Anulare act. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2013/2013 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 09-07-2013 în dosarul nr. 32268/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică de la 09 Iulie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE M. B.
GREFIER- C. N.
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2013
Pe rol se află judecarea cauzei privind pe reclamant P. M., reclamant P. M. și pe pârât . BUCURESTI, SUCURSALA IAȘI, pârât . BUCURESTI, având ca obiect obligație de a face anulare clauză abuzivă; restituire sumă - Lg. 193/2000.
Dezbaterile, asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 25.06..2013,care fac parte din prezenta sentință civilă, când instanța din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru 02.07.2013 și pentru azi, când:
INSTANȚA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ reclamanții P. M. și P. M. au chemat în judecată pârâtele S.C. V. România S.A. București – Sucursala Iași solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea clauzelor contractuale, fiind abuzive, de la punctul 3 lit. d, pct. 5 lit. a și pct. b, pct. 8.1 lit. c și d și pct. 10.2 din convenția de credit nr._/09.08.2007 și din actele adiționale subsecvente din data de 25.11.2010, obligarea pârâtei la întocmirea unui nou plan de rambursare a creditului, cu respectarea ratei dobânzii inițiale și fără perceperea comisionului de risc/de administrare credit, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6994,63 CHF, încasată cu titlu de comision de risc/de administrare credit, cu cheltuieli de judecată.
Cererea este scutită de la plata timbrului judiciar și a taxei judiciare de timbru.
În motivarea cererii reclamanții au susținut că la data de 09.08.2007, în calitate de împrumutați, au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._, având ca obiect acordarea unui credit de 100.000 CHF, cu obligația rambursării în 300 de luni, convenție care conține mai multe clauze abuzive, actul juridic fiindu-le impus în forma respectivă, întrucât era unul standard prefomulat, la fel ca și actul adițional din 25.11.2010.
Au mai arătat reclamanții că premergător semnării actului adițional nr. 2/2010 pârâta le-a prezentat sluții preconcepute; semnarea convenției de credit s-a derulat anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, fiind garantă cu o ipotecă de rang I; ori atât planul inițial de rambursare cât șic el ulterior are inclus și comisionul de risc, denumit apoi comision de administrare, care s-a modificat de la 0,15% la 0,06%.
Au arătat reclamanții că clauza de la punctul 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției, este una abuzivă, întrucât la litera a s-a stipulat că rata dobânzii curente este de 4,25% p.a. – dobândă fixă, iar la litera d s-a menționat cp pârâta are dreptul de a modifica rata dobânzii curente, în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața montară, iar în al doilea rând acesta nu a fost negociată. Ulterior, la data de 25.11.2010 pârâta a modificat rata dobânzii fixe într-una variabilă, într-o dobândă fixă pentru 85 de luni, iar apoi într-una variabilă pentru 175 de luni, fără a li se explica această modificare, clauza fiind interpretată doar în favoarea băncii neintervenind vreo „modificare semnificativă pe piața montară”.
În ceea ce privește clauza de la art. 5 lit. a din convenție precizează reclamanții că se percepe un comision de risc în cuantum de 0,15%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit, susținând că este una abuzivă.
La data de 25.11.2010 reclamanții au încheiat un act adițional în care acest comision a fost păstrat sub denumirea de “comision de administrare”, ori se nesocotește împrejurarea că împrumutul a fost garantat cu o ipotecă de rang 1, asupra unui imobil evaluat chiar de bancă, iar polița de asigurare a acestuia a fost cesionată băncii.
Conform art. 8.1. lit. c) și d) din Condițiile generale, ”În cazul în care se ivește una dintre situațiile următoare, banca are dreptul, pe baza unei notificări adresată clientului și garantului, să declare soldul creditului scadent anticipat și celelalte costuri ale împrumutului”.
Condițiile enumerate în convenție pentru ca banca să aleagă o asemenea măsură sunt de asemenea generic exprimate și nu pot fi anticipate de consumator.
Conform art. 10.2 din Condițiile generale „ Costuri suplimentare” dă dreptul băncii să pretindă împrumutatului sume suplimentare pentru acoperirea unor costuri ce vor crește prin modificarea actelor normative, care este apreciată ca fiind tot o clauză abuzivă pentru că exclud voința liber exprimată a consumatorului cu privire la acceptarea acestor situații neprevăzute; creștere care este suportată exclusiv doar de către client., astfel că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În drept reclamanții au invocat jurisprudență a CEDO, Lg. 193/2000.
Alăturat cererii reclamanții au depus înscrisuri.
La termenul de judecată din 13.02.2013 instanța de judecată a invocat, din oficiu, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei S.C. V. România S.A. București – Sucursala Iași, excepție pe care a pus-o în discuția contradictorie a părților.
Reclamanții, la prima zi de înfățișare, au înțeles să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, S.C. V. România S.A..
Pârâta S.C. V. România S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării capătului de cerere privind restituirea sumei de bani, excepția lipsei calității procesual pasive a Sucursalei, excepția lipsei calității procesual active a reclamanților excepția prescripției dreptului la acțiune, motivat de faptul că este vorba de o nulitate relativă ce putea fi invocată doar în termenul de prescripție de 3 ani și excepția lipsei de interes pentru cererea de anulare a clauzei 3.d .
Pe fondul cererii pârâta a susținut că clauzele nu sunt abuzive deoarece împrumutații au semnat de bună voie și fără existența vreunei constrângeri convenția, ele fiind clare și neechivoce.
Comisionul de administrare nu este un echivalent al garanției reale imobiliare – ipotecă, aceste noțiuni neputându-se confunda, acest comision fiind perceput pentru alte riscuri de neplată, cum ar fi: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat.
Prin actul adițional nr.2 prin care s-a restructurat creditul și s-au negociat costurile contractuale, reclamanții având deci cunoștință de obligațiile contractuale.
Clauza contractuală prin care s-a reglementat dreptul Băncii de a percepe comision de risc nu este abuzivă, trebuind avute în vedere principiul priorității aplicării dreptului comunitar și faptul că anularea clauzei ar duce la nerespectarea dreptului Băncii la proprietate privată și libertate economică (art.969 C.Civ.) și la exproprieri de fapt, conform CEDO, câștigurile Băncii nefiind niciodată ipotetice. Totodată, s-ar încălca art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului și art.45 din Constituție. Prin legea 193/2000, i s-a permis judecătorului să intervină și să corecteze dezechilibrele excesive, dar nu să distrugă principiul libertății contractuale.
Evaluarea naturii clauzei abuzive nu poate fi poate fi asociată cu cuvintele de preț și plată, conform art.4 alin.5 din legea 193/2000 și conform Directivei 93/13/CEE.
Art.1 alin.2 din legea 193/2000 prevede două obligații ce incumbă comercianților în relația cu consumatorii: una de transparență și una de a nu stipula clauze abuzive.
Aprecierea caracterului abuziv al unor clauze trebuie făcută conform criteriilor bunei credințe (în acest sens, fiind relevante dispozițiile art.6 din legea nr.363/2007, care definește noțiunile de practici comerciale înșelătoare) și al echilibrului contractual (chiar dacă este un contract de adeziune, legalitatea manifestării de voință a cocontractanților trebuie raportată tot la vicii de consimțământ).
Clauza contractuală privind comisionul de risc nu este abuzivă, riscul bancar fiind definit de art.3 alin.1 lit.g din Normele BNR.
Există și alte categorii de risc pe care trebuie să le ia în considerare Banca, potrivit art.175 din Regulamentul nr.18 din 17.09.2009 privind cadrul de administrare a instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activității acestora.
Nu se poate reține că toate riscurile subscrisei sunt acoperite de garanțiile reale imobiliare, deoarece noțiunea de risc este foarte complexă, existând și alte riscuri în afara celor de neplată (de neexecutare a garanției, de depreciere a garanției, de urmărire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării etc.).
Contractul de credit nu poate fi aleatoriu.
Clauza atacată nu îndeplinește două dintre cele trei condiții prevăzute de art.4 alin.2 din legea 193/2000, deoarece nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar comisionul de risc este o parte a prețului contractului.
Comisionul acesta este un element al prețului, astfel încât clauza care îl cuprinde nu poate fi abuzivă, conform art.4 par.1 al Directivei nr.93/13/CEE, preluat de art.4 alin.6 din legea 193/2000.
Prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumator prin semnarea contractului, devenind lege între părți.
Instanța învestită cu soluționarea prezentei cauze este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința imposibilității Băncii de a solicita ulterior rezilierea contractului și, implicit, restituirea sumei acordate ca și credit.
Capătul de cerere privind restituirea prestațiilor este inadmisibil, deoarece retroactivitatea nu este permisă în contractele cu executare succesivă, aceasta fiind o excepție de la principiul restitutio in integrum.
În drept, au fost invocate dispozițiile cuprinse în Legea nr.193/2000, Legea nr.288/2010, Directiva nr.193/13/CEE, art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO și Decretul nr.31/1954.
La termenul de judecată din data de 21.05.2013 excepțiile invocate au fost puse în discuția contradictorie a părților, instanța de judecată dispunând respingerea excepțiilor netimbrării, cea a lipsei calității procesual active și cea a lipsei de obiect, pentru motivele expuse în încheierea de ședință din 28.05.2013, dispunând totodată unirea excepțiilor lipsei calității procesual pasive a pârâtei Sucursală și cea a prescripției dreptului la acțiune cu fondul cauzei.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța de judecată reține următoarele:
Între pârâta S.C. V. R. S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamant și soția acestuia, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/09.08.2007, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 100.000 CHF, pe o durată de 300 de luni.
Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului teren situat în Iași, . nr. 1, ., prin contractul de garanție reală imobiliară (f. 53-55). Acest imobil a fost asigurat de reclamant, iar polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art. 7 alin. 1 lit. b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Sucursală - raportul juridic contractual s a nascut intre reclamanți, in calitate de clienți, pe de o parte si S.C. V. R. S.A. in calitate de banca, pe de alta parte. Prin contractul mentionat nu au luat nastere nici drepturi si nici obligatii in sarcina paratei S.C. V. R. SA SUCURSALA IASI astfel incat, neexistand identitate intre partile raporturlui juridic contractual si persoana acestui parat, exceptia lipsei de calitate procesuala pasiva se dovedeste a fi intemeiata si urmeaza a fi admisa, cu consecinta respingerii actiunii formulata de reclamanți in contradictoriu cu această pârâtă.
Asupra excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, reține următoarele:
Pentru soluționarea acestei excepții trebuie stabilit dacă motivul privind caracterul abuziv al unei clauze este de nulitate absolută sau relativă sau, mai exact, dacă interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general sau privat.
Legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.
Sub acest aspect, se reține posibilitatea (sau chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.
În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.
În al treilea rând, după cum a susținut chiar și pârâta din prezenta cauză, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.
În concluzie, pe baza acestor argumente și nu numai, în opinia acestei instanțe, interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută.
Prin urmare, în temeiul art. 2 din Decretul 167/1958, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
Raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. V. R. S.A.) și consumatori (reclamanți), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, cuprinse în Condițiile Speciale ale contractului, prevederile din Condițiile Speciale prezentând toate caracteristicile unui contract cu forță obligatorie între părți încheiat în urma exprimării libere a voinței din partea ambilor cocontractanți, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie.
Astfel, analizând secțiunea Condiții Generale ale convenției de credit intervenită între părți, instanța constată că art.3.5 instituie obligația clientului de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lui, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr.193/ 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamantul întrucât contractul încheiat cu acesta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamantul a avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce-i reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și a fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/09.08.2007, se impune și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamanții P.) și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit, sus menționate, reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art.2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui apartament, proprietatea reclamanților. Totodată, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui imobil. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Instanța mai reține și faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Totodată, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încalcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Nu pot fi admise ca întemeiate susținerile pârâtei că această garanție reală imobiliară nu a fost constituită cu titlu de echivalent al comisionului de risc. Dimpotrivă, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat. Gestionarea acestor riscuri se regăsește în prețul creditului, pârâta invocând și Norme B.N.R..
Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâte în acest sens.
În plus, acest text afirmă că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, însă în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral. Includerea sa expresă în „prețul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale și ar fi dus la scoaterea sa din discuția cu privire la clauzele abuzive. Însă, deși el pare a fi destul de evident un element al prețului, problema este tocmai faptul că Banca a încercat (și încearcă în continuare) să-i ofere o altă justificare decât dreptul său de a face profit, ceea ce evidențiază și mai mult caracterul deloc ușor inteligibil al clauzei care îl prevede.
În consecință, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art. 4 alin. 6, tocmai din cauza modalității sale de exprimare și explicare a comisionului de risc.
Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art. 5 lit. a din Convenția de credit nr._/09.08.2007.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamant către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. Mai mult, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamantul, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a invocat existența unor restanțe de plată ale reclamantului cu privire la acest comision.
Nu poate fi reținută argumentarea pârâtei, în sensul că sumele nu se pot restitui deoarece acest contract este cu executare succesivă, pentru că numai pentru una dintre părți convenția este cu executare succesivă, iar natura acestei obligații nu împiedică restituirea (cum ar fi, de exemplu, cazul obligației de închiriere sau întreținere), fiind vorba despre plata unor sume de bani, ce pot fi în mod evident restituite.
În consecință, va obliga pârâta să restituie reclamanțilorsuma de 6994,63 CHF, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data introducerii cererii.
Raportat la art. 8.1, caracterul abuziv rezidă în faptul că nu se indică în niciul fel nivelul celuilalt credit pe care consumatorul nu l-ar respecta, în pofida faptului că nu toate nerespectările obligațiilor contractuale asumate față de diverși furnizori de servicii financiare ar putea să evidențieze un risc real pentru neplata prezentului credit.
Raportat la oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 8 lit. c și d, în lipsa respectivei sintagme, se observă că acestea provoacă un dezechilibru contractual, deoarece posibilitatea băncii de a declara soldul creditului scadent imediat în caz de neîndeplinire de către împrumutat a oricărei obligații din contract ține de dreptul exclusiv al creditorului de a lua măsuri în caz de micșorare a garanțiilor sau de neplată a obligațiilor. .
În situația de față, însă, din punct de vedere teoretic, Banca și-a rezervat rolul exclusiv de a stabili când creditorul ar putea fi într-una dintre acele situații. Desigur, chiar și în lipsa sintagmei respective, Banca și-a păstra poziția inerent privilegiată și ar putea să declare creditul scadent anticipat, iar clientul ar putea ataca în justiție atitudinea respectivă, însă în prezența sintagmei respective Banca s-ar putea apăra afirmând că, de vreme ce din perspectiva sa (singura ce contează, potrivit contractului) clientul a încălcat în modalitățile arătate obligațiile sale, atunci instanța nu ar putea decât să verifice existența hotărârii Băncii, fără a mai aprecia obiectiv dacă riscurile respective existau în realitate.
În consecință, instanța va constata că și aceste clauze sunt abuzive din cauza puterii discreționare pe care i-o conferă Băncii, consecința acestei constatări fiind faptul că, pe de o parte, Banca nu își pierde posibilitatea să declare soldul creditului scadent anticipat și celelalte costuri ale împrumutului în situațiile arătate, însă, pe de altă parte, nu va mai avea posibilitatea să se întemeieze exclusiv pe clauza care condiționează acest drept de voința sa exclusivă.
Analizând conținutul clauzei de la art. 10.2 din contract, instanța consideră că aceasta nu este abuzivă, fiind indicat cu claritate situațiile în care pot apărea costuri suplimentare pentru consumator, acestea fiind condiționate de elemente exterioare voinței băncii, și anume de modificarea actelor normative incidente.
De astfel, această practică a fost validată și de art. 35 alin.1 lit. a și b din OUG 50/2010 (care nu este incident relației contractuale dintre părți, dar este elocvent pentru a releva politica legislativă în materie de clauze abuzive și orientarea acesteia), potrivit căruia „fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit [...], se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație”.
În consecință, instanța va respinge cererea în ceea ce privește constatarea ca fiind abuzivă a acestei clauze.
Văzând și disp. art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei . și în consecință:
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamanții P. M. și P. M., ambii domiciliați în Iași, . nr. 1, ., . în contradictoriu cu pârâta ., ca fiind îndreptată împotriva unei persoană fără calitate procesual pasivă.
Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții P. M. și P. M., ambii domiciliați în Iași, . nr. 1, ., ., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., cu sediul în București, șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2.
Constată nulitatea clauzelor prevăzute în convenția de credit nr._/09.08.2007 și actele adiționale nr. 1 și 2/25.11.2010, la art. 3 lit. d din condițiile speciale, art. 5 lit. a din condițiile speciale, precum și la art. 8.1 lit. c și d din condițiile generale și dispune înlăturarea acestora din convenție.
Respinge cererea în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 10.2.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 6994,63 CHF, echivalent în lei la data plății, reprezentând c/v comision de risc.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 1450 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.07.2013.
Președinte, Grefier,
Red./Tehnored.: M.B.
5 ex/28.10.2013
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria IAŞI → |
|---|
