în orice situație, pentru a putea vorbi de o negociere la semnarea contractului de credit, este necesar ca, în prealabil să existe o cerere scrisă din partea unuia dintre partenerii contractuali (la momentul încheierii contractului de credit - pentru că la acest moment se analizează caracterul negociat al contractului).
In speță, reclamanților le-au fost respectate atât dreptul privind negocierea directă, cât și dreptul de opțiune.
Așadar: (i) pe de o parte, D. A. și D. R. au negociat contractul de credit, (ii) iar pe de altă parte, au avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii și produse bancare oferite atât de către pârâtă, cât și de către alte instituții bancare concurente.
In urma analizei, D. A. și D. R. au optat pentru unul dintre produsele bancare oferite de către pârâtă (întrucât, la acel moment, acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piață).
Chiar dacă s-ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preț nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligentă în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.
Lipsa oricărui demers de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la preț, în ciuda existenței unei astfel de posibilități, nu este imputabilă pârâtei, ci chiar împrumutatului. Pentru aceste motive, consideră că în speță se impune respingerea acțiunii inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Mai mult decât atât, mecanismul de formare a contractului de credit (perioada precontractuală și perioada contractuală) este menit să asigure informarea și accesul împrumutatului la toate clauzele ce vor fi incluse în contractul de credit, pentru studierea și înțelegerea acestora.
Pârâta susține că, clauzele contestate nu sunt cotrare bunei-credințe.
In aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului (comerciantului), respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Pornind de la textul consacrat în art. 970 C.civ., buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive, dispozițiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturând conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legiinr. 193/2000.
Susține că instanța urmează a analiza conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007; reclamanții nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C.civ.
In mod tradițional și necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, banca nu urmărește, și nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ținuta atât de specificul contractului de credit, cât și de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit, așa cum s-ar întâmpla dacă instanța ar modifica dobânda.
B. nu a întreprins nicio acțiune de convingere a încheierii contractului de credit sau a actului adițional, ci s-a limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de stabilire a dobânzii și a comisionului de administrare este unul clar stipulat. Astfel, prin cererea de chemare în judecată D. A. și D. R. nu aduc niciun argument pentru care clauzele contestate de ei ar fi contrare bunei - credințe, aceștia limitându-se la a invoca doar că pârâta nu ar fi făcut dovada negocierii.
Pârâta susține că, clauzele contestate nu crează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părtilor în detrimentul consumatorului.
Arată că D. A. și D. R. s-au limitat ca în cererea de chemare în judecată să indice că pârâta nu ar fi dovedit că au fost negociate clauzele contestate, însă nu aduc niciun argument și nu prezintă nicio situație faptică care să susțină existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul acestora. Cu toate acestea, va demonstra neîndeplinirea acestei condiții și, deci, că nu exista dezechilibru contractual.
Susține pârâta că reclamanții invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui prezumtiv dezechilibru contractual (care ar fi putut fi foarte simplu remediat, spre exemplu, prin refinanțarea creditului în condiții mai avantajoase la o altă bancă), ci profită de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a dobânzii la nivelul promotional și eliminarea comisioanelor contestate.
Modificarea/eliminarea clauzei privind dobânda și comisioanele înseamnă lăsarea contractului fără însuși obiectul său, fără contraprestația corespunzătoare, adică obligarea sa să realizeze acte de comerț gratuit sau în pierdere și este de natură a crea un dezechilibru semnificativ și cât se poate de cert în defavoarea băncii.
Precizează pârâta că, clauza din contractul de credit referitoare la comisionul de gestiune (denumit și „de administrare") nu are caracter abuziv.
Potrivit art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010 „Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului".
Cu alte cuvinte, chiar legea a reglementat comisionul de administrare (după cum chiar reclamanții recunosc prin cererea de chemare în judecată - pag. 4 din cuprinsul acțiunii). Restructurarea creditului este un serviciu pe care B. îl prestează reclamanților și care presupune costuri și pentru aceasta, și mai ales modificarea schemei sale de vehituri și costuri asociate unui credit și ca atare este normal ca o remunerație să fie percepută pentru modificările operate în structura creditului.
Comisionul de administrare a fost în mod corect perceput de bancă, deoarece acesta este un comision impus de legislația bancară prin OUG nr. 113/2009, care transpune Directiva nr. 2007/64/CE, aplicabil serviciilor de plată. Contul curent, pentru administrarea căruia este perceput acest comision, este cont de plăți și intră sub incidența OUG nr. 113/2009, act normativ care derogă de la prevederile OUG nr. 21/1992. Așadar, introducerea acestui comision de acordare a fost independentă de voința băncii și a reprezentat numai concretizarea, conformării la dispozițiile legale imperative, prin publicarea modificării listei de comisioane și tarife, modificarea și publicarea variantei actualizate a Condițiilor Generale de Afaceri ale Băncii, ceea ce a reprezentat o comunicare către clienți a acestor modificări.
Nici la data încheierii contractului de credit și nici în prezent nu există nicio reglementare care să interzică perceperea de către bancă a unui comision de administrare. Chiar OUG nr. 50/2010 prevede expres comisionul de administrare în lista comisioanelor ce pot fi percepute de bancă. Prin semnarea contractului de credit, reclamanții și-a asumat obligația de a suporta comisionul de administrare a creditului în cuantumul prevăzut în contract.
Principala operațiune pe care trebuie să o realizeze administratorul unui credit este aceea de monitorizare a creditului. Deoarece activitatea de monitorizare a unui credit este principala activitate a băncii, după acordarea unui credit, OUG 50/2010 nu putea să o elimine din categoriile de costuri care ar trebui suportate de beneficiarul creditului.
Comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate și nu afectează concurența dintre bănci, cât timp sunt practicate de toți furnizorii de servicii financiar-bancare. Ele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă, cât și de cea europeană și cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.
Prin urmare, comisionul de administrare se percepe pentru administrarea contului de credit și cuprinde costuri cu operațiuni bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului. Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă.
Prin urmare, comisionul de administrarese percepe pentru „administrarea contului" de credit;cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului; fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioada de derulare a creditului, este firesc ca acest comision sa aibă aceeași valoare, constanta, pe întreaga perioadă.
Diligentele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect, (ratele sa fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt constante și presupun aceleași operațiuni.
În concret, lucrătorii băncii care asigură prestația din spatele comisionului de administrare, nu muncesc mai puțin atent, sau, pur și simplu, mai puțin, atunci când „administrează" evoluția creditului, doar pentru ca soldul scade permanent. Nici întreținerea sistemelor informatice nu costa mai puțin în funcție de soldul rămas de achitat de împrumutat, așa încât raportarea acestui cost la valoarea creditului contractat nu poate constitui un abuz.
Așadar, consideră că este firesc ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare, pentru ca implicarea băncii și serviciul prestat nu scade nici calitativ, nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată.
Având în vedere toate aceste argumente, pârâta solicită să se constate că acest comision nu este abuziv, după cum în mod greșit invocă D. A. și D. R..
Pârâta susține că nici clauza privind comisionul de urmărire riscuri nu este abuzivă.
In contextul analizei acestui tip de comision, că D. A. și D. R. nu au oferit garanții reale în privind restituirii creditului acordat (de pildă, ipotecă, așa cum se practică în general).
Așadar, riscul constând în neachitarea creditului de către D. A. și D. R. este foarte mare. De aceea, timp de 10 ani, BCR a fost nevoită să indisponibilizeze personal în vederea „urmăririi acestor riscuri". In situația în care creditul era garantat cu ipotecă, acest comision nu ar mai fi fost perceput.
Cu privire la comisionul de urmărire riscuri, ICCJ a reținut în Decizia nr. 4685 din 27.11.2012 pronunțată în dosarul nr._ .
B. nu poate face abstracție de specificul sectorului de activitate bancară. Nu poate acorda un împrumut, pentru a se dezinteresa de evoluția pieței, de după momentul văzut uno ictu, al semnării contractului de credit. De aceea, banca trebuie sa urmărească riscurile ce vin dinspre piață, deci din afară relației contractuale cu împrumutatul, care îi pot afecta capacitatea de rambursare.
Prin urmare, banca prestează un serviciu care trebuie remunerat.
Nicio altă garanție, înscrisa în contract, nu acoperă aceste riscuri, urmărite în contul comisionului de urmărire riscuri. Simplificând, pentru riscuri diferite, banca percepe componente diferite de cost.
Riscurile urmărite în contul comisionului cu același nume, vin dinspre piață spre relația contractuala dintre Bancă și împrumutată. Ele nu încetează niciodată pe durata contractului și nu sunt mai mici doar pentru ca soldul scade. De aceea comisionul are aceeași valoare lunară pe durata de rambursare a creditului.
Oricât de mare ar fi împrumutul luat și oricât de repede ar scădea soldul acestui împrumut, piața interbancară va evolua în ritmul și după regulile ei. Dacă riscurile nu sunt prevăzute din timp, pentru a se lua masurile ce se impun, acestea ar putea impacta grav capacitatea de plata a împrumutatului.
Setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionului de urmărire a riscurilor este necesar, este spre folosul împrumutatului, exte proportional si adecvat față de pericolul potențial repertoriat pe piată, este fundamental diferit de setul de operatiuni prestate de bancă în contul comisionului de administrare
Fiind o contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.
Justificarea perceperii comisionului de urmărire a riscurilor este cu atât mai pertinentă cu cât, în speță nu este vorba de un credit garantat imobiliar. Dacă D. A. și D. R. ar fi contractat un credit imobiliar, riscul de „nerecuperare" a creditului ar fi fost mai mic. Cum în cauză D. A. și D. R. au contractat un credit negarantat, riscurile cresc și, prin urmare banca trebuie să indisponibilizeze un angajat pe toată perioada de rambursare a creditului care să urmărească aceste riscuri.
Prin urmare, având în vedere toate cele de mai sus, pârâta solicită să se constate că clauza privind perceperea comisionului de urmărire a riscurilor nu este abuzivă.
Pentru toate aceste motive, solicită să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.
In drept a invocat dispozițiile art. 205, art. 451 și art. 453 C.pr.civ.; dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și pe cele ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000; dispozițiile art. 2 pct. 24 din OG nr. 21 /1992; art. 117 alin. (2) din OUG nr. 99/2006; art. 37 și art. 95 din OUG nr. 50/2010 și disp. art. 969 Cod civil 1864 precum si pe celelalte dispoziții legale la care a făcut referire în cuprinsul întâmpinării.
In dovedire a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri si interogatoriul reclamanților.
A depus la dossar înscrisuri (f. 55-187).
In cauză a fost administrată proba cu interogatoriul reclamantilor (f.196-201 dosar).
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității, invocate prin întâmpinare, instanța le va respinge, ca nefondate, pentru următoarele considerente.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 157/1968 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge, prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Art. 7 al aceluiași act normativ prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar termenul este de trei ani (art.3).
Reclamanții au solicitat ca instanța să constatate caracterul abuziv a unor clauze din contractul perfectat cu pârâta.
În măsura în care instanța va constata această împrejurare, sancțiunea care intervine este nulitatea acestora, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000.
D. consecință a nulității, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.
Or, în măsura în care instanța nu s-a pronunțat, încă, referitor la această chestiune apreciază că termenul de prescripție nu a început încă, să curgă, și, implicit, nu putea să se împlinească anterior formulării prezentei acțiuni.
Din acest punct de vedere, argumentele pârâtei privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 9 din Decretul nr. 167/1958 nu pot fi reținute.
În acest sens, instanța reține și decizia de speță a ÎCCJ, respectiv Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect constatarea nulității absolute a unor clauze dintr-un contract de credit bancar.
În motivarea acestei decizii s-a reținut că deși Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute.
Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
Înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară.
În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică.
În consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris.
Prin contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ / 22.08.2008, încheiat cu pârâta B. C. Română S.A, reclamanților le-a fost acordat un credit în valoare de 17 000 lei, pe o perioadă de 96 luni.
Potrivit contractului și condițiilor generale ale contractului, printre costurile creditului au fost incluse mai multe comisioane: de rambursare anticipată, de acordare credit, de administrare și comision de urmărire riscuri, aceste comisioane fiind determinate separat începând de la data acordării și pe toată perioada derulării contractului ( f.16-25,64).
Comisionul de risc a fost stabilit la 28,90 euro lunar reprezentând un procent de 0,17 % din valoarea creditului.
Conform clauzelor contractuale a fost întocmit un plan de rambursare a creditului în care sunt evidențiate sumele datorate lunar cu titlu de comision, însă ulterior, după apariția OUG nr. 50/2010, comisionului de risc nu a fost eliminat ci redenumit comision de administrare, stabilit la suma de 37,40 lei alături de un comision unic în sumă de 10 euro (echivalent lei)- f.72.
Clauzele cuprinse în art. 9 lit. a) și e) din conventia de credit nr._/22.08.2008, condiții speciale privind comisionul de administrare și comisionul de risc ,au caracter abuziv în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000 republicată, pentru următoarele considerente:
În actul adițional la contractul de credit nr._/22.08.2008, prin instituirea comisionului de administrare, banca a perceput suma de 37,40 lei lunar ( fila 71-75).
Convenția de credit în litigiu, reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori deoarece pârâta are calitatea de comerciant iar împrumutatul are calitatea de consumator.
Dispozițiile Legii nr.193/2000 ,transpun prevederile Directivei 93/13/CEE din 05.04.1993, fiind o copie fidelă a dispozițiilor art. 3 din l Directivă, identificându-se cu ușurință condițiile pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată in concreto de la caz la caz de către judecător ca fiind abuzivă, și anume: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil .
Din însăși formularea lor, rezultă că aceste costuri sunt costuri condiție si deci impuse și nenegociabile.
Din înscrisurile depuse se reține și faptul că pârâta a întocmit un Plan de rambursare a creditului în care sunt evidențiate sumele datorate lunar cu titlu de comision de administrare și comision de urmărire riscuri.
Instanța reține că toate prevederile contractuale ce sunt analizate nu au fost negociate direct cu reclamanții -consumatori, în sensul dispozițiilor legale de mai sus, având în vedere că, aceste contracte sunt preformulate, standard, iar eventualele diferențe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte.
Față de acest aspect, din textele sus-amintite reiese faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Prin urmare, aceste din urma aspecte vor fi avute în vedere.
Raportat la dispozițiile art. 4 alin. 1 din actul normativ menționat, o clauză care nu a fost negociată direct este considerată abuzivă în măsura în care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța constată că și această cerință este îndeplinită în speță, dezechilibrul creat prin introducerea clauzelor contestate rezultând în primul rând din faptul că aceste clauze nu sunt clar definite în contract, dându-se astfel pârâtei posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral (pct. 1 lit. g din Anexa Legii 193/2000).
Cuantumul concret al comisionului de administrare stabilit nu a fost negociat, în cuprinsul contractului nu este prevăzut decât cuantumul acestuia, respectiv 8,50 lei lunar- 0,05% din valoarea creditului contractat, fără nici o stipulație referitoare la condițiile perceperii acestuia, așa încât este evident că inserarea respectivei clauze în contract nu a format obiectul vreunei negocieri ( f.16).
În ceea ce privește cerința referitoare la crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ca urmare a includerii în contract a unor clauze nenegociate referitoare la comisioanele instituite în favoarea băncii, se apreciază că, această condiție este îndeplinită în speță.
Dezechilibrul creat prin introducerea clauzelor contestate rezultă în primul rând din faptul că acestea nu sunt clar definite în contract sau în condițiile generale ale acestuia, dându-se astfel pârâtei posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.
Sub acest aspect se reține din cuprinsul raportului de expertiză contabilă extrajudiciară, că pentru activitățile de administrare a contului de credit: întreținerea aplcațiilor informatice, informările și notificările adresate clientului, se percepe comisionul de administrare, comision în sumă fixă lunară indiferent de perioada creditului sau sub formă procentuală la valoarea creditului tras ( f. 135).
În cuprinsul contractului și al condițiilor generale de creditare, sunt indicate doar cuantumul comisioanelor, modul de calcul și de plată, fără precizări suplimentare în legătură cu serviciile prestate de bancă în legătură cu aceste comisioane, cuantificarea acestor servicii, fără o referire concretă la ce fel de riscuri ar putea suporta pârâta și nici nu se indică modul în care ar putea fi cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat, deci nu vorbim de un limbaj ușor inteligibil conform art. 4, al. 6 din Legea 193/2000.
Se încalcă astfel dispozițiile art. 1 din Legea 193/2000, care arată imperativ că orice contract încheiat între comercianți și consumatori “va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.
De asemenea, dezechilibrul creat în privința drepturilor și obligațiilor părților prin perceperea comisionului de risc rezultă și din faptul că aceste comisioane nu au o justificare obiectivă ele neavând corespondent într-o contraprestație a băncii, sau această eventuală contraprestație nu rezultă din documentația anexată, existența și întinderea sa nu poate fi determinată de instanță.
O altă dimensiune a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în opinia instanței, o constituie costul total al creditului pentru reclamanții-împrumutați, calculat la data intrării în vigoare a actului adițional-20.09.2010.
Astfel, conform punctului 4 din actul adițional, costul total al creditului este de_,12 lei, fiind format din valoarea totală a dobânzilor și a valorii comisionului lunar de administrare credit (fila 71-74).
Nu este suficientă simpla denumire de comision de urmărire riscuri sau comision de administrare fără indicarea unor date concrete de determinare a acestor comisioane, în condițiile în care în mod normal, în cazul unui credit, dobânda este acoperirea riscurilor pe care le suportă banca și a serviciilor pe care aceasta le prestează.
În ceea ce privește faptul că, nominal, comisionul de administrare se încadrează între comisioanele a căror percepere este permisă de OUG 50/2010, instanța are în vedere că potrivit actului adițional la contractul de credit, nesemnat de către reclamanți, acceptat tacit conform adresei din 17.02.2011, act în vigoare de la 20.09.2010, banca a înțeles să instituie și să perceapă un comision de administrare de 37,40 lei lunar și un comision unic de 10 euro.
Instanța apreciază că aceste comisioane nu sunt în realitate un comision de administrare cont curent sau de administrare credit, în sensul OUG 50/2010, ci comisioane interzise de legislația în materia contractelor de credit.
Principiul forței obligatorii a contractului vizează, conform art. 969 Cod civil, convențiile legal făcute, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data realizării acordului de voință.
Astfel, la data încheierii convenției între părți erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 289/2004 care reglementează regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, incidente în cauză iar potrivit art. 20 dispozițiile acestei legi se completează printre altele și cu prevederile Legii nr. 193/2000 care interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Coroborând dispozițiile legale menționate rezultă că sunt prohibite și deci nelegale, în raport de dispozițiile art. 948 pct. 4, 966 și 5 C.Civ, clauzele abuzive definite de Legea nr. 193/2000 incluse într-o convenție dintre un comerciant și consumator, ele neintrând sub incidența principiului forței obligatorii a contractului, deoarece acest principiu este aplicabil doar convențiilor legal făcute.
Din cuprinsul clauzelor menționate nu rezultă că acel comision ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri (motivația contractuală vizând „punerea la dispoziție a creditului"), nu se face nici o referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâta și nici nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat.
Așadar, instanța constată că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor perfectate de pârâtă pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către bancă aceste sume.
De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze din moment ce motivația încasării acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor generale nici în cel al condițiilor speciale ale contractelor amintite.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc iar înțelegerea lor nu trebuie să necesite cunoștințe de specialitate, or, în speță, clauza referitoare la comisionul de risc nu îndeplinește aceste cerințe din moment ce motivația perceperii respectivului comision este una generică și ambiguă, putând fi interpretată și justificată de pârâtă după liberul său arbitru.
În acest context, clauzele în discuție se impun a fi calificate ca fiind abuzive prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborate cu art. 1 lit. g din anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât nu au un conținut clar și fără echivoc, putând fi interpretate de pârâtă în mod unilateral.
De asemenea, dezechilibrul creat în privința drepturilor și obligațiilor părților prin perceperea comisionului de risc rezultă și din faptul că acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.
Dacă împrumutatul își îndeplinește în totalitate obligațiile contractuale, achitând în integralitate și la termen ratele și dobânzile datorate, pârâta nu suportă nici un risc, iar în această situație reținerea sumelor percepute cu titlul de comision de risc nu are nici o justificare, pârâta beneficiind de o sumă importantă de bani care nu are corespondent într-o prestație contractuală din partea sa.
Echilibrul contractului presupune ca drepturile fiecăreia din părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa.
Prin anexa la Legea nr. 193/2000, lit. r) sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă ,fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Dacă în accepțiunea pârâtei încasarea comisionului de risc este justificată ca o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea contractuale ce le revin consumatorilor- reclamanți, clauza referitoare la acest comision este abuzivă potrivit art. 1 lit. r din anexa la Legea nr. 193/2000 din moment ce nu cuprinde și o obligație corelativă a pârâtei de restituire a comisionului astfel perceput în măsura în care neexecutarea nu se produce.
Caracterul preformulat și de adeziune atât al convenției de credi cât si a actelor adiționale este întărit de practica pârâtei care a încheiat cu consumatorii contracte de creditare identice în ceea ce privește conținutul acestora.
Potrivit jurisprudenței înaltei Curți de Casație și Justiție contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
Este adevărat ca instituțiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancara pe care o desfășoară si, de aceea, BNR autorizează instituțiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deținerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară si în moneda statului unde își desfășoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condițiilor de faliment, delapidare, etc. sa existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.
Ideea de ansamblu este, așadar, că pentru a se înființa si apoi a funcționa, o instituție de credit trebuie să îndeplinească anumite cerințe. In cazul în care nu sunt îndeplinite respectivele cerințe, exista un risc pentru consumatori, motiv pentru care instituțiile bancare sunt supuse supravegherii permanente a Băncii Naționale a României( BNR ).
Rațiunea pentru care sunt instituite aceste " cerințe " (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificata) și mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voința legiuitorului este ca cei protejați să fie clienții instituțiilor de credit, nu ca aceștia să suporte toate riscurile.
Așadar, ceea ce este abuziv, în speță, la perceperea acestor comisioane și creează un dezechilibru între părți este perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.
Instituția bancara a invocat că acest comision, ca si ale dispoziții contractuale, nu mai pot fi renegociate, cu atât mai puțin modificate arătând că aceste contracte au fost însușite de către împrumutați, reprezentând materializarea principiului ”pacta sunt servanda” fiind aplicabil art. 969 Cod civil.
Fără a nesocoti "legea părților” care o reprezintă aceste contracte instanța subliniază că ele sunt contracte speciale, preformulate de către instituția bancară, rolul împrumutaților, fiind unul limitat, mai mult, de aderare la aceste contracte decât de participare efectivă si directă la negocierea și redactarea clauzelor.
Consumatorii se situează pe o poziție de inferioritate față de instituția bancară, care este și beneficiara directa a unor servicii de consiliere de specialitate, având la îndemână proprii specialiști care concept contractele în maniera beneficiului exclusiv, astfel încât să fie diminuate sau chiar anihilateriscurile bancare: de credit, operațional, de țară, dobânzii, de schimb, de portofoliu și reputațional, riscuri enumerate și definite în cuprinsul întâmpinării și al raportului de expertiză mai sus menționat ( fila 37-54, 120-143).
Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenței caracterului abuziv al clauzelor în litigiu, instanța reține că aceste comisioane nu fac parte nici din preț și nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda, și dobânda penalizatoare aferentă.
Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, (conform OG 21/1992), ceea ce nu este cazul în speță. Astfel, analizând clauzele menționate prin prisma prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE instanța constată că acestea nu îndeplinesc prima cerință pentru a nu fi considerate abuzive și anume aceea de a fi fost negociate cu consumatorul.
În momentul în care au fost încheiate acest contracte, consumatorii au acționat de pe o poziție inegală în raport cu B.; contractele perfectate sunt contracte de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze.
Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestei sume, dobândă și comisioane, termenul împrumutului și garanțiile constituite.
Consumatorii nu au avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contracte, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către Bancă.
Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâta nu a probat, în nici un mod, că ar fi negociat în vreun fel cu reclamantul clauzele convenției de împrumut, ceea ce face ca în privința clauzei contestate să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.
Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Or, în situația de față, clienților le este imposibil sa determine modalitatea in care banca, calculează, lunar, cuantumul obligațiilor financiare față de sistemul BNR, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al drepturilor și obligațiilor părților contractante.
Din acest punct de vedere, instanța constată că prevederile art. 9 lit. a) și e) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice în litigiu, nesocotesc dispozițiile legislației privind protecția consumatorului, sunt abuzive și pun probleme și sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a transfera către clienți obligațiile sale financiare față de sistemul BNR, fără ca acestea să fi fost determinate și implicit negociate cu clientul.
Astfel, conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (banca) trebuie sa informeze consumatorii ( împrumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) si să ofere toate informațiile si documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul”.
În consecință, aceste acte juridice nu respecta cerințele art. 969 alin. (2) Cod civil, fiind astfel lovite de nulitate, câtă vreme modificarea dobânzii fixe pe parcursul derulării contractului de credit este abuziva si din perspectiva momentului executării obligatiilor părților.
Contractul de credit este un contract cu executare dintr-o data din perspectiva băncii si cu executare succesivă din perspectiva împrumutatului. Instanța a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale ceea ce atrage sancțiunea nulității acesteia.
D. consecință a nulității, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.
Pârâta a mai susținut că, în conformitate cu teoria generală a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva, nu poate produce efecte retroactive.
Contractul de credit este un act juridic cu executare dintr-o dată din moment ce obligația băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă, considerent pentru care restituirea prestațiilor efectuate în baza acestuia este admisibilă.
Mai mult, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1535/2009 a statuat că răspunderea comercianților pentru înserarea unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are natura juridică a unei răspunderi civile delictuale, întrucât fapta de a însera în contracte clauze abuzive este incriminată contravențional prin dispozițiile legii nr.193/2000.
În materia răspunderii delictuale, obligația de despăgubire are natura unei „restitutio in integrum”, obligația vizând întregul prejudiciu cauzat a cărei valoare este egală cu ceea a sumelor percepute în mod abuziv.
În acest context, instanța apreciază că este justificată pretenția referitoare la plata, cu titlu de daune, a echivalentului sumelor percepute cu titlu de comision de risc/administrare și comisionul de acordare, pretenție care are ca finalitate repararea prejudiciului cauzat prin includerea clauzelor abuzive referitoare la comisioanele sus menționate în convenția de credit, în litigiu.
Prin prisma răspunderii delictuale ce se reține în sarcina pârâtei, îmbogățirea fără justă cauză apare ca fiind a băncii care a folosit și va folosi respectivele sume de bani (achitate cu titlu de comision de risc și de urmărire riscuri) începând cu momentul fiecărei plăți a consumatorilor, si pana în momentul în care banca va restitui, în mod efectiv, consumatorilor, fiecare suma de bani în parte încasata cu acest titlu.
Nu în ultimul rând, pârâta a susținut că în situația în care s-ar da curs solicitărilor reclamanților, și s-ar interpreta dispozițiile din Legea 193/2000, ca ducând la înlăturarea clauzelor considerate ca fiind abuzive - efectele pe care le-ar produce această interpretare, ar nesocoti dreptul la proprietate privată al băncii, dar și dreptul la exercitarea activității economice.
Instanța apreciază că în concordanță cu prevederile comunitare, judecătorul național este competent să determine dacă o clauză inserată într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este abuzivă sau nu.
Interpretând Directiva 93/13/ CEE, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C-240/98), ca protecția acestui act normativ conferă judecătorului național dreptul de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
De asemenea, în cauza C-243/08 - Hotărâre 2009-06-04 Pannon GSM Mediu înconjurător și consumatorii, instanța europeana motivează că revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă, în accepțiunea Directivei nr. 93/13/CEE. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune.
Analizând jurisprudența Curții Europene de Justiție rezultă că existența, în derulare, a unui contract, nu împiedică realizarea unui examen asupra determinării caracterului abuziv al unor clauze. Concluzia se impune întrucât un asemenea examen presupune existența, în prealabil, a unui contract semnat de către cele doua părți, care si-a produs integral sau parțial efectele.
Prin urmare, argumentele băncii în sensul că, reclamantul în calitate de consumator avizat a acceptat, in integralitate, conținutul convențiilor de credit si le-au executat ca atare, nu poate fi primit.
Din acest punct de vedere, trebuie precizat că în materia contractelor de consum, atât legiuitorul național ,cât și cel european au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care conține clauze abuzive.
Aceasta, deoarece un contract are putere de lege între părți fiindcă este prezumat a fi dominat de bună-credință și de utilitate pentru cocontractanți.
Ca atare legiuitorul, prin efectul Legii nr. 193/2000 rep., care transpune Directiva Europeana 93/13/ CEE, nu interpretează limitativ dispozițiile art. 969 Cod civil, decât în strânsă legătură cu dispozițiile art. 970, alin. 3 Cod civil- în sensul ca obligă prestatorii de bunuri și servicii de a redacta si aplica o prevedere contractuală în consens cu principiul bunei - credințe.
Or, acest lucru nu este valabil, în speță, unde pârâta încalcă cu bună știință îndatoririle ce îi revin din încheierea, cu bună credință, a convențiilor.
Date fiind toate cele de mai sus reținute, urmează ca în temeiul dispozițiilor art. 9 din Decretul nr. 167/1958, art. 4, 6 și 14 din Legea 191/2000 republicată, coroborate cu disp. art. 969, 998 Cod Civil, să respingă ca nefondate excepțiile invocate prin întâmpinare privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată sub aspectul solicitării de modificare a convenției de credit și prescripția dreptului material la acțiune în privința restituirii „sumelor încasare" cu mai mult de 3 ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată, să admită acțiunea și să constate caracterul abuziv al clauzelor abuzive cuprinse în art. 9 lit. a) și e) din conventia de credit nr._/22.08.2008, condiții speciale privind comisionul de administrare și comisionul de risc.
Va obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 3066,8 lei, reprezentând: 2369,8 lei comision de risc și 697 lei comision de administrare, sumă încasată de la 22.08.2008, data încheierii contractului, până la 23.06.2015, sumă la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data plății fiecărei rate lunare cu acest titlu și până la data achitării efective a debitului.
Va obliga pârâta să modifice convenția de credit nr._/22.08.2008, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
În temeiul art. 453 Cod proc. civilă, va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Admite actiunea civilă formulată de reclamanții D. A. (CNP_) și D. R. (CNP_) - ambii cu dom. în mun. Fălticeni, .. 17, .,., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet de avocat I. S. din mun. Fălticeni, ., jud. Suceava în contradictoriu cu pârâta B. C. Română S.A. București - prin reprezentant legal – cu sediul în mun. Bucuresti, .. 5, Sector 3 și B. C. Română S.A Fălticeni - cu sediul în municipiul Fălticeni, ..
Constată existenta clauzelor abuzive cuprinse în art. 9 lit. a) și e) din conventia de credit nr._/22.08.2008, condiții speciale privind comisionul de administrare și comisionul de risc
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 3066,8 lei, reprezentând: 2369,8 lei comision de risc și 697 lei comision de administrare, sumă încasată de la 22.08.2008, data încheierii contractului, până la 23.06.2015, sumă la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data plății fiecărei rate lunare cu acest titlu și până la data achitării efective a debitului.
Obligă pârâta să modifice convenția de credit nr._/22.08.2008, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Fălticeni.
Pronunțată în ședința publică din 4 decembrie 2015, ora 14.00.
P., Grefier,
Red.GS/Tehnored.MP
Ex.6
Data: 28. 12.2015
Operator date cu caracter personal 4304
| ← Uzucapiune. Sentința nr. 2236/2015. Judecătoria FĂLTICENI | Cereri. Sentința nr. 2472/2015. Judecătoria FĂLTICENI → |
|---|
