Acţiune în constatare. Sentința nr. 4917/2015. Judecătoria IAŞI

Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 01.04.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, pentru a da posibilitatea reclamantei de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:

INSTANȚA,

Deliberand asupra cauzei de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Iasi sub nr._ reclamanta A. D. a solicitat in contradictoriu cu parata . constatarea nulitatii absolute a clauzelor cuprinse in art. 3 lit. d si art. 5 lit. a din conditii speciale ale conventiilor de credit nr._/27.07.2007 si nr._/11.08.2008, restituirea sumelor platite cu titlul de comision de risc calculate de la data primei anuitati si pana la data introducerii actiunii, actualizate cu rata inflatiei, la care se adauga dobanda legala aferenta.

In motivarea cererii reclamanta arata ca, a incheiat cu parata doua conventii de credit, clauza de la art. 3 lit. d din acestea, consfinteste un drept abuziv din partea bancii, intrucat, prin necircumstantierea in nici un mod a elementelor care ar permite bancii modificarea unilaterala a dobanzii curente, prin neindicarea nici unui criteriu care sa-i dea bancii acest drept, lasand la libera sa apreciere majorarea dobanzii, creaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, fiind de natura sa prejudicieze consumatorul.

Reclamanta mai arata ca, in ceea ce priveste clauzele de la art. 5 lit. a din conventii, acestea nu au fost negociate, contractele incheiate fiind unele de adeziune, cu clauze prestabilite de catre imprumutator, fara a i se acorda posibilitatea de a modifica sau inlatura vreuna din clauze, conventiile fiindu-i impuse in forma respectiva de catre banca.

In drept, au fost invocate disp. art. 194 C.pr.civ., art. 4 din Legea 193/2000, art. 3 al. 1 din OUG 9/2000, art. 969 C.civ.

In sustinerea cererii au fost depuse la dosarul cauzei inscrisuri.

Cererea este scutita de la plata taxei judiciare de timbru.

Parata, a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, motivat de faptul ca singurul titlular al unei astfel de cereri poate fi doar ANPC, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei, aceasta avand la indemana doar prevederile comune din Codul Civil si nu cele reglementate de legea speciala si exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, motivat de trecerea termenului de trei ani prevazut de lege intre momentul incheierii conventiei si momentul promovarii actiunii.

Pe fond, parata a solicitat respingerea actiunii, aratand, in esenta faptul ca, reclamanta si-a exteriorizat consimtamantul cu intentia de a crea raporturi juridice concrete, obligandu-se la rambursarea creditului cu dobanzile si comisioanele convenite, in considerarea corelativa a paratei de a-i pune la dispozitie creditul solicitat, clauzele fiind negociate, nu creaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor si se refera la pretul contractului.

Parata mai arata ca, perceperea comisionului de risc a fost reglementat si consimtita contractual de catre ambele parti, astfel incat nu au fost incalcate prevederile Legii 193/2000.

In drept, au fost invocate dispozitiile Legii 288/2010, Legea 193/2000, Directiva 193/13/CEE, art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.

Asupra exceptiilor inadmisibilitatii actiunii, a lipsei calitatii procesuale active si a prescriptiei dreptului material la actiune, instanta s-a pronuntat in sedinta publica din data de 17.12.2014, in sensul respingerii acestora, cu motivarea aratata in incheierea de sedinta de la acea data.

In cauza au fost administrate proba cu inscrisuri si proba cu interogatoriul reclamantei.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:

In speta, instanța constată că raporturile contractuale dintre reclamanta și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând din contracte comerciale încheiate între un profesionist (pârâta) și consumatori (reclamanta), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Lipsa de negociere. Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacã un comerciant pretinde cã o clauzã standard preformulatã a fost negociatã direct cu consumatorul, este de datoria lui sã prezinte probe în acest sens.

În cauza C226/12 Constructora Principado SA împotriva José Ignacio Menéndez Álvarez Curtea Europeană de Justiție a arătat că, astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, intră în domeniul de aplicare al acesteia doar clauzele care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale. Este, așadar, de competența instanței de trimitere să se pronunțe cu privire la existența negocierii, luând în considerare normele privind repartizarea sarcinii probei prevăzute în această privință la articolul 3 alineatul (2) primul și al treilea paragraf din directivă, care prevăd, printre altele, că, în cazul în care vânzătorul sau furnizorul pretinde că o clauză standard a făcut obiectul unei negocieri individuale, acestuia îi revine sarcina probei.

Curtea Europeană de Justiție a mai subliniat, în contextul articolului 5 din directivă, că informarea, înaintea încheierii unui contract, privind condițiile contractuale și consecințele acestei încheieri este de o importanță fundamentală pentru consumator. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de vânzător sau de furnizor (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C‑92/11, punctul 44).

Instanța învederează că, potrivit Legii nr. 193/2000, un consumator are dreptul la negocierea clauzelor contractului încheiat cu un profesionist, dar acestuia din urmă nu îi revine obligația de a avea el inițiativa negocierii. Profesionistul își manifestă disponibilitatea de încheiere a contractului în anumite condiții prezentate consumatorului, urmând ca acesta din urmă, în măsura în care nu este mulțumit de condițiile propuse, să încerce negocierea clauzelor contractului ce urmează a fi încheiat. Practic, prin obligația profesionistului de a dovedi împrejurarea că acel contract a fost supus negocierii cu consumatorul trebuie să se înțeleagă că va reveni profesionistului sarcina de a proba faptul că a creat condițiile pentru consumator ca acesta să ia cunoștință de conținutul contractului pe care ar urma să-l încheie, să-i înțeleagă consecințele și să-i asigure consumatorului posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. Ar fi excesiv și contrar uzanțelor comerciale să se ceară profesionistului să inițieze el negocierea contractului, atât timp cât consumatorul nu-și exprimă vreo nemulțumire cu privire la acesta.

În speță, în cuprinsul răspunsurilor la interogatoriul administrat, reclamanta a aratat faptul ca nu a solicitat bancii inlaturarea comisionului de risc si ca nu a formulat anterior sau concomitent semnarii conventiei obiectiuni cu privire la vreuna din clauze. De asemenea, reclamanta a aratat faptul ca a optat pentru incheierea conventiei cu parata intrucat i s-a parut o oferta buna.

Din analiza probei cu interogatoriul, instanța constată că reclamanta nu a avut nemulțumiri cu privire la clauzele contractuale criticate prin prezenta cerere, nu a solicitat negocierea acestora și nu a încercat modificarea acestor clauze în vreun fel, acceptând contractele în forma propusă de pârâtă având în vedere că acestea reprezentau forma cea mai avantajoasă la acel moment.

Lipsa negocierii presupune nemulțumirea consumatorului, avută la momentul încheierii contractelor de credit, cu privire la clauzele a căror nulitate o solicită prin prezenta cerere, nemulțumire adusă la cunoștința băncii. Or, reclamanta a arătat că la momentul semnării contractelor nu a fost nemulțumita de clauzele contestate.

Din ansamblul celor expuse anterior rezultă că banca pârâtă a oferit împrumutatului posibilitatea concretă a negocierii clauzelor contestate, pârâta probând faptul că aceste clauze au fost puse la dispoziția reclamantei în forma finală a contractelor, aceasta având posibilitatea de a solicita lămuriri cu privire la conținutul conventiilor.

Scopul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este acela de asigurare a unui grad de protecție adecvat consumatorilor față de abuzurile ce pot fi realizate de către profesioniști. Însă, totodată, instanța de judecată trebuie să urmărească ca aplicarea acestor dispoziții legale să nu fie deturnată de la acest scop, prin deschiderea abuzurilor exercitate din partea consumatorilor prin formularea unor acțiuni precum cea de față, prin care se încearcă în realitate evitarea unei pierderi cauzată de alte evenimente ulterioare întocmirii contractului de credit, precum creșterea cursului valutar sau pierderi financiare personale ale consumatorului, care nu au legătură cu clauzele a căror nulitate se solicită, putând ridica chestiuni de o altă natură, precum cea a instituției impreviziunii.

Curtea Europeană de Justiție a statuat în cauza Murciano Quintero c. Oceano Grupo Editorial SA, publicată la 18 martie 2005 (C -240/98, C -241/98, C-243/98, C-244/98) că scopul Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate de consumatori (și implicit al actelor normative interne care o transpun) este ocrotirea consumatorului care se află din momentul negocierii și până la semnarea contractului într-o poziție de inferioritate. Însă această prezumție nu poate fi folosită pentru a legitima ulterioare acțiuni în justiție prin care se urmărește aplicarea fără deosebire a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Mai mult, chiar în situația în care s-ar aprecia că reclamanta nu a avut posibilitatea reală de a studia aceste contracte înainte de semnarea lor, instanța constată că, deși clauzele contestate erau inserate în momentul semnării contractelor în anul 2007 si 2008, reclamanta nu a contestat legalitatea acestor clauze, nesimțind caracterul abuziv al acestor clauze, decât în momentul intervenirii altor elemente exterioare și fără legătură cu aceste clauze contestate.

Instanța constată că există o cerință de diligență ce trebuie îndeplinită de către consumator, în sensul de a se comporta la încheierea contractului de credit ca la încheierea oricărui raport juridic ca un „bonus pater familias”. Clauzele a căror nulitate se solicită a fi constată sunt înserate în partea condițiilor speciale, fiind încadrate în tabel ce separă fiecare din aceste clauze, evidențiindu-le și făcându-le astfel ușor de reperat, aceste clauze îndeplinind condiția transparenței contractuale. Prin urmare, împrumutatul a avut posibilitatea reală de a analiza aceste clauze și de a apela la informațiile agentului bancar.

Este de înțeles prezumția de existență a unor poziții diferite între profesionist și consumator, însă această prezumție nu trebuie să fie interpretată în așa măsură încât să creeze pârghii pentru exercitarea de abuzuri din partea consumatorilor, pentru ca după ce au beneficiat de avantajele oferite de contractul de credit, să invoce existența unor clauze abuzive, față de care nu au prezentat niciun interes la semnarea convenției. Consumatorul are obligația de a citi contractul pe care îl semnează, de a solicita lămuriri corespunzătoare dacă e cazul, iar banca are obligația de oferi posibilitatea reală de îndeplinire a acestor obligații de către consumator. Or, în prezenta cauză, împrumutatul s-a declarat mulțumiți la încheierea contractelor.

Atât timp cât contestarea clauzelor contractuale ca fiind abuzive nu este determinată de lipsa negocierii, ci de alți factori externi contractului, cum ar fi modificarea cursului valutar, al resurselor financiare proprii, etc, în lipsa cărora clauzele nu ar mai fi fost contestate, instanța nu poate reține îndeplinită cerința prevăzută de art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, este fără dubiu faptul că prima condiție referitoare la lipsa negocierii și nici cea a relei credințe, nu sunt îndeplinită în prezenta cauză. Nefiind îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 instanța constată că nu se poate trece la analiza celorlalte aspecte. Așadar, față de cele arătate mai sus, având în vedere răspunsurile reclamantei la interogatoriul administrat la propunerea pârâtei, instanța reține caracterul negociat al clauzelor contestate, împrumutatul neputându-se prevala de aspecte ulterioare și independente acestora, pentru a obține constatarea nulității absolute a unor clauze pe care, la momentul încheierii contractelor, le-a apreciat ca fiindu-i favorabile.

Față de cele arătate mai sus, în temeiul prevederilor art. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, instanța apreciază ca neîntemeiată prezenta cerere de chemare în judecată, motiv pentru care urmează a o respinge ca atare.

In temeiul disp. art. 453 C.pr.civ., instanta va obliga reclamanta sa plateasca paratei suma de 1674 lei cu titlul de cheltuieli de judecata constand in onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge actiunea formulata de reclamanta A. D. – CNP_, domiciliată in Iași, . nr. 42, .. A, . in contradictoriu cu pârâta V. ROMANIA SA, cu sediul in București, ., . 10, sector 2, ca neintemeiata.

Obliga reclamanta sa plateasca paratei suma de 1674 lei cu titlul de cheltuieli de judecata constand in onorariu avocat.

Cu apel in termen de 30 zile de la comunicare, calea de atac urmand a fi depusa la Judecatoria Iasi.

Pronuntata in sedinta publica azi, 08.04.2015.

Președinte, Grefier,

I. A. A. C.

Red. / tehnored. I.A. / 4 ex / 15.07.2015