Acţiune în constatare. Hotărâre din 22-12-2014, Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 22-12-2014 în dosarul nr. 20356/245/2014
Dosar nr._ Cod operator: 3171
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința Publică din data de 22 decembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – Judecător: E. L. A.
Grefier: S. M. G.
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanții C. C.-A., H. C. I. în contradictoriu cu pârâta S.C.VOLKSBANK R. S.A., având ca obiect obligație de a face constatare caracter abuziv și nul absolut clauză; repunerea părților în situația anterioară; restituire comision de risc - Lg. 193/2000.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, părțile au lipsit.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 15.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 22.12.2014, când a hotărât următoarele
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11.06.2014 sub nr._ reclamanții C. C.-A., H. C. I., în contradictoriu cu pârâta S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: 1.să constate caracterul abuziv și nul absolut al clauzei nr.5 litera a) din convenția de credit nr._/30.09.2008 în forma sa inițială; 2. să repună părțile în situația anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 7113 CHF reprezentând comision de risc/administrare încasat în baza clauzei de la art.5 litera a) calculat de la 27.10.2008 și până la . actului adițional nr.1 din 29.11.2010, cu dobânda legală aferentă acestui debit calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective; 3.să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au arătat, în esență, că la data de 30.09.2008 au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._ prin care au contractat un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de_ CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni, cu o dobândă fixa de 3,99 % pe an (conform clauzei nr. 3 lit. a) din convenție), în temeiul clauzei de la pct. 5 lit. a) din convenție, banca percepând un "comision de risc" în cuantum de "0,22 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadența, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit, în virtutea căreia au achitat pârâtei, în perioada scursă de la încheierea convenției, suma de 7113 CHF.
Reclamanții au mai arătat că, convenția în forma inițială și-a produs efecte până la . actului adițional nr. 1/29.11.2010, când începând cu luna august 2010, pârâta a modificat denumirea comisionului pe extrasul de cont din comision de risc în comision de administrare fără însă a exista în acest sens un act adițional, el fiind încasat tot în baza clauzei de la pct.5 lit.a din convenția de credit, convenția fiind modificată prim dată prin actul adițional nr. 1/29.11.2010.
Reclamanții au mai arătat că, convenția de credit ce face obiectul prezentului dosar este un contract încheiat între un consumator și un profesionist, fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, care transpun în dreptul național prevederile Directivei 93/13/CEE, așa cum au fost acestea edictate și interpretate de CJUE în jurisprudența sa, dispoziții în baza cărora profesionistul are două obligații legale precis determinat, respectiv o obligație de informare corectă și completă a consumatorului și o obligație de a nu crea dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractuale, în defavoarea consumatorului, prin acele clauze contractuale pe care nu le-a negociat în mod direct și individual cu acesta.
În ceea ce privește negocierea, reclamanții au arătat că nici Directiva 13/93/CEE, nici Legea 193/2000, niciun alt act normativ, fie el național sau comunitar, nu instituie o obligație de a negocia clauzele contractuale pentru profesioniști, respectiv un drept corelativ de a negocia pentru consumator, negocierea implicând întotdeauna manifestarea de voință a tuturor părților unei convenții și nu poate exista ca și obligație legală.
Reclamanții au mai arătat că deși folosirea contractelor standardizate este permisă de lege și reprezintă o necesitate practică în actualul mediu economic, profesioniștii folosesc în mod curent contractele de adeziune și refuză negocierea clauzelor contractuale fără nicio sancțiune legală, dar trebuie să respecte cele două obligații legale anterior menționate.
Reclamanții au mai arătat că pârâta și-a încălcat atât obligația de informare corectă și completă, cât și obligația de a nu crea dezechilibre semnificative prin clauze impuse consumatorilor în condițiile în care convenția de credit este un contract preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, așa cum a fost acesta definit prin art. 3 din Norma din 16.02.2007 aprobată prin Ordinul nr.92/2007 al ANPC, clauza privind comisionul de risc, redenumit administrare, ca, de altfel, întreaga convenție, fiind prestabilită de către bancă, împrumutații având doar posibilitatea de a adera sau nu la acest contract, singurele elemente pe care împrumutații le-au putut influența vizând durata creditului și suma împrumutată.
Reclamanții au mai arătat că, convenția de credit nu cuprinde informații suficiente cu privire la acest comision de risc, a cărui definiție este identică cu cea a dobânzii curente, că nu se precizează funcția și destinația acestui comision, modalitatea în care a fost stabilit raportat la situația împrumutaților, criterii în funcție de care ar putea fi diminuat sau majorat, nici serviciul pe care îl prestează banca în schimbul încasării acestuia, fiind încălcată obligația de informare corectă și completă a consumatorului și nici nu sunt prevăzute alte informații pe baza căror împrumutatul să poată cunoaște ce reprezintă și pentru ce se plătește acest comision, fiind de notorietate faptul că instituțiile financiar bancare nu își negociau niciodată contractele de creditate cu clienții persoane fizice, care aveau doar posibilitatea de a accepta oferta băncii așa cum era ea predefinită sau de a o refuza.
Reclamanții au mai arătat că această nerespectare a obligației de informare corectă a consumatorului este cu atât mai evidentă prin raportare la natura produselor și serviciilor - respectiv produse și servicii bancare - reglementate printr-o legislație complexă, adesea foarte tehnică, puțin cunoscută de particulari, aspect care accentuează și mai mult situația de inferioritate în care se găsește consumatorul față de profesionist, aspecte confirmate de CJUE în Hotărârea Curții din 21 martie 2013, în cauza C-92/11, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesgerichtshof (Germania), în procedura dintre RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV,) și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.578/14.02.2012 pronunțată în dosarul nr._, fiind evident nu doar că nu a existat în mod concret o negociere, ci și că banca nu au creat nici măcar condițiile pentru a putea avea loc o eventuală negociere, din moment ce nu și-a respectat obligația de corectă și completă informare a împrumutaților.
În ceea ce privește condiția dezechilibrului semnificativ, reclamanții au arătat că aceasta se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnării contractului, clauze care-i creează un avantaj în detrimentul consumatorului, în analiza echilibrului contractual trebuind a se pleca de la echivalența prestațiilor și trebuind a se stabili dacă drepturile și obligațiile reciproce ale părților au, dacă nu o valoare egală, cel puțin o valoare apropriată, dezechilibrul pe care instanța trebuie să îl analizeze fiind unul de natură economică, fără însă a fi necesar ca el să fi produs un prejudiciu efectiv în patrimoniul consumatorului.
Sub același aspect, reclamanții au mai arătat că din convenția de creditare rezultă cu claritate că împrumutatul datorează un comision de risc pentru acordarea creditului (definiția comisionului fiind identică cu cea a dobânzii curente), fără a se preciza care sunt riscurile menite a fi acoperite și indiferent dacă aceste riscuri neidentificate se produc sau nu, fără ca banca să fie obligată la o contraprestație în schimbul acestei sume de bani și fără ca împrumutatul să aibă dreptul la o restituire, măcar parțial, a comisionului în cazul în care riscurile nu se materializează, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale, în detrimentul consumatorului, din moment ce returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unei garanții reale imobiliare asupra imobilului, garanție ce poate fi suplimentată în anumite condiții prevăzute în contract, iar acoperirea riscurilor se face prin garanții, nu prin perceperea de comisioane, banca bucurându-se de toate garanțiile materiale în vederea acoperirii unei eventuale neachitări a împrumutului din partea lor, contrar considerentului 17 din preambulul Directivei, teza finală, art.61 din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară și contrar Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, Regulamentului nr. 14 din 14.dec.2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții potrivit abordării standard și Regulamentului nr. 15 din 14.dec.2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții potrivit abordării bazate pe modele interne de rating.
Reclamanții au mai arătat că în analiza condiției dezechilibrului semnificativ trebuie să se țină cont și de situația părților contractuale, pe o parte, consumatorul - care este nevoit să apeleze la creditare pentru a-și asigura necesitățile unui trai decent, iar pe de altă parte, profesionistul, instituție financiar bancară, care, pe fondul acestei nevoi a populației de a apela la creditare, desfășoară o activitate comercială și obține profituri substanțiale, iar în condițiile în care banca nu restituie sumele încasate cu titlu de comision de risc la sfârșitul perioadei contractuale clienților care și-au respectat întocmai toate obligațiile și au achitat la timp toate ratele, este evident că pârâta transferă riscurile activității comerciale pe care o desfășoară și din care obține profituri substanțiale asupra împrumutaților (care apelează la creditare dintr-o nevoie), mai precis, banca își acoperă riscurile produse de clienții rău platnici sau de managementul defectuos al organelor sale de conducere din sumele de bani încasate abuziv de la clienții buni platnici, practică economică care creează, în mod evident, un dezechilibru semnificativ între părțile contractuale și contrară și bunei-credințe.
În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr. 193/2000, Codul Civil, Directiva CEE nr.13/93, jurisprudența ICCJ și CJUE.
În dovedire reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, sens în care au depus în copie conformă convocare la conciliere directă filele 10-13, convenția de credit nr._/30.09.2008 filele 14-26, plan rambursare filele 27-31, contract de garanție reală imobiliară nr.1999/30.09.2008 fila 32, poliță . nr._ pentru asigurare complexă a locuințelor filele 33-38, notificare pârâtă filele 39-41, act adițional nr.1/29.11.2010 filele 42-47, act adițional nr.2/29.11.2010 filele 48-52, extras de cont filele 53-57.
În temeiul art.411 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, reclamanții au solicitat judecarea cauzei și în lipsa lor.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în conformitate cu art.29 lit.f din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Acțiunea nu a fost regularizată potrivit prevederilor art.200 și următoarele Cod procedură civilă.
Legal citată, în apărare, pârâta a formulat întâmpinare pe care a depus-o prin serviciul registratură de la data de 25.06.2014 prin care a solicitat respingerea acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare a arătat, în esență, că între părți s-a încheiat la data de 30.09.2008 convenția de credit_ prin care reclamanții au împrumutat de la . suma de_ CHF, dar având în vedere pretențiile reclamanților, nu sunt îndeplinite cerințele pentru a considera clauza de comision de administrare ca fiind abuzivă în acord cu prevederile art. 4 alin.1, 2, 5 din Legea 193/2000.
Pârâta a mai arătat că pentru considerarea unei clauze ca fiind abuzivă trebuie să nu fie respectate două cerințe: cea a negocierii directe și cea a dezechilibrului semnificativ provocat cu rea-credință.
În analiza existentei potențialului dezechilibru, pârâta a arătat că trebuie plecat de la drepturile și obligațiile părților; astfel banca s-a obligat să împrumute o anumită sumă de bani în monedă străina, iar împrumutații să restituie succesiv în rate acea suma și să garanteze restituirea sumei, comisionul criticat reprezentând o componentă a prețului contractului și a garanției de împrumut, în schimbul împrumutării imediate și globale a sumei de bani, corelata cu primirea ei înapoi eșalonată pe un număr mare de ani, banca percepând un plus menit să asigure pentru bancă costurile generale ale activității de creditare (inclusiv garantarea generala a activității de creditare, precum și a creditului concret) și profitul care este însăși scopul activității comerciale.
Pârâta a mai arătat că pentru împrumutat acest plus reprezintă costul total al creditului, materializat în D. - dobânda anuala efectiva, care reunește atât prețul banilor, dobânda pe care debitorul o returnează băncii, cât și celelalte costuri bancare, cum ar fi comisioanele, comisionul de risc fiind un element al prețului contractului plătit de către cel împrumutat, în acord cu art. 3 din Directiva 2008/48/CE/2008 în sfera noțiunii de preț al contractului intrând dobânda anuală și comisioanele drept contraprestații lunare ale creditului acordat de către bancă, neputând fi aduse limitări prețului pe care agentul economic îl cere pentru serviciul oferit, vânzătorul fiind liber sa fixeze prețul serviciul său, iar cumpărătorul fiind liber să accepte sau nu acel preț.
Pârâta a mai arătat că elementele prețului, cum ar fi un anume comision, nu trebuie privite separat, în condițiile în care se discută de un produs bancar, care reprezintă o unitate și care este în esența sa un bun incorporal care nu trebuie defalcat, ceea ce vinde banca și cumpără clientul fiind un tot, gândit de către vânzător ca un produs competitiv pentru o piața libera, produs în care componentele sunt ponderate de către ofertant, iar ceea ce compară și alege clientul este tot un produs pe care îl considera atractiv în comparație cu ce oferă concurența, noțiunea de risc acoperită în convenția de credit nefiind introdusă de bancă, ci a fost reglementată de art. 104 si 126 al. 1 din OUG nr 99/2006.
Sub același aspect, pârâta a mai arătat că pentru client situația este una simpla, împrumută o sumă si o plătește în transe, dar pentru bancă gestionarea acestei situații este însă una mult mai complexa, aceasta trebuind sa calculeze și să planifice pe o perioada îndelungată încasări și noi credite, în condiții de solvabilitate, fiind vorba de un echilibru delicat între încasări și diverse plați, trebuind a fi asigurat un nivel adecvat al lichidității, comisionul de risc existând tocmai pentru a permite băncii să-și continue activitatea de creditare în condiții economice de criză pe o piață emergentă, chiar și în condițiile în care un anumit procent dintre debitori nu mai pot sau nu mai vor să-și achite datoria și are scopul de a asigura lichiditatea necesara continuării activității.
Garantarea cu ipotecă a unui credit nu înseamnă același lucru cu comisionul de administrare și existența concomitentă nu duce la o supra-garanție a creditului în condițiile în care cele doua sunt complementare, nu alternative, în condițiile blocajului pieței imobiliare neputându-se susține ca ipotecile sunt suficiente și totodată eficiente pentru recuperarea debitelor, sumele din comisionul de risc având un rol preventiv general și care acoperă situația în ansamblu a creditelor neperformante, pe când ipoteca vizează o datorie punctuala, deci se remediază o paguba după producerea sa.
În ceea ce privește negocierea, pârâta a arătat că în fapt a existat o formă specifica de negociere, negociere care nu este și nu poate fi definită de către legiuitor, urmând sa fie verificată de la caz la caz care este semnificația sa, fiind în situația unui contract de adeziune și în care reclamanții nu sunt consumatori captivi ca în gazul gazului metan sau curentului electric, unde nu există alternative de procurare a produsului de natură a se putea vorbi de un abuz de poziție dominantă.
Pârâta a mai arătat că noțiunea de negociere are un conținut cuprinzător și variabil care nu poate duce la produse bancare unice pentru fiecare client, ci înseamnă conștientizare din partea clientului a ce înseamnă un contract de credit în contextul unei oferte bancara prestabilite și gândită sa ofere maxim de avantaje clientului prin raportare la concurență, în prezentarea ofertei, în posibilitatea pentru aceștia de a caută și compara și oferte de la alte banei, în trecerea unui interval de timp suficient pentru formarea unei opinii între discuția preliminară și semnarea contractului, aspecte care se finalizează cu completarea particularizată la client a unui model generic de contract, dar în care nu se poate concepe pentru fiecare client un nou produs bancar, ci acesta alege liber unul dintre cele pe care o banca le oferă, pe o piața unde operează mai multe bănci, negocierea neluând forma unui contract diferit în cazul oricărui client, ci mai degrabă a unei depline și reale luări la cunoștință.
Pârâta a mai arătat că interpretarea actuala a conceptului de negociere este excesiva, deși legislația consumatorului este gândita și menită sa compenseze în favoarea consumatorului disproporția față de agenții economici, dar aceasta compensare nu trebuie sa fie transformată în reversul său, și sa devină un abuz al consumatorului care nu mai recunoaște și nu mai respecta nimic din ceea ce a semnat, reclamanții având inclusiv posibilitatea de a cere modificarea unor prevederi din proiectul de contract, ceea ce nu obliga banca la acceptare dar putea fi discutat.
Pârâta a mai arătat că reclamanții au contractat cu ea pentru refinanțarea unor credite anterioare, nefiind la primul contact cu un contract bancar și cu modalitatea de lucru a unei bănci, ceea ce înseamnă că au căutat cea mai bună oferta, că au acționat pentru a-și apăra drepturile, că au înțeles și și-au asumat de la început clauzele din convenția de credit.
În drept, pârâta a invocat prevederile Legii nr.193/2000.
În dovedire a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților.
Întâmpinarea a fost comunicată reclamanților care au formulat răspuns la întâmpinare pe care l-au depus prin serviciul registratură de la data de 11.07.2014, prin care, în esență, au reiterat susținerile din acțiunea introductivă de instanță solicitând respingerea apărărilor pârâtei, arătând că, susținerea pârâtei potrivit căreia clauza privind comisionul de risc nu poate forma obiectul cercetării în lumina dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, comisionul de risc făcând parte din prețul contractului, este eronată, în interpretarea noțiunii de preț al contractului trebuind a se porni de la premisa că Legea nr. 193/2000 transpune Directiva nr. 93/13/CEE, preluând din actul normativ european aceasta noțiune, care este un concept de drept comunitar, la ședințele de unificare a practicii ICCJ luându-se în dezbateri și stabilindu-se că pot fi supuse controlului de fond al caracterului abuziv clauzele privind comisionul de risc și data ajustării dobânzii întrucât nu sunt clare și inteligibile întrucât nu este menționată destinația comisionului, nici justificarea perceperii acestuia.
Reclamanți au mai arătat că se constată că pentru același serviciu (acordarea) creditului se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, dispozițiile art.4 al.2 din Directivă și dispozițiile art.4 al.6 din Legea nr. 193/2000 neexcluzând automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, sens în care natura abuzivă a clauzei privind comisionul de risc nu este exclusă de controlul jurisdicțional.
Reclamanți au mai arătat că pentru o interpretare corectă a dispozițiilor art.4 al.2,3 din Legea nr. 193/2000, care transpun dispozițiile art.3 al.2 din Directivă, instanța trebuie să aibă în vedere jurisprudența obligatorie a CJUE precum și toate metodele de interpretare pe care le are la dispoziție, în speță găsindu-și aplicarea în special metoda teleologică și metoda gramaticală, instanța trebuind să aibă în vedere scopul directivei europene și premisele pe care le-a avut în vedere legiuitorul european, aspecte ce au fost pe deplin lămurite de CJUE în jurisprudența sa (Hotărârea Curții din 14.06.2012 pronunțată în cauza C-618, CJUE, Hotărârea din 27 iunie 2000, Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98-C-244/98, R., p. 1-4941, punctul 25, Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, R., p. 1-_, punctul 25, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. 1-9579, punctul 29, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C-243/08, Rep., p. 1-4713, punctul 31, VB Pénzügyi Lízing, punctul 49, concluziile Avocatului General Verica Trstenjak în concluziile prezentate la 29 octombrie 2009 în Cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc)) din care rezultă că Directiva pleacă de la premisa situației de inferioritate în care se găsește consumatorul în raport cu comerciantul, situație care îl duce la aderarea la contracte stabilite în prealabil și unilateral de către comercianți, iar scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru și de a garanta că profesioniștii nu abuzează de poziția lor prin impunerea unor clauze contractuale ce prevăd obligații excesive pentru consumator, respectiv drepturi excesive pentru comercianți.
Reclamanți au mai arătat că lipsa negocierii directe/individuale cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant, ceea ce atrage imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei și că pentru a răsturna prezumția de ne-negociere, profesionistul trebuie să dovedească că a negociat în mod direct și individual clauza contractuală, nefiind suficient ca profesionistul să dovedească că a informat consumatorul (ceea ce oricum nu s-a întâmplat în speță, clauzele nefiind clare și inteligibile), ci că a existat în mod concret și efectiv o negociere a clauzelor, probă nefăcută de pârâtă.
Sub aspectul negocierii contractului, reclamanții au mai arătat că acceptarea unei oferte stabilite unilateral de comerciant nu echivalează cu o negociere a clauzelor contractuale, art.3 al.2 din Directiva 13/93/CEE prevăzând în mod expres că acceptarea unor clauze contractuale redactate în prealabil de comerciant este considerată întotdeauna o lipsă de negociere, iar a considera că aderarea la un contract standardizat reprezintă o negociere ar echivala cu o lipsire de eficiență juridică a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, care nu și-ar mai găsi aplicabilitatea în nici o situație.
În ceea ce privește cerința dezechilibrului contractual, reclamanții au arătat că din convenția de creditare rezultă cu claritate că împrumutații datorează un comision de risc pentru acordarea creditului (definiția comisionului fiind identică cu cea a dobânzii curente), fără a se preciza care sunt riscurile menite a fi acoperite și indiferent dacă aceste riscuri neidentificate se produc sau nu, fără ca banca să fie obligată la o contraprestație în schimbul acestei sume de bani și fără ca împrumutatul să aibă dreptul la o restituire, măcar parțial, a comisionului în cazul în care riscurile nu se materializează, în analiza condiției dezechilibrului semnificativ instanța trebuind să țină cont și de situația părților contractuale.
În ceea ce privește nerespectarea cerinței bunei credințe, reclamanții au arătat că, clauza privind comisionul de risc nu ține seama de interesele legitime ale împrumutatului, ci prevede doar drepturi excesive în favoare băncii, transferând asupra consumatorului toate riscurile activității comerciale pe care o desfășoară profesionistul și din care obține un profit.
Reclamanții au mai arătat că unul dintre principalele efectele ale hotărârii judecătorește este puterea de lucru judecat, care în aspectul ei pozitiv, în forma de prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești, și că o soluție de speță nu poate fi contrazisă de o altă soluție de speță, de unde concluzia că precedentul judiciar poate avea caracter de izvor de drept în spețe identice sau similare, aspecte confirmare de practica CEDO (B. contra României, cauza S. și Ș. împotriva României, cauza T. împotriva României, cauza Ștefanica și alții împotriva României) și de practica ICCJ, cu privire la natura abuzivă a clauzei privind comisionul de risc.
La termenul din 20.10.2014 instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri, iar pârâtei și proba cu interogatoriul reclamanților.
La termenul din 15.12.2014 instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul reclamanților, a căror răspuns se află atașat la filele 88-93; cu aceeași ocazie, părțile au făcut dovada cheltuielilor de judecată, reclamanții atașând chitanță nr.382/05.05.2014, 390/18.08.2014, nr.404/14.11.2014 filele 94-96, iar pârâta atașând extras cont din 08.09.2014 fila 98, factură fiscală .-DRAROX nr.474/17.07.2014 fila 99.
Analizând actele și lucrările cauzei, probatoriul administrat, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 30.09.2008 reclamanții C. C.-A., H. C. I. și pârâta S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. au încheiat Convenția de credit nr._ (Convenția) prin care primii, în calitate de împrumutați și garanți ipotecari au obținut de la cea din urmă, în calitate de împrumutător, suma de_ CHF cu titlu de credit având ca destinație:_,48 CHF pentru rambursarea integrală a creditului acordat în baza convenției de credit nr._/18.09.2007, iar_,26 euro pentru acoperirea unui debit indicat de Unicredit Ț., astfel cum rezultă din convenția de credit nr._/30.09.2008 filele 14-26; conform art.2 din Convenție durata contractului a fost stabilită la 300 luni de la data aprobării creditului (29.09.2008).
Potrivit primei părți a Convenției, intitulată Condițiile Speciale- la art.5 lit.a) s-a prevăzut un “comision de risc - 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit“.
Potrivit celei de-a doua părți a Convenției intitulată Condiții Generale (CG), la art.3 pct.5 s-a prevăzut faptul că “Pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului care se plătește lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”.
Potrivit art.3 pct.6 din condiții generale-pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de părți în baza convenției, împrumutatul datorează băncii un comision; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.
Convenția a fost însoțită de un grafic de rambursare în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție, astfel cum rezultă din plan rambursare filele 27-31.
Garantarea obligației contractuale de rambursare a creditului, a fost asigurată prin încheierea unui contract de ipotecă imobiliară de rang I asupra imobilului teren și locuință situat în pe teritoriul administrativ al satului Valea Ursului, . 43, județul Iași, având număr cadastral 4451/12, întabulat în Cartea Funciară nr.5203 a localității M., astfel cum rezultă din contract de garanție reală imobiliară nr.761/22.02.2008 filele 16-17 și cesionarea în favoarea băncii a poliței de asigurare asupra bunului imobil grevat de ipotecă, astfel cum rezultă din poliță . nr._ pentru asigurare complexă a locuințelor filele 33-38.
Instanța mai reține că începând cu luna august 2010, comisionul de risc a fost redenumit în comision de administrare, astfel cum rezultă din extras de cont filele 53-57, fără ca pentru aceasta să existe vreun act adițional în acest sens, actele adiționale nr.1 și nr.2 fiind încheiate abia la data de 29.11.2010, astfel cum rezultă din act adițional nr.1/29.11.2010 filele 42-47, act adițional nr.2/29.11.2010 filele 48-52.
În drept, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, în continuarea Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Dispozițiile legale incidente definesc clauza abuzivă prin două caracteristici esențiale: a) lipsa negocierii sale directe cu consumatorul și b) crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește prima condiție legiuitorul vine cu precizări suplimentare în alineatul 2 al aceluiași articol din care rezultă faptul că negocierea presupune posibilitatea oferită consumatorului de a influența natura clauzei, fără ca legea să garanteze în mod necesar rezultatul. Așadar legea nu impune comerciantului compromisul ci solicită acestuia să manifeste cel puțin disponibilitate către negociere față de consumator.
În cazul contractelor standard pre-formulate precum și în cazul condițiilor generale de vânzare pe piața unui produs, contrar susținerilor pârâtei, legea prezumă relativ lipsa negocierii directe iar sarcina probei contrare o pune pe seama comerciantului, a pârâtei din speță.
În ceea ce privește cea de-a doua caracteristică a clauzelor abuzive, aceasta se desprinde din efectele pe care ele le produc și anume, conduc, în detrimentul consumatorului, la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe principiu ce trebuie să guverneze în general raporturile juridice civile.
Conform art. 4 alin.1 anterior redat dar și alin.5 al art.4 din lege, la evaluarea naturii abuzive a unei clauze se va ține seama de factorii ce au determinat încheierea actului, natura produselor sau serviciilor oferite consumatorului, alte clauze contractuale. Așadar legiuitorul impune ca evaluarea naturii abuzive a unei clauze să aibă loc în contextul raporturilor juridice, prin luarea în considerare inclusiv a factorilor ce au determinat încheierea acesteia.
În Anexa 1 a Legii nr.193/2000, sunt enumerate, cu titlu de exemplificativ, o . clauze considerate ca fiind abuzive fără ca legiuitorul sa restrângă sfera de aplicare a actului normativ la acestea.
Conform art.6 din Legea nr.193/2000 „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.
Având aceste repere instanța va proceda așadar la a analiza în ce măsură clauzele incriminate din convenția părților au natură abuzivă.
Cu titlu preliminar, în ceea ce privește constatarea naturii abuzive a clauzelor contractuale prevăzute de art.5 lit.a) din contractul de creditare privind comisionul de risc, instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. VOLKSBANK R. S.A.) și consumatori (reclamanții C. C.-A., H. C. I.), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr.193/2000 (prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.
În al doilea rând instanța va înlătura apărarea pârâtei conform căreia clauza prevăzută la art.5 lit.a din convenție sunt excluse ab initio de la verificarea caracterului abuziv deoarece privesc „costul” contractului (acest comision nefiind unul suplimentar costului total al creditului, ci făcând parte constitutivă din dobânda anuală efectivă D., deci din prețul contractului) și intră sub incidența dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 care prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”, în condițiile în care Legea nr.193/2000 transpune în dreptul național prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar art.4 alin.6 din actul normativ național este reluarea art.4 alin.2 din actul normativ comunitar care, la rândul său, prevede că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Cele două prevederi nu exclud așadar la modul absolut controlul instanțelor asupra unei prevederi relative la preț, plată, remunerație decât condiționat de caracterul clar, inteligibil, univoc al acestora.
Or, clauzele în discuție sunt incriminate de reclamanți ca fiind abuzive tocmai prin prisma faptului că nu sunt exprimate clar și inteligibil, susținerea lor fiind aceea că plasează raporturile juridice într-o zonă de ambiguitate, tangentă cu arbitrariul.
Mai mult de atât, instanța reține că în timp ce pârâta plasează această prevederea denunțată ca abuzivă în sfera costurilor/prețului, reclamanții aduc în discuție însăși lipsa contraprestației, astfel încât nu este posibilă excluderea clauzei de la verificare caracterului abuziv, fără o analiză a susținerilor reclamanților C. C.-A., H. C. I. relative la scopul perceperii comisionului de risc prin prisma dispozițiilor Legii nr.193/2000.
În ceea ce privește prima condiție a legii pentru ca o clauză să fie etichetată drept abuzivă, va constata instanța faptul că clauza denunțată ca abuzivă este parte a unui contract pre-formulat compus din condiții generale (CG) și condiții speciale (CS), iar pârâta nu a reușit să facă prin probatoriul administrat dovada faptului că a existat o negociere a acestora cu reclamanții, aspect care rezultă și din răspunsurile reclamanților la interogatoriu pct.9-20 filele 88-93.
Astfel, analizând secțiunea Condiții Generale ale convenției de credit intervenită între părți, instanța constată că art.3.5 instituie obligația clientului de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamanții neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lor, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.
Apărările pârâtei în sensul că la momentul încheierii contractului reclamantul s-a orientat către oferta sa bancară care îi era favorabilă, în concordanță cu posibilitățile sale de plată, lecturarea contractului de către reclamanți anterior semnării acestuia, asumarea benevolă a clauzele contractuale prin semnătură, mediatizarea ofertelor bancare nu satisfac, în opinia instanței, exigența textului de lege pentru a se ajunge la concluzia că aceste clauze au fost negociate direct cu consumatorul.
Negocierea presupune, conform dispozițiilor lipsite de echivoc din lege, posibilitatea acordată consumatorului de a influența natura clauzelor și nu doar un drept de opțiune între a accepta contractul ca atare sau a refuza semnarea contractului.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanții C. C.-A., H. C. I. au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 cod civil (1270 Noul Cod civil) conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Mai mult de atât, această concluzie este susținută și de răspunsul la interogatoriu al reclamanților, pct.11 potrivit cărora informațiile primite au fost referitoare la plafonul sub care se încadrează, cuantumul ratei lunare, documentele necesare pentru contractarea creditului, ceea ce nu poate echivala cu o negociere contractuală.
Cu alte cuvinte, încheierea propriu-zisă a contractului nu a fost impusă reclamanților C. C.-A., H. C. I., însă ceea ce s-a „impus” acestora, ca alternativă la a nu îl încheia deloc, a fost încheierea sa în forma agreată de bancă. Practic contractul în discuție intră prin modalitatea încheierii sale în categoria contractelor de adeziune cu privire la care o negociere efectivă nu a avut loc, câtă vreme dovada contrară nu a fost făcută.
Pârâta nu poate însă să se folosească de dreptul de opțiune al consumatorului în contraponderea lipsei negocierii efective a clauzelor contractuale, cele două noțiuni fiind distincte, dreptul de opțiune între a încheia un contract sau nu, fiind inerent principiului libertății contractuale.
Desigur că reclamanții se puteau adresa altei bănci și că aceștia nu se aflau la primul contact cu un credit bancar, dar în opinia instanței, banca-pârâtă nu se poate folosi de acest argument pentru a-i împiedica pe aceștia să obțină analizarea caracterului abuziv al unor clauze și implicit să susțină că nu a existat o negociere a clauzelor.
Negocierea contractului este ulterioară deciziei luate de un consumator de a contracta un împrumut pentru satisfacere unei nevoi personale și ține de etapa premergătoare raportului contractual concret pe cale să se nască. Ea presupune nu numai posibilitatea consumatorului de a influența nașterea însăși a obligației ci și întinderea și/sau modalitatea de executare a acesteia. Nevoile de împrumut și puterea financiară ale fiecărui consumator sunt diferite, iar dacă pârâta-bancă și-a adaptat produsele bancare la aceste elemente, aceasta nu înseamnă negociere în sensul legii, negocierea privind părțile din contract, cu alte cuvinte poziția băncii față de fiecare client al său și nu modalitatea în care banca se raportează la totalitatea clienților săi.
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept instanța va concluziona în sensul că prima cerință a textului art.4 din Legea nr.193/2000 – lipsa negocierii directe cu consumatorul-reclamanții C. C.-A., H. C. I. din cauza de față - este îndeplinită cu privire la clauza ce face obiectul analizei de față.
Cu privire la a doua condiție și anume cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului.
Instanța mai reține că executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui imobil, proprietatea reclamanților cât și prin cesionarea în favoarea băncii a poliței de asigurare asupra bunului imobil grevat de ipotecă.
Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Așadar, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Fără a nega faptul că, în activitatea sa de creditare, banca-pârâtă este obligată să adopte o politică prudențială, să ia toate măsurile de siguranță pentru a contracara jocul efectelor schimbărilor de pe piața monetară, instanța reține că aceste măsuri trebuie luate astfel încât să nu vină în contradicție cu dreptul consumatorului de a se bucura de o previzibilitate rezonabilă a evoluției raporturilor juridice cu banca deoarece contractul de credit, în pofida duratei sale, nu a fost gândit ca un contract aleatoriu .
Durata de rambursare a creditului, de 25 de ani, reprezintă termenul de executare a obligației de restituire. Acest termen, ca și modalitate a obligației în cazul Convenției în discuție, a fost prevăzut atât în favoarea debitorului cât și în favoarea creditorului (care pe termen lunga culege o dobândă mai mare) iar faptul că a fost prevăzut și în favoarea pârâtei rezultă din aceea că o eventuală rambursare anticipată este supusă anumitor condiții ( a se vedea Secțiunea 6 din Convenție). Deci termenul de 25 de ani și eventualele implicațiile ale fluctuațiilor de pe piața interbancară nu sunt în sine motive justificate ca banca să ignore dreptul reclamanților de a cunoaște până unde se pot întinde obligațiile asumate.
Deși intitulat „de risc”, redenumit în august 2010 și apoi odată cu încheierea actului adițional, „de administrare”, comisionul în discuție a fost prevăzut de fapt „pentru punerea la dispoziție a creditului”, respectiv „pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului”, formulare de natură să pună sub semnul echivocității natura acestui comision și cauza perceperii sale, în condițiile în care, judecând după denumirea acestui comision, menirea sa este de a compensa un risc care însă nu a fost nominalizat ca atare în contract
Conform art.1 din Legea nr.193/2000 orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii „va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc”.
Deși prin întâmpinarea depusă în cauză pârâta a susținut că acest comision a fost instituit pentru a garanta riscurile de nerealizare a creanței de către bancă pe durata lungului termen de rambursare prevăzut în contract, această susținere apare ca neîntemeiată în condițiile în care potrivit legii, natura și finalitatea comisionului trebuiau prevăzute explicit în chiar convenția părților, neputând fi acceptată o clauză, ce instituie în sarcina consumatorului obligația de a achita o sumă de bani și care nu oferă la momentul inserării sale o imagine clară asupra cauzei obligației asumate, să fie validată urmare a precizării naturii acesteia într-un alt cadrul decât cel contractual sau în baza unor elemente extrinseci contractului .
Instanța ar putea accepta faptul că acest comision reprezintă o asigurare suplimentară pentru riscul pe care unitatea bancară și l-a asumat de a se afla la un moment dat confruntată cu imposibilitatea de a recupera integral creditul conform convenției dintre părți, însă clauzele contractuale nu pledează pentru susținerea pârâtei cu privire la această semnificație a comisionului de risc, în condițiile în care prin clauzele contractuale, rambursarea integrală a datoriei a fost garantată prin o garanție reală imobiliară, ipotecă de rang I și prin cesionarea contractului de asigurare; de asemenea, pentru neplata la timp a ratelor s-a stipulat un comision de penalizare și o dobândă penalizatoare (art.4 a și b din Convenție CS), iar pentru neplata la timp a ratelor de credit s-a prevăzut posibilitatea declarării scadenței anticipate imediate a creditului, moment de la care devin exigibile imediat soldul creditului, dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției, deci și comisionul în discuție, prevăzut în graficul de rambursare (art.8 CG).
Așadar dacă riscul de neexecutare din partea reclamanților s-ar produce, ca o consecință a acestui fapt, banca ar declara scadent imediat creditul, iar capitalul și dobânda (preconizată inițial a fi încasată pe termen lung) dar și toate celelalte costuri, devin imediat exigibile și urmăribile ca o sancțiune a decăderii reclamanților din beneficiul termenelor, or, numai natura sa, de dobândă mascată, explică prevederea de la art.8, respectiv exigibilitatea imediată a acestui comision de risc până la finalul contractului, alături de dobândă și capital.
Prin urmare, dacă în cazul clauzelor de la art.4, 7, 8 din convenție rezultă cu evidență că toate acestea reprezintă tot atâtea măsuri de siguranță luate de bancă pentru a se asigura de faptul că serviciul financiar oferit va fi plătit în condițiile stipulate și că o eventuală neexecutare va conduce la finalizarea raporturilor juridice cu minimizarea prejudiciilor aduse băncii, în cazul comisionului numit de risc, nu apare în convenție care este finalitatea acestuia.
Pe de altă parte dacă potențialul risc nu se produce în cazul Convenției încheiate cu reclamanții C. C.-A., H. C. I., comisionul rămâne totuși încasat cu titlu definitiv de bancă, care se comportă ca un asigurator deși contractul părților nu este un contract cu caracter aleatoriu, banca nu este și creditor și propriul său asigurător în contractul de credit, iar reclamanții nu poate fi obligați să suporte din patrimoniul lor riscurile bancare globale, riscul pentru alți debitori ai pârâtei.
Pe de altă parte, pârâta nu a explicat, care au fost în concret riscurile potențiale avute în vedere în privința reclamanților însuși, pentru a dovedi că acest comision are într-adevăr natura atribuită prin întâmpinare.
Este adevărat că activitatea de creditare a pârâtei are drept scop obținerea de profit și nu există o dispoziție legală care să nege dreptul profesionistului de a-și maximiza profitul câtă vreme în acest scop sunt negociate clauze clare, transparente de natură să permită reclamanților înțelegerea deplină a semnificației acestora, cu alte cuvinte de natură să permită acestora să cunoască exact natura obligației asumate, instanța apreciind că această clauză prin care reclamanții sunt obligați față de profesionista-pârâtă la plata unei sume de bani cu privire la care Convenția, nu oferă elemente descriptive de natură a permite identificarea clară a naturii și scopului său, asemănându-se prin finalitate și modalitatea de percepere cu o dobândă nedeclarată ca atare fapt ce contravine în mod evident cerințelor bunei credințe în raporturile cu un consumator- reclamanții C. C.-A., H. C. I. din speță.
În același sens sunt și prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, care prezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului, desfășurarea activității comerciale având ca obiectiv obținerea unui profit și suportarea anumitor riscuri și pierderi, fără a fi primită varianta ca toate riscurile contractului să fie în sarcina împrumutaților, cum este în ipoteza de față.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc/de administrare și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil.
În ceea ce privește susținerea pârâtei din întâmpinare cât și din concluziile pe fondul cauzei, potrivit căreia reclamanții nu pot invoca în susținerea acțiunii propria ignoranță, pct.1-pct.7 la interogatoriu și că nu se află la primul contact cu încheierea unui contract de credit, apare ca neîntemeiată în condițiile în care aceasta nu poate profita profesionistului-băncii pârâte, atât timp cât există situația de inferioritate în care se găsește consumatorul față de profesionist, chiar consumator cu studii superioare cum este ipoteza reclamanților de față (studii universitare, doctor științe istorice, Facultatea de Filozofie-studii postuniversitare) concluzie susținută și prin raportare la natura produselor și serviciilor, respectiv produse și servicii bancare, reglementate printr-o legislație complexă, foarte tehnică, puțin cunoscută de particulari.
Prin raportare la răspunsurile reclamanților la interogatoriul administrat în fața instanței la termenul din 15.12.2014, potrivit cărora au luat creditul deși au fost nemulțumiți pentru că aveau nevoie de bani, în ceea ce privește susținerea pârâtei din întâmpinare potrivit căreia cei dintâi nu se află la primul contact cu încheierea unui contract de credit, sens în care nu pot invoca existența unei clauze abuzive în contractul denunțat, apare ca neîntemeiată în condițiile în care în acord cu Hotărârea Curții JUE din 14.06.2012 pronunțată în cauza C-618, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, legea alegând să ocrotească consumatorul în considerarea poziției sale vulnerabile
Mai mult de atât, relativ la răspunsurile date de reclamanți la interogatoriu, instanța apreciază și faptul că nu poate fi sancționată lipsa de reacție a consumatorului un anumit interval de la încheierea contractului, întrucât fiind în prezența unui contract cu o lungă perioadă de derulare în timp, legea specială oferă protecție consumatorului în tot intervalul desfășurării raporturilor contractuale.
În ceea ce privește susținerea pârâtei potrivit căreia dezechilibrul prestațiilor ar trebuie analizat după mărimea comisionului plătit lunar, apare ca neîntemeiată în condițiile în care analiza dezechilibrului contractual trebuie a fi făcută prin raportare la valoarea totală plătită ca și comision de risc în cei 25 de ani de contract, în valoare de_,66 CHF, doar prin această concluzie putându-se oferi o protecție reală consumatorului.
Sub același aspect, instanța mai reține că imperativul protecției consumatorilor este unul de ordine publică și nu privată, aspect care rezultă cu evidență din jurisprudența constantă a CJUE care, având de analizat compatibilitatea reglementărilor naționale cu dreptul Uniunii a statuat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (…) În lumina acestor principii, Curtea a hotărât astfel că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (…). În consecință, rolul atribuit instanței naționale de dreptul Uniunii în domeniul avut în vedere nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens” (Hot. din 14 iunie 2012 în cauza C‑618/10 privind Banco Español de Crédito SA c. Joaquín Calderón Camino, pgf.30-43).
Pentru aceste considerente decizorii, având în vedere că asemenea clauză apare ca producând un dezechilibru semnificativ în raporturile dintre părțile contractante câtă vreme reclamanții execută o obligația de plată pentru o contraprestație neprevăzută ca atare în contract, conjugând aceste aspecte cu realitatea că o atare clauză nu a fost direct negociată cu reclamanții, instanța va reține caracterul abuziv al acesteia și pe cale de consecință va constata nulitatea sa absolută.
Așadar o clauză dovedită ca fiind abuzivă urmează a fi eliminată din contract, fiindu-i aplicată sancțiunea corespunzătoare nulității absolute, cea mai energică și totodată cea mai în măsură să asigure atât nivelul ridicat de protecție urmărit de legiuitor pentru consumator cât și efectul descurajant pentru profesionist care nu va mai uza în viitor de o asemenea prevedere contractuală, concluzie contrară susținerilor pârâtei potrivit căreia în condițiile în care reclamanții nu au solicitat desființarea contractului, în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
În ceea ce privește capătul de cerere al reclamanților de fi despăgubiți prin obligarea pârâtei la plata sumei achitată cu titlu de comision de risc/administrare, instanța reține că potrivit art.6 din Legea nr.193/2000 „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”, iar conform art.14 din Legea nr.193/2000 „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”, cele două texte aducând în discuție consecințele constatării caracterului abuziv al clauzelor: lipsa de efecte cu efect retroactiv și acoperirea prejudiciului creat.
Fiind vorba despre reparația unui prejudiciu cauzat de o clauză abuzivă, obligarea pârâtei la restituirea sumelor, chiar dacă aduce atingere patrimoniului acesteia, nu încalcă dreptul său de proprietate, în condițiile în care intervenția instanței și obligarea la restituire sunt autorizate de lege conform dispozițiilor legale anterior menționate, dispoziții legale accesibile și previzibile, scopul acestora fiind unul legitim și anume al respectării nivelului ridicat de protecție pe care reglementarea națională și comunitară l-a instituit pentru consumator, justul echilibru al între interesele private ale părților, fiind păstrat, în fapt reinstaurat.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc/administrare și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc/administrare, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. Mai mult, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanții conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc/administrare, pârâta nu a probat existența unor restanțe de plată ale reclamanților cu privire la acest comision.
Potrivit graficului de rambursare anexă la convenția de credit și extraselor de cont depuse la dosarul cauzei, astfel cum rezultă din plan rambursare filele 27-31, extras de cont filele 53-57, între data încheierii Convenției (27.10.2008) și data intrării în vigoare a actului adițional nr.1/29.11.2010, reclamanții au achitat pârâtei în baza clauzei prevăzută la art.5 lit.a) sume cuprinse între 270,60 CHF și 256,82 CHF cu titlu de comision de risc/administrare.
În consecință, va obliga pârâta să restituie reclamanților STEFANITA D. și STEFANITA M. suma de 7113 CHF (în echivalentul în lei conform ratei de schimb afișată de B.N.R din ziua plății) reprezentând contravaloarea comisionului de risc/administrare achitat de la data încheierii convenției, 27.10.2008, și până la data intrării în vigoare a actului adițional nr.1/29.11.2010, astfel cum rezultă din plan rambursare credit filele 27-31, extras de cont filele 53-57.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debitului, începând cu data introducerii acțiunii, 11.06.2014, și până la data plății efective, apare ca întemeiată și urmează a fi admisă ca atare.
Această concluzie este susținută de prevederile art. 1535 din noul Cod civil (art.1088 din vechiul Cod civil), potrivit cărora în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
Cu alte cuvinte, doar de la data introducerii acțiunii de față se poate susține concluzia că suma solicitată de reclamanți a devenit scadentă, reclamanții nefăcând dovada punerii în întârziere a pârâtei în modalitatea prevăzută de art. 1079 și următoarele Cod civil 1864, anterior introducerii acțiunii, de natură a justifica o altă soluție.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că pârâta urmează a cădea în pretenții, văzând și dispozițiile art. 451 alin.1 și 2 Cod procedură civilă, durata procesului care s-a judecat la al doilea termen fixat în ședință publică, complexitatea acestuia, instanța apreciază că suma de 1500 lei reprezintă un cuantum rezonabil al cheltuielilor de judecată cuvenite reclamanților cu titlu de onorariu avocat, nr.382/05.05.2014, 390/18.08.2014, nr.404/14.11.2014 filele 94-96, la care urmează fi obligată exclusiv pârâta din cauza de față.
Având în vedere că pârâta urmează a cădea în pretenții, cererea sa de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată apare ca neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea formulată de reclamanțiiC. C. A. CNP_, H. C. I. CNP_ ambii domiciliați în ., cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat V. I. G. cu sediul în Iași, ., ., . județul Iași, persoană însărcinată cu primirea corespondenței av. V. I. G., prin reprezentant convențional av. V. I. G. în contradictoriu cu pârâtaS.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. J40/58/200, CUI_, cont_, cu sediul în Șoseaua P., nr.42, ., sector 2 București, prin reprezentant convențional av. D. A. R..
Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din Convenția de credit nr._ din 30.09.2008, intervenită între C. C. A., H. C. I., în calitate de împrumutați, și S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A., în calitate de Bancă.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 7113 CHF (în echivalentul în lei conform ratei de schimb afișată de B.N.R din ziua plății) reprezentând contravaloarea comisionului de risc/administrare achitat de la data încheierii convenției, 27.10.2008, și până la data intrării în vigoare a actului adițional nr.1/29.11.2010, la care se va calcula dobânda legală, începând cu data introducerii acțiunii, 11.06.2014, și până la data plății efective.
Obligă pe pârâta să plătească reclamanților suma de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligarea a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare care se va depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22.12.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. E.-LoredanaSimona M. G.
Red.Tehnored.
E.L.A.-12.02.2015
4 ex.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria IAŞI | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria... → |
|---|
