Acţiune în constatare. Sentința nr. 722/2015. Judecătoria FĂLTICENI

Judecătoria FĂLTICENI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 722/2015 pronunțată de Judecătoria FĂLTICENI la data de 18-03-2015 în dosarul nr. 4235/227/2014

Dosar nr._ - acțiune în constatare -

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA FĂLTICENI

SENTINȚA CIVILĂ NR. 722

Ședința publică din data de 18 martie 2015

Instanța constituită din:

Președinte: A. I.

Grefier: O. M.

Pe rol, soluționarea acțiunii în constatare formulată de reclamanții B. C. și B. V., în contradictoriu cu pârâtele V. R. S.A. București și V. R. S.A. – Sucursala Fălticeni.

Concluziile dezbaterilor pe fondul cauzei au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 4 martie 2015, care face parte integrantă din prezenta, când, pentru a se da posibilitate apărătorilor părților să depună la dosar concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea pentru data de 18 martie 2015.

După deliberare,

INSTANTA

Asupra cauzei de fată, constată:

Prin cererea adresată Judecătoriei Fălticeni si înregistrată la data de 09.10.2014 sub nr._, reclamanții B. C. si B. V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele . Bucuresti si . – Sucursala Fălticeni, ca prin hotărârea ce se va pronunța, în urma probelor pe care le va face:

- să se constate existenta clauzelor abuzive cuprinse în: art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr._/30.06.2008 si art. 5 lit. e) din Convenția de credit nr._/30.06.2008.

- să fie obligate pârâtele să modifice convenția de credit în sensul înlăturării cauzelor constatate ca fiind abuzive.

- să fie obligate pârâtele să le restituie:

1. sumele încasate cu titlu de comision de risc, începând cu data de 22.07.2008 până la data promovării acțiunii în cuantum de 22.279,69 EURO, în echivalent în lei la cursul BNR la data plății precum și sumele plătite în continuare cu de comision de risc până la soluționarea definitivă a prezentului litigiu, sume ce vor actualizate în raport cu indicele de inflație.

2. sumele încasate cu titlu de comision de rezervă minimă obligatorie, începând cu data de 22.07.2008 până la data de 22.12.2008 în cuantum de 1.731,40 Ruro, în echivalent în lei la cursul BNR la data plății, sume ce vor fi actualizate în raport cu indicele de inflație.

3. dobânda legală la sumele menționate în precedent de la data plății or sume și până la data achitării efective.

4. Cu cheltuieli de judecată.

In motivarea acțiunii reclamanții au arătat că între ei și secund pârâta . - Sucursala Fălticeni s-a încheiat Convenția de credit nr._/30.06.2008, în valoare de 190 000 EURO, pe o perioadă de 324 luni, în cuprinsul căreia s-au înserat, printre altele, următoarele clauze:

Art. 5 lit. a) — Comisionul de risc: 0,165%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.

Art. 5 lit. e) - Comision de rezervă minimă obligatorie: 1,85p.a. aplicat la soldul creditului până la 21.12.2008, plătibil lunar odată cu dobânda, la scadența auităților prevăzute la pct. 6 - „ Rambursare " de mai jos. Valoarea comisionului se va modifica în mod corespunzător în condițiile pct. 3.12 - „ Comision de rezervă minimă obligatorie din Condițiile generale, în cazul rambursării în avans sau al modificării scadenței finale. Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în cazul în care obligațiile sau condițiile impuse de Banca Națională a României cresc/se diminuează, aducând acest lucru la cunoștința împrumutatului.

Solicită instanței să constatate caracterul abuziv al clauzelor menționate în precedent în petitul nr. 1, motivat de următoarele argumente:

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din interpretarea acestui text de lege se poate constata că o clauză este abuzivă atunci când: A) Nu a fost negociată direct cu consumatorul și B) Creează în detrimentul acestuia și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

A) în ceea ce privește prima cerință, aceea de a fi fost negociată, Convenția de credit nr._/30.06.2008 nu a fost negociată, fiind un contract standard preformulat, de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de împrumutător, reclamanții neavând posibilitatea de a modifica sau de a înlătura una din aceste clauze, cum ar presupune o negociere propriu zisă, fiind puși în situația, să contracteze convenția așa cum a fost redactată sau să apeleze Ia un alt furnizor de produse financiare.

Or, potrivit art. 4 alin 2 din Legeal 93/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar potrivit art. 4 alin. 3 teza a II - a, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Astfel, reclamanții consumatori neavând posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, actul juridic fiindu-le impus în întregime, în forma respectivă, de către pârâte, rolul reclamanților împrumutați fiind unui limitat, mai mult, de aderare la aceste contracte, decât de participare efectivă și directă la negocierea clauzelor, caracterul abuziv, din această perspectivă, este de necontestat

B) De asemenea, clauzele menținonate în precedent la pct. 1 au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților consumatori și contrar bunei-credințe.

1.1. Astfel, clauza prevăzută de art. 5 lit a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la comisionul de risc, a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce rezultă în primul rând prin faptul că aceasta nu este chiar definită în contract, dându-se pârâtei posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.

Astfel, potrivit art. 5 lit a) din condițiile speciale ale convenției de credit încheiate cu pârâta, comisionul de risc reprezintă 0,165% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, iar potrivit art. 3.5 din condițiile generale, pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadentele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.

Din cuprinsul clauzelor menționate nu rezultă ca acest comision ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri, nefacându-se nicio referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâtele, motivația încasării acestui comison nefiind detaliată nici în cuprinsul condițiilor generale nici în cel al condițiilor speciale ale convenției amintite.

Pe de altă parte, în convenția de credit menționată nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat.

Or, potrivit art. 1 din Legea 193/2000, clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc iar înțelegerea lor nu trebuie să necesite cunoștiințe de specialitate, or, în speță, clauza referitoare la comisionul de risc nu îndeplinește aceaste cerințe din moment ce motivația perceperii comisionului de risc în cuprinsul convenției de credit este una generică și ambiguă, pârâtele având posibilitatea de a o interpreta și justifica după liberul lor arbitru.

De asemenea, dezechilibru creat în privința drepturilor și obligațiile părților prin perceperea comisionului de risc rezultă și din faptul că acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.

Pentru a garanta restituirea creditului contractat, reclamanții au instituit o ipotecă asupra a unor imobile (cabană și teren situate în . asigurare fiind cesionată în favoarea băncii.

Potrivit clauzelor stipulate în condițiile speciale, valoarea bunurilor ipotecate este superioară valorii creditului acordat, ceea ce înseamnă că prin instituirea ipotecii asupra imobilului evaluat la o valoarea mai mare decât suma împrumutată, au fost acoperite integral și riscurile referitoare la o eventuală depreciere a garanției, precum și cele referitoare la costurile unei eventuale urmăriri silite.

Dacă împrumutații își îndeplinesc în totalitate obligațiile contractuale, achitând în integralitate ratele și dobânzile datorate, pârâtele nu suportă niciun risc, iar în această situație reținerea sumelor cu titlu de comision de risc nu are nicio justificare, pârâtele beneficiind de o sumă importantă de bani care nu are corespondent într-o prestație contractuală din partea sa.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecărei din părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți, ori un asemenea echilibru nu există în măsura în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți, pârâtelor, să beneficieze de avantaje care nu au corespondent în contraprestația sa.

In acest sens, prin anexa la Legea nr. 193/2000 lit. r), sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urma, fără a prevedea existenta compensațiilor în suma echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Ca urmare, dacă în accepțiunea pârâtei încasarea comisionului de risc este justificată ca o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea convenției ce le revin consumatorilor-reclamanți, clauza referitoare la acest comision este abuzivă, potrivit art. 1 lit. r) din anexa la Legea 193/2000, din moment ce nu cuprinde și obligațiile corelative a pârâtei de restituire a comisionului astfel perceput în măsura în care neexecutarea nu se produce.

De asemenea, clauza prevăzută de art. 5 lit. e) din Condițiile speciale ale convenției de credit, referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie, a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce rezultă în primul rând prin faptul că aceasta nu este clar definită în contract, dându-se pârâtei posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.

Acest comision de rezervă minimă obligatorie reprezintă de fapt transferarea către clienți a obligațiilor financiare ale băncii față de sistemul BNR.

Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze și lipsa bunei-credințe a pârâtei trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Disproporția dintre drepturile și obligațiile contractuale ale părților este cu ușurință demonstrată întrucât banca transferă comisionul de rezervă din propria sarcină, în cea a reclamantului.

O astfel de justificare nu există, acest comision nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă clară a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorită adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Inserarea în contract a unei astfel de clauze, pe lângă faptul că, într-adevăr, lezează și interesul personal al reclamanților, este realizată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, mai exact, prin ocolirea prin disimulare a dispozițiilor exprese ale legii, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, atrăgând așadar nulitatea absolută.

Astfel, acest comision este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999, (în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, text menținut de altfel și pe parcurs, până în prezent) care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit si constituirii ipotecii și garanțiilor aferente".

Art. 9 din aceeași Lege enumera clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar.

Prezentarea costurilor băncii în acest mod este cel puțin confuză pentru consumatori, care, atunci când doresc obținerea unui credit își direcționează atenția asupra dobânzii, cost care ar trebui să fie cel principal și care diferențiază ofertele de creditare din piața bancară.

Dobânda reprezintă beneficiul creditorului de a pune la dispoziție o sumă de bani debitorului său, cuantificată sub forma unui procent din suma împrumutată, în vreme ce comisionul este un cost adiacent activității de creditare, separat de dobândă. In afară de aceste două elemente, debitorul mai poate plăti și alte taxe de genul onorariilor pentru înscrierea garanțiilor sau a radierii acestora, precum și taxele notariale sau de consultanță independentă. Toate aceste elemente se regăsesc în dobânda anuală efectivă (D.) care reprezintă costul total al creditării.

Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina clienților, inclusiv comisionul de rezervă, este interzis în mod expres de legislația în vigoare.

Menționarea unor astfel de comisioane (alături de o altă . dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului, fiind totodată, și o practică comercială incorectă, care are drept scop și ca efect deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor.

Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Art. 6 lit. d) din același act normativ prevede că, o practică comercială este incorectă și este considerată o acțiune înșelătoare dacă ea conține informații false (precum calculul dobânzii anuale efective fară să țină seama de toate costurile creditului) sau, în orice situație, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu; astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preț sau la modul de calcul al acestuia.

Concret, modul de redactare al acestei clauze face ca acest consumator să nu aibă nicio idee în momentul semnării contractului cu privire la valoarea obligației băncii(nu se precizează niciunde în contract care este valoarea rezervei minime obligatorii pentru pe care o datorează banca recurentă la Banca Națională a României) și la ce anume presupune riscul rezervării de către bancă a dreptului de a modifica în mod corespunzător valoarea acestui comision, în condițiile în care obligația Mncii față de Banca Națională a României crește/se diminuează.

Prin împiedicarea consumatorului sa aprecieze costurile reale ale creditului, clauza sus-menționată se încadrează în articolele de lege precitate, în consecință, trebuie sancționată ca atare cu nulitatea absolută.

Această clauză reprezintă prin ea însăși o clauză abuzivă în sensul dispozițiilor art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece se rezervă dreptul comerciantului de a modifica unilateral valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, însă în situația în care obligațiile sau condițiile BNR cresc/se diminuează/se elimină (valoarea acestui comision fiind calculată în funcție de valoarea obligației băncii față de BNR), fară a se da clientului libertatea de a rezilia imediat contractul.

Posibilitatea creditorului de a modifica unilateral durata perceperii și nivelul comisionului de rezervă în funcție de obligațiile impuse de B.N.R., este de natură a crea un dezechilibru major între părțile contractului pentru că nu este prevăzut în contract nici un element de referință care să permită cuantificarea acestor schimbări si care să perimită debitorului să calculeze dacă majorarea este necesară si proporțională cu scopul urmărit de creditor.

Apreciind că puterea judecătorească, poale interveni ori de câte ori clauzele contractuale contravin legii. Legea 193/2000 consacrând legal intervenția instanței în relațiile dintre comercianți și consumatori pentru a atenua caracterul clauzelor de adeziune, reclamanții solicită ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzuta în Convenția de credit nr._/30.06.2008 la art. 5 lit. a), să fie obligată pârâta să modifice convenția, în sensul înlăturării clauzei constatate ca fiind abuziva.

Ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor menționate în precedent, reclamanții solicită a fi obligată pârâta să le restituie:

1. . sumele încasate cu titlu de comision de risc, începând cu data de 22.07.2008 până la data promovării acțiunii în cuantum de 22.279,69 EURO, în echivalent în lei la cursul BNR la data plății precum și sumele plătite în continuare cu de comision de risc până la soluționarea definitivă a prezentului litigiu, sume ce vor actualizate în raport cu indicele de inflație.

3.dobânda legală la sumele menționate în precedent de la data plății acestor sume și până la data achitării efective, având în vedere următoarele:

Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, în baza Legii 193/2000, este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora. Intervenirea sancțiunii nulității absolute în această situație se datorează faptului că, prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și profesioniști, ce nu sunt decât o transpunere în legislația națională a Directivei nr. 13/1993 a Comunității Europene, sunt de ordine publică, întrucât interesul protejat de aceste acte normative este unul gencrah fapt decis atât Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa, cât și instanțele naționale, jurisprudența în acest sens fiind unanimă.

Ca urmare, fiind în prezența unei nulități absolute a clauzei prevăzută în art. 5 lit. a) și e) din Convenția de credit nr._/30.06.2008, se impune a se face aplicarea principiilor efectelor nulității absolute, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor nule.

Efectul nulității absolute a actului juridic civil este exprimat foarte sugestiv prin adagiul quod nullum est, nullum producit efectum.

G., efectul nulității constă în desființarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancțiune, și prin aceasta, restabilirea legalității.

Potrivit principiului restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum), tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat, trebuie restituit, astfel încât, părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Acest principiu, este consecința principiului retroactivității efectelor nulității,potrivit căruia, nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor, ci și pentru trecut.

Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1535/2009 a statuat ca răspunderea comercianților pentru inserarea unor clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii are natura juridica a unei răspunderi civile delictuale.

In materia răspunderii delictuale, obligația de despăgubire are natura unei restitutio in integrum, obligația vizând întregul prejudiciu cauzat a cărei valoare este egală cu ceea a sumelor percepute in mod abuziv. în acest context, pretenția referitoare la plata, cu titlu de daune, a echivalentul sumelor percepute cu titlu de comision de risc/comision de administrare are ca finalitate repararea prejudiciului cauzat prin includerea clauzelor abuzive referitoare la comisionul de risc/comisionul de administrare in convenția de credit.

Potrivit art. 1073 cod civil de la 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare, iar potrivit art. 1084 Cod civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.

Daunele interese reprezentând dobânda legală (beneficiul de care reclamanții au fost lipsiți) se cuvin creditorului fară ca acesta să fie ținut a justifica vreo pagubă (art. 1088 cod civil).

Astfel, având în vedere că pârâtele au încasat sumele de bani menționate în precedent în baza unor clauze care sunt abuzive, pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat de acestea, reclamanții consideră că se impune ca să le plătească și dobânda legală la aceste sume de la data plății acestor sume până la data achitării efective.

Fiind dată culpa procesuală a pârâtelor solicită obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

In drept, si-au acțiunea pe dispozițiile Legii 193/2000, art. 1073, 1084, 1088 cod civil de la 1864, OG 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, art. 453 din codul de procedură civilă.

In dovedirea acțiunii au solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar (în copie): conventia de credit nr._/30.06.2008, grafic de rambursare, practica judiciară, împuternicire avocatială (f.11-31).

Pârâta . a formulat si depus la dosar întâmpinare (f.44-47 dosar) prin care a solicitat instantei respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca fiind neîntemeiată.

Pârâta a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

In sprijinul excepției a invocat art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începând sa curgă în momentul când ia naștere dreptul la acțiune, respectiv la data cunoașterii pagubei/făptuitorului.

În speța de față data încheierii convenției de credit nr._/30.06.2008 este 30.06.2008, iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2014, după aproape 6 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă.

Pentru restituirea fiecărei sume curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit. Pe calc de consecință, consideră că comisionul de risc nu a mai fost perceput încă din 2010, rezultă că dreptul la actiune în vederea restituirii comisionului de risc este prescris în întregime, cu atât mai mult cu cât comisionul de risc rezervă minimă obligatorie, care a fost plătit în anul 2008, imediat după încheierea contractului de credit amintit.

Cum instanța nu si-a însușit, în alte dosare similare, punctul de vedere potrivit căruia ar opera o prescripție generală, în temeiul calificării acțiunii ca fiind în nulitate relativa, arată că opinia Curții Constituționale, exprimată într-o decizie (Decizia nr. 1535/2009 a Curții Constituționale, obiectul excepției de neconstituționalitate constituindu-l prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 195/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată), este aceea ca răspunderea întemeiată pe Legea nr. 193/2000 este o răspundere civila delictuală, cu o sancțiune specifică, a înlăturării clauzei constatate a fi abuzivă.

Pe fond, în ceea ce privește convenția de credit nr._/30.06.2008, legiuitorul a prevăzut posibilitatea consumatorului de a supune eventualei cenzuri a instanței clauzele contractelor încheiate, în condițiile strict prevăzute în actul normativ indicat de către reclamanți în cererea de chemare în judecată.

În analiza clauzelor contractuale, trebuie plecat de la costurile convenției, care au suferit modificări, fiind agreată o altă structură a costurilor, în favoarea reclamanților, pe care instanta trebuie să o analizeze în mod temeinic.

Ulterior, la data încheierii actului adițional, costurile contractuale au fost diminuate, pârâta si clientii ajungând la conditii mai prielnice de creditare, ceea ce denotă flexibilitatea băncii în vederea negocierii constante a contractelor încheiate cu clientii.

Însă, pentru a fi incidente dispozițiile invocate din Legea 193/2000 trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile care sunt strict prevăzute de legea sus-menționate. In cazul de față niciuna dintre acele condiții nu sunt întrunite.

Cauza actului juridic, este o componentă a voinței juridice care reflectă scopul pentru care s-a încheiat actul juridic, si anume - punerea la dispoziție a unor sume de bani în schimbul unei contraprestații - dobânda si comision. Existența cauzei obligației și caracterul ei real și licit sunt prezumate prin lege până la proba contrară iar prin argumentele aduse prin acțiune reclamanții nu răstoarnă aceasta prezumție.

Nu se poate afirma ca Banca a urmărit, la momentul încheierii convenției de credit, să fraudeze legea protecției consumatorilor, fiind suficient în acest sens sa se compare dobânda anuala efectiva din contractul reclamanților cu celelalte dobânzi efective de pe piață - dacă întregul cost al creditului ar fi fost mai mare decât ofertele celorlalte Bănci, atunci, eventual, s-ar fi putut încerca sa se răstoarne prezumția de cauză licită.

Practica înaltei Curți a considerat că se află în prezența unui caz tipic de cauză ilicită și imorală, atunci când o parte contractantă urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că nu poate executa obiectul contractului, astfel cum acesta a fost stipulat de către părți. Or după momentul încheierii contractului, parata si-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principala, de punere la dispoziție a creditului, cat si cele subsidiare, stipulate în convenție.

Pârâta susține că reclamanții se prevalează de dispozițiile Legii nr. 193/2000 si arată ca atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

In explicitatea conceptului de „clauză care nu a fost negociată”- menționat de art 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiva”.

Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. In consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

Pe de altă parte pârâta învederează instantei că reclamanții sunt consumatori avizati.

Clauza să fie contrară bunei-credințe:

Pornind de Ia textul consacrat în art. 970 Cod civil, buna credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care im contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000. Instanța urmează a analiza conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea ni. 363/2007.

Prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibra semnificativ între drepturile si obligațiile pârtilor. în detrimentul consumatorului.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ". Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-i privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune” sau „contract standard preformulat” astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Susține pârâta că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.

Susține că în prezenta cauză nu sun t îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fi fost considerate abuzive.

Clauza reglementată la art. 5 din Conventia de credit a fost negociată.

În legătură cu natura comisionului de risc, pârâta precizează că este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune.

Este de notorietate în doctrină faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv: dobânda și comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii.

Ca și alte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului băncii. Astfel, riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont. Acesta se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului.

Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.

Tocmai de aceea, preluându-se într-un mod ciuntit dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil”.

Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.

Prin dispozițiile art. 3 alin. (1)lit. g) din Normele Băncii naționale Române (BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003), riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. Totodată menționează că există si alte categorii de risc pe care o bancă trebuie sa le ia în calcul (riscul de țară, riscul produsului, riscul persoanei contractante a creditului, riscul devalorizării garanțiilor sau a altor piețe cu implicare directa asupra costurilor de creditare).

Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților. La fel, instituirea comisionului/dobânzii de penalizare, inaplicabil în cazul îndeplinirii obligațiilor de plată, are rolul de a înștiința reclamantii asupra consecințelor care decurg din neplata ratelor, neputând fi interpretat în sensul stabilirii unui anatocism din partea pârâtei.

Pârâta precizează că a achitat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp. Din partea reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea sa însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație.

Prevederea perceperii comisionului de risc este clară si fără echivoc si a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege intre pârtile contractante potrivit art. 969 C. civ. si comisionul de risc a fost avut în vedere de pârâtă la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Concluzionând, perceperea acestui comision de risc a fost reglementata si consimțită contractual de către ambele părți, fără existenta vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod Civil conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante". De asemenea. Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice) cat si solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective („D.”).

Evidențiază faptul că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipoteca si nici al asigurării imobilului. Aceste doua noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea si a altor riscuri decât riscul de neplata, si anume: riscul de neexecutare al garanției, riscul de urmărire al garanției, riscul de depreciere/pieire al garanției, de neîncasare a valorii asigurării si orice alte riscuri care exista în legătură cu un credit acordat.

In privinta comisionului de rezervă minimă obligatorie pârâta susține că pe lângă faptul că această clauză denunțată de clienti ca fiind abuzivă aceasta nu întruneste condițiile negative din Legea 193/2000.

Privind restituirea contravalorii comisionului de risc si al comisionului de rezervă minimă obligatorie perceput începând cu anul 2008 si până la excluderea acestora din convenția de credit, susține pârâta că acesta este impsibil de realizat în cadrul legal în vigoare, deoarece în primul rând dreptul la acțiune în declararea presupusei nulități relative s-a prescris iar din moment ce este prescris dreptul la actiune privind un drept principal este prescris si dreptul accesoriu al acestuia.

Pârâta contestă cererile de a fi obligată la plata dobânzilor aferente sumelor de bani care i-au fost plătite cu titlu de comision de risc și a diferențelor de dobândă, pe motiv că această solicitare contravine principiului efectului întreruptiv al cererii de chemare în judecată, urmând ca în principiu, dobânzile legale să fie calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și nicidecum de la data plății, cu atât mai mult că în esență ar fi obligată să achite „prețul" pasivității reclamanților care au decis să fie pasivi o perioadă îndelungată de timp din momentul cunoașterii pretinsei lezări.

Susține că, în mod unitar, doctrina de specialitate și jurisprudența apreciază că pe lângă celelalte efecte ale sale, cererea de chemare în judecată produce și efectul punerii în întârziere a pârâtului. Astfel încât, în cazul acțiunilor reale imobiliare și mixte, pârâtul va fi considerat posesor de rea-credință, și în caz de administrare a acțiunii va datora fructe din momentul introducerii cererii; dacă cererea are ca obiect obligația de a da un bun individual determinat, va suporta riscul pricinii fortuite a bunului; dacă reclamantul pretinde o sumă de bani care anterior nu era purtătoare de dobânzi, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată vor curge dobânzile.

Apreciază că din momentul în care cererea de chemare în judecată, are și efectul unei veritabile puneri în întârziere, iar după cum acest act juridic a fost îndeplinit după . Noului Cod Civil, prevederile acestei legi organice din urmă îi sunt aplicabile în temeiul principiului activității legii civile consfințit de art. 6 alin. 1 noul Cod civil, care prevede că „legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă" și consolidat prin interpretarea per a contraria a textului de lege de la alin. 2 al aceluiași articol: „actele și faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii lor” - de unde se deduce că efectele produse de cererea de chemare în judecată, ca act de punere în întârziere sunt cele prevăzute de noul Cod civil, după cum rezultă prevede art. 1522 alin. 1 noul Cod civiul „Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată."

Pe cale de consecință, rezultă că este inadmisibilă solicitarea reclamanților de a se calcula dobânzile legale aferente sumelor de bani care li s-au adjudecat prin hotărârile anterioare, în legătură cu clauzele contractuale ale convenției dezbătute, deoarece aceasta este în contradicție cu ordinea de drept căreia suntem obligați să ne conformăm indiferent dacă ne este favorabilă sau nu intereselor personale.

În legătură cu petitul prin care se cere obligarea pârâtei la actualizarea sumelor solicitate în raport cu indicele de inflație, pârâta învederează instanței că art. 1088 alin. (1) vechiul Cod civil, care este incident în speță, dispune că: "La obligațiile care au de obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate" care urmează să fie aplicabile în baza art. 6 alin. (2) din NCC, care prevede că "actele și faptele juridice încheiate sau după caz săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor".

Prin urmare, rezultă că nefiind prevederi de drept special care să fie aplicabile în caz, este fundamental ilegală indexarea la rata inflației a sumelor la care pârâta a fost obligată, lucru explicabil având în vedere viziunea nominalistă a vechiului cod civil asupra executării obligațiilor civile.

Repercusiunile nefaste previzibile ale unei asemenea aplicări greșite a textului de lege duc într-un final la o ingerință neautorizata, ilegală, a instanței în raporturile contractuale stabilite între părti, în detrimentul forței obligatorii a contractului dar și a intereselor acestora legitime în mod nepermis de imperativul salvgardării securității circuitului civil, fapt care impune respingerea ca neîntemeiat al acestui petit.

In drept, pârâta a invocat disp. art.4 si următoarele din Legea 193/2000, art. 95 din OUG 50/2010, respectiv art. II din Legea 188/210 de aprobate a OUG 50/2010, art. 969, art. 1088 si urm. vechiul Cod civil, art. 6, art. 1522 al. 1 noul Cod civil.

In dovedire a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri si interogatoriul reclamanților.

In concluzie, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Reclamanții B. C. si B. E. au formulat răspuns la întâmpinare (f.50—52 dosar) prin care au solicitat respingerea excepției prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/rezervă minimă obligatorie, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată au solicitat instanței, printre altele, în temeiul Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și profesioniști, să constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul risc și la comisionul de rezervă minimă obligatorie (art. 5 lit. a) și e )din Convenția de credit nr. credit nr._/30.06.2008.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Susțin că nu este dată excepția prescrierii dreptului de a cere restituirea acestor sume întrucât consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, în baza Legii 193/2000, este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, încât termenul în care reclamanții pot solicita restituirea sumelor de bani achitați în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, curge de la data la care instanța constată caracterul abuziv al acestora.

Intervenirea sancțiunii nulității absolute în această situație se datorează faptului că, prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și profesioniști, ce nu sunt decât o transpunere în legislația națională a Directivei nr. 13/1993 a Comunității Europene, sunt de ordine publică, întrucât interesul protejat de aceste acte normative este unul general.

Constatarea caracterului abuziv a unor clauze în temeiul Legii 193/2000, respectiv, Directivei nr. 13/1993 a Comunității Europene, echivalează cu constatarea nulitățiii absolute a acestora, a decis atât Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa, cât și instanțele naționale, jurisprudența în acest sens fiind unanimă.

Astfel, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost" s.r.o. Vs IvetaCorckovskâ, în considerentul nr.50 s-a precizat că „data fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

In același sens, în cauza Salvat Editores SA v Jose M, Sanchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că „recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract" arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele".

După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, nu poate fi vorba de vorba de o nulitate relativă, încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, așa cum în mod greșit susține pârâta, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris, termenul în care aceștia pot solicita restituirea sumelor de bani achitați în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, curge de la data la care instanța constată caracterul abuziv al acestora și nu de la data la care reclamanții ar fi cunoscut cauza anulării, și anume data plății acestor sume, cum eronat susține pârâta.

Pe fond, reclamanții au solicitat respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate, având în vedere următoarele:

In primul rând, nu poate fi reținută apărarea pârâtei referitoare la cauza actului juridic, în sensul că, convenția de credit în litigiu ar fi caracterizată de o cauză licită și morală în sensul dat acesteia de codul civil, prin aceea că banca a pus la dispoziție reclamanților o suma de bani în schimbul unei contraprestații a împrumutaților compusă din dobândă și comision, deoarece apărarea pârâtei vizează o raportare, strict, la dispozițiile dreptului comun, ce vizează raporturile sau dintre simplii particulari, sau dintre profesioniști, or, în cauza de față trebuie să ne raportăm la legislația ce vizează protecția consumatorilor, care are în vedere faptul că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de profesionist, atât în ceea ce privește puterea de negociere cât și nivelul de informare, situație ce-1 conduce la o adeziune la condițiile redactate în prealabil de către profesionist, fară a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, prin urmare acest lucru trebuie verificat de către instanță, respectiv dacă aceste clauze, invocate de reclamanți, erau exprimate într-un limbaj clar și inteligibil și, prin urmare, dacă pot fi considerate negociate, dacă nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă nu s-au încălcat exigențele bunei credințe prin introducerea lor,

Nefondate sunt și apărările potrivit cărora clauzele a căror caracter abuziv au solicitat a fi constatat, ar fi fost negociate.

Atât convenția de credit, cât și actele adiționale nu au fost negociate, conținutul acestora fiind preformulat și impus de către bancă.

Mai mult, în cuprinsul actelor adiționale s-a inserat pe fieccare pagină formula „confirm că am analizat și agreat în cunoștință de cauză prevederile de mai sus", sintagmă ce denotă faptul că banca a prevăzut că conținutul actelor adiționale să fie unul prefomulat însă a dorit să se pună la adăpost de prevederile legii 193/2000.

Caracterul preformulat și de adeziune atât al convenției de credit cât si a actelor adiționale este întărit de practica pârâtei care a încheiat cu consumatorii contracte de creditare identice în ceea ce privește conținutul acestora.

Potrivit jurisprudenței înaltei Curți de Casație și Justiție contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare,

In ceea ce privește natura abuzivă a clauze referitoare la comisionul de risc/administrare, atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fară reglementarea unei obligații corelative, s-a creat un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.

Prin urmare, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, reclamanții consumatori fiind într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

Nu pot fi primite apărările pârâtei potrivit cărora comisionul de risc este un element al prețului băncii, aspect ce l-ar face să fie legal perceput, întrucât, prin OG 50/2010, legiuitorul a exclus acest comision din lista comisioanelor ce pot fi percepute de bancă.

Apărările pârâtei referitoare la lipsa caracterului abuziv ai comisionului de rezervă minimă obligatorie sunt nefondate.

Acest comision de rezervă minimă obligatorie reprezintă de fapt transferarea către clienți a obligațiilor financiare ale băncii față de sistemul BNR.

Concret, modul de redactare al acestei clauze face ca acest consumator să nu aibă nicio idee în momentul semnării contractului cu privire la valoarea obligației băncii (nu se precizează niciunde în contract care este valoarea rezervei minime obligatorii pentru pe care o datorează banca recurentă la Banca Națională a României) și la ce anume presupune riscul rezervării de către bancă a dreptului de a modifica în mod corespunzător valoarea acestui comision, în condițiile în care obligația băncii față de Banca Națională a României crește/se diminuează.

Posibilitatea creditorului de a modifica unilateral durata perceperii și nivelul comisionului de rezervă în funcție de obligațiile impuse de B.N.R., este de natură a crea un dezechilibru major între părțile contractului pentru că nu este prevăzut în contract nici im element de referință care să permită cuantificarea acestor schimbări și care astfel să permită debitorului să calculeze dacă majorarea este necesară și proporțională cu scopul urmărit de creditor.

Apărările pârâtei referitoare la plata dobânzilor aferente sumelor de bani plătite cu titlu de comision de risc, respectiv rezervă minimă obligatorie sunt nefondate.

Intucât așa cum au arătat și în acțiune, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze în temeiul Legii 193/2000 este echivalenta cu constatarea nulității absolute a acestor, astfel încât, dreptul reclamanților de a solicita restituirea acestor sume se naște de la data la care instanța a constatat caracterul abuziv al acestor clauze si nu de la data plătii acestor sume, cum in mod greșit susține pârâta.

In speță, consideră reclamanții că nu sunt în prezența efectului întreruptiv al cererii de chemare în judecată întrucât nu suntem în prezența unor obligații de plată a unor sume de bani ce nu au fost executate, la care se referă art. 1084 cod civil, ci sunt în prezenta unor sume de bani percepute abuziv, cu încălcarea legii de ordine publică, împrejurare față de care, consumatorii au dreptul să li se restituie efectiv sumele de bani dar și să le plătească beneficiul nerealizat, adică dobânda legală.

Mai mult, această obligație a băncii de a plăti beneficiul nerealizat de reclamanți prin plata sumelor percepute cu titlu de comision de risc este în concordantă cu principiul bunei credințe și cel al protecției consumatorului și se impune pentru restabilirea efectivă a echilibrului contractual ce a fost deteriorat prin perceperea cu rea credință a acestor sume de bani.

Mai menționăm cauza C-565/11 a CJUE care - statuează că în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii, acest stat este obligat să restituie atât cuantumul acestei taxe cât și să plătească dobânzile, aferente cuantumului acesteia începând de la data plății sale de către contribuabil.

Potrivit art. 1073 c. civil de la 1864, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare, iar potrivit art. 1084 c. civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit

Daunele interese reprezentând dobânda legală ( beneficiul de care au fost lipsiti) se cuvin creditorului fără ca acesta să fie ținut a justifica vreo pagubă (art.1088 Cod civil).

La solicitarea pârâtei instanța a încuviințat proba cu interogatoriul reclamanților, astfel că susținerile acestora au fost consemnate la filele 65,66 dosar.

S-au anexat la dosar graficele actualizate de rambursare a creditului, calculul sumelor achitate până în prezent cu titlu de comision de risc precum si actul adițional la contractul de credit încheiate între părți în anul 2010.

La termenul de judecată din data de 20.01.2015, instanța a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii, invocată prin întâmpinare.

În cauză, instanța a încuviințat și a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar și proba cu interogatoriul civil al reclamanților.

Analizând cu prioritate, excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate, care exced celor 3 ani de dinaintea introducerii acțiunii, respectiv 09.10.2014, instanța constată că aceasta este neîntemeiată urmând a o respinge ca atare, pentru următoarele considerente:

Acțiunea în constatarea nulității nu se poate confunda cu acțiunea în restituirea prestațiilor executate în temeiul unei clauze contractuale a cărei nulitate se invocă, termenul de prescripție pentru fiecare dintre cele două acțiuni curgând de la momente distincte, raportat la obiectul lor, acțiunea în restituirea prestațiilor depinzând de soluția dată primului capăt de cerere, astfel încât aceasta poate fi formulată concomitent (ca un capăt accesoriu) sau ulterior acțiunii în constatarea nulității.

Or, prescripția dreptului la acțiune al reclamanților, privind restituirea sumelor încasate de la aceștia în baza comisionului de risc/administrare, raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, nu poate să înceapă să curgă decât de la momentul în care instanța constată nulitatea clauzei privind plata comisionului de risc/administrare.

Cum în cazul de față, instanța urmează să se pronunțe asupra acestui aspect în cadrul aceleiași acțiuni, rezultă că prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare nu a început să curgă.

Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele:

La data de 30.06.2008, între reclamanții B. C. și B. V., în calitate de împrumutați și S.C. Volskbank R. S.A. prin S.C. Volskbank S.A.-Sucursala Fălticeni, în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr._ pentru suma de 190.000 Euro, creditul urmând a fi rambursat în 324 de luni de la data încheierii convenției (art. 1-2 din contract – Condiții Speciale).

Art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit anterior menționate, instituie perceperea unui „comision de risc de 0,165%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”, în cadrul condițiilor generale ale convenției prevăzându-se că acest comision de risc este datorat băncii, „pentru punerea la dispoziție a creditului, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale” (art. 3.5).

Potrivit art. 5 lit.e din condițiile speciale ale convenție de credit, a fost instituit ”comisionul de rezervă minimă obligatorie de 1,85 %, aplicat la soldul creditului, până la data de 31.12 2008, plătibil lunar o dată cu dobânda, la scadența anuitatilor prev. la pct.6- rambursare. Valoarea comisionului se va modifica în mod corespunzător în condițiile pct.3.12 din condițiile generale, în cazul rambursării în avans sau al modificării scadenței finale. Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valorea sau perioada de aplicare a acestui comision, în cazul în care obligațiile sau condițiile impuse de banca Națională a României cresc, se diminuează sau se elimină, aducând acest lucru la cunoștința împtrumutatului.”

În drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

De asemenea, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” iar art. 4 alin. 2 din același act normativ prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale sunt considerate clauze abuzive, potrivit art. 4 alin. 4 coroborat cu art. 1 lit. g din anexa Legii nr. 193/2000.

În cauza de față, contractul de credit încheiat între părți (nr._/30.06.2008) intră sub incidența Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutații au calitatea de consumatori iar Banca, de comerciant. Aceste prevederi legale sunt conforme cu art. 1 pct. 2 lit. a și b din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului.

În momentul în care a fost încheiată această convenție, consumatorii au acționat de pe o poziție inegală în raport cu Banca; contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestei sume, dobândă și comisioane, termenul împrumutului și garanțiile constituite. Consumatorii nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă.Acest aspect rezultă și din susținerile reclamanților la interogatoriu (fila 65-66 dosar).

Față de acestea, instanța consideră clauza prevăzută la art. 5 lit. A din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/30.06.2008 privind „comisionul de risc”, ca fiind o clauză abuzivă.

Analizând clauza menționată prin prisma prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE, instanța constată că aceasta nu îndeplinește nici prima cerință pentru a nu fi considerate abuzivă, respectiv aceea de a fi fost negociată cu consumatorul.

Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâtele nu au probat în nici un mod că ar fi negociat în vreun fel cu reclamanții clauzele convenției de împrumut, ci le-au prezentat ca atare (astfel cum rezultă din interogatoriul civil administrat în cauză) ceea ce face ca, în privința clauzelor contestate, să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.

Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, prin raportare la aspectele reținute anterior, în privința acestei clauze nu s-a făcut dovada negocierii ei, caracterul de contract de adeziune al convenției de credit rezultând din faptul că această convenție are un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de risc și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.

Mai mult, noțiunea de „comision de risc” prev. în convenția de credit, nu a fost explicată în mod clar și neechivoc sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită și o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidențiate în chiar convenția de credit (fie în cadrul condițiilor generale, fie în cadrul condițiilor speciale), nu se poate aprecia asupra legalității acestor sume.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc, iar înțelegerea lor nu trebuie să necesite cunoștințe de specialitate. Ori, clauza referitoare la comisionul de risc nu îndeplinește aceste cerințe, având în vedere că nu se arată riscurile suportate de pârâtă și modul în care se stabilește cuantumul acestui comision, astfel încât împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către bancă aceste sume.

În acest context, clauza în discuție se impune a fi calificată ca fiind abuzivă prin prisma disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu alin. 1 lit. g din anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât nu are un conținut clar și fără echivoc, putând fi interpretată de pârâte în mod unilateral.

În ceea ce privește cerința referitoare la crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ca urmare a includerii în contract a clauzei referitoare la comisionul de risc, se apreciază că și această condiție este îndeplinită în speță.

Dezechilibrul creat prin introducerea clauzei contestate rezultă în primul rând din faptul că această clauză nu este clar definită în contract, dându-se astfel pârâtelor posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral. Sub acest aspect se reține că în cuprinsul secțiunii 3 pct. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit se stipulează doar că „pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc", iar în condițiile speciale, la pct. 5 lit. a, este indicat doar cuantumul comisionului, fără nici o altă precizare suplimentară.

Din cuprinsul clauzelor menționate nu rezultă că acel comision ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri (motivația contractuală vizând „punerea la dispoziție a creditului"), nu se face nici o referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâta și nici nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat.

În plus, instanța reține că, pentru a garanta restituirea creditului contractat, reclamanții au instituit în favoarea băncii o garanție reală imobiliară (ipotecă de rang I) constituită asupra imobilului cabană și teren 1000 mp2, situate în . au fost acoperite integral riscurile implicate de eventuala neexecutare a convenției de credit.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa. Împrejurarea că societățile pârâte ar justifica încasarea comisionului de urmărire riscuri eventual ca pe o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligații corelative din partea împrumutătorului pentru situația în care neexecutarea nu se produce, ceea ce nu s-a realizat prin convențiile de credit încheiate cu reclamanta.

Rezultă așadar, că prin perceperea „comisionului de risc” s-a creat un dezechilibru în privința contraprestațiilor părților deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.

Față de acestea, instanța constată că, fără putință de tăgadă, clauza inserată la 5 lit. a din Convenția de credit nr._/30.06.2008, constituie o clauză abuzivă în sensul legii, acestea încălcând prevederile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește „comisionul de rezervă minimă obligatorie”, potrivit art. 5 lit. e din Convenția de credit nr._/30.06.2008, consumatorii datorează un „comision de rezervă minimă obligatorie”, de 1,85% aplicat la soldul creditului, până la data de 31.12.2008, plătibil lunar odată cu dobânda, la scadența anuitatilor prev. la pct.6 –rambursare..

Cu referire la această clauză contractuală, instanța reține, de asemenea, faptul că este o clauză abuzivă, față de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției, ”banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în cazul în care obligațiile sau condițiile impuse de Banca Națională a României cresc/se diminuează/se elimină, aducând acest lucru la cunoștința împumutatului”.

În secțiunea 3 pct. 3.12 din Condițiile generale – Comision de rezervă minimă obligatorie, acesta este definit ca fiind „comision datorat ca urmare a obligației băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la Banca Națională a României. Valoarea comisionului de rezervă minimă obligatorie este stabilită în funcție de valoarea obligației băncii. Banca își rezervă dreptul de modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în condițiile în care obligația băncii față de Banca Națională a României crește/se diminuează/se elimină.”

Astfel, prin raportare la aspectele reținute anterior, nici în privința acestei clauze nu s-a făcut dovada negocierii ei, caracterul de contract de adeziune al convenției de credit rezultând din faptul că această convenție are un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de rezervă minimă obligatorie și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.

Instanța apreciază că această clauză reprezintă prin ea însăși o clauză abuzivă în sensul dispozițiilor art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 republ., deoarece se rezervă dreptul comerciantului de a modifica unilateral valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, însă în situația în care obligațiile sau condițiile BNR cresc/se diminuează/se elimină (valoarea acestui comision fiind calculată în funcție de valoarea obligației băncii față de BNR), fără a se da clientului libertatea de a rezilia imediat contractul.

În acest sens, instanța subliniază că posibilitatea creditorului de a modifica unilateral durata perceperii și nivelul comisionului de rezervă în funcție de obligațiile impuse de B.N.R., este de natură a crea un dezechilibru major între părțile contractului pentru că nu este prevăzut în contract nici un element de referință care să permită cuantificarea acestor schimbări și care astfel să permită debitorului să calculeze dacă majorarea este necesară și proporțională cu scopul urmărit de creditor. De altfel, așa cum s-a reținut mai sus, perceperea acestui comision nu are nici o legătură cu politica monetară a B.N.R.

Mai mult, această modalitate a băncii de a ajusta valoarea și perioada comisionului de rezervă minimă obligatorie transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, diferența dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determină modificarea.

Din acest punct de vedere, instanța constată că prevederile art. 5 lit. 3 din condițiile speciale la convenția de credit nr._/30.06.2008 încheiată între părți, nesocotesc dispozițiile legislației privind protecția consumatorului.

Susținerile pârâtei cum că prin actul adițional nr. 1/23.08.2010 la contractul de credit nr._/30.06.2006, comisionul de risc a fost redenumit „comision de administrare”, act de care reclamanții au cunoștință, nu pot fi reținute de instanță întrucât nu s-a demonstrat că reclamanții au fost notificați cu privire la încheierea acesteia, nu le-a fost comunicată astfel că așa zisele reglementări tacite realizate prin acesta sunt unele de drept, întrucât nu sunt modificări impuse de Legea nr. 50/2010, dispozițiile legale menționate prevăd excluderea comisioanelor interzise si nu redenumirea acestora.

Prin urmare, pentru toate considerentele de mai sus, instanța va constata existența clauzelor abuzive cuprinse în art. 5 lit. a și art. 5 lit.e din Condițiile Speciale ale convenției de credit nr._/30.06.2008 privind „comisionul de risc” și ”comisionul de rezervă minimă obligatorie” și, pe cale de consecință, reținând caracterul ilicit al stipulării acestor clauze, va obliga pârâtele să modifice convenția de credit sus - menționată în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

De asemenea, față de împrejurarea că inserarea în convenția de credit nr._/30.06.2008 a acestor clauze abuzive are caracter ilicit, instanța va dispune, în baza art. 998 și urm. C.civ., restituirea către reclamanți, în echivalentul în lei la cursul BNR la data plății, a sumelor încasate de pârâte cu titlu de „comision de risc” începând cu data de 22.07.2008 și până la promovarea acțiunii, în cuantum de 22.784,26 Euro, și a sumelor plătite în continuare cu titlu de comision de risc până la soluționarea definitivă a litigiului, precum și a sumelor încasate cu titlu de ”comision de rezervă minimă obligatorie”, începând cu data de 22.07.2008 și până la data de 22.12.2008, în cuatum de 1.731,40 Euro, sume ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflație, sume ce nu au fost contestate de pârâtă și care rezultă din graficele atașate la dosar.

În temeiul dispozițiilor art.1088 C.civ., care stabilesc o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere a obligației de a plăti o sumă da bani, pârâtele urmează a fi obligate și la plata către reclamanți a dobânzii legale aferentă debitului, calculată de la data încasării acestor sume și până la data achitării efective.

Totodată, în baza art. 453 alin. 1 C.pr.civ., instanța va obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTARASTE

Respinge ca nefondată excepția prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/rezervă minimă obligatorie invocată de pârâta . Bucuresti prin întâmpinare.

Admite așa cum a fost precizată, cererea formulată de, reclamanții B. C. (CNP_) si B. V. (CNP_) – ambii cu domiciliul în satul Pâraie, ., jud. Suceava, cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură la Cabinet de avocat P. A. – din mun. Suceava, .. 16, ..3, jud. Suceava au solicitat în contradictoriu cu pârâtele . Bucuresti – cu sediul în mun. Bucurtesti, ., . 10, Sector 2 si . – Sucursala Fălticeni – cu sediul in mun. Fălticeni, .. Suceava.

Constată existența clauzelor abuzive cuprinse în art. 5 lit. „a” din convenția de credit nr._/30.06.2008 si art. 5 lit. „e” din convenția de credit nr._/30.06.2008.

Obligă pârâtele să modifice convenția de credit în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Obligă pe pârâte să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc începând cu data de 22.07.2008 și până la promovarea acțiunii, în cuantum de 22.784,26 Euro, în echivalent în lei la cursul BNR la data plății precum si sumele plătite în continuare cu titlu de comision de risc până la soluționarea definitivă a litigiului, sume ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflație.

Obligă pe pârâte să restituie sumele încasate cu titlu de comision de rezervă minimă obligatorie, începând cu data de 22.07.2008 si până la data de 22.12.2008 în cuantum de 1.731,40 Euro în echivalent în lei la cursul BNR la data plății, sume ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflație.

Obligă pe pârâte să plătească dobânzile legale la sumele menționate în precedent de la data plății acestor sume si până la data achitării efective .

Obligă pe pârâte să plătească reclamanților suma de 500 lei cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se va depune la Judecătoria Fălticeni.

Pronunțată în ședința publică din data de 18.03.2015.

P., Grefier, Red.AI/Tehnored.PM/Ex.4/Data: 20.04. 2015

← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr....		Consfiinţire acord mediere. Sentința nr. 724/2015.... →

Acţiune în constatare. Sentința nr. 722/2015. Judecătoria FĂLTICENI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Sentința nr. 722/2015. Judecătoria FĂLTICENI