Îndreptare eroare materială. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2014/2014 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 07-10-2014 în dosarul nr. 6878/245/2014
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică de la 07 Octombrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE M. B.
Grefier A. M.
SENTINȚA Nr._/2014
Pe rol se află judecarea cauzei Civil privind pe reclamant G. C., reclamant G. I. M. și pe pârât ., având ca obiect acțiune în constatare constatare caracter abuziv și nul absolut clauză; restituire comision de risc-Lg.193/2000; OUG 50/2010.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică din data de 23.09.2014 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru 30.09.2014, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru astăzi, când în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ reclamanții G. C. și G. I. M. a chemat în judecata pe pârâta S.C. V. România S.A., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună: anularea clauzei nr.5 lit. a din convenția încheiată de părți (convenția de credit nr._/25.06.2007, în continuare “convenția”) ca abuzivă; restituirea sumei de 4352 CHF, plătite în virtutea clauzei din art. 5 lit. a din contract, reprezentând comisionul de risc calculat de la data primei anuități și până la data de 26.02.2014, data introducerii cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că au încheiat cu pârâta V. România convenția de credit menționată, nenegociată, prin care s-a constituit un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de_ CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni, cu o dobândă fixă de 4,25% pe an, conform clauzei prevăzute de art. 3 lit. a din convenție.
Art.5 lit. a din convenție precizează că se percepe un comision de risc în cuantum de 0,1%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
Această convenție este una cadru, preformulată, fără a exista posibilitatea reală a împrumutatului de a influența clauzele (fiind cazul și pentru cea contestată), fapt statuat și de prezumția relativă instituită de art.4 alin.2 din Legea 193/2000, coroborat cu art. 1 și 2 lit. b pct.1 din anexa la lege. Nu se precizează clar în contract ce reprezintă acest comision de risc, care este scopul includerii lui în contract sau cum a fost stabilit cuantumul acestuia.
Perceperea comisionului de risc reprezintă un factor de creare a unui dezechilibru între părți, de vreme ce împrumutul este oricum garantat prin ipotecă rang I asupra imobilului, iar acesta este asigurat împotriva riscurilor, iar polița de asigurare a fost cesionată Băncii. Acoperirea riscurilor se face prin garanții, nu prin perceperea de comisioane.
În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr.193/2000, ale C.civ., ale Directivei CEE nr.13/93 și jurisprudența CJUE.
În susținerea pretențiilor reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosar.
Au depus la dosarul cauzei, în copie: convenția de credit ; graficul de rambursare ; copii buletin; contract de garanție reală imobiliară; poliță complexă pentru daune materiale; extras de cont .
Pârâta S.C. V. România S.A. a depus întâmpinare la data de 14.03.2014, prin care a arătat următoarele:
Sancțiunea aplicabilă în cazul incidenței art.4 din Legea 93/2000 nu este expres prevăzută de acest act normativ (singura referire de acest gen fiind în art.6), dar ea nu poate fi nulitatea absolută, deoarece interesul ocrotit în speță este unul particular, nu unul public, chiar dacă legiuitorul a intervenit și a edictat norme privind protecția consumatorului. În consecință, nu poate fi constatată nulitatea absolută.
În al doilea rând, perceperea comisionului de administrare nu este supusă controlului privind caracterul abuziv al clauzei, dat fiind art.4 alin.6 din legea 193/2000, ce reprezintă o transpunere a Directivei 93/13/CEE/1993. Astfel, clauzele abuzive se referă la problematica legată de modul și condițiile în care părțile își încheie, execută și finalizează contractul, fără să poată viza obiectul contractului, adică suma împrumutată (în cazul împrumutatului) și rata lunară cu toate componentele sale (în cazul băncii). Comisionul de risc face parte din aceste componente.
O astfel de clauză poate face obiectul controlului, decât dacă este ascunsă, deoarece prețul este un domeniu în care agentul economic este suveran, atât timp cât se exprimă clar. Orice altă interpretare introduce o distorsiune gravă în circuitul civil.
În al treilea rând, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.4 alin.1, 2 și 5 ale legii 193/2000, pentru considera clauza respectivă ca fiind abuzivă.
Astfel, nu se poate reține că nu a existat o negociere, chiar dacă ea nu a avut loc de pe poziții echivalente. Consumatorii în speță nu sunt captivi, ca în cazul gazului metan sau al energiei electrice, unde nu există alternative și se poate vorbi de abuz de poziție dominantă. Noțiunea de negociere nu este definită de legiuitor, însă ea presupune libera formare a voinței juridice, cu posibilitatea de informare, gândire, răzgândire și alegere din partea ambilor semnatari, cu existența unui interval minim de timp care să permită o reflecție conștientă asupra chestiunii, cu posibilitatea oricăreia dintre părți de a nu accepta sau refuza semnarea, cu posibilitatea de a face contrapropuneri. Această ultimă parte nu este totuna cu acceptarea contrapropunerii și înseamnă că cel în cauză trebuie să aibă un minim de diligență pentru interesele sale de a prezenta o contrapropunere.
Astfel, în speță negocierea a însemnat explicarea acestora ce înseamnă un contract de credit, în prezentarea ofertei, în trecerea unui interval de timp între discuția preliminară și semnarea contractului, toate acestea finalizate cu completarea particularizată a unui contract.
Reclamanții au avut în permanență posibilitatea să nu semneze contractul ori să nu retragă banii după semnare, contractul de credit fiind contract real. Astfel, negocierea nu ia forma unui contract diferit, ci mai degrabă a unei depline și reale luări la cunoștință.
Legislația pentru protecția consumatorului nu trebuie să devină reversul a ceea ce s-a dorit, adică un abuz al consumatorului. În plus, prin acest comision nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților - comisionul reprezintă o parte a prețului.
Într-o societate capitalistă, băncile nu sunt instituții de binefacere, astfel încât este firesc să pretindă un plus pe lângă ce a oferit - ceea ce reprezintă D.. Dacă prețul este cunoscut de la început, el nu poate crea un dezechilibru.
Noțiunea de risc nu a fost introdusă pentru prima dată în contracte de pârâtă, ea fiind reglementată de OUG 99/2006 (art.104, art.126 alin.1), Regulamentul BNR 3, /2007, din conținutul cărora se poate deduce că perceperea comisionului este practic o obligație legală a Băncii, astfel încât există bună-credință. Pentru bancă este mai complicat decât pentru client să gestioneze situația banilor, existând o echilibristică delicată între cheltuieli și încasări, trebuind avute în vedere și creditele neperformante.
Clauza de scadență anticipată trebuie interpretată în conjuncție cu art.7 din condițiile speciale, aceasta putând interveni doar dacă autoturismul a fost distrus, iar polița CASCO cesionată nu acoperă valoarea creditului.
În ceea ce privește costurile suplimentare, este normal ca banca să poată percepe sume de bani pentru a compensa costurile care i se impun prin schimbările normative.
În dovedirea susținerilor sale, pârâta a propus probele cu înscrisuri și interogatoriu.
La data de 25.03.2014 reclamanții au depus un răspuns la întâmpinare (f. 74-89), prin care a arătat următoarele:
Sancțiunea care intervine în cazul unor clauze abuzive este nulitatea absolută, interesul ocrotit fiind unul general, întreaga legislație în materie de protecția consumatorilor fiind una imperativă (de ex., art.80 din OUG 50/2010, prevăzând că nu se poate renunța la drepturile recunoscute de lege consumatorilor), iar acest aspect fiind subliniat în mod constant și în practica CJUE ("Mostaza Claro", cauza C-168-051, Asturcom - cauza C-40/08, cauzele 241/98, 242/98, 244/98).
Raportat strict la condițiile de validitate ale actului juridic, în cazul clauzelor abuzive este vorba despre o cauza ilicită și un obiect ilicit.
La ședințele de unificare a practicii de la nivelul ÎCCJ din 20.02.2013 și 20.03.2013, s-a stabilit că pot fi supuse controlului de fond clauzele privind comisionul de risc și data ajustării dobânzii, întrucât nu sunt clare și inteligibile, cu referire la aplicarea art.4 alin.6 din legea 193/2000.
Se pune problema interpretării noțiunilor de preț al contractului și obiect al contractului, fiind aplicabile art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, considerentele 19 și 20 din preambulul acesteia și lista prevăzută în anexă la acest act normativ.
Pentru interpretarea art.4 alin.6, instanța trebuie să aplice metoda teleologică și metoda sistematică de interpretare, prin raportare la jurisprudența CJUE. Aceasta a stabilit că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate când se găsește într-o situație de adeziune la unele clauze contractuale, că dispozițiile directivei substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul cu unul real, că situația de inegalitate nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, că instanța națională este obligată să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor.
Directiva aduce anumite limitări principiului autonomiei de voință, dar legiuitorul european a considerat că protecția consumatorului este o măsură indispensabilă pentru îndeplinirea misiunilor UE. Principiul nu este complet suprimat, ci doar comportă anumite limitări.
Interpretând sistematic art.4 alin. 2 coroborat cu considerentul al 19-lea din preambul relevă faptul că voința legiuitorului european nu a fost de a exclude de la controlul de fond al clauzei abuzive toate clauzele la prețul contractului, ci doar să sublinieze că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra caracterului adecvat al prețului sau asupra raportului preț/calitate, în ipoteza în care a fost respectată obligația de transparență (clauzele să fie exprimate în mod clar și inteligibil).
Sunt incidente pct.1 lit. j și pct.2 lit. b din anexa la directivă, existând și hotărârea CJUE din cauza C-472/10, precum și alte texte privind posibilitatea comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale.
Comisionul de risc face parte din prețul contractului, însă nu privește „definirea obiectului contractului”, noțiune autonomă din dreptul comunitar.
Clauza respectivă nu este o noțiune exprimată clar și inteligibil în sensul prevederilor art. 4.2 din directivă, în sensul autonom dedus din considerentele 19 și 20 din preambulul Directivei.
Clauza nu a fost nici negociată în prealabil, conform dispozițiilor art.4 alin.2 și 3 din Legea 193/2000 sau ale art.3 alin.2 din Directivă, instanța trebuind să aibă în vedere și aici practica CJUE: cauzele C-618 (par.39), C-240-244/98, C-453/10 etc.. Relevante sunt și concluziile Avocatului General din C-484/08.
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007, el trebuind să fie acceptat sau nu de consumatori și neputând fi negociat. Niciun act normativ nu instituie obligația de negociere pentru profesioniști, folosirea contractelor standardizate fiind permisă de legislație.
Perceperea comisionului de risc indiferent de materializarea sau nu a vreunui risc sau fără posibilitatea returnării lui la finalul contractului creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.
Art. 44 din Regulamentul BNR 3/2007 vorbește despre materializarea riscului în defavoarea împrumutatului, ceea ce exclude din start ideea că ar fi permisă încasarea de către Bancă a sumei care să îi acopere propriul risc. Textul Regulamentului impune Băncii să informeze fiecare client în parte cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, determinată de materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii sau creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract. Art. 41 prevede și obligația de a separa clar și efectiv funcția de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii.
Cum clauza respectivă nu ține cont de interesele legitime ale împrumutaților, rezultă că Banca nu este nici de bună-credință.
În baza principiului restitutio in integrum, se impune restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc.
Acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru.
Prin încheierea de la termenul din 20.05.2014, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și proba cu interogatoriu pentru reclamanți.
La ultimul termen, a fost administrată proba cu interogatoriul reclamanților, răspunsurile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța de judecată reține următoarele:
Între pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/25.06.2007, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de_ CHF, pe o durată de 300 de luni.
În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutata datorează băncii un comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui imobil. Acest imobil a fost asigurat de reclamanți, iar polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art. 7 alin.1 lit. b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanți), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv, întrucât sunt clauze negociate, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie. Astfel, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității de a influența modul de calcul al dobânzii efective, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauzele în discuție nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamanții întrucât contractul încheiat cu aceștia a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei, și a fost de acord cu ele, prin semnarea convenției dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu ele, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Trebuie subliniat și că nu sunt acceptabile limitele noțiunii de negociere pe care le-a sugerat pârâta, în sensul că aceasta ar reprezenta doar o completă informare a consumatorului cu privire la clauzele contractuale, obligația de informare fiind o componentă separată a obligațiilor profesionistului.
Se observă însă că niciun text legal nu obligă Banca să negocieze cu clienții în sensul clasic, fiind general acceptat faptul că un comerciant de asemenea dimensiuni încheie contracte standard preformulate (aspect la care au făcut referire și reclamanții în răspunsul la întâmpinare). În egală măsură, este general acceptat faptul că Banca nu poate încheia contracte personalizate cu fiecare client în parte și nicio dispoziție legală nu sugerează obligația Băncii de a proceda în această manieră. De altfel, ar fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să procedeze astfel.
Reversul acestei realități de netăgăduit este însă faptul că numai în condiții cu adevărat excepționale Banca ar putea să pretindă că împrumutații săi au fost în postura de a negocia clauzele unui contract de credit, această chestiune fiind cvasigeneral acceptată.
Astfel, dacă Banca nu este în măsură să pună la dispoziția fiecărui client un contract personalizat, nici nu poate pretinde ulterior că fiecare dintre acei clienți a avut posibilitatea să negocieze, în adevăratul sens al cuvântului, care privește inevitabil posibilitatea de a schimba conținutul drepturilor și obligațiilor părților. Noțiunea de negociere nu poate avea semnificații juridice diferite în situații distincte. O astfel de interpretare ar putea să conducă la ineficiența completă a unor legi privind protecția consumatorului, deoarece fiecare profesionist ar putea să invoce faptul că și clienții săi au putut negocia într-un anume fel, chiar dacă nu în modalitatea general percepută, cunoscută și acceptată de subiecții de drept, din punctul de vedere al semanticii juridice.
Legea instituie însă o obligație pentru profesionist de a nu insera clauze abuzive în astfel de contracte nenegociate.
Ori în speță nu s-a probat existența unei negocieri, interogatoriile administrate nedovedind decât faptul că reclamanții nu au comparat oferta pârâtei cu a altor bănci și că au fost în general mulțumiți la început de condițiile de contractare, primind un minim de informații din partea băncii cu privire la acestea.
În concluzie, instanța reține faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorii au acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractanților de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorii nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 aliniatul ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamanții, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
În ceea ce privește argumentele pârâtei privind tipul de nulitate, ele au fost expuse din rațiuni pur teoretice, în condițiile în care nu s-a invocat excepția prescripției extinctive sau alte aspecte în care distincția să conducă la consecințe juridice concrete.
Analizând acest motiv, se reține că legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.
Sub acest aspect, se reține posibilitatea ( chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.
În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.
În al treilea rând, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor fundamentale ale persoanei, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes general legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public.
În concluzie, pe baza acestor argumente și nu numai, în opinia acestei instanțe, interesul protejat prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută, nu relativă.
Pentru a fi incidente prevederile art .4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor contractuale, se impune și ca acestea să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit dintre părți reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art.2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei garanții imobiliare asupra imobilului din Iași, . nr. 9, ., ., s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
Se remarcă și faptul că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
În ceea ce privește dispozițiile din OUG 99/2006 și din Regulamentul BNR nr.3/2007, ele reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit și a afacerilor bancare în general, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului sau chiar o obligație în acest sens, cum a sugerat pârâta.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.
Acest din urmă text afirmă și că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, însă în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral (cu unicul scop de a acoperi propriile riscuri). Includerea sa expresă în „prețul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale și ar fi dus la scoaterea sa din discuția cu privire la clauzele abuzive.
În consecință, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art.4 alin.6, tocmai din cauza modalității sale de exprimare și explicare a comisionului de risc.
Mai mult, exprimarea textului sugerează doar că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, nu poate constitui un criteriu „calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată”, nu faptul că toate componentele prețului contractului sunt excluse din start și automat (de plano) de la un astfel de control. Nici prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE nu pot fi interpretate în această manieră, aspect subliniat și de reclamanți în răspunsul la întâmpinare.
Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit. a din Convenția de credit dintre părți.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. Mai mult, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanții, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a invocat existența unor restanțe de plată ale reclamanților cu privire la acest comision.
Sub acest aspect, va obliga pârâta să restituie suma de 4352 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la data primei anuități până la data de 26.02.2014, precum și să achite contravaloarea dobânzii legale în raport de această sumă, calculată de la data introducerii cererii, respectiv 26.02.2014 și până la data pronunțării prezentei sentințe, respectiv până la data de 07.10.2014.
Față de dispozițiile art.453 C. p. civ. și de căderea în pretenții a pârâtei S.C V. R. S.A., aceasta va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți, cheltuieli constând în onorariul de avocat în cuantum de 3000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea formulată de către reclamanții G. C. și C. I. M., cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat F. C. în Iași, ..1, jud. Iași, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A., cu sediul în București, șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2.
Constată nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută în art. 5 lit. a din Convenția de credit nr._ din 25.06.2007, intervenită între reclamanți, în calitate de împrumutați, și S.C. V. România S.A., în calitate de Bancă.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 4352 CHF, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la data primei anuități până la data introducerii cererii, precum și sumele de bani pe care reclamanții le-au plătit acestora, cu titlu de comision de risc, în temeiul clauzei constatate nule absolut prin prezenta hotărâre (art. 5 lit. a), de la data introducerii acțiunii și până la data pronunțării prezentei hotărâri.
Obligă pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale aferente debitului, începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Cu apel (care se depune la Judecătoria Iași) în 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.10.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. M.Pentru grefierul aflat în C.O.
semnează Grefierul-Șef Secție Civilă,
L. P.
Red./Tehnored. jud. B.M.
4 ex/30.12.2014
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 8027/2014.... | Cerere de valoare redusă. Hotărâre din 15-10-2014,... → |
|---|
