Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 5160/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5160/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 15-04-2015 în dosarul nr. 39498/245/2013
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
Cod operator: 3171
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Sentința Civilă Nr. 5160/2015
Ședința publică de la 15 Aprilie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: T. G.
Grefier: N. S.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamantul-pârât . în contradictoriu cu pârâtul-reclamant . SRL, având ca obiect actiune in raspundere delictuala daune-interese.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru 04.03.2015, 11.03.2015, 18.03.2015, 25.03.2015, pentru 01.04.2015, ulterior pentru 08.04.2015, după care pentru astăzi 15.04.2015, când, deliberând, a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra litigiului dintre profesioniști, reține:
Prin cererea înregistrată la data de 05.12.2013 reclamantul . a solicitat în contradictoriu cu pârâtul . SRL obligarea acestuia din urmă la plata sumelor de 4304, 78 lei, reprezentând daune interese – echivalentul chiriei pentru intervalul 22.04 – 30.06.2013 și de 96, 34 lei cu titlu de utilității aferente lunii mai 2013, precum și a penalităților de întârziere calculate pentru neachitarea acestor sume. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat la data de 15.04.2013 cu pârâtul . SRL contractul de închiriere nr. 065/15.04.2013, având ca obiect închirierea spațiului comercial administrat de reclamant pentru o periaoda de 1 an și 8 zile, repsectiv pentru perioada 22.04.2013 – 30.04.2014.
Din eroarea, termenul de închiriere prevăzut în contract a fost trecut de la data de 22.05.2013 în loc de 22.04.2013 până la data de 30.04.2014, cu acordarea unui termen de grație de 9 zile din momentul preluării spațiului, perioadă încare locatarul nu va datora chirie.
În data de 22.04.2013 pârâtul a preluat în folosință spațiul, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal de predare primire.
Apreciază reclamantul că actele încheiate ulterior datei de 15.04.2013, precum și prevederile art. 5 din contractul de închiriere, modifică clauza contractuală potrivit cu care contractul de închiriere începe de la 22.05.2013.
În temeiul relațiilor contractuale . a emis facturile fiscale nr._/20.05.2013 pentru suma de 4304, 78 lei și nr._/06.06.2013 pentru suma de 96, 34 lei, facturi care nu au fost achitate de către pârât.
Sesizând eroarea intervenită la perfectarea contractului, reclamantul a încercat în repetate rânduri să stabilească o întâlnire cu reprezentanții pârâtului în vederea încheierii unui act adițional la contract, însă pârâtul a evitat acest lucru.
Prin adresa nr. 1506/30.05.2013, după expirarea termenului de grație prevăzut în contract, pârâtul a solicitat rezilierea contractului începând cu data de 30.05.2013, fără respectarea termenului de preaviz, de 30 de zile, prevăzut la art. 33 din contract. Motivul solicitării rezilierii contractului este reprezentat de „facturarea abuzivă ce a condus la crearea unei stări conflictuale în care locatarul nu și-a putut desfășura activitatea în condiții normale”, după cum susține pârâtul în adresa nr. 1506/30.05.2013. Locatarul avea posibilitatea să aducă la cunoștința locatorului eventualele erori de facturare constatate în termen de 3 zile de la primirea facturii, în contrar se consideră că sumele facturate sunt corecte.
Factura nr._/20.05.2013 a fost recepționată de locatar în data de 20.05.2013 și nu a fost contestată sub niciun aspect. La emiterea facturii s-a ținut cont și de periaoda de grație acordată prin contract, astfel încât nu poate fi invocată facturarea abuzivă.
În drept au fost invocate prevederile art. 194 și urm., art. 411, art. 1014 NCPC, art. 1164, art. 1350, art. 1516, art. 1518, art. 1522 – 1523, art. 1530 – 1531 NCC, art. 43 C. . a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri și cu interogatoriul pârâtului.
La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată (f. 25).
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.
Prin întâmpinare (f. 55-58) pârâtul-reclamant reconvențional a invocat faptul că nu există nicio eroare cu privire la data de la care trebuia să își producă efectele contractul de închiriere.
Spațiul comercial a fost închiriat pentru o perioadă contractuală care începe de la data de 22.05.2013, cu 9 zile de grație. La data semnării contractului, 15.04.2013, în spațiul mai sus-menționat funcționa un comerciant care avea un termen de 30 de zile pentru a părăsi spațiul. După semnarea contractului, reprezentanții reclamantului au anunțat faptul că fostul chiriaș a părăsit spațiul mai devreme.
În data de 22.04.2013 reprezentanții reclamantului au comunicat pârâtului faptul că spațiul ce făcea obiectul contractului era deja eliberat și că pot proceda la efectuarea de măsurători pentru amenajare și mobilier. La aceeași dată a fost semnat și procesul-verbal de predare primire a spațiului.
La data de 21.05.2013 pârâtul a primit din partea reclamantului factura nr._, în care erau facturate chiriile aferente a două luni, mai 2013 și iunie 2013.
A comunicat reclamantului că factura a fost emisă greșit și că luna mai a fost facturată fără temei. Din acel moment reprezentanții . au început să contrângă reprezentanții pârâtului cu numeroase telefoane și prezențe neanunțate la spațiul închiriat, pentru a veni și modifica prima pagină din contract, respectiv rubrica ce viza perioada contractuală.
Deși a comunicat reclamantului faptul că nu a respectat prevederile contractuale, acesta din urmă a contactat locatarul și i-a solicitat să predea spațiul închiriat.
În esență, pârâtul apreciază că nu este vorba despre nicio eroare, chiria și utilitățile fiind datorate doar începând cu data de 22.05.2013 și nu 22.04.2013 cum greșit solicită reclamantul.
Prin cererea reconvențională formulată (f. 59-62) pârâtul-reclamant reconvențional a solicitat anularea facturilor emise nejustificat de reclamant, obligarea reclamantei-pârâte la plata daunelor în valoare de_ lei și acordarea cheltuielilor de judecată.
În cuprinsul cererii reconvenționale, pârâtul-reclamant reconvențional a reluat, practic, argumentele invocate în cuprinsul întâmpinării.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare (f. 89-92) și întâmpinare la cererea reconvențională (f. 95-102).
Pârâtul-reclamant reconvențional a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de reclamant la cererea reconvențională formulată (f. 123-126).
A fost achitată taxa de timbru doar pentru capătul de cerere reconvențional privind anularea facturilor emise de reclamant.
Prin încheierea din 22.10.2014 instanța a admis excepția netimbrării capătului 3 din cererea reconvențională, repsectiv cel referitor la acordarea daunelor de_ lei, și a dispus anularea acestui capăt de cerere reconvențională.
Au fost încuviințate și administrate probele cu înscrisuri și cu interogatoriul pârâtului-reclamant.
Prin încheierea din 17.12.2014 instanța a luat act de precizările formulate de pârâtul-reclamant, prin avocat ales, în sensul că, de fapt, solicită instanței să constate inexistența dreptului de creanță al reclamantului cu privire la sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele aspecte:
În primul rând, în raport de criticile formulate de pârâtul-reclamant pe cale reconvențională se impun a fi formulate o . precizări.
Inițial pârâtul-reclamant a solicitat anularea celor două facturi fiscale despre care afirmă că au fost emise abuziv de către reclamant.
Factura reprezintă un document fiscal și contabil care, dacă este acceptată de destinatar, face dovada împotriva acestuia și în favoarea emitentului facturii, deci este un mijloc de probă specific activității profesionoștilor.
Factura fiscală nu este un act juridic, ea nu reprezintă un acord de voință între două părți prin care se naște, se modifică sau se stinge un raport juridic concret, ci este un mijloc de probă care dovedește executarea unor obligații izvorâte dintr-un raport juridic preexistent, fie că acest raport izvorăște la rândul său dintr-un contract (act juridic) consensual sau consemant întru-un înscris.
Cauzele de nulitate sunt aplicabile exclusiv actelor juridice, or, cum am arătat mai sus, facturile fiscale nu sunt acte juridice și nu pot fi anulate în condițiile generale în care sunt anulate actele juridice.
Faptul că factura fiscală nu corespunde unui serviciu real prestat nu poate fi echivalat săvârșirii unui fals intelectual. Falsul poate constitui un motiv de nulitate absolută, frauda fiind în toate cazurile un temei pentru desființarea unui înscris, însă nu aceasta – desființarea facturilor fiscale - este calea pentru a paraliza cererea unui pretins creditor de a obține realizarea creanței sale.
Instanța apreciază că persoana cărei i se solicită achitarea unor sume pentru servicii neprestate sau bunuri nelivrate se poate apăra prin intermediul întâmpinării, invocând fie lipsa raporturilor contractuale, fie deși se recunoaște existența unui raport juridic, se contestă prestarea efectivă a serviciului sau livrarea mărfurilor. Trebuie reținut că factura, chiar acceptată, nu este decât unul dintre mijloacele de probă ce pot fi utilizate într-un proces civil, debitorul care a acceptat factura nefiind pus în fața unei situații în care să nu poată proba situația contrară celei care rezultă din facturi. Deci, deși factura acceptată prezumă relativ executarea de către emitentul facturii a obligațiilor contractuale (cu precizarea că poate fi vorba despre un contract consensual sau consemnat într-un înscris), debitorul poate face dovada contrară cu alte mijloace de probă, propuse în cuprinsul unei întâmpinări.
În prezenta cauză, pârâtul a optat pentru calea mai energică a unei cereri reconvenționale prin care ca solicitat instanței, inițial, anularea facturilor iar, ulterior, conform precizărilor verbale din ședință, constatarea inexistenței dreptului de creanță al creditorului-reclamant.
Anularea facturilor fiscale apare, în considerarea aspectelor mai sus-menționate, într-o opinie, ca inadmisibiliă, având în vedere faptul că nulitatea este o instituție aplicabilă exclusiv în materia actelor juridice, or, astfel cum am arătat factura nu este un act juridic – negotium – iar într-o altă opinie, ca lipsită de interes, întrucât anularea (de fapt desființarea materială a înscrisului, invalidarea sa ca mijloc de probă) nu produce niciun folos practic, factura nefiind per se izvor de drepturi și obligații, deci nu este izvorul unui raport juridic civil concret, știut fiind faptul că izvorul raportului juridic poate fi doar un act juridic sau un fapt juridic. Factura fiscală este întotdeauna ulterioară acordului de voință dintre părți (chiar dacă uneori în practică factura fiscală se emite în aparență concomitent cu realizarea operațiunii comenrciale, în realitate, oferta și acceptarea oferte, deci acordul de voință – actul juridic – se relaizează anterior ).
Cu toate acestea, instanța va analiza cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant din perspectiva constatării inexistenței dreptului de creanță al reclamantului împotriva sa.
Având în vedere faptul că analiza cererii principale nu poate fi disociată de analiza cererii reconveționale, instanța reține următoarele aspecte:
Reclamantul se prevalează de instituția răspunderii contractuale pentru a obține obligarea pârâtului-reclamant la plata contravalorii chiriei și a utilităților pentru spațiul închiriat în luna mai 2013.
În raport de data nașterii raportului juridic dintre părți instanța reține că sunt incidente în cauză prevederile NCC.
Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.
Din punct de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor și debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligații trebuie să dovedească existența ei.
În cazul obligațiilor de a da sau de a face, în situația în care creditorul face dovada existenței creanței, neexecutarea obligației corelative a debitorului se prezumă cât timp acesta din urmă nu dovedește executarea.
În prezenta cauză reclamantul se prevalează de contractul de închiriere nr. 065/15.04.2013 prin care ., în calitate de locator, s-a obligat să pună la dispoziția pârâtului . SRL, în calitate de locatar, un spațiu comercial în schimbul achitării chiriei stabilite prin contract. De asemenea, locatarul s-a obligat să achite și contravaloarea utilităților aferente spațiului comercial respectiv.
Contractul de închirierea a fost însușit de ambele părți prin semnare și ștampilare.
Potrivit art. 2 din contract, termenul de închiriere este de la data de 22.05.2013 până la data de 30.04.2014.
Litigiul dintre părți a fost generat de data de la care contractul de închiriere își produce efectele și, deci, de data de la care pârâtul datorează chirie și contravaloarea utilităților.
Trebuie precizat că perioada contractuală este delimitată de două termene convenționale, un prim termen suspensiv și un termen extinctiv.
Părțile au puncte de vedere diferite doar în ceea ce privește termenul suspensiv, reclamantul susținând că din eroare a fost menționat termenul de 22.05.2013, când în realitate voința reală a părților a fost ca efectele contractului să se producă de la data de 22.04.2013, iar pârâtul susține că nu poate fi pusă în discuție nicio eroare de redactare, termenul suspensiv fiind menționat corect în contract, conform negocierilor dintre părți.
În dovedirea existenței unei erori de tehnoredactare, reclamantul a solicitat încuviințarea și administrarea probelor cu înscrisuri și cu interogatoriul pârâtului.
Din cuprinsul răspunsului pârâtului la întrebarea nr. 3 din interogatoriu instanța areținut că predarea spațiului a fost realizată la data de 22.04.2015, însă pârâtul a apreciat că această împrejurare nu a condus la modificarea duratei contractuale.
Instanța nu este de acord cu punctul de vedere al pârâtului, pentru următoarele considerente:
După cum am arătat, ceea ce interesează în prezenta cauză este dacă, ulterior realizării acordului de voință asupra termenului suspensiv (22.05.2013), menționat sau nu eronat în contract, a intervenit o nouă înțelegere a părților cu privire la acest termen. Interpretând coroborat probele administrare, instanța apreciază că reclamantul a făcut o ofertă fermă pârâtului în sensul preluării spațiului în chirie începând cu data de 22.04.2013, ofertă pe care pârâtul a acceptat-o, preluând spațiul la data de 22.04.2013, conform procesului-verbal întocmit la acea dată.
Cum oferta reclamantului s-a întâlnit cu acceptarea pârâtului, rezultă că suntem în prezența unui acord de voință, deci a unui contract. Acest acord de voință a privit exclusiv clauza din contract referitoare la termenul suspensiv. Modificarea termenului suspensiv nu reprezintă novație (pentru că termenul nu afectează existența obligației, ci doar executarea ei), astfel încât nu trebuie analizate cerințele acestei instituții.
Este adevărat că art. 2 din contract prevede ca data de la care acordul de voință al părților produce efecte este 22.05.2013, însă la fel de adevărat este și faptul că la data de 22.04.2013 s-a procedat la predarea, respectiv primirea spațiului comercial care face obiectul contractului de înschiriere.
Procesul-verbal de predare-primire a fost semnat de reprezentantul locatarului și, în plus, faptul predării bunului închiriat la data de 22.04.2013 nu a fost contestat de către pârât.
Procesul-verbal de predare-primire este riguros întocmit, cu indicarea indexului fiecărui dispozitiv de înregistrare a consumului, precum și cu identificarea dotărilor cu care era prevăzut spațiul închiriat, motiv pentru care instanța nu își însușește argumentul pârâtului-reclamant reconvențional, potrivit cu care semnarea procesului-verbal de predare primire a avut loc cu ocazia ridicării actelor care să dovedeasă posesia spațiului, pârâtul încercând să sugereze faptul că a fost surprins de predarea bunului închiriat. Deși pârâtul încească să sugereze ideea că predarea, respectiv primirea spațiului, a avut un caracter inopinat și procesul-verbal de predare primire a fost semnat pur formal, instanța nu este de acord cu susținerile locatarului.
Modalitatea de întocmire a procesului-verbal de predare primire conduce la concluzia certă că faptul predării bunului închiriat a avut o semnificație importantă pentru părți, care au fost de acord ca . respectiv să aibă loc la data de 22.04.2013, după inventarierea bunurilor și dotărilor acestuia și după consemnarea idexului ficărui mijloc de măsurare a consumului de apă și energie electrică.
Chiar indicarea în cuprinsul procesului-verbal de predare-primire a spațiului închiriat a indexului fiecărui dispozitiv de înregistrare a consumului de utilități relevă faptul că valoarea utilităților urma să fie suportată de locatar ulterior momentului predării.
Deși în contract a fost indicat ca moment al începerii raporturilor contractuale data de 22.05.2013, prin predarea-primirea spațiului închiriat la data de 22.04.2013 părțile au convenit ca efectele contractului să înceapă mai devreme, operând practic o modificare a clauzei privind termenul care afecta drepturile și obligațiile părților.
Noua convenție a părților cu privire la termenul până la care amână începerea producerii efectelor contractului de închiriere rezultă indubitabil din semnarea procesului-verbal de predare-primire precum și din faptul prelării spațiului de către locatar la data de 22.04.2013 (astfel cum rezultă din răspunsul pârâtului la întrebarea nr. 3 din interogatoriu – f. 142).
Conform art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Rezultă că, acceptând preluarea spațiului la data de 22.04.2013, locatarul și-a asumat achitarea chiriei și a utilităților începând cu data respectivă. Deci, reclamantul a făcut dovada dreptului său de creanță, respectiv dreptul de a obține plata chiriei și a utilităților, prin depunerea la dosarul cauzei a contractului de închiriere și a procesului-verbal de predare-primire. Dreptului de creanță al reclamantului îi corespunde o obligație corelativă de a face care a luat naștere în patrimoniul locatarului. Cum pârâtul-locatar nu a făcut dovada stingerii obligației se plată, se prezumă neexecutarea acesteia, motiv pentru care instanța va respinge cererea reconvențională și va admite cererea principală.
De asemenea, din convenția părților reiese acordul acestora în privința aplicării penalităților de întârziere în caz de neplată la termen a facturilor (art. 5 din contract), acord valabil, în condițiile art. 1538 și urm. C. civ., ca modalitate de evaluare anticipată a prejudiciului părții în caz de neexecutare sau executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte. Această sumă reprezintă prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a neexecutării la termen a obligației pârâtului de a plăti anumite sume de bani, prejudiciu pe care însăși legiuitorul civil l-a catalogat ca intrinsec acestui tip de obligații (art.1535 C.civ.). Reținând că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile la termenele stipulate în facturi, văzând și dispozițiile art. 1530 C.civ., instanța constată întemeiate pretențiile reclamantului cu privire la acordarea penalităților convenționale de întârziere, motiv pentru care va obliga pârâtul să achite reclamantului penalități contractuale de întârziere de la data scadenței fiecărei obligații de plată – cu precizarea că pentru chiria restantă reclamantul a înțeles să solicite penalități de întârziere de la data de 27.05.2013 inclusiv pentru chiria aferentă lunii mai 2013 - și până la achitarea efectivă a debitelor.
În consecință, fața de cele arătate, instanța apreciază că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale și ținând cont și de prevederile art. 1516 din Codul „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exacta și la a obligației, instanța va admite cererea reclamantului.
Conform prevederilor art. 453 C. proc. civ., partea care a căzut în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Reclamantul a dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată, depunând în acest sens la dosarul cauzei chitanța în valoare de313 lei. Față de soluția pronunțată și având în vedere dispozițiile mai sus-menționate, reținând culpa procesuală a pârâtului, instanța îl va obliga la plata către reclamant a sumei de 313 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea reconvențională formulată de pârâtul . SRL, C.U.I_, cu sediul în Iași, .. 45, .. 2, ., în contradictoriu cu reclamantul ., C.U.I_, cu sediul în Iași, ., nr. 4.
Admite cererea formulată de reclamantul ., C.U.I_, cu sediul în Iași, ., nr. 4 în contradictoriu cu pârâtul . SRL, C.U.I_, cu sediul în Iași, .. 45, .. 2, ..
Obligă pârâtul să achite reclamantei sumele de 4304, 78 lei cu titlu de chirie restantă și suma de 96, 34 lei cu titlu de utilități aferente lunii mai 2013.
Admite cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere.
Obligă pârâtul să achite reclamantului penalități contractuale de întârziere de la data scadenței fiecărei obligații de plată – cu precizarea că pentru chiria restantă reclamantul a înțeles să solicite penalități de întârziere de la data de 27.05.2013 inclusiv pentru chiria aferentă lunii mai 2013 - și până la achitarea efectivă a debitelor.
Admite cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Obligă pârâtul să achite reclamantului suma de 313 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.04.2015.
Președinte, Grefier,
T. G. N. S.
Red./Tehnored.G.T./4ex./28.07.2015
| ← Fond funciar. Sentința nr. 5249/2015. Judecătoria IAŞI | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5895/2015. Judecătoria... → |
|---|
