Obligaţie de a face. Sentința nr. 3371/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3371/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 06-03-2015 în dosarul nr. 3371/2015
Dosar nr._ Cod operator: 3171
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3371/2015
Ședința publică de la 06 Martie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE C. E. D.
Grefier D. V.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanții I. D., I. E. în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect obligație de a face constatare nulitate absolută clauze abuzive - Lg.193/2000.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că dezbaterile asupra excepțiilor inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesual active, a prescripției dreptului material la acțiune și pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 17.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea hotărârii pentru 24.02.2015, ulterior pentru, 03.03.2015, apoi pentru astăzi, 06.03.2015, când în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA,
Asupra cauzei de față deliberând constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 17 sept.2014 reclamanții I. D., I. E. în contradictoriu cu pârâta . au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a următoarelor clauzele contractuale incluse în convenția de credit nr._/22.07.2008, cu consecința eliminării acestora din conținutul convenției:
- art.5 lit.a) din Condițiile Speciale;
- art.3.5 din Condițiile Generale,
- art.8 lit.c) din Condițiile Generale
- art.8 lit.d) din Condițiile Generale;
- art.10.1 din Condițiile generale;
- art.10.2 din Condițiile generale
De asemenea s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6087,18 CHF reprezentând comision de risc achitat în intervalul 20.08._14 și dobândă legală aferentă, si cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-au arătat în esență următoarele:
La data de 22.07.2008 reclamanții au încheiat cu pârâta V. R. Convenția de credit_ prin care au beneficiat de un credit în valoarea de 41.000 CHF, cu durată de rambursare de 300 luni. Îndeplinirea obligațiilor contractuale a fost garantată prin contractul de garanție reală imobiliară asupra apartamentului proprietatea reclamanților. Poliția de asigurare pentru acoperire riscuri cu privire la bunul ce a făcut obiectul garanției a fost cedată în favoarea creditorului. La momentul semnării convenției pârâta le-a prezentat acestora convenția spunându-le că trebuie semnată în forma prezentată fără posibilitatea negocierii. Așa fiind reclamanții au semnat o convenție standard preformulată.
Reclamanții au arătat că au calitatea de consumatori, persoane fizice ce acționează în afara activității profesionale și fără scopul de a obține profit iar clauzele contractului sunt standardizate ei neavând posibilitatea de a influența natura lor.
Prevederile art.8 literele c) și d) din Convenția de credit precum și cele de la art 10.1. și 10.2 nu sunt previzibile și se raportează la împrejurări care nu țin de voința reclamanților, ele nu conțin criterii obiective și lasă la latitudinea băncii posibilitatea de a declara scadent anticipat creditul, fiind e natură să îi prejudicieze pe reclamanți.
Dispozițiile art.5 litera a) din Convenția de credit sunt și ele abuzive, sunt prestabilite, nenegociate și duc la creșterea nejustificată a costurilor creditului. Riscul creditului este asigurat si acoperit cu garanțiile aduse de reclamanți iar comisionul în discuție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii 193/2000, Directiva CE 48/2008.
În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri .
Cererea formulată este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru conform dispozițiilor OUG nr.80/2013.
S-au anexat cererii: împuternicire avocațială, copia convenției de credit, copia graficului de rambursare, contract de depozit la termen cu dobândă fixă, extras de cont, contract pentru prestarea serviciului VB Direct, Decizia civilă 178/2014civ/_ (f.5-49 dosar).
În conformitate cu dispozițiile art.201 Cod procedură civilă instanța a dispus comunicarea cererii reclamantilor către pârâtă. Pârâta nu a depus întâmpinarea în termenul acordat, de 25 de zile, conform art.201 Codul de procedură civilă.
Anterior primului termen de judecată fixat, la data de 20.01.2015 pârâta a înaintat la dosarul cauzei întâmpinare, duplicatul fiind comunicat până la termenul de judecată fixat.
Prin întâmpinare s-au invocat excepții de ordine publică, respectiv: excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În motivarea excepției inadmisibilității s-a arătat în esență faptul că Legea nr.193/2000 este instrumentul de lucru al ANPC iar reclamanții nu se pot subroga in drepturile ANPC și nu pot fi titulari ai unei astfel de acțiuni. S-au invocat dispozițiile art.9-13 din Legea nr.193/2000.
În motivarea excepției lipsei calității procesual active a reclamanților s-a invocat faptul că accesul consumatorilor individuali la justiție excede sferei de aplicare a Legii nr.193/2000 iar dacă aceștia reclamă un prejudiciu au la dispoziție numai prevederile comune din Codul Civil.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost motivată prin faptul că reclamantul invocă în fapt nulitatea relativă a unor clauze contractuale, nulitate supusă termenului general de prescripție de 3 ani care a început să curgă de la data încheierii convenției . De asemenea de esența nulității este faptul că motivele de nulitate trebuie să fie contemporane încheierii convenției or, în cauză părțile invocă dispozițiile OUG nr.50/2010 act survenit după încheierea contractului.
În ceea ce privește fondul cererii s-au arătat în esență următoarele: reclamantii au semnat contractul de credit și au stabilit împreună cu pârâta Condițiile Speciale; art. 4 al Directivei 93/13/CE exclus clauzele privitoare la preț de la controlul caracterului abuziv; consumatorul nu poate profita de calitatea sa pentru a obține beneficii referitoare la preț trebuind să existe un nivel minim de conștientizare; legislația care protejează consumatorul nu este menită să lărgească sfera leziunii ca sancțiune a dreptului civil transformând toți consumatorii în incapabili; rata dobânzii este un element cheie al contractului despre care Banca informează clienții; comisionul este bine definit și clar cuantificat, fiind evidențiat clar in planul de rambursare; teza reclamanților privitoare la faptul că suntem in prezența unui contract preformulat este contrazisă prin faptul că în conținutul diferitelor contracte de credit încheiate de bancă nivelul comisioanelor este diferit; reclamanții confundă asigurarea rambursării sumei prin instituirea unei garanții cu obligația de plată a împrumutului; nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele legale pentru a considera clauzele drept abuzive; bonitatea este primul lucru pe care o persoană îl oferă băncii și ea trebuie analizată constant în timp în raport și de alte obligații ale împrumutatului; inclusiv codul civil stabileste care sunt situațiile în care debitorul poate pierde beneficiul termenului ca urmare a stării de insolvabilitate; clauzele prevăzută la art.10 se referă la modificări de interpretare a legilor și alte categorii de modificări ce impun Băncii costuri suplimentare; introducerea acestor clauze se justifică și prin durata de timp mare stabilită pentru executarea contractului; nu s-a dovedit existența vreunui dezechilibru semnificiativ indus la clauza de la art.10 din contract; instanța trebuie să analizeze consimțământul la data încheierii convenției; nu se poate susține că lipsește cauza pe motiv că banca și-a propus încă de la încheierea contractului să execute garanțiile reclamanților, cauza determinantă a fost aceea că reclamantii să obțină un împrumut iar banca să presteze un serviciu financiar pentru a obține profit; existența cauzei, caracterul său real și licit sunt prezumate de art 967 Cod civil; reclamanții și-au exprimat consimțământul înțelegând deplin sensul și conținutul contractului.
În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr.288/2010, Legii nr.193/2000, Directivei 193/13/CEE, art.1 Protocolul nr.1 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
În temeiul art.411 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
S-au anexat întâmpinării, în copie: Convenția de credit, plan de rambursare, ordin de schimb valutare, contract de depozit la termen cu dobândă fixă, extras de cont, Contract pentru prestare serviciu VB direct, Cerere de credit pentru persoane fizice, Contract de garanție reală imobiliară, notificare către reclamanți nr._/_ (f.70-112 dosar).
Prin încheierea de ședință din 17.02.2014 instanța unit cu fondul excepțiile invocate, a încuviințat părților probele cu înscrisurile depuse la dosar și a respins ca tardiv propusă proba cu interogatoriul reclamanților, având în vedere dispozițiile art.208 alin.2 și art.254 Codul de procedură civilă, data depunerii întâmpinării și data solicitării probei.
Analizând actele și lucrările cauze de față instanța reține următoarele:
În fapt la data de 22.07.2008 între reclamanți și pârâtă din cauză a intervenit Convenția de credit nr._ (Convenția) prin care primii, în calitate de împrumutați au obținut de la cea din urmă, în calitate de împrumutător, suma de 41.000 franci elvețieni cu titlu de credit având ca destinație nevoi personale și refinanțarea unor credite acordate de Banca Românească, BCR și BRD.
Conform art.2 din Convenție durata contractului a fost stabilită la 300 luni .
Potrivit primei părți a Convenției intitulată Condițiile Speciale (CS):
- la art.5 lit.a) s-a prevăzut un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
Potrivit celei de-a doua părți a Convenției intitulată Condiții Generale (CG):
- la art.3 pct.5 s-a prevăzut faptul că pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului care se plătește lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul si scadența acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale;
- la art.8 s-a prevăzut „În cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare atunci, în orice moment ,Banca va avea dreptul pe baza unei notificări trimise împrumutatului și Codebitorului/Garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției:
a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorate:
- conform prezentei convenții
- conform altor convenții încheiat de împrumutat cu banca, sau;
- conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit”
b)Împrumutatul nu își îndeplineaște orice altă obligație asumată conform prezentei Convenții;
c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile conform Convenției;
d) apariției unei situații neprevăzute conform căreia în opinia băncii creditul acordat nu mai este garantat corespunzător „
- la art.10 s-a prevăzut: Costuri suplimentare: - 10.1„Referitor la convenție pot apărea la data semnării sau ulterior modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative posibile, care:
a) supun Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la oblgația sa de a acorda creditele în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este autorizată banca;
b)impun modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de exemplu în corelație /legătura cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere al Băncilor de a Basel) afectează activele, depozitele constituite cu sau pentru conturile Băncii sau care impun Băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate ,sau obligația sa de a acorda credite
c) al căror rezultat este:
i) creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit;
ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii în baza convenției.
10.2În oricare din cazurile mai sus menționate în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de catre banca imprumutatul va ptăti acesteia sumele suplimentare astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor sau rambursări”.
Convenția a fost însoțită de un grafic de rambursare (f.18-22 dosar) semnat de împrumutați, din cuprinsul căruia rezultă că la finalul perioadei contractuale aceștia urmau a restitui suma 81.057,53 CHF din care 41.000 CHF capital, 24.243,44 CHF dobândă și 15.814,15 CHF comision de risc.
Susțin reclamanții, aspect necontrauis de pârâtă, că între data încheierii contractului de credit și data introducerii acțiunii au achitat cu titlu de comision de risc în temeiul clauzei prevăzute la art. 5 lit.a) din C.S. rap la art.3.5 din C.G. suma de 6.087,18 CHF.
În drept instanța, analizând cu precădere excepția inadmisibilității invocată de pârâtă prin întâmpinare o va respinge ca neîntemeiată .
Conform dispozițiilor legale cuprinse în Cap.III din Legea nr.193/2003 intitulat - Organele abilitate pentru constatarea contravențiilor și soluționarea litigiilor: „Art.8 - Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum și de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor. Art. 9 - Organele de control efectuează verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate prevăzute la art. 2 alin. (1) sau din oficiu. Art.10 - Profesioniștii au obligația de a prezenta organelor de control, în original, contractele încheiate cu consumatorii. Art.11 - Organele de control abilitate încheie procese-verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum și articolele din lege încălcate de profesionist. Art.12 - (1) În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. (2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art.11. (3) Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile prevăzute la art.30 și art.32 din Ordonanța Guvernului nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin.1, pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum și modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispozițiile art.13 alin.1 și 4 sunt aplicabile. (4) Dispozițiile alin.1 - 3 nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii. Art. 13 -(1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), instanța va aplica și amenda contravențională prevăzută la art. 16. (3) Dacă instanța constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit. (4) Hotărârea este supusă numai apelului. Art. 14 - Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.”
Rezultă din analiza dispozițiilor legale anterior redate că dreptul reclamantilor, care se consideră vătămati prin clauze cuprinse într-un contract încheiat de acestia cu un pârâta profesionist, de a se adresa direct instanțelor de judecată, nu este nici interzis și nici condiționat de urmarea vreunei proceduri prealabile în fața organelor specializate de control prevăzute de lege.Așadar excepția inadmisibilității va fi respinsă în consecință.
Aceeași soluție și pentru aceleași argumente se va da excepției lipsei calității procesual active a reclamanților invocată de pârâtă în întâmpinare.
Excepția prescripției dreptului materia la acțiunea este și aceasta nefondată si va fi respinsă deoarece sancțiunea aplicabilă unei clauze cuprinsă într-un contract încheiat între consumatori și un profesionist este nulitatea absolută, întrucât imperativul protecției consumatorilor este unul de ordine publică.
Faptul că acest imperativ este de ordine publică și nu privată rezultă cu evidență din jurisprudența constantă a CJUE care, având de analizat compatibilitatea reglementărilor naționale cu dreptul Uniunii a statuat că “sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (…)Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat deja în mai multe ocazii că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (…) În lumina acestor principii, Curtea a hotărât astfel că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (…) În consecință, rolul atribuit instanței naționale de dreptul Uniunii în domeniul avut în vedere nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens” (Hot. din 14 iunie 2012 în cauza C‑618/10 privind Banco Español de Crédito SA c. Joaquín Calderón Camino, pgf.30-43).
Mai mult decât atât s-a statuat asupra faptului că instanțele naționale nu pot fără a încălca art.6 alineatul (1) din Directiva 93/13, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, “să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze” deoarece o astfel de posibilitate “ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorul, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori.”
Așadar o clauza dovedită ca fiind abuzivă urmează a fi eliminată din contract, fiindu-i aplicată sancțiunea corespunzătoare nulității absolute, cea mai energică și totodată cea mai în măsură să asigure atât nivelul de protecție urmărit de legiuitor pentru consumator cât și efectul descurajant pentru profesionistul care uzează de o asemenea prevedere contractuală.
Având în vedere regimul sancțiunii care trebuie aplicată în cazul unei clauze incriminată drept abuzivă, instanța va reține că excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, nu este întemeiată nefiind incidente dispozițiile art.3 alineat 1 și ale art.9 alin.2 din Decretul 167/1958, ci prevederile art.2 din Decretul nr.167/1958.
În ceea ce privește fondul cererii instanța reține următoarele:
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Dispozițiile legale incidente definesc clauza abuzivă prin două caracteristici esențiale: a) lipsa negocierii sale directe cu consumatorul și b) crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei credințe.
a) În ceea ce privește prima condiție legiuitorul vine cu precizări suplimentare în alineatul 2 al aceluiași articol din care rezultă faptul că negocierea presupune posibilitatea oferită consumatorului de a influența natura clauzei, fără ca legea să garanteze în mod necesar rezultatul.
Așadar legea nu impune comerciantului compromisul ci solicită acestuia să manifeste cel puțin disponibilitate către negociere față de consumator, să îi ofere acestuia posibilitatea de a influența clauza.
În cazul contractelor standard /preformulate precum și în cazul condițiilor generale de vânzare pe piața unui produs legea prezumă relativ lipsa negocierii directe iar sarcina probei contrare o pune pe seama comerciantului.
b) În ceea ce privește cea de-a doua caracteristică a clauzelor abuzive, aceasta se desprinde din efectele pe care ele le produc și anume, conduc, în detrimentul consumatorului, la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe- principiu ce trebuie să guverneze în general raporturile juridice civile .
Conform art. 4 alin.1 anterior redat dar și alin.5 al art.4 din lege, la evaluarea naturii abuzive a unei clauze se va ține seama de factorii ce au determinat încheierea actului, natura produselor sau serviciilor oferite consumatorului, alte clauze contractuale. Așadar legiuitorul impune ca evaluarea naturii abuzive a unei clauze să aibă loc în contextul raporturilor juridice, prin luarea în considerare inclusiv a factorilor ce au determinat încheierea acesteia, celorlalte caluze contractuale.
În Anexa 1 a Legii, sunt enumerate, cu titlu de exemplificativ, o . clauze considerate ca fiind abuzive fără ca legiuitorul sa restrângă sfera de aplicare a actului normativ la acestea.
Conform art.6 din Lege „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.
Având aceste repere instanța va proceda așadar la a analiza în ce măsură clauzele supuse analizei prevăzute în convenția părților au natură abuzivă.
În primul rând instanța va înlătura apărarea pârâtei conform căreia prevederea din convenție care instituie plata comisionului de risc este exclusă de la verificarea caracterului abuziv deoarece privește „costul” contractului și intră sub incidența dispozițiilor art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
Textul invocat de pârâtă prevede “Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Legea nr.193/2000 transpune în dreptul național prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii iar art.4 alin.6 din actul normativ național este reluarea art.4 alin.2 din actul normativ comunitar care, la rândul său, prevede „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Cele două prevederi nu exclud așadar la modul absolut controlul instanțelor asupra unei prevederi relative la preț, plată, remunerație decât condiționat de caracterul clar, inteligibil, univoc al acestora și în măsura în care se poate stabili un raport între preț/remunerație și serviciul pentru care aceste elemente sunt pretinse.
Or, clauzele în discuție sunt incriminate de reclamant ca fiind abuzive tocmai prin prisma faptului că nu sunt exprimate clar și inteligibil ; în timp ce pârâta plasează această prevedere în sfera costurilor/prețului, reclamantul aduce în discuție însăși lipsa contraprestației și caracterul echivoc al clauzei, astfel încât nu este posibilă excluderea clauzei de la verificare caracterului abuziv, fără o analiză a susținerilor reclamantului relative la scopul perceperii comisionului de risc.
De altfel în ceea ce privește dispozițiile Directivei 93/13/CEE se va reține că potrivit celor statuate de C.J.U.E. în Cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid vs. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) acestea nu exclud de plano analizarea unei clauze privitoare la preț/remunerație .
Astfel, având de analizat în ce măsură dispozițiile Directivei permit, în beneficiul consumatorilor, un control a instanțelor asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, C.J.U.E. a arătat faptul că “astfel cum prevede în mod expres al doisprezecelea considerent al său, directiva nu a realizat decât o armonizare parțială și minimală a legislațiilor interne referitoare la clauzele abuzive, recunoscând totodată statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție decât cel pe care aceasta îl prevede. Astfel, articolul 8 din directivă prevede în mod expres posibilitatea statelor membre de a „adopta sau [de a] menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de […] directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție”.(…) Dimpotrivă, clauzele vizate de respectivul articol 4 alineatul (2), care aparțin domeniului reglementat de directivă, sunt exceptate totuși de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.” S-a concluzionat astfel că “Articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.” (paragrafele 24-32, 44 din hotărârea menționată).
Mai mult decât atât raționamentele jurisprudenței recente a C.J.U.E. care se desprind din analiza hotărârii pronunțate în Cauza A. Kasler vs. OTP Jelzalogbank Zrt, converg către concluzia că cerința caracterului clar si inteligibil al unei clauze relative relativă la preț sau remunerație (necesară pentru a exclude o astfel de clauză din sfera de aplicare a Directivei) nu se rezumă numai la aspectul lingvistic/gramatical ci ea ar trebui să facă posibil de înțeles pentru consumator inclusiv mecanismele concrete prin care ea ajunge să producă efecte, rațiunile economice ce stau la baza aplicării ei sau relația dintre o astfel de clauză si alte clauze contractuale. În cauza amintită, Curtea a reținut, între altele, că „întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor ”, cerința privind transparența clauzelor contractuale „nu poate fi redusă, așadar, numai la caracterul inteligibil al acestora (n.n. clauzelor) pe plan formal și gramatical ” ci „trebuie înțeleasă în mod extensiv” .
Pentru aceste motive instanța concluzionează că art.3.5 CG și art.5 lit.a) din CS ale Convenției, astfel cum apar acestea reglementată în contractul dedus judecății, nu pot fi sustrase analizei cerute de reclamantă privitoare la caracterul abuziv al acestora prin prisma dispozițiilor art.4 alineat 6 din Lege.
a) În ceea ce privește prima condiție impusă de lege pentru ca o clauză să fie etichetată drept abuzivă, lipsa negocierii instanța reține că negocierea presupune posibilitatea acordată consumatorului de a influența natura clauzelor și conținutul obligației sub aspectul întinderii sale și a modalității de executare. Negocierea nu se rezumă la posibilitatea, acordată părții co-contractante, de a accepta o ofertă cu un conținut determinat unilateral de partea ofertantă sau de a o respinge în tot ci presupune deschiderea de a adapta conținutul raportului juridic pe cale a se naște la cerințele, nevoile sau așteptările părții adverse.
Instanța constată faptul că prevederile contractuale sunt parte a unui contract preformulat compus din condiții generale (CG) și condiții speciale (CS) iar pârâta nu a reușit să facă prin probatoriul administrat dovada faptului că a existat o negociere a acestora cu reclamantul.
Pârâta a susținut în întâmpinare că mecanismul de formare a contractului – aderarea consumatorului la clauzele prestabilite de Bancă - este permis de lege și nu conduce automat la ideea că aceste clauze nu au fost negociate deoarece împrumutatul a semnat Convenția, și-a exprimat consimțământul cu privire la clauza în discuție, nivelul comisionului era prevăzu în mod explicit și în graficul de rambursare, nivelul comisionului de risc diferă de la un contract la altul, consumatorul nu este incapabil.
Instanța, reține că semnarea condițiilor speciale ale convenției și a graficului de rambursare, exprimarea și exteriorizarea consimțământului prin aplicarea semnăturii pe înscrisul constatator al convenției de credit nu satisfac, exigența textului de lege pentru a se ajunge la concluzia că aceste clauze au fost negociate direct cu consumatorul.Analiza caracterului abuziv al clauzelor nu se face pe tărâmul capacității de a contracta sau a valabilității consimțământului exprimat. Dacă verificarea caracterului abuziv s-ar reduce la analizarea caracterului valid al consimțământului exprimat, la lipsa viciilor de consimțământ, normele speciale ar fi superflue; ele nu și-ar mai justifica existența deoarece dispozițiile de drept comun acoperă toata gama motivelor de nulitate în materia contractelor civile.
În materia protecției consumatorului se pleacă întotdeauna de la premisa existenței unui contract valid sub aspectul condițiilor generale de fond ale actelor juridice contract. Totodată se pleacă de la premisa că în acest contract părțile nu dețin o poziție egală sub aspectul nivelului de informare și posibilității reale de reprezentare a efectelor juridice ale fiecărei clauze în parte din actul semnat. Această diferență de poziție, în sine, nu are nicio consecință asupra valabilității actului însă când ea ajunge să conducă la un dezechilibru contractual în detrimentul „părții slabe” din contract, atunci legiuitorul autorizează o intervenție exterioară de natură să restabilească echilibru contractual pierdut.
În ceea ce privește „nivelul minim de conștientizare” pe care un consumator trebuie să îi aibă la momentul semnării unui contract cu profesionistul, instanța reține că, de bună seamă, consumatorul nu este degrevat a priori de orice responsabilitate la semnarea unui contract, doar pe considerentul poziției sale vulnerabile, însă apreciază că această responsabilitate se analizează prin prisma cumulului de informații și cunoștințe de care consumatorul dispune la momentul contractării, inclusiv cu privire la propriile drepturi in calitate de consumator.
De asemenea, după cum rezultă foarte evident din dispozițiile art.1 din Legea nr.193/2000, revine în primul rând profesionistului sarcina de a asigura informarea consumatorului asupra semnificației și consecințelor acelor termeni contractuali care, pentru un consumator de nivel mediu, fără cunoștințe de specialitate, nu sunt accesibili sau inteligibili.
Sarcina revine profesionistului deoarece el acționează în zona sa de activitate și interes, el deține prin urmare informații complete, într-o măsură incomparabil superioară față de consumator, acesta din urmă acționând pentru satisfacerea unei nevoi actuale concrete.
Numai înțelegând semnificația termenilor contractului consumatorul poate fi în postura de a pretinde negocierea (de a avea el inițiativa negocierii). Lipsa informării nu este de natură să încurajeze ci, dimpotrivă, inhibă tendința de a negocia o clauză contractuală, mai ales în contextul în care pentru consumator prevalează satisfacerea imediată unei nevoi de ordin economic ce îl determină la acceptarea contractului în întregul său.
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept instanța va concluziona în sensul că prima cerință a textului art.4 din Legea nr.193/2000 – lipsa negocierii directe cu consumatorul- este îndeplinită cu privire la toate clauzele ce fac obiectul analizei.
b) În ceea ce privește cea de-a doua condiție și anume condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților contrar cerințelor bunei credințe - instanța apreciază oportună o analiză separată a fiecărui clauze în parte.
În ceea ce privește clauzele prevăzute la art.3 pct.5 CG coroborat cu art.5 lit.a) din CS, instanța reține că potrivit acestora: pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției aplicabil la soldul creditului care se plătește lunar pe toată perioada creditului.
Analizând clauza în discuție, instanța constată că aceasta a creat efectiv în detrimentul reclamantului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile Băncii și obligațiile debitoarei pentru următoarele argumente:
Deși intitulat „de risc” comisionul în discuție a fost prevăzut de fapt „pentru punerea la dispoziție a creditului”, conform mențiunii de la art .3.5 din CG, formulare de natură să pună sub semnul echivocității natura acestui comision și cauza perceperii sale.
Conform art.1 din Legea nr.193/2000 orice contract încheiat între profesionisti și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii „va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc”.
Judecând după denumirea acestui comision menirea sa este de a compensa un risc care însă nu a fost nominalizat ca atare în contract.
Natura și finalitatea comisionului nu au fost explicit prevăzute în convenția părților ar faptul că în graficul de rambursare acest comision are alocată o rubrică specială nu aduce nicio lămurire asupra naturii acestuia.
Clauza analizată instituie în sarcina consumatorului obligația de a achita o sumă de bani și nu oferă o imagine clară asupra cauzei obligației asumate.
Instanța ar putea accepta faptul că acest comision reprezintă o măsură de prudență, determinată de riscul pe care unitatea bancară și l-a asumat anume acela de a se afla la un moment dat confruntată cu imposibilitatea de a recupera integral creditul conform convenției dintre părți însă clauzele contractuale nu pledează pentru susținerea pârâtei cu privire la această semnificație a comisionului de risc.
Astfel, prin clauzele contractuale, rambursarea integrală a datoriei a fost garantată prin o garanție reală imobiliară, ipotecă de rang I asupra unui imobil - apartament proprietatea garantilor ipotecari care s-au obligat solidar cu debitorul, dublată de cedarea poliței de asigurare asupra acestui imobil către bancă conform art.7 din Convenție CS.
De asemenea, pentru neplata la timp a ratelor s-a stipulat un comision de penalizare și o dobândă penalizatoare (art.4 a și b din Convenție CS).
Pentru neplata la timp a ratelor de credit s-a prevăzut posibilitatea declarării scadenței anticipate imediate a creditului, moment de la care devin exigibile imediat: soldul creditului, dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției, deci și comisionul în discuție, prevăzut în graficul de rambursare (art.8 CG).
Așadar dacă riscul de neexecutare din partea reclamantei s-ar produce, ca o consecință a acestui fapt, banca ar declara scadent imediat creditul. În acest caz nu numai capitalul și dobânda (preconizată inițial a fi încasată pe termen lung) dar și toate celelalte costuri, (inclusiv comisionul de risc) devin imediat exigibile și urmăribile ca o sancțiune a decăderii reclamantei din beneficiul termenelor.
Or, numai natura sa, de dobândă mascată, explică prevederea de la art.8, respectiv exigibilitatea imediată a acestui comision de risc până la finalul contractului, alături de dobândă și capital.
Dacă acest comision ar sluji exclusiv menirii declarate de profesionist, anume de a acoperi riscul de neplată sau de executare a garanției, la producerea riscului de neexecutare, când are loc rezilierea contractului în condițiile mai sus arătate, perceperea sa pentru viitor, până la finele contractului, nu s-ar justifica, trebuind stopată, după acest moment urmând să intre în joc restul clauzelor contractuale menite să acopere prejudiciul. În opinia instanței redactarea art.8 din contract ilustrează faptul că acest comision are natura unei dobânzi, deoarece nu este exclus de la încasare în caz de reziliere anticipată a creditului, deși, firesc, după producerea acestui tip de risc în legătură cu contractul în discuție alte riscuri nu ar mai putea să apară, și prețul riscului asumat nu se mai justifică a fi perceput în continuare (pentru toată durata contractuală).
Instanța ia în calcul posibilitatea ca acest comision să reprezente costul riscului pe care unitatea bancară și l-a asumat intrând pe o piață competitivă și practicând credite cu dobânzi mai avantajoase față de ale concurenței însă acest fapt nu schimbă cu nimic realitatea că, la momentul semnării, reclamanții nu au cunoscut, deoarece pârâta nu a dovedit că le-a făcut cunoscut, motivul perceperii sumei respective .
Nu se poate susține că denumindu-l comision „de risc” pârâta a asigurat o informare efectivă asupra naturii si scopului acestuia.
Pârâta era datoare să supună atenției reclamanților sau, cel puțin, să dea acestora ocazia de a reflecta asupra ideii că există un risc și că ei trebuie să suporte prețul riscului, pe lângă dobânda, convenabilă, practicată de bancă. De asemenea, conform cerințelor bunei credințe consumatorii trebuiau să cunoască care este sursa riscului, ce anume poate îl poate genera.
Dacă riscul era legat de persoana reclamanților atunci reclamanții trebuiau să cunoască ce elemente din situația personală a acestora a determinat pe reclamantă să stabilească anticipat pentru reclamanți un comision de 0,22% . Acest lucru ar fi încurajat negocierea și ar fi dat în mod real reclamanților ocazia de a aduce argumente de natură să determine reducerea acestui cost (de pildă, prin aducerea unei garantii suplimentare).
Dacă riscul nu era legat de persoana reclamanților sau de conduita lor contractuală ci era unul global, evaluat în abstract asupra unui grup țintă de clienți, pârâta era datoare să facă acest aspect cunoscut celor trei consumatori pentru a nu transfera asupra acestora, fără ca ei să cunoască acest aspect, riscuri generate de alți debitori ai băncii (de pildă, poate că într-un asemenea context pârâții nu s-ar mai fi angajat știind că expunerea pârâtei la risc este mai mare decât a altor bănci și nedorind să devină „debitori solidari” cu alți clienți ai băncii, posibil insolvabili).
Așadar informarea, transparența era un element fundamental în formarea contractului și în exprimarea acordului de voință asupra acestei clauze. Faptul că în prezent pârâta tinde să justifice acest comision nu prezintă relevanță deoarece determinantă este poziția sa subiectivă față de reclamanți la momentul contractării.
În ceea ce privește poziția subiectivă a reclamanților la momentul contractării instanța reține ca fiind semnificativ faptul că aceștia erau la primul contact cu produsul bancar al pârâtei, nefiind făcută dovada contrară.
Era de datoria pârâtei să se asigure că reclamanții înțeles faptul că din totalul ratei de credit pe care o vor achita o parte consistentă reprezintă comision de risc adică o sumă de bani pe care banca a apreciat-o ca fiind cea adecvată pentru asumarea riscului de neplată sau altei categorii de risc.
Or, pârâta nu a dovedit prin probele administrate în cauză faptul că, dincolo de termenii impreciși ai contractului ar fi asigurat vreo informare suplimentară a reclamantilor, sau că a dat cel puțin acestora ocazia să reflecte asupra clauzei în discuție, pentru a cere lămuriri.
De asemenea, instanța reține că stabilirea dezechilibrului semnificativ între drepturi și obligații impune și analizarea nivelul comisionului de risc.
Așa cum rezultă din graficul de rambursare depus la dosar rezultă că valoarea acestuia reprezintă în graficul de rambursare mai bine de jumătate din valoarea dobânzii totale (24.243,44 CHF dobândă și 15.814,10 CHF comision de risc).
Când este chemată să evalueze natura abuzivă a unei clauze instanța trebuie să o facă în contextul întregului act juridic și al circumstanțelor încheierii actului respectiv. Caracterul abuziv al unei clauze este suma: circumstanțelor încheierii contractului, a terminologiei folosite în contract, a poziției subiective a părților raportului juridic și a efectelor acestor clauze.
Or, prin prisma tuturor acestor elemente se va concluziona în sensul că art.5 litera a) din Contractul analizat, este o clauză abuzivă deoarece nu a fost negociată și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contrar cerințelor bunei credințe. În temeiul acestei clauze reclamanții, s-au obligat, fără a fi informați să achite pârâtei o sumă de bani consistentă, ce se ridică la mai bine de jumătate din valoarea dobânzii curente practicată de reclamantă, deși nu este intitulată dobândă, iar termenii contractului și contextul încheierii sale nu ofereau date de natură a permite identificarea clară a naturii și scopului perceperii acestei sume.
Întrucât este abuzivă clauza va fi eliminată din contract iar convenția se va derula in continuare fără această prevedere.
În ceea ce privește clauzele prevăzutela art.8 din Conventie, instanța reține că reunite sub titulatura „Scadența anticipată” se regăsesc următoarele prevederi: „În cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare atunci, în orice moment ,Banca va avea dreptul pe baza unei notificări trimise împrumutatului și Codebitorului/Garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției:
a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorate:
- conform prezentei convenții
- conform altor convenții încheiat de împrumutat cu banca, sau;
- conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit”
b)Împrumutatul nu își îndeplinește orice altă obligație asumată conform prezentei Convenții;
c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile conform Convenției;
d) apariției unei situații neprevăzute conform căreia în opinia băncii creditul acordat nu mai este garantat corespunzător „
Alăturat faptului că nu a fost negociată direct cu consumatorul instanța apreciază că dispozițiile contractuale de la art.8 lit. c) și d) creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pentru următoarele motive:
Modalitatea convenită de executare a obligațiilor asumate de consumator este plata eșalonată (în 300 rate lunare) a creditului acordat. Declararea scadenței anticipate este așa cum a susținut și pârâta o decădere din beneficiul termenului.
Având în vedere cuantumul sumei împrumutate, termenul de rambursare este în mod clar pentru reclamanti un element esențial, determinant al obligației asumate.
Decăderea din termenul suspensiv ca modalitatea a unei obligații civile este o sancțiune, în cazul de față fiind vorba despre un contract, ea este sau ar trebui să fie o sancțiune pentru neexecutarea conformă a obligațiilor asumate prin convenție.
Declararea scadenței anticipate, veritabilă reziliere a contractului cu consecința pierderii de către consumator a beneficiului termenelor, apare o sancțiune justă atunci când la originea ei stă neexecutarea culpabilă a obligațiilor derivate din contract, așa cum au fost asumate de debitori.
Însă dreptul rezervat de bancă de a proceda la rezilierea unilaterală a contractului în cazul apariției unor situații neprevăzute ce în opinia băncii fac să nu mai fie corespunzător garantat creditul sau care fac în opinia băncii fac improbabilă executarea obligațiilor de către consumator, este un drept rezervat contrar bunei credințe în raporturile cu consumatorul întrucât îl expune pe acesta celei mai drastice sancțiuni contractuale într-o varietate infinită de situații care, nefiind specificate sau măcar caracterizate în termeni de o mai mare concretețe, nu ar putea fi cel puțin prevăzute de consumator astfel încât să evite prin comportamentul său producerea lor.
Situațiile vizate prin art. 8 lit.c) și d) din Contract sunt, din cauza formulării ipotezelor, clar imprevizibile sau imposibil de prevăzut pentru consumator.
O asemenea clauză nu permite nici unui observator neutru să aprecieze cu privire la oportunitatea activării clauzei și pun pe cei doi consumatori, expuși sancțiunii din clauză, în imposibilitatea de a-și conforma conduita de o așa manieră încât să evite incidența acestei sancțiuni ce poate deveni operantă prin simpla manifestarea unilaterală de voință a băncii în situații de o imprecizie totală.
Instanța are în vedere faptul că potrivit art.120 din OUG nr.99/2006, o convenție de tipul celei analizate constituie titlu executoriu în puterea legii iar clauza de la art.8 acționează ca un veritabil pact comisoriu ultim grad.
Clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților cu atât mai mult cu cât în cazul în care banca ar proceda la denunțarea unilaterală a contractului, pentru situații neprevăzute ce în opinia băncii justifică acest lucru, consumatorul ar urma să suporte în patrimoniul său obligația de a restitui băncii integral costurile creditului acordat, capital, dobânzi dar și eventuale comisioane în aceleași condiții în care ar fi operat scadența anticipată și pentru neexecutarea culpabilă în legătură cu contractul în discuție.
Nu există așadar nicio diferență de tratament juridic pentru consumatori între situația neexecutării culpabile și neexecutarea indusă de o situație „neprevăzută” din punctul de vedere al ambelor părți, inclusiv al celor doi consumatori.
În apărare, pârâta a mai susținut în legătură cu aceste clauze au legătură cu bonitatea celor doi reclamanți iar bonitatea este primul și cel mai important lucru cu care clientul vine în fața Băncii.
Desigur, este în afara oricărei discuții faptul că cea mai importantă calitate pe care o Bancă o caută la potențialii clienți este bonitatea. Cu toate acestea, o clauză care îi dă dreptul băncii să declare, de îndată, scadent anticipat un credit cu durată de rambursare de 300 de luni, din cauza apariției unei situații neprevăzute ce în opinia băncii sugerează o scădere a nivelului bonității clientului, nu îndeplinește cerințele de claritate și previzibilitate cerute de lege.
Trimiterea făcută de pârâtă la dispozițiile art.1471 Codul civil aprobat prin Legea nr.287/2009 intrat în vigoare la 01.10.2011 este de antură să reliefeze, prin comparație, mai puternic caracterul arbitrar și imprevizibil al clauzelor analizate; în aceste clauze accentul nu cade pe stări, situații, fapte concret stabilite/denumite(așa cum art.1471 statuează) ci pe capacitatea pârâtei de a interpreta semnificația unor „situații neprevăzute” și efectul acestora.
Pentru a fi conform cu cerințele bunei credințe ar fi necesar că aceste clauze să conțină măcar unele criterii/repere care să facă posibil un control asupra mecanismului lor de activare.
De remarcat și faptul că în întreg contractul de credit nu există nicio clauză care să sancționeze, în beneficiul consumatorului, nerespectarea obligațiilor de către bancă.
Practic instanța nu decelează în acest contract nicio clauză prin care consumatorul să aibă la rândul său posibilitatea de a rezilia unilateral contractul în caz de culpă a băncii pentru nerespectarea obligațiilor contractuale deși pe parcursul derulării contractului în sarcina băncii persistă încă o . obligații, dincolo de obligația principală de a vira suma împrumutată (art.7 CG).
Cu privire la dezechilibrul produs de aceste dispoziții pârâta a susținut că el nu există.
Instanța reține că susținerea pârâtei pleacă de la premisa că dezechilibrul se măsoară exclusiv în unități monetare. Or, nu este cazul. Dezechilibrul privește drepturile și obligațiile părților. El rezultă în mod evident în cazul celor două clauze din efectul pe care îl pot produce. Nu este necesar ca reclamanții să aștepte ca pârâta să uzeze de prerogativa rezervată prin art.8 literele c) și d) pentru a putea avea o imagine asupra dezechilibrului contractual.
Concluzionând asupra celor două clauze, extinderea răspunderii consumatorului pentru situații neprevăzute al căror singur numitor comun este ambiguitatea și posibilitatea unilaterală a pârâtei de a le aprecia, apare instanței ca fiind abuzivă, contrară dispozițiilor Legii nr.193/2000 și prin urmare sancționabilă cu nulitatea.
În ceea ce privește clauzele prevăzute la art.10 din convenție potrivit acestora:- Costuri suplimentare: - 10.1„Referitor la convenție pot apărea la data semnării sau ulterior modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative posibile, care:a) supun Banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la oblgația sa de a acorda creditele în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este autorizată banca;b)impun modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de exemplu în corelație /legătura cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere al Băncilor de a Basel) afectează activele, depozitele constituite cu sau pentru conturile Băncii sau care impun Băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate ,sau obligația sa de a acorda credite c) al căror rezultat este: i) creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit;ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii în baza convenției.10.2În oricare din cazurile mai sus menționate în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de catre banca imprumutatul va ptăti acesteia sumele suplimentare astfel incât să compenseze banca pentru creșterile costurilor sau rambursări”.
Instanța reține ca primă observație faptul că modalitatea de redactare a clauzei contractuale aici analizate contravine cerinței de ordin general din art.1 din Legea nr.193/2000 potrivit căreia orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegere, cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Din dorința de a fi exhaustivă –pentru a epuiza/cuprinde toate cauzele, motivele ce ar putea diminua creșterea costurilor de creditare pentru Bancă sau reducerea venitului prognozat de Bancă - formularea este prolixă.
Analizând clauza în discuție instanța reține că potrivit cu dispozițiile art.35 din OUG nr.50/2010: „Fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit: b) se interzic introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație”.
Prin raportare la norma legală anterior menționată instanța reține că dispozițiile art.10 din Convenție exced în mod evident sferei de costurilor impuse prin legislație, permise de legiuitor.
Astfel, potrivit acestei clauze, banca în calitatea sa de profesionist a transferat asupra consumatorului toate categoriile de costuri/pierderi pe care le-ar putea suporta ca efect al modificării sau doar al interpretării diferite a unor acte normative.Concluzia se impune față de formularea generoasă a clauzei care prin conținutul său epuizează toate situațiile în care banca ar avea de suportat sarcini suplimentare, inclusiv cele de ordin fiscal, legate de creditare ca obiect principal de activitate.
Pârâta înțelege să pună pe seama consumatorului și costurile suplimentare rezultând din interpretarea diferită a unui act normativ preexistent - interpretare ce poate să îi aparțină având în vedere lipsa unei prevederi exprese care să prevadă sursa interpretării. Prin această clauză consumatorul este expus arbitrariului băncii, siguranța raportului juridic creat depinzând de modalitatea de implementare și interpretare de către unitatea bancară a normelor legale existente.
De asemenea, banca a impus consumatorului nu doar obligația de a suporta noi comisioane, tarife, alte speze bancare impuse prin legislație (legile putând fi cunoscute de consumator și atunci ar fi cel puțin asigurată previzibilitatea creșterii costurilor) ci toate costurile suplimentare rezultate pentru bancă din acte normative care, fără a impune în mod efectiv atare costuri suplimentare, au indirect acest efect anume creșterea costurilor băncii legate de activitatea de creditare („al căror rezultat este”).
Diferența între un act normativ care impune un cost și un act normativ care are ca efect/ rezultat creșterea unor costuri sau scăderea unui beneficiu material, nu poate fi ignorată.
Pe alocuri clauza face referiri generale la creșterea costurilor „oricărui credit” și nu doar la creditul în discuție, ceea ce din nou contravine textului de lege care permite doar cu titlu excepțional adăugarea de costuri suplimentare față de cele convenite de părți, deoarece face din debitorul contractului în discuție un debitor solidar cu alți debitori din totalitatea contractelor de credit încheiate de bancă .
În al treilea rând instanța reține că nu doar creșterea efectivă a costurilor a fost translată în sarcina consumatorului, acesta urmând să suporte și modificarea de acte normative ce au ca rezultat eventuale pierderi, respectiv reducerea oricărei sume primite/creanțe a băncii în baza convenției, ceea ce din nou excede prevederii legale invocate .
Așadar în aplicarea unei clauze ca cea prevăzută de art.8 din contract banca este autorizată să obțină de la consumator compensații de natură să asigure acesteia până la finalul perioadei de creditare profitul activității sale la nivelul previzionat la încheierea contractului fiind înlăturat practic riscul diminuării acestuia ca efect/rezultat al unor modificări/interpretări legislative.
În sine acest aspect nu contravine dispozițiilor legale însă ceea ce imprimă caracter abuziv clauzei și conduce la dezechilibrul contractual este faptul că, în mod corelativ dreptului băncii de a-și vedea compensate aceste costuri suplimentare/pierderi, consumatorul este obligat să preia asupra sa integral aceste costuri fără a avea o minimă posibilitate de prevedere cu privire la momentul nașterii obligației de compensare, sursa originară a obligației de a compensa banca, întinderea obligației.
Măsura dezechilibrului dintre drepturile consumatorului și cele ale băncii apare cu atât mai evidentă cu cât, privită în contextul întregului contract de creditare, așa cum recomandă legiuitorul în art.4 alin.5 din Legea 139/2000, clauza analizată devine activă printr-o notificare trimisă debitorului, în lipsa unui act adițional iar costurile suplimentare astfel stabilite (unilateral) de bancă devin exigibile în termen de 15 zile și totodată, pe temeiul art.8, devin parte a costurilor „datorate în baza convenție” neplata lor în termenul atrăgând declararea scadenței anticipate a întregului credit cu consecințele cunoscute. Se observă și faptul că nu există pentru consumator (în contraponderea dreptului băncii de a stabili unilateral astfel de costuri suplimentare) nici măcar posibilitatea de a obține eliberarea de contract în alte condiții decât rambursarea anticipată (care presupune plata unui comision, cu titlu de compensație). Consumatorii sunt ținuti de obligația nou stabilită sub sancțiunea rezilierii actului de către bancă .
Prin efectele pe care le produce, clauza analizată se apropie nepermis de mult de clauza calificată de legiuitor ca abuzivă în art.1 lit.a) din Anexa Legii nr.193/2000 (dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract) cu precizarea că, astfel cum este prevăzută, clauza de la art.10 dispensează pârâta de a modifica explicit o anumită clauză contractuală fiind necesară și totodată suficientă invocarea clauzei de la art.10 pentru a justifica o creștere costurilor -comisioane, speze, tarife, ca rezultat al unei modificări sau chiar al unei intepretări de ordin legislativ.
Prin conținut clauza analizată se aseamănă clauzei calificată de legiuitor ca abuzivă în art.1 lit.a) din Anexa Legii nr.193/2000 (obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului) întrucât această clauză nu jalonează obligația consumatorului prin repere concrete sau cel puțin previzibile, nașterea obligației și întinderea ei având loc în baza unor criterii lipsite de precizie și în plus a căror aplicare ține exclusiv de profesionist.
Pentru motivele expuse instanța va constata caracterul abuziv al clauzei la art.10.1 și art.10.2 din Convenție constatând că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între dreptul profesionistului de a-și „asigura” încă de la debutul raporturilor contractuale beneficiul activității de creditare și obligația fără un conținut determinat sau determinabil asumată de consumator, în termenii stipulați și analizați în detaliu în cele ce au precedat.
În ceea ce privește capătul accesoriu al cererii reclamanților de fi despăgubiți prin obligarea pârâtei la plata sumei de 6087,18 CHF achitată de aceștia cu titlu de comision de risc instanța va reține următoarele:
În cele ce au precedat s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art.5 lit.a) din CS și la art.3.5 din CG privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestora clauze și eliminarea din contract. Efectele nulității vizează nu numai orizontul viitor al raporturilor contractuale ci se produc și retroactiv.
Astfel, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare anexă la contractul inițial și extrasului de cont, rămân fără cauză și apar ca niște plăți nedatorate ce se impun a fi restituite având în vedere cererea expresă a reclamanților.
Potrivit art.6 din Legea 163/2000 „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.” Conform art.14 din Legea nr.193/2000 „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.”
Cele două texte aduc în discuție consecințele constatării caracterului abuziv al clauzelor: lipsa de efecte cu efect retroactiv și acoperirea prejudiciului pentru creat.
Fiind vorba despre reparația unui prejudiciu cauzat de o clauză abuzivă obligarea profesionistului la restituirea sumelor, chiar dacă aduce atingere patrimoniului acesteia, nu încalcă dreptul său de proprietate - apărare implicit invocată prin invocarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Intervenția instanței și obligarea la restituire sunt autorizate de lege conform dispozițiilor legale anterior menționate, dispozițiile legale sunt accesibile și previzibile, scopul acestora este unul legitim și anume al respectării nivelului ridicat de protecție pe care reglementarea națională și comunitară l-a instituit pentru consumator, justul echilibru al între interesele private ale părților fiind păstrat, în fapt fiind reinstaurat.
Cererea de restituire, odată admisă, trebuie să asigure acoperirea integrală a prejudiciului efectiv suferit, prejudiciu care, ca întindere include și lipsa de folosință a sumelor de bani achitate pârâtei ce vor fi cuantificate la nivelul dobânzii legale, care va fi de asemenea acordată conform art. 1079 Codul civil din 1865 de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.
Văzând și dispozițiile art.451-453 Cod pr.civ., conform cărora „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată” și „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său”, instanța va admite cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în cuantum cenzurat însă prin raportare la complexitatea cauzei și miza patrimonială a procesului.
Instanța arată că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părții care nu a recunoscut benevol pretențiile afirmate de partea sa adversă anterior declanșării procesului, determinând prin aceasta pe reclamant să introducă acțiunea în justiție și să suporte speze procesuale pentru a obține satisfacerea dreptului său. În cauză în discuție nu este justețea onorariului practicat de apărătorul ales în raport de clientul său, câtă vreme acesta s-a stabilit prin liberul acord de voință al părților semnatare ale contractului de asistență juridică iar negocierea sa a implicat, de bună seamă, și o . aprecieri subiective care privesc strict raportul juridic de încredere care se stabilește între avocat și client. Instanța are de analizat numai măsura în care această sumă poate fi imputată părții adverse pe temeiul culpei sale procesuale. În mod constant practica judiciară a stabilit că sumele reprezentând cheltuielile de judecată care se impun a fi suportate de parte căzută în pretenții, trebuie să aibă un caracter necesar și rezonabil prin raportare la complexitatea cauzei și miza procesului.
Având în vedere aceste două criterii instanța va acorda la cererea reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu apărător ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepțiile inadmisibilității cererii, lipsei calității procesual active a reclamanților și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.
Admite acțiunea civilă formulată de reclamanții I. D. și I. E. ambii având domiciliul în mun Iași ..9 blocul C2, ., ., în contradictoriu cu pârâta V. S.A, cu sediul în mun București . . 10 Sector 2 și sediul ales la Cabinet Avocat „I. M. ” din mun Iași, ..27 ..2 ..
Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5 litera a) din Condițiile Speciale și art.3.5, 8.1 literele c) și d) și art.10.1 și art.10.2 din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr._/22.07.2008 încheiată de reclamanți cu pârâta.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 6087,18 CHF reprezentând comision de risc achitat în temeiul cauzei prevăzută la art.5 lit.a) din convenție în intervalul 20.08._14 și la plata dobânzii legale aferente calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.
Admite în parte cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu apărător ales și obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2000 lei cu acest titlu.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la data comunicării ce se va depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, 6 martie 2015.
Președinte, C. E. D. | ||
Grefier, D. V. |
Red/teh/ced/29.07.2015,4 ex
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3374/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 3376/2015. Judecătoria... → |
|---|
