Acţiune în constatare. Sentința nr. 3523/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3523/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 10-03-2015 în dosarul nr. 3523/2015
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 10 Martie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE Z. L. F. M.
GREFIER Z. N.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3523/2015
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant L. G., reclamant L. C. M., reclamant P. V., reclamant P. E. și pe pârât ., având ca obiect acțiune în constatare; constatare caracter abuziv și nulitate clauză; restituire sumă-Lg.193/2000.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 24.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru termenul din 03.03.2015 și ulterior pentru cel de astăzi, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
I. Susținerile părților
1. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.06.2014, sub nr. mai sus menționat, în antet, reclamanții L. G., L. C. – M., P. V. și P. E. au chemat in judecată pârâta S.C. V. România S.A., solicitand instanței să pronunțe o hotărâre prin care:
- să constate caracterul abuziv și nulitatea clauzei nr.5 lit.a în forma sa inițială din condițiile speciale din Convenția de credit nr._/15.08.2007 (intervenită între B. M. și B. A.-E., în calitate de împrumutați, și S.C. V. România S.A., în calitate de Bancă);
- să oblige pârâta la restituirea sumei plătite în temeiul clauzei din art. 5 lit.a din contract, în cuantum de_,85 lei, până la data de 30.08.2010;
- să oblige pârata la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat următoarele:
S-a încheiat cu pârâta V. România convenția de credit menționată, nenegociată, prin care s-a constituit un credit cu garanție reală imobiliară (ipotecă de rang II), garanție dublată o poliță de asigurare pentru orice riscuri ale imobilului, prin care au primit un credit în valoare de 230.000 lei.
La punctul 5 litera a din secțiunea "condiții speciale", banca a prevăzut o clauză cu privire la un așa numit comision de risc de 0,125% aplicat la valoarea creditului tras, plătibil lunar în primele 12 luni de derulare a convenției. La comision se face referire și la art.3.5 din condițiile generale.
Aceste clauze îndeplinesc condițiile prevăzute de lege (art.4 alin.1 din Legea 193/2000) pentru a fi considerate abuzive.
Nu s-a realizat nicio negociere directă sau indirectă la încheierea contractului, sarcina probei revenind Băncii din acest punct de vedere.
În ceea ce privește "dezechilibrul semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor", clauza creează un astfel de dezechilibru, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei - credințe. Aceasta intrucat pe perioada întregului contract, clientul ar urma să plătească un comision de risc fără a primi nimic în schimb.
În ceea ce privește caracterul adecvat al prețului plătit, conform art.4 alin.6 din legea 193/2000, care nu poate face obiectul controlului clauzelor abuzive, după cum susține pârâta în mod constant, nu există un produs sau serviciu oferit în schimb, pe de o parte, și textul face referire la un limbaj ușor inteligibil, pe de altă parte (fiind aplicabile, sub acest aspect, și art.1 din lege sau art.75 din legea 294/2004). Or, clauza respectivă nu este ușor inteligibilă fără cunoștințe de specialitate.
Nu în ultimul rând, trebuie observat că respectivul credit este ganrantat cu o ipotecă imobiliară, băncii fiindu-i cesionată și polița de asigurare, prin contract.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile arătate.
În susținerea pretențiilor, reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, depunând la dosarul cauzei, în copie: copii cărți de identitate, convenția de credit nr._/15.08.2007 și planul de rambursare (f.13-21), contract de garanție imobiliară (f.22-23), extras de cont (f.24 și urm.), documente privind concilierea.
2. Pârâta S.C. V. România S.A. a depus întâmpinare la data de 08.09.2014 (f.54 și urm), prin care a arătat următoarele:
În ceea ce privește premisele generale al introducerii cererii, activitatea de creditare bancară sprijină economia, creând lichiditatea necesară funcționării acesteia. Fluctuația pieței monetare are o înrâurire covârșitoare asupra existenței băncii, motiv pentru care la nivel instituțional juridic sunt edictate norme care impun băncilor obligații de gestionare a fondurilor astfel încât să evite o . riscuri (art.126 alin.1 din OUG 99/2006) și permit acestora să modifice ratele dobânzilor.
În acest registru, intervenția judiciară asupra prețului produselor de creditare trebuie să se limiteze la fond, pentru a nu deveni un echivalent fără remediu al fluctuațiilor monetare.
Împrumutații speculează confuzarea ideilor de clauze abuzive modificările aduse de OUG 50/2010 (adoptată în aplicarea Directivei 2008.48.CE și neaplicabilă contractelor în vigoare la data apariției acesteia), întemeindu-și acțiunile în aparență pe legea 193/2000.
În ceea ce privește premisele speciale al introducerii cererii, împrumutații din speță nu sunt neexperimentați, deoarece mai încheiaseră contracte de credit cu alte bănci, atunci când au apelat la oferta pârâtei. În perioada precontractuală, au avut suficient timp la dispoziție pentru a compara ofertele băncilor. Costul total al produsului achiziționat este clar menționat și oferta pârâtei era cea mai bună din acest punct de vedere de pe piață.
Ulterior încheierii convenției, aceasta a fost modificată amiabil la 11.05.2010 și tacit la 30.09.2010, conform mecanismului instituit de art.95 și art.40 alin.3 teza I din OUG 50/2010. Prezentul demers al reclamanților succede celui din dosarul nr._/245/2012, în care banca le-a restituit o sumă de bani.
Analizând cererea reclamanților, se observă că aceasta vizează prețul contractului, în accepțiunea echivalentă noțiunii de dobândă anuală efectivă. Normele legii 193/2000 permit doar în mod excepțional o intervenție asupra prețului contractului (a se vedea art.6 alin.4), pornind de la dispozițiile art.4 alin.2 al Directivei nr.93/13/CE. Conceptul de clauză exprimată într-un limbaj clar și inteligibil este contrasă din observarea art.1 lit.p din anexa la lege, clar enunțată în anexa 2 la Directiva 2008/48/CEE și confirmată de CJUE în hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 ("Kasler").
Sancțiunea care poate interveni este nulitatea relativă, interesul protejat de lege fiind unul privat, astfel încât dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris, la fel ca dreptul de a solicita restituirea sumelor percepute abuziv.
Nu există niciun motiv pentru ca instanța să cenzureze o parte a prețului contractului, din perspectiva caracterului abuziv al clauzei atacate, care este inteligibil exprimată atât în contract, cât și în planul de rambursare. Banca nu avea obligația să explice în cuprinsul contractului motivul perceperii comisionului de risc.
Reclamanții nu vădesc un interes actual, proteguit juridic, cu privire la invalidarea clauzei pct.5 lit.a din Condițiile speciale ale convenției, cât timp aceasta și-a epuizat efectele, fiind abrogată amiabil, anterior promovării acțiunii prin implementarea succesivă a actelor adiționale.
Clauza nu este una abuzivă, în accepțiunea temeiului invocat, deoarece ea a fost negociată (prin acceptarea ofertei băncii de către clienți), nu a fost de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între părți (având în vedere că: reclamanții au fost interesați de costul redus al convenției în amsamblu, care era mai mic decât la alte bănci; costul respectiv nu este ascuns; comisionul se aplică la sold, nu la suma împrumutată, scăzând pe parcurs; prin refinanțare au fost înlăturate alte dezechilibre; este necesară acoperirea riscurilor ce derivă din posibilitatea neîncasării creanței).
În ceea ce privește obligarea pârâtei la despăgubiri, dacă prin reducere la absurd s-ar reține că reclamanții nu sunt deja în posesia sumei solicitate, se impune constatarea că a intervenit compensația legală până la concurența sumei de 4743,94 lei la data de 28.05.2014.
Extrasul de cont vădește că în data de 19.09.2013 contul a fost creditat de către pârâtă cu suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată conform sentinței civile nr.7212/2013 a Judecătoriei Iași, sentința fiind modificată de Tribunalul Iași prin decizia nr.378/28.05.2014, prin care a fost admis recursul pârâtei și admisă excepția lipsei coparticipării procesuale active obligatorii. Prin urmare, plata de 2000 lei a devenit una nedatorată, iar reclamanții datorează suplimentar suma de 2743,94 lei, în temeiul deciziei Tribunalului.
În drept, a invocat prevederile arătate.
În dovedirea celor arătate, a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriu.
A anexat înscrisuri: convenția de credit nr._/22.06.2006 încheiată între BRD și P. V. (f.65-66), extras de cont (f.67-68), contractul 5237/13.09.2006 încheiat între L. G. și BCR, grafic de rambursare, convenție între P. E. și OTP Bank (f.73 și urm.), contract cu Finansbank (f.80 și urm.), extrase din mass media, adeverințe de venit, act adițional nr.2/30.09.2010 (f.92 și urm.), extras portal.
3. Reclamanții au depus răspuns la întâmpinare la data de 13.10.2014, prin care au insistat în admiterea cererii, arătând următoarele:
În dosarul la care face referire pârâta, s-a pronunțat o hotărâre favorabilă reclamantei L. C. în primă instanță, iar banca a virat în contul acesteia suma de_,84 lei și cheltuieli de judecată de 2000 lei. Ulterior, hotărârea a fost modificată, iar acțiunea a fost reintrodusă în această formă, împreună cu toți cocontractanții.
Nicăieri în acțiune nu se face referire la OUG 50/2010, cum a acuzat pârâta.
Reclamanții sunt oricând persoane vulnerabile în raport cu banca, având în vedere disproporția de resurse financiare existentă, fiind indiferent câte contracte de credit au fost încheiate anterior, cu atât mai mult cu cât aceștia au încheiat convențiile anterioare individual, nu împreună.
Nulitatea incidentă este absolută, aspect ce rezultă din faptul că acțiunea poate fi introdusă și de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului.
Comisionul de risc este o plată suplimentară pentru același serviciu.
Există interes de a cunoaște dacă actul original este legal, deoarece prin actul adițional nu s-a convenit și restituirea sumelor plătite anterior.
Ei nu doresc să primească aceeași sumă de două ori, ci să nu fie nevoiți să o restituie, banca găsindu-se în poziția de o cere oricând înapoi ca plată nedatorată. Compesația nu intervine direct, iar pârâta nu a formulat o cerere în acest sens.
4. Pârâta a depus o notă de probe și precizări la 15.12.2014 (f.117), prin care a insistat și în admiterea excepțiilor lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune.
II. Aspecte procesuale
Prin încheierea de ședință din 16.12.2014 (f.119), instanța a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția prescripției dreptului de a pretinde restituirea sumelor achitate, ridicate de pârâta S.C. Volskbank România S.A., după care a încuviințat proba cu înscrisuri (pentru ambele părți) și proba cu interogatoriul reclamanților (pentru pârâtă).
La termenul următor, a fost administrată această probă, răspunsurile părților fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.
III. Situația de fapt
Între pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._ din 27.02.2008 (f.9 și urm.), în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantei un credit în valoare de 230.000 lei, pe o durată de 264 de luni.
În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutata datorează băncii un comision de risc de 0,125% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditul acordat reclamantei urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamantă, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang II asupra unui imobil. Acest imobil a fost asigurat de reclamantă, iar polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art.7 alin.1 lit.b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.
După cum rezultă din act adițional nr.2/30.09.2010 (f.92 și urm.), structura comisionului de risc a fost modificată prin aceste acte, el devenind comision de administrare.
În răspunsurile la interogatoriul administrat cu pârâtul L. G. (singurul complet, deoarece în celelalte cazuri pârâta a renunțat la adresarea întrebărilor după primul răspuns dat), acesta a arătat că nu li s-au explicat costurile până la momentul semnării convenției (care urma să vină de la București) și că valoarea și rata s-au stabilit în funcție de adeverințele de salariu. Nu și-a adus aminte dacă a fost mulțumit de simularea prezentată.
Anterior introducerii acestei cereri, părțile s-au mai judecat în dosarul cu nr._/245/2012 (a se vedea extrasul de pe portal f.100). Prin sentința civilă nr.7212/2013 a Judecătoriei Iași, instanța a admis în parte actiunea reclamantei L. C. M., a constatat nulitatea clauzei „5 lit.a” din conventia de credit nr._/15.08.2007 privind comisionul de risc, ca fiind abuzivă și a obligat pârâta la restituirea catre reclamantă a sumei de 9238,58 lei, achitata cu titlu de comision de risc de la data primei anuități și până la data de 30.09.2010. A fost obligată pârâta să achite și suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Sentința a fost apoi modificată de Tribunalul Iași prin decizia nr.378/28.05.2014, prin care a fost admis recursul pârâtei și admisă excepția lipsei coparticipării procesuale active obligatorii, respectiv obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 2743,94 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
După cum reiese din extrasul de cont depus la dosar (f.91), pârata a achitat reclamantului L. G. suma de_,84 lei, reprezentând "restituire comision" și suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată din acel dosar, în datele de 17.09.2013 și 19.09.2013.
IV. Analiza fondului
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un profesionist (pârâta S.C. V. R. S.A.) și consumatori (reclamanta), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
*
Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie. În mod evident, simplul fapt că reclamanții au semnat contractul nu poate echivala cu negocierea.
O eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lui, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții întrucât contractul încheiat cu aceștia a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă că reclamanții ar fi avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul Civil consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Trebuie subliniat și că negocierea nu poate reprezenta doar o completă informare a consumatorului cu privire la clauzele contractuale, obligația de informare fiind o componentă separată a obligațiilor profesionistului.
Este adevărat că negocierea nu poate avea amploarea inerentă acestei noțiuni în cazul încheierii de contracte de credit, deoarece ar echivala cu blocarea activității băncii. Se observă însă că niciun text legal nu obligă Banca să negocieze cu clienții în sensul clasic, fiind general acceptat faptul că un comerciant de asemenea dimensiuni încheie contracte standard preformulate. În egală măsură, este general acceptat faptul că Banca nu poate încheia contracte personalizate cu fiecare client în parte și nicio dispoziție legală nu sugerează obligația Băncii de a proceda în această manieră. De altfel, ar fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să procedeze astfel.
Reversul acestei realități de netăgăduit este însă faptul că numai în condiții cu adevărat excepționale Banca ar putea să pretindă că împrumutații săi au fost în postura de a negocia clauzele unui contract de credit. În egală măsură, și această chestiune este cvasigeneral acceptată.
Astfel, dacă Banca nu este în măsură să pună la dispoziția fiecărui client un contract personalizat, nici nu poate pretinde ulterior că fiecare dintre acei clienți a avut posibilitatea să negocieze, în adevăratul sens al cuvântului, care privește inevitabil posibilitatea de a schimba conținutul drepturilor și obligațiilor părților. Noțiunea de negociere nu poate avea semnificații juridice diferite în situații distincte. O astfel de interpretare ar putea să conducă la ineficiența completă a unor legi privind protecția consumatorului, deoarece fiecare profesionist ar putea să invoce faptul că și clienții săi au putut negocia într-un anume fel, chiar dacă nu în modalitatea general percepută, cunoscută și acceptată de subiecții de drept, din punctul de vedere al semanticii juridice.
Legea instituie însă o obligație pentru profesionist de a nu insera clauze abuzive în astfel de contracte nenegociate.
Trecând peste aceste chestiuni de ordin general, nici în speță nu s-a probat existența unei negocieri, interogatoriile administrate nedovedind nici pe departe un asemenea aspect.
În ceea ce privește evidențierea sumelor plătibile cu titlu de comision de risc în planul de rambursare, instanța nu apreciază că acest aspect este de natură să înlăture eventualele nelămuriri ale părților cu privire la argumentul în baza căruia li se percepe o anumită sumă de bani însemnată pe lângă dobânda contractuală, ce reprezintă de principiu prețul tradițional al contractului de împrumut.
Consumatorii nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alineatul ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat.
Administrarea probei cu interogatoriul reclamanților nu a fost de natură a conduce la o altă concluzie. Astfel, aceștia (sau cel puțin cel căruia i-au mai fost adresate întrebările respective) au menținut afirmațiile din cuprinsul acțiunii că nu au avut posibilitatea de a negocia cuprinsul clauzelor contractuale, iar pârâta nu a depus niciun înscris din care să rezulte existența unei astfel de negocieri.
Din acest punct de vedere, instanța consideră că, în ipoteze de acest gen, negocierea asupra punctelor variabile ale contractului ar trebui să se reflecte într-o formă scrisă. Nu poate fi negată, este adevărat, dificultatea constituirii unor astfel de probe la încheierea tuturor contractelor de acest gen, însă Banca ar putea să prezinte dovezi în sensul că a fost posibilă înlăturarea acestui comision în cazul altor contracte, încheiate cu alte persoane fizice.
În concluzie, instanța reține faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorii au acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractanților de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.
*
Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct.5 lit.a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/16.07.2008, se impune și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct.5 lit.a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._ din 27.02.2008 reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.
Nu poate fi reținută ideea avansată de pârâtă potrivit căreia banca ar fi fost obligată de legislația bancară să perceapă acel comision de risc.
Astfel, instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang II asupra unui apartament, proprietatea acestora. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui imobil. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus banca prin acordarea creditului (dincolo de cel inerent).
Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă ar urma să se constate că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs. Or, o astfel de consecință este inerentă unei clauze din prin care o parte contractuală își asigură o garanție (de exemplu, spre comparație, la achitarea creditului, ar urma să fie radiată ipoteca).
Clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încalcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Nu pot fi admise ca întemeiate susținerile pârâtei că această garanție reală imobiliară nu a fost constituită cu titlu de echivalent al comisionului de risc.
Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art.4 alin.6 din Legea nr.193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.
În plus, acest text afirmă că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, însă în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral. Includerea sa expresă în „prețul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale și ar fi dus la scoaterea sa din discuția cu privire la clauzele abuzive.
În ceea ce privește referirea la practica C.J.U.E. și mai ales la hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 ("Kasler"), răspunsul mai amplu al Curții a fost că “articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul că, în ceea ce priveste o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înteleasă ca impunând nu numai că respectiva clauza să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și că contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată sa evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește”.
Prin urmare, interpretarea subliniată de pârâtă în sensul că această hotărâre ar stabili că a fi clar și inteligibil echivalează cu explicarea mecanismului de calculare a comisionului este greșită, Curtea statuând că explicarea mecanismului este o condiție suplimentară față de caracterul clar și inteligibil al clauzei.
În consecință, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art.4 alin.6, tocmai din cauza modalității sale de exprimare și explicare a comisionului de risc.
Mai mult, exprimarea textului sugerează doar că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, nu poate constitui un criteriu „calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată”, nu faptul că toate componentele prețului contractului sunt excluse din start și automat (de plano) de la un astfel de control. Nici prevederile art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu pot fi interpretate în această manieră.
Faptul că reclamanții au încheiat și alte convenții de credit nu schimbă cu mult poziția lor în raport de bancă, cele de mai sus fiind valabile oricâte contracte de credit ar fi fost încheiate anterior de consumatori. În egală măsură, faptul că oferta pârâtei ar fi fost cea mai bună de pe piață nu este relevant, nicio dispoziție legală neexcluzând posobilitatea analizei caracterul abuziv al clauzelor unui contract în baza acestui criteriu. Astfel, nu doar că și cele mai bune condiții de contractare de pe piață pot fi supuse acestei analize, dar este teoretic posibil ca un contract mult mai oneros să nu conțină clauze abuzive, prețul efectiv nefiind un criteriu de apreciere a caracterului abuziv al clauzelor contractului.
Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din convenția de credit dintre părți.
*
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamantă către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, dobândesc caracter de plăți nedatorate (fiind vorba despre suma de_,85 lei).
Sub acest aspect, pârâta a pretins implicit că acțiunea ar fi lipsită de obiect sub acest aspect, deoarece banca ar fi restituit deja suma de bani aferentă litigiului anterior, fiind vorba despre suma totală de_,84 lei, astfel încât a intervenit compensația. Ținând cont inclusiv de datoria reclamanților constând în cheltuielile de judecată din recurs, în urma acestei operațiuni cei care ar datora o sumă de bani ar fi de fapt reclamanții.
Dincolo de aspectele pe care le-a arătat deja în motivarea respingerii excepției lipsei de interes, instanța mai reține că nu poate opera compensația, deoarece situația sumelor datorate ca urmare a desfășurării litigiului anterior este în prezent una incertă.
Astfel, banca a achitat reclamantului L. G. (care nici nu a fost parte în litigiul anterior) o sumă cu 1000 lei mai mare cu titlu de comision de risc decât cea prevăzută în hotărâre (și care trebuia achitată numitei L. C. – M.), plus cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei și nu s-a dovedit că ar fi solicitat restituirea acesteia, însă acest lucru apare în continuare posibil. În egală măsură, este posibilă încă executarea silită a reclamantei L. C. – M. pentru suma reprezentând cheltuieli de judecată în faza recursului, în procesul anterior, care constituie chiar o creanță executorie, nu doar certă, lichidă și exigibilă.
În plus, ar trebui pusă în discuție incidența instituției plății nedatorate sau a întoarcerii executării în raport de plata făcută în temeiul procesului anterior (în fața primei instanțe), aceasta neconstituind o simplă formalitate, așa cum pare să pretindă pârâta, care nu a formulat o cerere de această natură și nici nu a indicat temeiurile acestei compensații.
Nu trebuie ignorat nici faptul că prezentul proces a fost inițiat de toate părțile contractuale, nu doar de L. C. – M., astfel încât se pune problema și în ce măsură reclamanții care au aici această calitate, dar nu au avut-o în primul proces, ar putea fi ținuți de presupusele datorii pe care le-ar avea unul singur dintre ei în urma procesului anterior.
Totodată, trebuie avut în vedere că este în continuare în desfășurare contractul dintre părți contestat în prezentul litigiu, care presupune că în mod constant anumite datorii ale reclamanților devin exigibile (și chiar executorii), fiind aproape imposibil de actualizat situația de ansamblu a datoriilor reciproce între părți pe baza datelor din dosar.
Or, art.1617 alin.1 C.Civil prevede că instituția compensației „operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.”. Potrivit alin.2, „o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația.”.
Prin urmare, pentru a da efect compensației, instanța ar trebui să aibă în vedere toate creanțele reciproce ale părților, nu doar pe cele generate de prezentul proces sau de următorul, ci și pe cele generate de contract.
În consecință, se va pronunța în prezentul dosar exclusiv în limitele învestirii, urmând să oblige pârâta să restituie reclamanților suma de_,85 lei, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la primei rate (30.08.2007), până la data de 30.08.2010.
Desigur, părțile sunt libere să regleze situația eventualelor datorii reciproce după finalizarea acestui proces, eventual chiar în sensul propus de pârâtă.
*
Față de dispozițiile art.453 C.p.civ. și de căderea în pretenții a pârâtei S.C V. R. S.A., aceasta va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă, constând în onorariul de avocat în cuantum de 4000 lei (dovedit cu chitanța nr.1511/06.12.2014).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea formulată de reclamanții L. G., L. C. – M., P. V. și P. E. [toți cu domiciliul ales în ., Mun.Iași, jud.Iași, la Cabinet de Avocat Ț. E.] în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A. (cu sediul în București, șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2).
Constată nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din convenția de credit nr._/15.08.2007 (condițiile speciale), intervenită între L. G., L. C. – M., P. V. și P. E., în calitate de împrumutați, și S.C. V. România S.A., în calitate de Bancă.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de_,85 franci elvețieni (CHF), reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la primei rate (30.08.2007), până la data de 30.08.2010.
Obligă pârâta să achite reclamantului suma de 4000 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate cu onorariul de avocat.
Cu apel la Tribunalul Iași (care se depune la Judecătoria Iași) în termen de 30 zile de la data comunicării.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.03.2015.
Președinte Grefier
Z.L.F.M. N.Z.
Red/ Tehnored Z.L.F.M.
7 ex./16.06.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3502/2015.... | Înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii.... → |
|---|
