Obligaţie de a face. Sentința nr. 8287/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8287/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 19-06-2015 în dosarul nr. 8287/2015
Dosar nr._
Cod operator: 3171
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Sentința Civilă Nr. 8287/2015
Ședința publică de la 19 Iunie 2015
PREȘEDINTE: T. G.
Grefier: N. S.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant T. I. în contradictoriu cu pârât ., având ca obiect obligație de a face constatare nulitate absolută clauză abuzivă; restituire comision de risc-Lg.193/2000.â
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 20.05.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru 03.06.2015, ulterior pentru 10.06.2015, după care, pentru 17.06.2015 și pentru astăzi 19.06.2015, când, deliberând, a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile, reține:
Prin cererea înregistrată la data de 03.09.2014 sub numărul_ reclamantul T. I. a chemat în judecată pârâtul ., solicitând instanței următoarele:
- să constate caracterul abuziv al clauzelor înscrise la art. 3, pct. 3.1 lit. b), pct. 3.3 teza a II-a și la art. 4, pct. 4.4 teza I din contractul de credit nr. RFI_ din 11.01.2008, privind posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, începând cu al doilea an al creditorului, în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii;
- obligarea pârâtei să calculeze și să restituie sumele încasate de la reclamant în temeiul clauzelor a căror constatare a nulității absolute o solicită, încpând cu data de 11.01.2008 și până la data pronunțării;
- obligarea pârâtei să achite dobânda legală, calculată la valoarea debitului, de la data introducerii acțiunii și până la plata integrală a debitului.
În motivare reclamantul a arătat următoarele aspecte:
În contractul de credit nr. RFI_ din 11.01.2008 sunt stipulate la art. 3, pct. 3.1 lit. b), pct. 3.3 teza a II-a și la art. 4, pct. 4.4 teza In clauze conform cărora banca are posibilitatea de a revizui rata dobânzii, începând cu al doilea an al creditorului, în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii.
Susține reclamantul că aceste clauze sunt abuzive prin raportare la prevederile legii nr. 193/2000, întrucât sunt cuprinse într-un contract standard, preformulat de către pârâtă, fără ca el să fi avut posibilitatea influențării în vreun fel a naturii sau conținutului convenției.
Nu se poate admite că aceste clauze au făcut obiectul unei negocieri directe între părțile contractante. Reclamantul afirmă că a negociat cu banca doar valoarea sumei împrumutate și termenul de rambursare, în funcție de veniturile lunare, fără ca banca să accepte discuții cu privire la alte clauze contractuale.
Pârâtul a urmărit inserarea unor clauze contractuale echivoce, apte să inducă în eroare, fapt pe care reclamantul nu l-a putut observa din cauza lipsei cunoștințelor specifice domeniului bancar.
Mai arată reclamantul că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și că acest dezechilibru este creat în detrimentul consumatorului cu rea-credință de către bancă.
Reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Cererea a fost scutită de la plata taxei de timbru.
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității, excepția lipsei de obiect și de interese și excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă până la data de 03.09.2011. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii.
Susține pârâtul că pentru primul an de creditare dobânda a fost fixă de 4, 9 %, iar începând cu al doilea an de creditare dobânda a devenit revizuibilă, fiind la data de 16.01.2009 de 5, 9%.
Ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, banca a realizat armonizarea contractului de credit cu dispozițiile legale imperative cuprinse în OUG nr. 50/2010.
În acest sens, banca a modificat contractul în septembrie 2010, exprimând dobânda în funcție de LIBOR 6 luni și aplicând o marjă fixă.
Împrumutatul nu a denunțat aplicare OUG nr. 50/2010, astfel că actul adițional la contractul de credit a fost implementat tacit.
Din iunie 2010, în temeiul OUG nr. 50/2010, banca raportează dobânda la un indice verificabil, respectiv LIBOR CHF 6 luni la care adaugă marja băncii de 5, 71 %, dobânda menținându-se la 5, 9 %.
Pârâtul a expus pe larg argumentele sale cu privire la excepțiile peremptorii invocate prin întâmpinare.
Pe fondul cauzei, pârâtul a invocat faptul că norma juridică nu interzice comerciaților utilizarea caluzelor preformulate și implicit nu obligă la negocierea acestora, ci impune doar redactarea clauzelor care nu fac obiectul negocierii de o manieră care să nu creeze „în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Reclamantul a ales dintre produsele oferite de bancă pe cel pe care l-a considerat cel mai favorabil intereselor sale.
Reclamantul nu a dovedit faptul că a solicitat, anterior semnării convenției, o eventuală negociere cu privire la anumite clauze contractuale. Negocierea trebuie inițiată de client și nu de către bancă. Prin urmare, pentru a putea invoca un refuz al băncii de a negocia, reclamantul trebuie să dovedească faptul că, anterior semnării convenției, a învederat băncii că nu este de acord cu anumite clauze și că acestea ar avea un caracter abuziv.
În plus, susține pârâtul, negocierea nu reprezintă o condiției de validitate a unui contract.
În ceea ce privește buna-credință, banca a adus la cunoștința reclamantului existența și întinderea consturilor creditării și nu i-a impus acestuia să achiziționeze un anumit produs al băncii.
Clauza privind caracterul variabil al dobânzii este clară, consumatorul înțelegând și acceptând faptul că, pe viitor, dobânda plătită pentru creditul contractat s-ar putea să crească sau să descrească în funcție de fluctuația indicelui LIBOR, fluctuația fiind de esența dobânzii revizuibile.
La dosarul cauzei reclamantul a depus înscrisuri.
Legal citat cu duplicatul întâmpinării, reclamantul nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Prin încheierea din 08.04.2015 instanța a respins excepțiile inadmisibilității și a lipsei de obiect și a dispus unirea cu fondul cauzei a excepțiilor lipsei de interes și a prescripției dreptului material la acțiune.
Prin aceeași încheiere, instanța a pus în vedere pârâtului să facă dovada comunicării către împrumutat (client) a ofertei privind modificarea contractului în temeiul OUG nr. 50/2010.
Până la termenul stabilit, pârâtul nu a depus la dosarul cauzei probe suplimentare.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Pârâtul a depus concluzii scrise în termenul de pronunțare.
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele aspecte:
Reclamantul a încheiat cu banca pârâtă contractul de credit nr. RFI_ din 11.01.2008 prin care a contractat un credit de_, 52 CHF cu o perioadă de rambursare de 276 luni.
Pentru primul an de creditare dobânda a fost fixă de 4, 9 %, iar începând cu al doilea an de creditare dobânda a devenit revizuibilă, fiind la data de 16.01.2009 de 5, 9%.
Deși pârâtul susține că a implementat tacit prevederile OUG nr. 50/2010, instanța reține că implementarea tacită presupune dovedirea de către bancă a împrejurării că a comunicat clientului oferta de modificare a contractului conform prevederilor imperative ale OUG nr. 50/2010, precum și faptul că în perioada de valabilitate a ofertei clientul, deși a recepționat oferta, nu a exprimat niciun punct de vedere, situație în care, potrivit legii, tăcerea clientului valora consimțământ. Conform acestui mecanism, care se întemeiază pe ideea consimțământului tacit (dar oferta trebuie să fie expresă și adusă la cunoștința cocontractantului), băncile erau obligate să implementeze o . modificări în contractele de credit pe care le încheiaseră anterior cu clienții lor.
Analizând probele depuse de pârât la dosarul cauzei (f. 34-38), instanța reține că acesta nu a făcut dovada faptului că a comunicat clientului – reclamant oferta sa privind modificarea convenției, astfel încât nu se poate susține că tacerea clientului a valorat consimțământ tacit, întrucât lipsa de reacție a clientului nu a fost grefată pe o ofertă expresă a băncii.
Cu toate că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera implementarea tacită a prevederilor OUG nr. 50/2010, banca a modificat unilateral contractul, raportând, potrivit propriilor susțineri, dobânda variabilă la indicele LIBOR CHF 6 luni la care adaugă marja băncii, marjă pe care au ajustat-o astfel încât să nu majoreze dobânda peste limita de 5, 9%. Ulterior, a procedat la actualizarea dobânzii exclusiv în funcție de variația indicelui LIBOR CHF 6 luni.
În raport de această situație de fapt și de drept, instanța va analiza cu prioritate excepțiile lipsei de interes și a prescripției dreptului material la acțiune.
Excepția lipsei de interes.
Bancă își întemeiază excepția lipsei de interese pe argumentul că, în prezent, clauzele criticate de reclamant nu se mai regăsesc în contract în forma criticată de reclamant, motivat de faptul că a intervenit adaptarea contractului la cerințele imperative ale OUG nr. 50/2010.
În primul rând, trebuie precizat că, potrivit argumentelor reținute mai sus, implementarea OUG nr. 50/2010 a fost realizată în lipsa consimțământului clientului, or lipsa consimțământului reprezintă o cauză de nulitate absolută, astfel încât instanța consideră că actul prin care a fost novat contractul este nul absolut și nu se va raporta la conținutul contractului „modificat”, ci exclusiv la forma sa inițială.
În al doilea rând, chiar dacă modificarea contractului ar fi intervenit cu respectarea prevederilor legale,aceasta a intervenit pe parcursul anului 2010, ceea ce înseamnă că, cel puțin în intervalul 2008 – 2010, clauzele criticate de reclmant au existat în forma indicată în cererea introductivă și au fost aplicate de bancă în această formă, astfel încât există în mod evident interesul criticării acestor clauze sub caracterul lor abuziv, pentru că o eventuală admitere a cererii privind declararea caracterului abuziv ar produce efecte și pentru trecut și ar deschide clientului posibilitatea solicitării restituirii prestațiilor achitate nedatorat.
În al treilea rând, instanța reține și faptul că analiza excepției lipsei de interes pornește de la raportul juridic abstract, astfel cum este prezentat de reclamant în cererea de chemare în judecată. Astfel, dacă raportul juridic își are izvorul într-un act juridic care nu mai există sau nu mai există în forma inițială, aceasta nu conduce la soluționarea cauzei în temeiul excepției lipsei de interes, pentru că interesul se raportează la situația abstractă prezentată de reclamant, or dacă s-ar admite cererea reclamantui și s-ar constata caracterul abuziv al unor clauze cu conținut patrimonial, acesta ar obține beneficii financiare evidente.
Pentru toate considerentele reținute mai sus, instanța va respinge excepția lipsei de interes invocată de pârât prin întâmpinare.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, invocată de către reclamant, constituie transpunerea în plan național a Directivei 93/13 C.E care instituie un sistem de protecție fundamentat pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește posibilitatea sa reală de a negocia clauzele contractuale, împrejurare ce îl determină să adere la contractul redactat în prealabil de către comerciant, fără nicio posibilitate de a influența prevederile contractului.
Finalitatea urmărită prin Directiva 93/13 a C.E., obligatorie pentru statele membre, este aceea de a asigura consumatorului o protecție efectivă, dată fiind situația de inferioritate în care se găsește acesta în raport cu comerciantul în privința posibilității de a negocia clauzele contractului. Prin urmare ori de câte ori aplică dispozițiile dreptului intern, judecătorul național este ținut să le interpreteze în lumina și finalitatea Directivei 93/13 C.E. în vederea atingerii scopului avut în vedere în momentul adoptării actului comunitar (hotărârea pronunțată la data de 27.06.2000 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele reunite C -240/98-C244/98 Oceano Grupo Editorial S.A, paragraful 32).
În cauzele reunite C-240/98 - C-244/98 Oceano Grupo Editorial S.A. contra Rocio Murciano Quintero, Curtea Europeană de Justiție a statuat că „protecția pe care o asigură Directiva 93/13/CEE a Consiliului, din 05.04.1993, cu privire la clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale supuse aprecierii sale atunci când examinează admisibilitatea unei cereri la o instanță națională”. De asemenea trebuie avute în vedere și principiul supremației dreptului comunitar în raport cu legislația națională, precum și principiul interpretării legislației naționale în lumina dreptului comunitar, principii ce au fost consacrate în jurisprudența Curții Europene de Justiție.
Față de jurisprudența C.J.U.E. în materie, instanța constată că judecătorul național este obligat să analizeze caracterul pretins abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii, astfel încât protecția acestora să aibă caracter efectiv. În aceste condiții, nu se poate reține că interesul ocrotit prin edictarea normelor cuprinse în Legea nr. 193/2000 este doar unul personal, sancțiunea încălcării prevederilor actului normativ menționat fiind nulitatea absolută, și nu nulitatea relativă.
În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat, aceasta este prescriptibilă în toate cazurile, nu doar în situația nulității relative, ci și a nulității absolute, dar termenul de prescripție de 3 ani pentru acțiunea în valorificarea dreptului de creanță al reclamantului începe să curgă la data constatării de către instanță a caracterului abuziv al clauzei și a anulării acestei clauze, cu consecința repunerii părților în situația anterioară în temeiul insitituției plății nedatorate (întrucât ne aflăm în situația unei convenții sinalagmatice).
Pentru toate argumentele reținute mai sus, instanța va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune privind restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor criticate.
Pe fondul cauzei, instanța reține următoarele aspecte:
Aplicabilitatea Legii nr.193/2000 privind protecția consumatorilor. Instanța reține căraporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un profesionist – pârâtul R. B. SA și consumatori – reclamantul T. I., astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.
Așa cum s-a arătat anterior, în analiza excepției inadmisibilității acțiunii, instanța apreciază că poate proceda, în acest caz, la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor privitoare la dobânzi și comisioane, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Lipsa de negociere. Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede cã o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul.
Articolul 4 alin.(3) din Legea nr.193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat ori a unor clauze ale acestuia.
Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumbă în baza art. 4 alin.3 din lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
Deși banca pârâtă susține că revine reclamantului sarcina dovedirii inițierii unei negocieri cu privire la clauzele contractuale, instanța nu este de acord cu această interpretare.
Astfel, lipsa negocierii este întru-totul imputabilă băncii care nu a inițiat nicio discuție cu reclamantul cu privire la clauzele criticate, ci i-a prezentat un produs standard (credit în CHF cu dobândă revizuibilă) pe care a pretins că l-a adaptat nevoilor clientului, însă, în realitate, a adaptat produsul situației patrimoniale a clientului exclusiv în interesul asigurării profitului băncii, numai în ceea ce privește suma creditului și perioada de rambursare.
Nu rezultă din nicio probă administrată în cauză faptul că banca a încercat adaptarea la situația financiară a clientului clauza privind dobânda variabilă percepută după primul an de creditare.
A impune clientului să facă în prezent dovada că a încercat la momentul încheierii convenției negocierea clauzei referitoare la dobândă ar echivala cu o adevărată probatio diabolica, prin raportare la procedura efectivă de acordare a creditului, care, potrivit chiar probelor administrate de bancă, se rezuma la completarea unei cererii preformulate pentru acordarea unui credit, completarea unui contract standard cu datele clientului și semnarea acestui contract.
La fila 32 dosar (verso) este depusă cererea de credit pentru persoane fizice completată de reclamant și se poate observa cu ușurință faptul că un client avea de ales între două forme de dobândă: revizuibilă sau fixă în primul an și revizuibilă începând cu al doilea an de creditare.
Este evident faptul că un client care avea cunoștințe medii despre sistemul bancar nu putea să aprecieze rezonabil că are un drept de negociere cu banca în ceea ce privește conținutul clauzei privind dobânda, or la fel de rezonabil este să apreciem că posibilitatea de a alege dintre două clauze preformulate nu reprezintă negociere.
Deși pârâtul susține că a adus la cunoștința clientului costurile creditului, reclamantul reclamă tocmai lipsa acestei informări, situație în care banca trebuia să dovedească faptul că a oferit împrumutatului posibilitatea să negocieze și să adapteze nevoilor sale clauza privind dobânda.
În atare situație, instanța reține că, în mod cert, contractul de credit nr. RFI_ din 11.01.2008 este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
Același este și sensul art.3 punctul 2 din Directiva nr. 93/13 prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prelabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune așa cum este și contractul de credit din cauză.
Mai mult potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sistemul de protecție pus în aplicare prin directiva menționată se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziune la condițiile de redactate în prelabil, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora ( Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial, C-248/98, Rep. I-_), drept care, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract.
Dezechilibru semnificativ. Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 este necesar și ca aceste clauze sã fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților.
În ceea ce privește existenta unei dobânzi variabile, din modul cum au fost concepute clauzele contractuale referitoare la dobânda rezultã clar cã intenția pãrților materializatã în convenția de credit a fost de a se stabili o dobânda variabilã după primul an de contract, împrumutatului acordându-i-se beneficiul unei dobânzi fixe doar la începutul creditãrii și în perioadele de restructurare.
Prin clauzele contractuale criticate părțile au stabilit, începând cu al doilea an contractual, o dobândă revizuibilă. Potrivit art. 3.1 lit. b) din contract, dobânda se calculează conform formulei menționate în „Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare”, prin aplicarea Ratei anuale a dobânzii curente – până în acest punct textul se aplică atât dobânzii fixe din primul an, cât și dobânzii variabile percepute din al doilea an contractual – la soldul creditului. Însă la art. 3.3 din contract se precizează că, începând cu al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, Banca urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii.
Se poate observa că la art. 3.3 din contract, unde se dezvoltă de către bancă modul de variere a dobânzii nu se face referire la posibilitatea împrumutatului de a denunța contractul dacă nu este de acord cu noua rată a dobânzii. Instanța apreciază acest aspect extrem de important.
În cauza CJUE. C-143/13, M. și M. Curtea a statuat în sensul că: „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate, având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea”.
Clauzele care constituie temeiul dreptului de a modifica unilateral contractul nu sunt abuzive în mod automat, ci trebuie considerate astfel numai acelea care conferă dreptul de modificare a contractului fără a-l condiționa de existența unui motiv întemeiat sau cere nu specifică motivul modificării în clauza însăși.
Din jurisprudența CJUE, precum și din jurisprudența națională, se deduce că „motivația întemeiată” trebuie prevăzută în concret în contract și că lipsa acesteia atrage calificare cluazei drept abuzivă.
Astfel în cauza Invitel, CJUE a arătat că „în ceea ce privește o clauză contractuală care prevede o modificare a costului total al serviciului care trebuie furnizat consumatorului, este necesar să se sublinieze că, în raport cu pct. 1 lit. j) și l) și cu pct. 2 lit. b) și d) din anexa la Directivă, trebuie în special să fie indicată metoda în conformitate cu care variază respectivul cost sau motivul acestei variații, consumatorul având dreptul să pună capăt contractului”.
De asemenea, în hotărârea pronunțată în cauza RWEVertrieb, Curtea a arătat că „o clauză standard care permite o astfel de adaptare unilaterală trebuie, cu toate acestea, să respecte cerințele de bună-credință, de echilibru și de transparență impuse prin directivele menționate.
Prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul, dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, în baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate”.
Aceste mențiuni sunt necesare atât pentru a da posibilitatea împrumutatului să aprecieze dacă modificarea dobânzii a fost justificată, cât și pentru a permite verificare, în eventualitatea unui litigiu, dacă acea situație, motiv de modificare a dobânzii, chiar s-a produs”.
De asemenea, s-a mai arătat că „aceste cerințe stricte cu privire la obligația de informare a consumatorului, atât în stadiul încheierii unui contract, cât și în timpul executării acestuia, în ceea ce privește dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral condițiile contractului, corespund unei echilibrări a intereselor celor două părți. Interesului legitim al vânzătorului sau furnizorului de a-și lua măsuri de precauție împotriva unei schimbări a împrejurărilor îi corespunde interesul la fel de legitim al consumatorului, pe de o parte, de a cunoaște și, așadar, de a putea să prevadă consecințele pe care o astfel de schimbare le-ar putea avea în viitor în privința sa și, pe de altă parte, de a dispune, într-o astfel de ipoteză, de informații care să îi permită să reacționeze în modul cel mai adecvat la noua sa situație”.
Se poate concluziona că, în viziunea instanței europene, „motivația întemeiată” trebuie prevăzută în contract, asigurându-se astfel îndeplinirea obligației de informare și a celei de transparență.
Este esenția ca această clauză care permite băncii să varieze unilateral dobânda să fie redactată într-un limbaj clar și inteligibil.
Conform jurisprudenței constante a instanței supreme, prin limbaj clar se înțelege, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, în legătură cu caracterul inteligibil al limbajului, a arătat că „aceasta înseamnă mult mai mult, respectiv înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta în ceea ce-i privește”.
Sintagma „în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii” nu respectă, în niciun caz, cerințele arătate mai sus, mai ales în ceea ce privește consecințele economice în ceea ce-i privește pe consumatori. Mai mult, această sintagmă se încadrează în prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece această formulare nu surprinde într-un limbaj clar și ușor inteligibil mecanismul de revizuire a ratei dobânzii, acest mecanism fiind lăsat la aprecierea unilaterală a băncii, care poate stabili, potrivit propriilor interese, ce înseamnă „evoluția pieței financiare” sau „politica de credite a băncii”, fără ca împrumutatul să se poată opune sau negocia, fiind evident că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe”.
Deși se poate susține că, în principiu, chiar prin denumirea dată clauzei, părțile au înțeles că împrumutul se acordă cu o dobândă variabilă în timp, tocmai mecanismul prin care aceasta evoluează în timp, în partea variabilă, nu este exprimat într-un limbaj clar și inteligibil, fiind astfel abuziv.
Dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, este semnificativ, întrucât, pe de o parte, lasă doar la aprecierea profesionistului stabilirea părții variabile din dobândă, iar, pe de altă parte, din chiar susținerile pârâtului rezultă că aplicarea clauzei nu a condus niciodată la diminuarea dobânzii, ci doar la majorarea ei sau cel mult la menținerea dobânzii la un nivel agreat la un anumit moment de bancă.
Deși caracterul abuziv al unei clauze se apreciază, în principiu, la momentul încheierii contractului, apreciem că în analiza caracterului abuziv poate fi utilă și cercetarea conduitei ulterioare a profesionistului, care, deși nu constituie, per se, o condiție a caracterului abuziv, ea poate oferi indicii despre intențiile pe care profesionistul le-a avut chiar de la începutul încheierii convenției.
De asemenea, trebuie reținut că prin „motiv întemeiat prevăzut în contract” trebuie să înțelegem o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că, dacă acea condiție se îndeplinește, dobânda va fi modificată și în ce sens va fi modificată, respectiv majorată sau diminuată. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, determinat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea sau, de ce nu, neaplicarea clauzei într-o situație care ar fi impus diminuarea dobânzii, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de revizuire a ratei chiar s-a produs.
Astfel cum un act normativ trebuie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.
Deci, clauza privind dreptul băncii de a revizui unilateral dobânda trebuia formulată astfel încât să permită consumatorului mediu ca, prin raportare la condițiile cunoscute de el, precum și la posibilitatea ca acele condiții să se modifice în viitor, să aprecieze dacă produsul oferit de bancă se va menține în termeni similari pe toată durata contractului sau vor interveni modificări și care va fi impactul acestor modificări asupra produsului-ofertă și, în raport de aceste criterii, creditul corespunde posibilităților sale, cunoscute, de restituire sau dacă restituirea crediutului se va dovedi la un moment dat prea împovărătoare.
Un alt element care conduce la concluzie existenței unui dezechilibru este reprezentat de împrejurarea că, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, singurul drept al împrumutatului este acela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând ca acesta să se conformeze în consecință dispozițiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia”.
În concluzie, clauza privind posibilitatea băncii de a revizui unilateral dobânda nu reprezintă un mecanism de echilibrare a contractului, ci un instrument aflat la dispoziția exclusivă a profesionistului care în mod discreționar și-a asigurat posibilitatea schimbării prețului contractului în vedere menținerii sau chiar majorării marjei de profit, deși riscul creditului acordat în monedă străină ar trebui suportat de către ambele părți, banca asigurându-și profitul tocmai prin stabilirea unei dobânzi corespunzătoare. Prin aceasta, clauzele referitoare la posibilitatea revizuirii unilaterale a dobânzii sunt abuzive, însă numai în ceea ce privește modalitatea de revizuire, întrucât dreptul băncii de a revizui doânda este recunoscut expres de lege, însă cu condiționarea acestei operațiuni de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.
Cum, astfel cum am arătat mai sus, clauzele criticate de reclamant nu corespund acestor exigențe, instanța va admite în parte cererea formulată de reclamant și va constata caracterul abuziv parțial al clauzei inserate la art. 3 pct. 3.3 teza a II-a, numai în ceea ce privește criteriul ales de bancă pentru a varia dobânda ( în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii), cu consecința intervenirii sancțiunii nulității absolute și parțiale a acesei clauze (numai în ceea ce privește criteriul ales de bancă pentru a varia dobânda) și al clauzei inserate la art. 4 pct. 4.4. teza I din contractul de credit nr. FRI_ din 11.01.2008, cu consecința intervenirii sancțiunii nulității absolute și parțiale a acesei clauze (numai cu privire la teza I).
În ceea ce privește cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3 pct. 3.1. lit. b) din contractul de credit nr. FRI_ din 11.01.2008, instanța o va respinge, motivat de faptul că aceasta are un caracter general și precizează faptul că împrumutatul datorează dobândă curentă, ceea ce este de esența contractului de credit bancar, băncile fiind instituții care urmăresc realizarea de profit, precum și modalitatea generică de calcul a bobânzii concrete, adică a sumei datorate în mod concret, nu a procentului de dobândă.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamant către pârâtă, cu titlu de dobândă, peste nivelul stabilit pentru primul an de creditare, capătă caracter de plăți nedatorate.
Astfel, stabilind caracterul abuziv al clauzei care permite băncii să varieze în mod unilateral dobânda, prin raportare la caracterul oneros al contractului de credit, rezultă că începând cu al doilea an de creditarea banca putea percepe în continuare dobânda pe care a perceput-o în primul an de creditare, respectiv cea de 4, 9%.
În consecință, instanța va admite și capătul accesoriu de cerere și va obliga banca pârâtă să calculeze și să restituie reclamantului sumele încasate de la acesta din urmă în temeiul clauzelor al căror caracter abuziv a fost constatat de către instanță, cu consecința invalidării lor, conform considerentelor expuse mai sus.
Instanța trebuie să urmărească asigurarea unei restituiri juste, în acord cu prejudiciul efectiv suferit prin plata necorespunzătoare a unor sume de bani și nu să asigure o îmbogățire a persoanei îndreptățite a își recupera sumele achitate în baza unei clauze abuzive. Orice restituire trebuie să urmărească acoperirea unui prejudiciu efectiv suferit.
În ceea ce privește cererea de acordare a dobânzii legale, ca regulă generală, prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă.
În cazul neexecutării obligației care are ca obiect o sumă de bani, legea prezumă că lipsa de folosință a acesteia provoacă un prejudiciu creditorului, prejudiciu ce constă în dobânda datorată pe perioada neachitării debitului. Dacă debitorul nu plătește suma datorată la termen, înseamnă că acesta o folosește în interes propriu, îmbogățindu-se astfel fără justă cauză, în detrimentul creditorului.
Daunele-interese pentru neexecutarea obligațiilor bănești sunt egale cu dobânda, a cărei rată este stabilită fie de părți, fie de lege, în lipsa voinței părților, în sensul că se va aplica dobânda legală.
În consecință, creditorul este îndreptățit să pretindă plata dobânzii legale, fără a avea obligația de a face dovada pagubei și a legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit și fapta culpabilă a debitorului.
În cazul invalidării unei clauze contractuale cu conținut patrimonial, cel care a plătit în temeiul acelei clauze are dreptul la restituirea prestației pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză sau pe temeiul plății nedatorate, dacă a fost desființată o convenție/clauză sinalagmatică. Cum contractul de credit are caracter sinalagmatic, rezultă că reclamantul poate solicita restituirea pe temeiul plății nedatorate.
Plata nedatorată dă naștere unui raport de obligații între solvens și accipiens. În temeiul acestui raport juridic, accipiens este ținut să restituie solvensului tot ceea ce a primit fără a fi datorat.
Dacă plata nedatorată a avut ca obiect o sumă de bani accipiensul de rea-credință va trebui să plătească lui solvens și dobânzi legale din ziua plății.
Accipiensul de bună-credință nu este obligat să plătească dobânzi sau despăgubiri. Această obligație se va naște numai din momentul în care a devenit de rea-credință.
Buna-credință încetează din momentul în care accipiens a știut că a primit o plată care nu era datorată, cel mai târziu la data introducerii cererii de chemare în judecată.
În concluzie, instanța va admite cererea privind acordarea dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pentru că, în materiaplății nedatorate, acesta este momentul la care încetează buna-credință a debitorului obligației de restituire, și momentul plății efective ( ca formă de garantare a executării corespunzătoare a obligației), reclamantul obținând în acest sens o reparare corespunzătoare a prejudiciului și garanțiile unei executări conforme pentru viitor.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei de interes a reclamantului, excepție invocată de pârât prin întâmpinare.
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de restituire a sumelor achitate în temeiul clauzelor criticate sub aspectul caracterului abuziv, excepție invocată de pârât prin întâmpinare.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul T. I., C.N.P._, cu domiciliul în Iași, ., ., . cu pârâtul ., C.U.I_, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 246 C, clădirea Sky Tower, sector 1.
Constată caracterul abuziv parțial al clauzei inserate la art. 3 pct. 3.3 teza a II-a, numai în ceea ce privește criteriul ales de bancă pentru a varia dobânda ( în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii), cu consecința intervenirii sancțiunii nulității absolute și parțiale a acesei clauze (numai în ceea ce privește criteriul ales de bancă pentru a varia dobânda).
Constată caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4 pct. 4.4. teza I din contractul de credit nr. FRI_ din 11.01.2008, cu consecința intervenirii sancțiunii nulității absolute și parțiale a acesei clauze (numai cu privire la teza I).
Respinge cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3 pct. 3.1. lit. b) din contractul de credit nr. FRI_ din 11.01.2008.
Admite capătul accesoriu de cerere privind obligarea băncii pârâte să calculeze și să restituie reclamantului sumele încasate de la acesta din urmă în temeiul clauzelor al căror caracter abuziv a fost constatat de către instanță, cu consecința invalidării lor, conform considerentelor prezentei hotărâri, precum și dobânda lagală calculată la valoarea sumei de restituit, de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.06.2015.
Președinte, Grefier,
T. G. N. S.
Red./Tehnored.G.T./4ex./27.11.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 8605/2015.... | Succesiune. Sentința nr. 8815/2015. Judecătoria IAŞI → |
|---|
