Obligaţie de a face. Sentința nr. 6327/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6327/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 11-05-2015 în dosarul nr. 28419/245/2012*
Dosar nr._
Cod operator: 3171
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică de la 11 Mai 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE C. E.
Sentința civilă nr.6327
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanții C. V., C. IONIȚA în contradictoriu cu pârâtele V. R. SA, pârât V. R. SA SUCURSALA IAȘI 2, intervenient în nume propriu M. M. L., având ca obiect obligație de a face constatare nulitate absolută clauză contractuală-Lg.193/2000-rejudecare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că dezbaterile fondului au avut loc în data de 04.05.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 17.09.2012 sub nr._, reclamanții C. V. ȘI C. I., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: 1. Să constate nulitatea absolută a clauzelor nr. 3, lit. d și nr. 5, lit. a din convenția de credit nr._/30.04.2008, încheiată între reclamanți și pârâtă, ca fiind clauze abuzive, 2. Să oblige pârâta la restituirea sumei de 15.474,92 lei, echivalentul a 4.181,17 CHF, achitați de reclamanți cu titlu de comision de risc, începând cu data primei anuități și până la data introducerii acțiunii, precum și la plata dobânzii legale aferente acestui debit, 3. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au arătat, în esență, că la data de 30.04.2008 au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._ prin care au contractat un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 85.000 CHF.
Reclamanții au mai arătat că solicită nulitatea clauzelor menționate deoarece nu au fost negociate la încheierea contractului, astfel că sunt abuzive în accepțiunea Legii nr. 193/2000. Consideră că sintagma „schimbări semnificative” nu este una care să poată fi apreciată de către consumatorul reclamant, iar pe de altă parte, reclamanții nu au posibilitatea de a prevedea toate situațiile care ar putea determina pârâta să modifice dobânda ori să acopere eventualele riscuri ale acesteia, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ, substanțial între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește clauza nr. 5, lit. a arată că prin aceasta s-a condiționat, mai presus de orice altă obligație, a acordării creditului de plata lunară a acestui comision de risc, ceea ce înseamnă că, în această privință, clienții băncii nu își pot exprima voința, părerea în legătură cu termenii contractuali sau cu orice modificare ce ar putea interveni pe parcursul derulării acestei creditări; și, mai mult de atât, banca nesocotește complet garanția reală imobiliară constituită de reclamant în favoarea sa, precum și polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor încheiată cu o societate de asigurare agreată de pârâtă.
Se arată că, neputându-și exprima voința, consimțământul reclamanților apare viciat, acestora fiindu-le impus un contract standard, pre-formulat, valabil pentru toți clienții băncii, singura diferență reprezentând-o doar particularitățile fiecărui client în parte. Clauzele sus-menționate, prin caracterul lor abuziv, conduc la un dezechilibru între prestații, defavorabil reclamanților și neacceptate de aceștia.
Mai învederează faptul că acest comision de risc a fost aplicat fără să se arate în funcție de ce a fost stabilit, de ce s-a impus aplicarea lui din moment ce există garanția imobiliară, cum a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului în situația neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situații. Susțin că nu au avut altă posibilitate, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în . aceasta.
În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 1, alin. 3, art. 4, alin. 1 și 2 din Legea nr.193/2000.
În dovedire reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, sens în care au depus în copie, certificată conform cu originalul: convenția de credit nr._/30.04.2008, plan de rambursare.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în conformitate cu art. 5, lit. j din Legea nr. 146/1997.
Legal citată, în apărare, pârâta a formulat întâmpinare, pe care a depus-o prin serviciul registratură de la data de 14.11.2012 prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților determinată de lipsa de interes cu privire la clauza 3d; excepția lipsei timbrajului pentru capătul de cerere privitor la restituirea sumei de bani; precum și excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților determinată de lipsa de interes cu privire la clauza 3d a arătat că reclamanților nu li s-a modificat niciodată dobânda, așa încât aceștia nu pot pretinde că ar fi în vreun fel prejudiciați de această clauză, și, pe cale de consecință, nu au interes în formularea acestui capăt de cerere.
Privitor la excepția lipsei timbrajului capătului de cerere referitor la obligarea sa la restituirea sumei de bani ce reprezintă contravaloarea comisionului de risc, arată că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 15, lit. j din legea taxelor de timbru.
Cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor arată că este o acțiune prescriptibilă, deoarece se bazează pe un potențial viciu de consimțământ existent la momentul încheierii contractului, iar reglementarea clauzelor abuzive vizează în principal un interes personal, respectiv protecția intereselor economice ale fiecărui consumator, așa încât sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă. Astfel, acțiunea promovată este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul semnării convenției de credit.
În motivare, pe fondul cauzei, a arătat că reclamanții au semnat convenția de credit în calitate de împrumutați, fără a invoca un viciu de consimțământ sau o presiune a băncii de a semna convenția timp de aproape cinci ani de la semnarea acesteia, timp în care au plătit lunar comisionul de risc aferent și nu s-au adresat băncii cerând eventuale explicații cu privire la acest comision.
La . OUG 50/2010 banca a notificat reclamantul în sensul de a se prezenta pentru a încheia actul adițional de modificare a convenției inițiale, însă aceștia nu s-au prezentat, astfel că a rămas în vigoare convenția inițială.
Solicită a se avea în vedere că și comisionul de risc face parte din costul total al creditului, cost care, la momentul la care s-a încheiat convenția era extrem de avantajos chiar și față de costurile creditelor acordate de alte bănci, fapt ce rezultă indiscutabil din aceea că reclamanții au folosit creditul tocmai pentru a refinanța alte credite mult mai scumpe.
Faptul că ulterior a crescut cursul de schimb leu/CHF a condus la introducerea acestei acțiuni și nu motivele inventate de reclamanți.
În drept, pârâta a invocat prevederile Legii nr. 193/2000.
În dovedire a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul reclamanților și martori.
La data de 15.02.2013 s-a depus la dosarul cauzei, prin serviciul Registratură, cererea de intervenție în nume propriu a numitului M. M. L..
În motivare, acesta a arătat faptul că la data de 13.01.2013 a intervenit un contract de vânzare de drepturi litigioase între el și reclamanții din prezenta cauză, prin care a preluat drepturile și obligațiile ce izvorăsc în urma procesului ce face obiectul prezentului dosar.
În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 60 și următoarele Cod procedură civilă.
La termenul din data de 14.01.2013 instanța a respins excepția lipsei timbrajului capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata comisionului de risc, iar în temeiul art. 137, alin. 2 Cod procedură civilă a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților determinată de lipsa de interes cu privire la clauza 3d și excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor.
Prin încheierea din data de 29.04.2013 instanța a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de M. M. L., acesta fiind introdus în cauză în calitate de intervenient în interes propriu.
Prin Sentința civilă nr. 9646 din data de 21.06.2013, instanța a dispus respingerea excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes, invocate de pârât prin întâmpinare. A fost respinsă cererea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul M. M. L., ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Recursul declarat de reclamanții C. V. și C. I., precum și recursul declarat de intervenientul M. M. L. împotriva acestei hotărâri a fost admis de Tribunalul Iași, prin Decizia nr. 900/2014/civ din data de 10.12.2014, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare.
În considerentele deciziei s-a arătat faptul că prin cesiunea drepturilor ce fac obiectul raportului litigios părțile au consimțit la transmiterea calității procesuale dobândite de cedenți în favoarea cesionarului, pentru ca acesta din urmă să facă demersurile necesare pentru obținerea, pe cale judiciară, a dreptului pretins. Aflându-ne pe o procedură de judecată ce se desfășoară potrivit dispozițiilor art. 3, alin. 2 din Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă, se impunea ca prima instanță să ia act de transmiterea calității procesuale active de la înstrăinător la dobânditor. Lăsând în proces și cedenții în calitate de reclamanți și cesionarul, în calitate de intervenient, tribunalul consideră nelămurită calitatea procesuală a celor implicați în proces.
În consecință, cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, la data 19.02.2015 sub nr._ .
În rejudecarea cauzei după casare la termenul din 04.05.2015 instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri, iar pârâtei și proba cu interogatoriul reclamanților, constatând că probele au fost administrate în primul ciclu procesual.
Analizând lucrările dosarului, instanța, în conformitate cu art. 137, alin. 1 din Codul de procedură civilă, supune analizei excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților determinată de lipsa de interes cu privire la clauza 3d și prescripției dreptului la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor, invocate de pârât prin întâmpinare.
Având în vedere împrejurarea că sunt supuse analizei instanței două excepții procesuale, față de natura acestora și efectele pe care acestea le produc stabilește ordinea lor de cercetare astfel: cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților determinată de lipsa de interes cu privire la clauza 3d, urmând ca apoi să analizeze excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților determinată de lipsa de interes cu privire la clauza 3d, constată instanța că este neîntemeiată.
Instanța reține faptul că pârâta își fundamentează această excepție pe împrejurarea că reclamanților nu li s-a modificat niciodată dobânda de la momentul încheierii convenției și până în prezent, astfel că aceștia nu pot pretinde că ar fi în vreun fel prejudiciați de clauza 3d din convenția de credit.
În primul rând, în ceea ce privește calitatea activă a reclamanților, trebuie arătat faptul că aceasta este justificată de faptul că aceștia au semnat convenția de credit ale cărei clauze se solicită a fi constatate abuzive în prezenta cauză.
Referitor la interesul reclamanților în a solicita constatarea clauzei 3d ca fiind abuzivă, prin prisma motivelor invocate de pârâtă, constată instanța faptul că această clauză face parte din convenția de credit a părților. Ori, indiferent dacă această prevedere și-a produs sau nu efectele, simpla împrejurare că face parte integrantă din contract justifică interesul părților în solicitarea lor.
Este important de arătat faptul că o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute totale sau parțiale a unui act juridic, are drept scop final stabilirea existenței unui caz de nulitate absolută, iar în acest caz, producerea tuturor efectelor prevăzute de lege în ceea ce privește nulitatea absolută.
Față de împrejurarea că existența unui caz de nulitate a unui act juridic produce de drept consecințele prevăzute de lege, nu este necesară condiționarea unei astfel de acțiuni de solicitarea concomitentă a unor pretenții patrimoniale, dar nici de cererea de repunere în situația anterioară. Simpla dorință de restabilire a ordinii juridice, încălcată, de altfel, prin încheierea unui contract afectat de o cauză de nulitate, este suficientă pentru a justifica o astfel de cerere.
Așadar, nu poate fi reținută motivarea pârâtei conform căreia lipsa de interes a reclamanților în formularea acestui capăt de cerere este justificată de aceea că nu s-a produs niciun efect în temeiul acestei clauze. Așa cum s-a mai menționat, interesul reclamanților este pe deplin justificat doar de faptul că în convenția lor a fost inserată o astfel de clauză, chiar și în situația în care aceasta nu a produs efecte.
Pe de altă parte, interesul reclamanților constă în aceea că prin acțiunea lor, aceștia urmăresc împiedicarea producerii unor efecte dezavantajoase în viitor. A susține faptul că reclamanții justifică un interes doar după ce clauza își produce efectele înseamnă a le impune acestora să aștepte producerea unui prejudiciu în patrimoniul lor, pentru ca, doar ulterior, să apeleze la diferite mijloace legale în vederea reparării acestuia.
Având în vedere considerentele expuse, reținând faptul că reclamanții justifică un interes actual în a obține constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5, lit. d din convenția de credit, va respinge excepția invocată.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al cauzelor, se rețin următoarele:
Pârâta își motivează excepția pe împrejurarea că se solicită constatarea existenței unei posibile clauze abuzive, ce se bazează pe un potențial viciu de consimțământ existent la momentul încheierii contractului, iar reglementarea clauzelor abuzive vizează în principal un interes personal, respectiv protecția intereselor economice ale fiecărui consumator, așa încât sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă. Astfel, acțiunea promovată este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul semnării convenției de credit.
Cu toate acestea, constată instanța că raționamentul pârâtei este unul neîntemeiat, deoarece nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este una absolută și nu relativă. Această concluzie este întărită de împrejurarea că interesul ce se urmărește a fi ocrotit este unul general, fiind vorba de interesul consumatorilor.
Aceasta este singura interpretare în acord cu jurisprudența CJUE, care a statuat că “sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (…). Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți. Pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat deja în mai multe ocazii că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (…) În lumina acestor principii, Curtea a hotărât astfel că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (…) În consecință, rolul atribuit instanței naționale de dreptul Uniunii în domeniul avut în vedere nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens” (Hot. din 14 iunie 2012 în cauza C‑618/10 privind Banco Español de Crédito SA c. Joaquín Calderón Camino, pgf.30-43).
Astfel, având în vedere faptul că potrivit art. 2 din Decretul 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă, excepția invocată de pârâtă apare ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, în fapt, la data de 30.04.2008 reclamanții C. V. și C. I. și pârâta S.C. V. R. S.A. au încheiat Convenția de credit nr._ (Convenția) prin care primii, în calitate de împrumutați și garanți ipotecari au obținut de la cea din urmă, în calitate de împrumutător, suma de 85.000 CHF cu titlu de credit având ca destinație: 28.800 RON și 13.000 RON pentru acoperirea unui debit indicat de BRD și suma de 14.100 RON pentru acoperirea unui debit indicat de ING. Conform art. 2 din Convenție durata contractului a fost stabilită la 144 luni de la data încheierii acesteia.
În cadrul Convenției, Condiții Speciale, la art. 3, lit. d s-a prevăzut că „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Totodată, la art. 5, lit. a din Condițiile Speciale s-a stipulat „comision de risc - 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”.
În partea a doua a Convenției, intitulată Condiții Generale, la art. 3, pct. 5 s-a prevăzut faptul că “pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului care se plătește lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”.
Potrivit art. 3, pct. 6 din Condiții Generale „pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de părți în baza convenției, împrumutatul datorează băncii un comision; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”.
Condițiile convenite de părți la încheierea contractului se reflectă în graficul de rambursare, ce face parte integrantă din acesta, prevăzându-se pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5, lit. a din convenție, astfel cum rezultă din planul rambursare filele 18-20 – dosar fond.
În Condițiile Speciale ale Convenției s-a mai stipulat la art. 7 faptul că tragerea creditului este condiționată de constituirea garanțiilor, după cum urmează: garanție reală imobiliară (ipotecă) de rangul I, constituită asupra imobilului: apartamentul numărul 22. Situat în municipiul Iași, jud. Iași, .. 83, ., . cadastral 295/2/VI/22, intabulat în Cartea Funciară nr. 17.178 și cesionarea în favoarea băncii a poliței de asigurare asupra bunului imobil grevat de ipotecă.
În drept, potrivit art. 4, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, în continuarea Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Conform alin. 5 al art. 4 din lege, la evaluarea naturii abuzive a unei clauze se va ține seama de factorii ce au determinat încheierea actului, natura produselor sau serviciilor oferite consumatorului, alte clauze contractuale. Așadar, legiuitorul impune ca evaluarea naturii abuzive a unei clauze să aibă loc în contextul raporturilor juridice, prin luarea în considerare inclusiv a factorilor ce au determinat încheierea acesteia.
În Anexa 1 a Legii nr. 193/2000, sunt enumerate, cu titlu exemplificativ, o . clauze considerate ca fiind abuzive, fără ca legiuitorul sa restrângă sfera de aplicare a actului normativ la acestea.
Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.
Coroborând dispozițiile legale anterior menționate, pentru ca o clauză a unui contract să poată fi considerată abuzivă, aceasta trebuie să întrunească următoarele condiții: să nu fi fost negociată în mod direct cu consumatorul și să creeze unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Legiuitorul a detaliat în ce constau aceste două condiții, stabilind că negocierea presupune posibilitatea oferită consumatorului de a influența natura clauzei, fără ca legea să garanteze în mod necesar rezultatul. În cazul contractelor standard pre-formulate, precum și în cazul condițiilor generale de vânzare pe piața unui produs legea prezumă relativ lipsa negocierii directe iar sarcina probei contrare o pune pe seama comerciantului. Iar, în ceea ce privește cea de-a doua caracteristică a clauzelor abuzive, aceasta se desprinde din efectele pe care ele le produc și anume, conduc, în detrimentul consumatorului, la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe, principiu ce trebuie să guverneze în general raporturile juridice civile.
Pe de altă parte, așa cum este lesne de observat, toate normele arătate mai sus privesc relațiile dintre comercianți și consumatori. În acest sens, art. 2 din Legea 193/2000 prevede că „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”.
În concret, instanța reține faptul că reclamanții se circumscriu noțiunii de consumator, așa cum a fost aceasta definită de legiuitor, aceștia fiind persoane fizice ce au încheiat un contract de credit cu un comerciant, respectiv pârâta.
Pe de altă parte, în ceea ce privește susținerea pârâtei conform căreia cele două prevederi ale Convenției sunt excluse ab initio de la verificarea caracterului abuziv deoarece privesc „costul” contractului și intră sub incidența dispozițiilor art. 4, alin. 6 din Legea nr. 193/2000 care prevede că „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”, instanța o consideră neîntemeiată.
Directiva 93/13/CEE prevede în art. 4, alin. 2 că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”, această reglementare fiind transpusă în legislația națională prin intermediul art. 4, alin. 6 din Legea 193/200 (anterior citat).
Ori, aceste prevederi legale urmăresc să înlăture de la controlul instanțelor a acelor prevederi, privitoare la preț, plată, remunerație care sunt suficient de clare și inteligibile. Însă, atât timp cât se invocă tocmai lipsa caracterului clar și inteligibil al unei clauze, este evident că această împrejurare va fi analizată de instanță.
Mai mult de atât, clauza de la art. 3, lit. d nu vizează prețul prevăzut în contract; aceasta nu prevede o sumă și nici măcar elementele necesare cuantificării unei sume de bani, așa încât nu poate fi vorba despre a aduce în discuție „justețea prețului sau a remunerației” ori „cerințele de preț și plata”. În aceeași ordine de idei, clauza de la art. 5, lit. a este criticată de reclamant pentru lipsa contraprestației căreia îi dă naștere, astfel încât nu este posibilă excluderea clauzei de la verificare caracterului abuziv, fără o analiză a susținerilor reclamantului relative la scopul perceperii comisionului de risc.
Având în vedere cele de mai sus, consideră instanța că este necesar a proceda la verificarea presupusului caracter abuziv al celor două clauze contractuale.
Cu privire la prima condiție pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, respectiv lipsa caracterului negociat al acesteia, constată instanța faptul că art. 3, lit. d și art. 5, lit. a din convenție, fac parte dintr-un contract pre-formulat, constând în Condiții Speciale și Condiții Generale, astfel că lipsa negocierii din acest punct de vedere este prezumată. În aceste condiții, revine în sarcina pârâtei sarcina probei negocierii, aflându-ne în cazul unei răsturnări a acestei sarcini, așa încât banca pârâtă are obligația de a dovedi că o anumită clauză a fost negociată cu reclamantul consumator.
Mai mult de atât, simpla cunoaștere a clauzei de către consumator la momentul încheierii contractului, fără posibilitatea sa de a-i influența conținutul și cu singura opțiune de a refuza încheierea contractului, nu este suficientă pentru a se constata negocierea acestei clauze.
Negocierea propriu-zisă a clauzelor contractuale presupune nu numai posibilitatea consumatorului de a influența nașterea însăși a obligației ci și întinderea și/sau modalitatea de executare a acesteia. Totodată, negocierea trebuie să intervină în raport de fiecare consumator în parte, nefiind suficient ca banca să se raporteze la totalitatea clienților săi.
Apărările pârâtei în sensul că la momentul încheierii contractului reclamanții s-au orientat către oferta sa bancară care le era favorabilă, în concordanță cu posibilitățile lor de plată, asumarea benevolă a clauzele contractuale prin semnătură, nu satisfac, în opinia instanței, exigența textului de lege pentru a se ajunge la concluzia că aceste clauze au fost negociate direct cu consumatorul.
Nici susținerea pârâtei conform căreia nu i se poate imputa faptul că reclamanții, anterior semnării contractului, nu au solicitat un exemplar al Convenției, așa cum rezultă din răspunsul acestora la interogatoriu, nu poate fi primită de instanță. Având în vedere poziția dominantă a băncii în raport de consumatorii săi, invocarea culpei reclamanților nu dovedește caracterul negociat al contractului, atât timp cât nu s-a dovedit că aceștia ar fi avut posibilitatea de a schimba natura clauzelor în cazul în care ar fi solicitat aceasta.
Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu toate clauzele acesteia, dispunând de toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive.
Chiar dacă reclamanții nu se aflau la contractarea primului credit bancar, acesta nu este un aspect de natură a considera că au negociat în fapt Convenția ce formează obiectul acestui litigiu. Indiferent de natura celorlalte relații contractuale cu alte bănci, sau chiar cu banca pârâtă, negocierea trebuie dovedită în raport de fiecare contract în parte, așa încât nu se poate susține că experiența anterioară determină caracterul negociat al acestui contract, în lipsa unor alte mijloace de probă.
Chiar și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că „pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta”; „în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, această cerință privind transparența trebuie înțeleasă în mod extensiv” (Hotărârea Curții într-o cerere de decizie preliminară, 30 aprilie 2014, pct. 70 și 72).
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept instanța va concluziona în sensul că prima cerință a textului art. 4 din Legea nr. 193/2000 – lipsa negocierii directe cu reclamanții C. V. și C. I. din cauza de față - este îndeplinită cu privire la clauzele 3, lit. d și 5, lit. a.
Cea de-a doua condiție presupune existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel că se impune analizarea acestui aspect în mod separat, pe cele două clauze denunțate ca abuzive.
În ceea ce privește clauza prevăzută în art. 3, lit. d din Convenție, aceasta stabilește că „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzi. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Constată instanța că dezechilibrul semnificativ există prin chiar prevederea acestui tip de clauză, întrucât se conferă dreptul unilateral al băncii de a opera modificări ale ratei dobânzii, fără a exista un corespondent într-un alt drept al consumatorului, care să constea de exemplu în posibilitatea acestuia fie de a refuza, fie de a negocia nivelul dobânzii după modificare.
Deși, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, fără ca aceasta să semnifice, de plano, că ne aflăm în prezența unei clauze abuzive, această modificare trebuie să fie în acord cu dispozițiile art. 1, lit. a din Anexa la Legea 193/2000 care impune existența unui motiv întemeiat, inserat în contract, dar și de informarea prealabilă a clientului, care să beneficieze de dreptul de a rezilia imediat contractul.
Este adevărat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, astfel că acesta este îndreptățit să ia acele măsuri de siguranță ce ar putea să îl ferească, ori, măcar să limiteze efectele fluctuațiilor ce pot surveni pe piața monetară, însă aceste măsuri trebuie să ofere consumatorului, ținând cont mai ales de poziția sa, posibilitatea unei prevederi rezonabile a modului în care se va derula relația sa cu banca.
Ori, din modul în care a fost formulată această clauză, se constată că nu a fost prevăzut niciun reper concret în funcție de care se va modifica rata dobânzii, astfel că atât consumatorul, cât și instanța sunt puse în imposibilitate de a analiza această clauză. Rezultă fără dubiu faptul că singura beneficiară a acestei clauze este banca, atât timp cât expresia „schimbări semnificative pe piața monetară” nu este definită în contract.
Generalitatea cu care a fost exprimată această clauză oferă băncii o marjă de apreciere extrem de largă, „schimbarea semnificativă de pe piața monetară” putând fi diferită în raport de fiecare bancă în parte, dar și de fiecare consumator. Ori, ceea ce se urmărește este ca cel împrumutat să poată verifica modul în care se procedează la ajustarea dobânzii, pentru a-i putea aprecia temeinicia, însă în cazul în care clauza este formulată în modul arătat în Convenție, este evidentă imposibilitatea consumatorului de a proceda la o astfel de apreciere.
Nu este de neglijat nici faptul că dacă se hotărăște modificarea ratei dobânzii banca și-a asumat obligația de a notifica clientul cu privire la acest aspect. Instanța consideră, totuși, că această prevedere nu este suficientă pentru a concluziona că nu există un dezechilibru semnificativ, deoarece, în fapt, acest demers al băncii rămâne fără efect sub aspectul dobânzii modificate. Astfel, notificarea clientului nu are natura unei negocieri, ci simpla încunoștințare a acestuia cu privire la noua dobândă, care devine aplicabilă imediat, chiar și în lipsa unui acord al pârâtului.
În situația în care consumatorul nu este de acord cu noua rată a dobânzii singurul instrument de care poate uza este cel al plății anticipate a creditului (fiind exclusă negocierea ratei dobânzii sau rezilierea contractului), situație în care va trebui totuși să achite noua dobânda scadentă până la data rambursării, pe de o parte, iar pe de altă parte un comision de rambursare anticipată deși, într-un asemenea context, decizia sa de a pune capăt raporturilor contractuale ar fi justificată prin modificarea unilaterală a clauzelor contractuale.
Nu aceeași este, însă, și situația pârâtei, care, conform art. 8 din Convenție, poate declara scadența anticipată a creditului în cazul în care clientul nu plătește la termen dobânda revizuită unilateral.
Exemplul de mai sus este edificator în sensul dezechilibrului dintre drepturile reclamanților și cele ale pârâtei, deoarece această clauză privind modalitatea de revizuire a dobânzii se activează prin manifestarea de voință unilaterală a băncii iar reclamanții, practic, nu ar putea obține în condiții egale cu ale băncii pârâte eliberarea lor de contract fiind nevoiți să o achite ca atare sau să suporte sancțiunea rezilierii pentru neexecutarea (culpabilă) a contractului, cu efectele cunoscute.
Pentru aceste motive, consideră instanța că această clauză contractuală este, prin efectul conjugat al termenilor generali în care a fost formulată și al celorlalte clauze contractuale analizate în cele ce au precedat, sursa unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește clauza prevăzută în art. 5, lit. a din Convenție, se observă că are următorul conținut: „comision de risc – 0,26%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”.
Așadar, ținând cont de faptul că perioada de rambursare a creditului a fost stabilită ca fiind de 144 luni, reclamanții au obligația de a plăti acest comision de risc timp de 144 luni.
Pentru a constata dacă această prevedere contractuală produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, este necesar a se stabili natura comisionului, modul în care se calculează, partea căruia îi profită, dar și împrejurarea dacă există posibilitatea rambursării sale.
Astfel, intitulat „de risc”, comisionul în discuție a fost prevăzut în fapt „pentru punerea la dispoziție a creditului”, respectiv „pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului”, însă judecând după denumirea acestui comision, menirea sa este de a compensa un risc.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc/de administrare și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea.
Pe de altă parte, nu s-a putut identifica în contractul părților o clauză privitoare la rambursarea acestui comision, așa încât se impune concluzia că, dacăpotențialul risc nu se produce în cazul Convenției încheiate cu reclamanții comisionul rămâne totuși încasat cu titlu definitiv de bancă, care se comportă ca un asigurator deși contractul părților nu este un contract cu caracter aleatoriu, banca nu este și creditor și propriul său asigurător în contractul de credit, iar reclamanții nu poate fi obligați să suporte din patrimoniul lor riscurile bancare globale, riscul pentru alți debitori ai pârâtei.
Având în vedere cele de mai sus, constată instanța că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei conform cărora comisionul de risc avea rolul de a acoperi prima de risc asociată finanțării unui anumit client de către instituția financiară, precum și faptul că rațiunea economică ce a justificat solicitarea comisionului de risc este existența riscului de credit, element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere.
Deși nu se contestă faptul că activitatea de creditare presupune anumite riscuri din partea instituțiilor de credit, riscuri ce se urmăresc a fi minimizate, iar pe de altă parte, prin aceeași activitatea se dorește obținerea de profit, toate aceste împrejurări nu sunt de natură a exclude obligația băncii de a insera în contractele sale clauze clare și inteligibile, așa cum de altfel legea impune, care să ofere clienților posibilitatea de a cunoaște pe deplin natura obligațiilor ce și le asumă. Orice clauză ce nu întrunește aceste condiții, și care, ca în cazul de față, se aseamănă prin finalitatea sa și prin modul în care a fost concepută, cu o dobândă mascată contravine cerințelor legale.
Pe de altă parte, un aspect deosebit de important este acela că reclamanții au garantat executarea obligației de restituire a creditului, dobânzilor și comisioanelor prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de rang I asupra unui imobil ce le aparține în proprietate, dar și prin cesionarea în favoarea pârâtei a unei polițe de asigurare asupra acestui imobil.
Așadar, deși pârâta susține că acest comision reprezintă o asigurare suplimentară pentru riscul pe care unitatea bancară și l-a asumat de a se afla la un moment dat confruntată cu imposibilitatea de a recupera integral creditul conform convenției dintre părți, nu aceeași concluzie se poate desprinde din analizarea coroborată a totalității clauzelor contractuale. Pentru neplata la timp a ratelor s-a stipulat un comision de penalizare și o dobândă penalizatoare (art. 4 a și b din Convenție), iar pentru neplata la timp a ratelor de credit s-a prevăzut posibilitatea declarării scadenței anticipate imediate a creditului, moment de la care devin exigibile imediat soldul creditului, dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției, deci și comisionul în discuție, prevăzut în graficul de rambursare (art. 8 Condiții Generale).
Deci, în cazul în care reclamanții nu și-ar respecta obligația de a achita ratele de credit, banca ar declara scadent anticipat creditul, devenind exigibile, de îndată, capitalul, dobânda, precum și toate celelalte costuri. Iar dacă, în ceea ce privește clauzele contractuale anterior individualizate se poate determina scopul, dar și finalitatea acestora, în ceea ce privește comisionul de risc nu s-a prevăzut în contract care ar fi acestea - nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Totodată, la art. 3.1 din Condițiile Generale s-a prevăzut faptul că pentru creditul acordat banca percepe o dobândă curentă, având, deci, același scop ca și comisionul de risc, astfel că se induce ideea că pentru același serviciu banca percepe două costuri, fără a face distincție între acestea în mod clar. Deși se induce rațiunea că ar exista scopuri diferite ale acestor costuri percepute de bancă, fundamentul perceperii lor nu a fost cunoscut de consumatori la data încheierii convenției.
Din modul în care a fost concepută clauza referitoare la comisionul de risc se desprinde ideea că are natura unei clauze penale, doar că suma stabilită cu acest titlu se plătește anticipat, prin perceperea lunară a comisionului, fiind calculat printr-un procent aplicat creditului, practic, banca evaluând și încasând astfel un prejudiciu ce s-ar putea produce în cazul neexecutării contractului de către împrumutat; prejudiciu care, însă, nu este nici cert și nici actual.
Deși cuantumul lunar concret al comisionului de risc este relativ mic, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Ori, prin toate aceste mecanisme de asigurare a riscului contractului se constată că a operat practic un transfer al suportării tuturor riscurilor către consumator, fără a rezulta dintr-o altă clauză contractuală că banca suportă o parte din acest risc, așa încât, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile, contrar principiului bunei-credințe.
Nu este de neglijat nici faptul că nici în contract, dar nici în susținerile din acest proces pârâta nu a clarificat care sunt aceste riscuri avute în vedere la stabilirea și perceperea comisionului. Aceste riscuri trebuie justificate în raport de reclamanții din prezentul litigiu, aceasta fiind singura modalitate de a stabili că natura comisionului de risc este cea invocată de pârâtă.
Nici susținerile pârâtei privitoare la aplicarea principiului libertății contractuale nu apar ca temeinice, deoarece art. 969 Cod Civil, de care se prevalează aceasta, stabilesc puterea de lege doar a contractelor legal încheiate, ori tocmai legalitatea unor clauze contractuale este pusă sub semnul întrebării în acest litigiu.
În lumina celor de mai sus, nu se pot reține susținerile pârâtei conform cărora reclamanții au cunoscut toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor, respectiv suma ce poate fi acordată, dobânda și comisioanele percepute, dar și faptul că reclamanții nu se află la primul contact cu încheierea unui contract de credit. Aceste împrejurări nu pot fundamenta inserarea în contract a unor clauze ce profită profesionistului-băncii pârâte, atât timp cât există situația de inferioritate în care se găsește consumatorul față de profesionist, chiar consumator inițiat în raporturile de creditare, concluzie susținută și prin raportare la natura produselor și serviciilor, respectiv produse și servicii bancare, reglementate printr-o legislație complexă, foarte tehnică, puțin cunoscută de particulari.
Analizând răspunsurile date de reclamanți la interogatoriu se constată că aceștia nu au solicitat, dar nici nu au primit anterior semnării contractului o copie a acestuia, ori lămuriri suplimentare, aspect pe care pârâta îl invocă în apărarea sa, susținând culpa reclamanților ce nu îi poate fi imputabilă. Însă, așa cum s-a mai arătat, legea impune profesionistului, în speță pârâta, obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de către consumator nu înlătură obligația băncii de a oferi toate informațiile necesare cu privire la comisionul de risc, astfel că nu se poate spune că s-a imprimat clauzei un caracter clar și inteligibil.
Relativ la răspunsurile date de reclamanți la interogatoriu, instanța apreciază și faptul că nu poate fi sancționată lipsa de reacție a consumatorului un anumit interval de la încheierea contractului, întrucât fiind în prezența unui contract cu o lungă perioadă de derulare în timp, legea specială oferă protecție consumatorului în tot intervalul desfășurării raporturilor contractuale.
Mai susține pârâta faptul că acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, fapt cunoscut de reclamanți la data încheierii convenției, astfel că nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului. Însă, ca o primă observație, s-a stabilit deja lipsa negocierii și acceptării de părți în cunoștință de cauză a clauzelor contractuale; iar, pe de altă parte, deși nu se contestă faptul că valoarea lunară a comisionului de risc a fost determinată de la început (și individualizată în graficul de rambursare), doar această împrejurare nu imprimă clauzei un caracter clar și inteligibil, în lipsa tuturor elementelor evidențiate mai sus.
Deși prin întâmpinarea depusă în cauză pârâta a susținut că acest comision a fost instituit pentru a garanta riscurile de nerealizare a creanței de către bancă pe durata lungului termen de rambursare prevăzut în contract, această susținere apare ca neîntemeiată în condițiile în care potrivit legii, natura și finalitatea comisionului trebuiau prevăzute explicit în chiar convenția părților. Nu poate fi acceptat ca o clauză, ce instituie în sarcina consumatorului obligația de a achita o sumă de bani și care nu oferă la momentul inserării sale o imagine clară asupra cauzei obligației asumate, să fie validată urmare a precizării naturii acesteia într-un alt cadru decât cel contractual sau în baza unor elemente extrinseci contractului.
Consideră instanța că analiza efectuată mai sus este în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, spre exemplu, a stabilit în Hotărârea din 14.06.2012 pronunțată în cauza C-618, că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, legea alegând să ocrotească consumatorul în considerarea poziției sale vulnerabile. Tot CJUE a statuat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (…) În lumina acestor principii, Curtea a hotărât astfel că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (…). În consecință, rolul atribuit instanței naționale de dreptul Uniunii în domeniul avut în vedere nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens” (Hot. din 14 iunie 2012 în cauza C‑618/10 privind Banco Español de Crédito SA c. Joaquín Calderón Camino, pgf.30-43).
Așadar, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
În esență, constată instanța că societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit de la începutul contractului, contravaloarea unui prejudiciu, fără a avea certitudinea producerii acestuia, impunând reclamanților obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu eventual și incert, ajungându-se la îmbogățirea sa fără just temei, în detrimentul clienților săi. Astfel, instanța va reține și cu privire la această clauză că produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar principiului bunei-credințe.
Având în vedere cele de mai sus, constatând că sunt întrunite condițiile legale pentru ca cele două clauze, respectiv 3, lit. d și 5, lit. a, să fie considerate abuzive, instanța va constata nulitatea lor absolută. Consecința acestei constatări, respectiv a nulității absolute, constă în înlăturarea din contract a clauzelor, acesta fiind mecanismul prin care se asigură atât protecția consumatorului, așa cum legiuitorul a intenționat, se restabilește echilibrul contractual, dar se creează și un efect descurajant al profesionistului, care nu va mai uza în viitor de astfel de prevederi contractuale.
În ceea ce privește capătul de cerere al reclamanților de fi despăgubiți prin obligarea pârâtei la plata sumei achitată cu titlu de comision de risc, începând cu data primei anuități și până la data introducerii acțiunii, se constată că este întemeiat, în condițiile în care s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, căpătând caracter de plăți nedatorate.
Aceeași concluzie se desprinde și din art. 6 din Legea nr. 193/2000: „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”, dar și din art. 14 din Legea nr. 193/2000 „consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.
Potrivit graficului de rambursare anexă la convenția de credit și extraselor de cont depuse la dosarul cauzei, astfel cum rezultă din planul rambursare (filele 18-20), între data încheierii Convenției (30.04.2008) și data introducerii acțiunii reclamanții au achitat pârâtei în baza clauzei prevăzută la art. 5, lit. a sume cuprinse între 221 CHF și 152,94 CHF cu titlu de comision de risc.
Pe de altă parte, pârâta nu a făcut dovada existenței unor restanțe de plată ale reclamanților cu privire la aceste sume.
Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de comision de risc, cerere ce apare, de asemenea, întemeiată, față de dispozițiile art. 1088 din vechiul Cod civil, potrivit cărora în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
De la data introducerii acțiunii de față se poate susține concluzia că suma solicitată de reclamanți a devenit scadentă, reclamanții nefăcând dovada punerii în întârziere a pârâtei în modalitatea prevăzută de art. 1079 și următoarele cod civil 1864, anterior introducerii acțiunii, de natură a justifica o altă soluție.
În ceea ce privește persoana căreia pârâta îi va restitui sumele de bani, se constată faptul că la data de 13.01.2012, reclamanții C. V. și C. I. au încheiat cu numitul M. M. L. contractul de vânzare de drepturi litigioase cu atestare de dată certă nr. 4, de către avocat A. F. (filele 66-68 – dosar fond), prin care cumpărătorul M. M. L. a preluat drepturile și obligațiile ce izvorăsc în urma procesului ce face obiectul prezentului dosar. Pârâta a fost notificată cu privire la vânzarea drepturilor litigioase (filele 68-69).
În aceste condiții, constată instanța faptul că prin intervenția vânzării drepturilor litigioase ce formează obiectul prezentului dosar a operat transmisiunea legală a calității procesuale active către numitul M. M. L. cu privire la capătul de cerere referitor la restituirea comisionului de risc, așa încât pârâta va fi obligată la restituirea acestuia către cel din urmă.
Pentru aceleași considerente expuse mai sus, instanța urmează a admite și cererea de intervenție în interes propriu formulată de M. M. L., cerere încuviințată în principiu prin încheierea din 29.04.2013.
În consecință, va obliga pârâta să restituie intervenientului în interes propriu suma de 15.474,92 lei, echivalentul a 4.181,17 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la data încheierii convenției, 12.05.2008, și până la data introducerii acțiunii, la care se va calcula dobânda legală, începând cu data introducerii acțiunii, 17.09.2012, și până la data plății efective.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că pârâta urmează a cădea în pretenții, văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, instanța o consideră întemeiată. Ținând cont de durata litigiului, care a parcurs trei cicluri procesuale, astfel că urmează a fi avute în vedere cheltuielile efectuate în toate aceste etape, instanța va dispune obligarea pârâtei la plata către reclamanții C. V. și C. I. a sumei de 2000, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr. 184/01.10.2014 (ultima filă dosar Tribunal). Totodată, ținând cont de faptul că s-a admis cererea de intervenție în interes propriu a numitului M. M. L., pretenția acestuia a fost găsită întemeiată, intervenientul făcând dovada efectuării unor cheltuieli de judecată, respectiv în cuantum de 1000 lei (chitanța nr. 33 din data de 13.05.2013 – fila 100 dosar fond), instanța va obliga pârâta la plata acestei sume către intervenient.
În ceea ce privește solicitarea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, se constată că este neîntemeiată în raport de împrejurarea că se află în culpă procesuală, așa cum a fost stabilit anterior, astfel că urmează a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților determinată de lipsa de interes cu privire la clauza 3 d și excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor, invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiate.
Admite cererea formulată de reclamanțiiC. V. și C. I., cu domiciliul ales la Cabinet Avocat A. F., cu sediul în Iași, .. 27, .. 2, ., în contradictoriu cu pârâtaS.C. V. R. S.A., cu sediul în București, ., . 10, Sector 2.
Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în art. 3, lit. d și art. 5, lit. a din Convenția de credit nr._ din 30.04.2008, intervenită între C. V. și C. I., în calitate de împrumutați, și S.C. V. R. S.A., în calitate de Bancă.
Constată intervenită vânzarea drepturilor litigioase ce formează obiectul prezentului dosar de la reclamanții C. V. și C. I., în calitate de vânzători, la intervenientul în interes propriu, M. M. L., în calitate de cumpărător, și în consecință constată că a operat transmisiunea legală a calității procesuale active a numitului M. M. L. cu privire la capătul de cerere privitor la restituirea comisionului de risc.
Admite cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul M. M. L., cu domiciliul în . M., jud. Iași și domiciliul ales la Cabinet Avocat A. F., cu sediul în Iași, .. 27, .. 2, ..
Obligă pârâta să restituie intervenientului în interes propriu suma de 15.474,92 lei, echivalentul a 4.181,17 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la data încheierii convenției, 12.05.2008, și până la data introducerii acțiunii, la care se va calcula dobânda legală, începând cu data introducerii acțiunii, 17.09.2012, și până la data plății efective.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Obligă pârâta să plătească intervenientului în interes propriu suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11.05.2015.
PreședinteGrefier
E. CorinaDumitrescu N. M.
Red.EC
Tehn. DNM
7 ex/02.06..2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 6825/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 7024/2015. Judecătoria IAŞI → |
|---|
