Obligaţie de a face. Hotărâre din 16-09-2013, Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 16-09-2013 în dosarul nr. 3616/245/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 16 Septembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE –Ș. A. P.
GREFIER-C. L. R.
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamantul P. V., pe intervenientul în nume propriu P. M. V. în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect obligație de a face constatare caracter abuziv și nulitate clauză contractuală; repunerea părților în situația anterioară; restituire sumă - Lg. 193/2000.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la data de 09.09.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință civilă, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA,
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 31.01.2013 sub nr._, reclamantul P. V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea clauzei nr. 5 lit. a) din convenția încheiata intre parti, ca fiind abuziva, eliminarea acestei clauze din convenția de credit; restituirea sumei de 1941,87 euro plătită in virtutea clauzei nr. 5 lit. a) din contract, clauza abuziva;obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
In fapt, reclamantul a arătat că la data de 01.10.2007 a încheiat cu V. R. convenția de credit nr._/01.10.2007, prin care a contractat un credit cu garanție reala imobiliara in valoare de 32.000 CHF.
La art. 5 lit. a) din convenție se precizează ca se percepe un "comision de risc" in cuantum de 0,1%, aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a Convenției de credit". Reclamantul onsideră că această clauză nu a fost negociată, iar dacă pârâta pretinde contrariul îi revine obligația de a proba acest lucru. Clauza în discuție a creat un dezechilibru semnificativ între drepturiloe și obligațiile părților întrucât pe perioada întregului ontract clientul ar urma să plătească un comision total de risc de 7090,04 euro fără a primi numic în schimb. Întrucât nu s-a primit niciun serviciu pentru acest comision nu există un element în raport de care să se poată aprecia dacă această clauză are sau nu un caracter adecvat, astfel încât această clauză apare ca fiind lipsită de obiect și lovită de nulitate absolută. De asemenea, clauza nu este exprimată într-unj limbaj ușor inteligibil, așa cum cere art. 4 alin. 6 fin Legea nr. 193/2000, nu este clară, lipsită de echivoc, iar pentru înțelegerea ei sunt necesare cunoștințe de specialitate. Comisionul de risc nu reprezintă o dobândă, nici un omision, nici o garanție. în schimbul perceperii comisionului de risc nu se oferă nicio contraprestație. Creditul este garantat cu o garanție reală imobiliară – ipotecă de rang II, nu depășește 75% din valoarea ipotecii, iar pârâtei i-a fost cesionată o poliță de asigurare pentru orice riscuri, a imobilului ipotecat; prin aceste măsuri banca a eliminat orice risc.
În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, art. 75 din Legea nr. 296/2004.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu art. 15 lit. j din Legea nr. 146/1997 și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei coparticipării procesuale active, determinată de faptul că împrumutați în convenția de credit sunt reclamantul împreună cu soția sa, obligația lor fiind una solidară și indivizibilă.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii. Întrucât în discuție este un contract încheiat între doi particulari, contract despre care se afirmă că ar suferi de viciul lipsei de negociere, rezultă că sancțiunea care ar putea interveni în cazul existenței acestui viciu este nulitatea relativă și nu cea absolută. De altfel, întrucât comisionul de risc face parte din costul total al creditului înseamnă că acesta este un element al prețului contractului și, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu este supus controlului caracterului abuziv. Pârâta consideră că a avut loc o negociere, chiar dacă pozițiile părților nu au fot echivalente; reclamantul a discutat u funcționarul bancar, a putut cere lămuriri și a avut permanent opțiunea să nu semenze contractul sau, după semnare, să nu retragă banii. În astfel de situații negoierea nu ia forma unui contract diferit în cazul fiecărui client, ci mai degrabă a unei depline și reale luări la cunoștință. Pârâta face referire și la prevederile Regulamentului nr. 3/2007 al BNR privind limitarea riscului de credit în creditele destinate persoanelor fizice, precum și la împrejurarea că acest comision de risc are legătură cu creditarea în monedă străină.
La termenul din data de 03.06.2013 s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către d-na Plșcan Minica V., în calitate de coîmprumutat în convenția de credit nr._/01.10.2007.
Prin încheierea de ședință din data de 03.06.2013 a fost respinsă excepția netimbrării acțiunii, invocată prin întâmpinare, și a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes propriu. Ca urmare a admiterii în principiu a cererii de intervenție în interes propriu a rămas fără obiect excepția lipsei coparticipării procesuale active.
La termenul din data de 09.09.2013 a fost administrată proba cu interogatoriile reclamantului și intervenientului în interes propriu.
Analizând actele și lucrările cauzei, instanța constată următoarele:
Între pârâtă, în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți (reclamantul P. V. și intervenienta în interes propriu P. M.), în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/01.10.2007, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 32.000 euro, pe o durată de 360 de luni. În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului apartament nr. 17 situat în Iași, .. 70-74, blo P3, tronson III, ., proprietatea reclamanților, după cum rezultă din pct. 7 din Condițiile Speciale ale Convenției de credit. Polița de asigurare a acestui imobil pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art. 7 lit. b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.
Aplicabilitatea Legii nr. 193/2000. Raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Legea nr. 193/2000 prevede însă și o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociazã nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de platã, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altã parte, în mãsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o . comisioane, printre care și cel de risc. Secțiunea 3, intitulată „Costuri” din condițiile generale ale convenției de credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea acestuia. În consecință, se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță. De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze. Această declarație va fi interpretată de instanță, raportat la situația din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție problema existenței unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce va fi analizat însă cu prilejul examinării cerinței bunei credințe în stipularea clauzei cenzurate.
Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat cu comercianți contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Având în vedere ansamblul celor anterior expuse, instanța apreciază că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Lipsa de negociere. Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul.
Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacã un comerciant pretinde cã o clauzã standard preformulatã a fost negociatã direct cu consumatorul, este de datoria lui sã prezinte probe în acest sens. Instanța învederează că, potrivit Legii nr. 193/2000, un consumator are dreptul la negocierea clauzelor contractului încheiat cu un comerciant, dar comerciantului nu îi revine obligația de a avea el inițiativa negocierii. Comerciantul își manifestă disponibilitatea de încheiere a contractului în anumite condiții prezentate consumatorului, urmând ca acesta din urmă, în măsura în care nu este mulțumit de condițiile propuse, să încerce negocierea clauzelor contractului ce urmează a fi încheiat. Practic, prin obligația comerciantului de a dovedi împrejurarea că acel contract a fost supus negocierii cu consumatorul trebuie să se înțeleagă că va reveni comerciantului sarcina de a proba faptul că a creat condițiile pentru consumator ca acesta să ia cunoștință de conținutul contractului pe care ar urma să-l încheie, să-i înțeleagă consecințele și să-i asigure consumatorului posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. Ar fi excesiv și contrar uzanțelor comerciale să se ceară comerciantului să inițieze el negocierea contractului, atât timp cât consumatorul nu-și exprimă vreo nemulțumire cu privire la acesta.
Or, din răspunsurile oferite de reclamanți la întrebările ce alcătuiesc interogatoriul propus de pârâtă rezultă că reclamanții nu au inițiat vreo nogociere a clauzei privind comisionul de risc. Astfel, reclamantul a arătat că nu a avut nemulțumiri în legătură cu contractul de credit la momentul semnării acestuia, că nu a cerut un exemplar de contract pentru a-i studia clauzele, că nu a fost interesat de oferte în alte valute întrucât considera că cel mai avantajos credit este în euro, iar la întrebarea dacă i s-au explicat costurile creditului și ce reprezintă fiecare element din care este compus costul a răspuns că nu-și amintește, fiind interesat în special de valoarea dobânzii. Mai mult, reclamantul a recunoscut că nu a propus băncii o altă variantă de credit sau modificări ale variantei alese, întrucât a considerat că este bună varianta prezentată de bancă. De asemenea, reclamantul a arătat că la momentul semnării nu a considerat că ar fi dezavantajat în vreun fel de conținutul contractului, iar dacă ar fi avut obiecțiuni nu ar fi semnat contractul; scadențarul era detaliat, nu a cerut explicații cu privire la fiecare rubrică întrucât l-a interesat valoarea totală a ratei lunare. Intervenienta în interes propriu, coîmprumutat în convenția de credit, a arătat, în cuprinsul răspunsurilor la interogatoriu, că soțul său (reclamantul) s-a ocupat în cea mai mare măsură de accesarea creditului, a analizat oferta pârâtei, astfel încât nu cunoștea prea multe date despre contract la momentul semnării. Ambii împrumutați au arătat că au devenit nemulțumiți de contractul de credit abia când au aflat din mass-media că ar avea caracter abuziv comisionul de risc. Din răspunsurile la întrebările ce alcătuiesc interogatoriul reiese că împrumutații au acceptat varianta de contract propusă de pârâtă, fără a iniția vreo negociere în vederea eliminării sau modificării vreunei clauze.
Din ansamblul celor expuse anterior rezultă că banca pârâtă a oferit reclamanților posibilitatea negocierii clauzei referitoare la comisionul de risc, prin urmare instanța va reține că pârâta a probat faptul că această clauză a fost supusă negocierii cu reclamanții. În consecință, nefiind îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 instanța constată că se poate trece la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc. D. urmare, va fi respinsă cererea de constatare a nevalabilității acestei clauze, prin prisma caracterului său abuziv, precum și cererea accesorie având ca obiect restituirea sumei achitate cu titlu de comision de risc. În consecință, va fi respinsă și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta P. M. V..
Întrucât reclamantul și intervenienta au căzut în pretenții, în baza art. 274 alin. 1 C.p.c. urmează a fi obligați fiecare la plata, către pârâtă, a sumei de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat dovedit prin factura și extrasul de cont depuse la dosar. Deși suma achitată cu titlu de onorariu de avocat de pârâtă este de 1250 lei instanța apreciază că, raportat la numărul mare de cauze de același gen în care este implicată pârâta, la faptul că prezenta cauză nu a prezentat particularități care să detrmine o altă abordare din partea avocatului pârâtei decât cea din alte cauze similare, nu se justifică plata, de către reclamanți, decât a sumei totale de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul P. V., cu domiciliul procesual ales în Iași, ., mun. Iași, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, ., . 10, sector 2.
Respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta P. M. V., cu domiciliul procesual ales în Iași, ., mun. Iași
Obligă reclamantul și intervenienta să plătească fiecare reclamantei suma de câte 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.09.2013.
Președinte, Grefier,
P. Ș. A. R. C. L.
Red/tehnored.P.Ș.A./R.C.L.
5ex/04.12.2013
| ← Plângere contravenţională. Hotărâre din 28-11-2013,... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria... → |
|---|
