Obligaţie de a face. Sentința nr. 5765/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5765/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 28-04-2015 în dosarul nr. 29116/245/2012*
Dosar nr._ Cod operator: 3171
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 28 Aprilie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: I.-C. R.
Grefier: H. M.
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 5765
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții P. V. și P. M. E. în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA și S.C. V. R. S.A. - AGENȚIA E. DOAMNA IAȘI, având ca obiect obligație de a face.
Instanța constată că dezbaterile cu privire la excepția procesuală invocată în cauză și asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică de la 07.04.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta încheiere, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 21.04.2015 și, ulterior pentru astăzi, 28.04.2015, când, în aceeași compunere, a hotărât:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 24.09.2012 sub nr._ , reclamanții P. V. și P. M. E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. ROMANIA S.A. și S.C. V. R. S.A. - AGENȚIA E. DOAMNA IAȘI, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a clauzei nr.5 lit.a) din convenția încheiată între părți, ca fiind abuzivă; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 706,25 CHF, plătită în virtutea clauzei nr.5 lit.a) din contract, reprezentând comisionul de risc, respectiv comision de administrare calculat de la data primei anuități și până la data introducerii acțiunii, precum și restituirea comisionului de risc aplicat lunar la soldul creditului, calculat in continuare de la data introducerii acțiunii și până la pronunțarea hotărârii judecătorești. S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că, la data de 10.02.2008, au încheiat cu V. R. S.A. convenția de credit nr._, prin care au contractat un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 7.000 CHF. La data de 27.10.2010 părțile au încheiat actul adițional nr.1 la contractul de credit inițial, prin care comisionul de risc nu a fost înlăturat, ci doar apare sub o altă denumire, aceea de comision de administrare. La aceeași dată s-a încheiat și actul adițional nr.2, prin care comisionul de administrare a fost menținut, chiar dacă într-un procent mai mic. Clauza a cărei nulitate se invocă nu a fost negociată în mod direct cu reclamanții, în calitate de consumatori, iar acordarea creditului a fost condiționată de plata acestui comision de risc, ulterior denumit comision de administrare. Banca a nesocotit complet garanția reală imobiliară constituită de reclamanți în favoarea băncii, precum și poliția de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor. Reclamanții consideră că, întrucât nu au putut să-și exprime voința în legătură cu inserarea în contract a clauzei referitoare la comisionul de risc, consimțământul lor apare ca viciat, fiindu-le impus un contract standard, preformulat, valabil pentru toți clienții băncii. Se mai susține că acea clauză menționată conduce, prin caracterul său abuziv, la un dezechilibru între prestații, defavorabil reclamanților. Nu se precizează în contract în funcție de ce elemente a fost stabilit comisionul de risc, de ce era necesară aplicarea lui din moment ce exista garanția imobiliară, cum a fost el negociat, de ce este nerambursabil la finalul contractului, în situația neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situații. Părțile ar fi putut negocia, eventual, doar modul de plată și termenele scadente ale comisionului de risc/administrare, nu și posibilitatea inserării sau nu în convenție a obligației de plată a acestui comision.
În drept, reclamanții au invocat prevederile art.1177, 1246 și urm, 1270 alin.1 N.C.civ., precum și Legea nr.193/2000.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu art. 15 lit. j din Legea nr. 146/1997 și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.
Pârâta S.C. V. S.A. a formulat întâmpinare, depusă la dosar la data de 05.11.2012, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare s-a arătat că, prin actul adițional nr.1 din 27.10.2010, a fost eliminat comisionul de risc, astfel că reclamanții nu ar mai avea interesul de a solicitat anularea clauzei referitoare la acest comision. Pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât se pune problema unei nulități relative, prescriptibile, termenul de prescripție de 3 ani începând să curgă de la data încheierii convenției de credit. S-a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii întrucât reclamanții și-au întemeiat acțiunea exclusiv pe dispozițiile Legii nr.193/2000, dar, potrivit art.3 alin.2 din această lege clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor Legii nr.193/2000. Or, reglementarea din actul normativ special (OUG nr. 50/2010) excludea aplicarea legii generale.
Prin încheierea de ședință din data de 08.04.2013 au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive, prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, invocate prin întâmpinare.
La termenul din data de 20.05.2013 a fost administrată proba cu interogatoriile reclamanților, solicitată de pârâtă.
Prin sentința civilă nr. 8074/27.05.2013 a Judecătoriei Iași s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții P. V. și P. M. E. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMANIA S.A., reclamanții fiind obligați la plata către pârâtă a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a reținut că, potrivit Legii nr.193/2000, un consumator are dreptul la negocierea clauzelor contractului încheiat cu un comerciant, dar comerciantului nu îi revine obligația de a avea el inițiativa negocierii. Comerciantul își manifestă disponibilitatea de încheiere a contractului în anumite condiții prezentate consumatorului, urmând ca acesta din urmă, în măsura în care nu este mulțumit de condițiile propuse, să încerce negocierea clauzelor contractului ce urmează a fi încheiat. Practic, prin obligația comerciantului de a dovedi împrejurarea că acel contract a fost supus negocierii cu consumatorul trebuie să se înțeleagă că va reveni comerciantului sarcina de a proba faptul că a creat condițiile pentru consumator ca acesta să ia cunoștință de conținutul contractului pe care ar urma să-l încheie, să-i înțeleagă consecințele și să-i asigure consumatorului posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. Ar fi excesiv și contrar uzanțelor comerciale să se ceară comerciantului să inițieze el negocierea contractului, atât timp cât consumatorul nu-și exprimă vreo nemulțumire cu privire la acesta. În speță, în cuprinsul răspunsurilor la interogatoriul administrat reclamantul P. V. a afirmat că nu a solicitat băncii, anterior semnării contractului de credit, un exemplar al acestui contract, în timp ce reclamanta a arătat că, aproximativ cu o săptămână sau două înainte de semnarea contractului, a solicitat băncii să le înmâneze reclamanților un exemplar al contractului, dar i s-a răspuns că nu este necesar întrucât procedura este aceeași ca la contractul încheiat în august 2007 și li se va explica de un reprezentant al băncii conținutul contractului la momentul încheierii acestuia. Fiind întrebați dacă au solicitat băncii lămuriri cu privire la vreo clauză din convenție reclamantul a răspuns că nu, iar reclamanta a arătat că nu a solicitat lămuriri detaliate, întrucât era vorba de o refinanțare a creditului contractat în 2007. Deși reclamanții mai încheiaseră cu pârâta și convenția de credit nr._/10.08.2007, ce conținea clauze asemănătoare, care-și produseseră deja efectele, inclusiv în ceea ce privește comisionul de risc, aceștia au acceptat încheierea unui alt contract conținând clauze similare, ceea ce reprezintă un indiciu că reclamanții nu au încercat negocierea clauzelor noului contract.
În consecință, reclamanții nu au încercat negocierea necesității prevederii în contract a acestei clauze sau cuantumul comisionului de risc, acceptând contractul în forma propusă de pârâtă.
Totodată, la încheierea actelor adiționale la convenția de credit, în octombrie 2010, reclamanții erau deja avizați cu privire la efectele pe care le produce clauza referitoare la comisionul de risc, despre care afirmă că a fost transformat în comision de administrare și, cu toate acestea, au acceptat inserarea în contract a comisionului de administrare, cu aceeași funcție ca și comisionul de risc. De asemenea, prin actul adițional nr.2 s-a diminuat considerabil valoarea comisionului de administrare, ceea ce relevă rezultatul unei posibile negocieri a acestuia.
Din ansamblul celor expuse anterior, s-a reținut că banca pârâtă a oferit reclamanților posibilitatea concretă a negocierii clauzei referitoare la comisionul de risc/administrare, prin urmare instanța de fond a apreciat că pârâta a probat faptul că această clauză a fost supusă negocierii directe cu reclamanții. În consecință, nefiind îndeplinită prima condiție prevăzută de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 instanța a constatat că nu se poate trece la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc. D. urmare, a fost respinsă cererea de constatare a nevalabilității acestei clauze, prin prisma caracterului său abuziv, precum și cererea accesorie având ca obiect restituirea sumei achitate cu titlu de comision de risc/administrare.
În baza art. 274 alin. 1 C.p.c. reclamanții, care au pierdut procesul, au fost obligați să plătească pârâtei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată .
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții, pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând, în primul rând, că instanța de fond a omis să se pronunțe și asupra caracterului abuziv al clauzei prevăzutăla art. 3 d din convenția de credit, cu toate că a solicitat expres acest lucru, iar în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5 lit. a din aceeași convenție, susțin, în esență, reclamanții-recurenți că prima instanță a dat o interpretare greșită probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate în condițiile art.3041 Cod procedură civilă, Tribunalul Iași a apreciat că recursul este întemeiat, pentru următoarele motive:
Din verificarea considerentelor hotărârii recurate rezultă că pentru a respinge cererea reclamanților, prima instanță a avut în vedere doar clauza prevăzută la art.5 lit.a din convenția de credit.
Se mai constată că la data de 20.05.2013, cu ocazia judecării fondului, reclamanții au solicitat instanței de fond constatarea caracterului abuziv și a clauzei prevăzută la art.3 d din convenția de credit.
Asupra acestui capăt de cerere, prima instanță a omis să se pronunțe, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art.312 alin.5 C. proc. civ., respectiv casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care prima instanță, pentru o judecată unitară, urma să analizeze caracterul pretins abuziv al ambelor clauze contractuale.
Pe cale de consecință, prin decizia civilă nr.346/2014/CIV din data de 28.05.2014, Tribunalul Iași - Secția a II-a Civilă și C. Administrativ și Fiscal a admis recursul, a casat sentința primei instanțe și a trimis pricina spre rejudecare, dosarul fiind re-înregistrat pe rolul Judecătoriei Iași la data de 12.02.2015, sub nr.de dosar_ .
La data de 04.03.2015, pârâta S.C. V. S.A. a invocat excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată prin completarea acesteia cu solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzei inserat în art.3 lit.d din convenția de credit, precum și excepția lipsei de interes în formularea acestei noi cereri. De asemenea, s-a cerut respingerea, pe fond, a acțiunii.
Prin încheierea de ședință din data de 07.04.2015, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității completării obiectului cererii de chemare în judecată și a dispus unirea cu fondul a excepției lipsei de interes în susținerea caracterului abuziv al clauzei 3 lit.d din convenția de credit. De asemenea, instanța a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri pentru ambele părți.
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
În fapt, între pârâta S.C. V. R. S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanții P. V. și P. M. E., în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/12.02.2008, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 7.000 CHF, pe o durată de 300 de luni. În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct.5 lit.a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. De asemenea, potrivit pct.3 lit.d din aceleași condiții speciale, banca și-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutaților noua rată a dobânzii, ce urma a fi aplicată de la data comunicării.
Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzută, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit.a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, a dobânzilor și a comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang doi asupra imobilului teren în suprafață de 1193 mp și construcție situat în intravilan ., jud.Iași, proprietatea reclamanților, după cum rezultă din pct.7 din Condițiile Speciale ale Convenției de credit. Polița de asigurare a acestui imobil pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art.7 lit. b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.
La data de 27.10.2010, părțile au încheiat actul adițional nr.1 la convenția de credit nr._/10.08.2007, prin care se modifica și cuprinsul art.5 din condițiile speciale ale convenției, în sensul că se prevedeau doar două comisioane în legătură cu acordarea și utilizarea creditului, respectiv un comision de rambursare anticipată și un comision de administrare credit. Comisionul de administrare credit era de 0,15%/lună aplicat la soldul creditului și viza, potrivit actului adițional, administrarea riscului de credit. Tot la data de 27.10.2010 a fost încheiat actul adițional nr.2 la convenția de credit nr._/10.08.2007, prin care comisionul de administrare credit era redus la o valoare de 0,05% pe lună, aplicat la soldul creditului.
Instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege.
Soluționând cu prioritate, în temeiul art.137 C.proc.civ.1865, excepția lipsei de interes a reclamanților în susținerea caracterului abuziv al clauzei 3 lit.d din condițiile speciale, excepție invocată de pârâta S.C. V. R. S.A., instanța constată caracterul neîntemeiat al acesteia, pentru următoarele considerente:
Interesul este o condiție de exercițiu a acțiunii civile și constă în folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.
În măsura în care promovarea unei acțiuni nu asigură nici un folos practic celui care a recurs la ea, atunci acțiunea este lipsită de interes.
În cauza de față, simpla împrejurare că prevederile clauzei 3 lit.d nu au fost niciodată activate nu este de natură să determine lipsa de interes a reclamanților P. în susținerea caracterului abuziv al respectivei dispoziții contractuale, în condițiile în care, din formularea acestei clauze, rezultă că, în orice moment banca împrumutătoare putea proceda la revizuirea ratei dobânzii curente invocând schimbări semnificative intervenite pe piața monetară. Mai mult, dat fiind faptul că, prin cele două acte adiționale, contractul a fost modificat, inclusiv în ceea ce privește această clauză, instanța observă că este datoare să analizeze prevederile pct.3 lit.d din condițiile speciale, referitoare la data ajustării ratei dobânzii curente, nu numai în forma inițială, dar și cea rezultată în urma semnării celor două acte adiționale din data de 27.10.2010, situație în care nu se poate susține inexistența interesului reclamanților în verificarea conformității respectivei prevederi cu normele legale.
Prin urmare, instanța va respinge excepția, ca neîntemeiată.
Asupra fondului cauzei, cu privire la criteriile ce trebuie să fie utilizate de instanță în analiza concretă a unei clauze pretins abuzive, art.4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Astfel, clauza de la pct.5 lit.a din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, ce constituie un element component al creditului (parte a prețului, astfel cum susține instituția creditoare), ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art.4 alin.6 din lege cu consecința imposibilității analizării unui pretins caracter abuziv.
Cu toate acestea, instanța apreciază că art.4 alin.6 din actul normativ anterior menționat nu exclude în mod automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Or, conform mențiunilor de la secțiunea 3 „Costuri” din Condițiile generale, comisionul de risc se percepe de pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului în aceeași manieră cu dobânda curentă, care este percepută conform pct. 3.1, adică tot pentru creditul acordat. Nici o altă prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de risc. Nicăieri în convenția părților sau în condițiile speciale sau generale ale convenției acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta a beneficiat expres de garanții imobiliare constituite în favoarea sa (conform pct.7 din condițiile speciale), iar debitorii au fost obligați să cesioneze pârâtei polița de asigurare pentru acest imobil, menită să acopere toate riscurile legate de imobilul ce face obiectul garanției. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că suma totală a creditului nu a putut depăși 85% din garanțiile constituite în favoare sa (astfel cum rezultă în mod neechivoc din art.8 din convenția părților).
Rezultă că instituția creditoare percepe două tipuri de costuri pentru unul și același serviciu prestat, fără a explica în mod corespunzător scopul distinct al dobânzii de rata comisionului de risc.
În ceea ce privește susținerea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce îi reveneau, și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei, și au fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, instanța apreciază că aceasta nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituite de această lege în ceea ce privește clauzele abuzive, interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții.
Astfel, instanța apreciază că includerea doar la nivel declarativ, de către pârâtă, a comisionului de risc în “prețul contractual”, fără ca, din convenția părților, să se poată deduce serviciul/contraprestația căruia îi corespunde această sumă de bani și care este de esența prețului, nu poate împiedica analiza caracterului eventual abuziv al clauzei prevăzute la art.5 lit.a din Condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr.193/2000.
În acest sens, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr.193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul. Art.4 alin. 3 teza finală din Legea nr 193/2000 prevede că, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în Condițiile generale ale convenției. Pârâta nu a probat faptul că ar fi negociat clauza cu reclamanții, iar reclamanții au precizat, în cadrul răspunsurilor la interogatoriu, faptul că nu au primit un exemplar al convenție, pentru studiu, anterior semnării acesteia, spunându-li-se că procedura este aceeași ca cea de la contractul anterior, din 2007, iar un reprezentant al băncii le va explica conținutul convenției la momentul încheierii, în condițiile în care legea clauzelor abuzive tinde tocmai la apărarea consumatorului neavizat.
Mai mult, faptul că Legea nr.193/2000 prezumă caracterul nenegociat al clauzelor standard conduce tocmai la ideea că banca e datoare să dovedească în mod direct și neechivoc cel puțin posibilitatea, dacă nu existența, în cauză, a negocierii, iar nu simpla prezentare a unui contract standard.
Astfel, instanța constată îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.
Mai departe, pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 în privința dispoziției de la pct.5 lit.a din „condițiile speciale” ale convenției de credit, mai este necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamanților) și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În acest sens, instanța observă că ambii reclamanți au recunoscut, în cadrul răspunsurilor date la interogatoriu, faptul că această convenție de credit din data de 12.02.2008 reprezenta o refinanțare a altui contract, încheiat anterior, în luna august a anului 2007, cu aceeași bancă. Mai mult, reclamanții au menționat faptul că nu au contactat și alte unități bancare pentru a solicita un împrumut și pentru a verifica, astfel, condițiile de creditare, considerând că este mai facil să apeleze la S.C. V. R. S.A. și convenindu-le faptul că această bancă oferea credite în franci elvețieni, cu o dobândă fixă. De asemenea, nu au solicitat modificări ale clauzelor contractuale ulterior încheierii convenției din 2008 până în anul 2010, când respectivul comision de risc a fost redenumit comision de administrare credit și diminuat la 0,15%, apoi la 0,05%, acest din urmă procent fiind, de altfel, foarte avantajos pentru împrumutați.
La analiza eventualului dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța are în vedere și cuantumul total al acestui comision, a cărui restituire se solicită în pricina de față, respectiv 706,25 CHF, o valoare modică, cumulată pe parcursul a 4 ani, ce nu ce nu poate fi de natură să diminueze în mod excesiv veniturile reclamanților și să afecteze într-o manieră disproporționată nivelul de trai al acestora.
Față de considerentele de mai sus, instanța apreciază că, prin semnarea convenției de credit nr._/12.02.2008, contract de refinanțare a unei convenții anterioare, reclamanții P. V. și P. M. E. și-au asumat producerea unui eventual dezechilibru între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției și, pe cale de consecință, reținând neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserate la punctul 5 lit.a din Condițiile speciale ale convenției de credit, instanța apreciază că cererea formulată de reclamanți în privința acestei clauze este neîntemeiată.
Analizând și caracterul clauzei inserate la pct.3 lit.d din Condițiile speciale ale convenției părților, astfel cum a fost modificată ulterior, instanța observă că, prin cele două acte adiționale, nr.1 și nr.2, din data de 27.10.2010, au fost înlăturate formulările incerte, generale, de natură să contribuie la prejudicierea împrumutaților, acestea fiind înlocuite de criterii clare, previzibile și expres indicate în cele două acte adiționale, în raport de care banca poate ajusta rata dobânzii curente, și anume automat, periodic, la fiecare a treia scadență, în ziua corespunzătoare de scadență, în funcție de evoluția indicelui Libor CHF la 3 luni, astfel cum este acesta (i) afișat cu două zile înainte de data ajustării ratei dobânzii curente, în pagina corespunzătoare a serviciului Reuters (LIBOR 02) în jurul orei 11 a.m. și (ii) variabil la data ajustării noii rate a dobânzii curente. De asemenea, se menționează, în actul adițional nr.2, că rata dobânzii curente, astfel ajustată, se aplică pentru intervalul de timp aferent fiecăreia dintre cele trei scadențe ulterioare datei la care se realizează ajustarea automată a acesteia.
Se reține, de către instanță, că nu se mai poate vorbi de o lipsă a definirii, în orice mod, a motivelor întemeiate care să-i permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii, nici de o imposibilitate a reclamanților de a prevedea situațiile care ar putea determina o astfel de modificare.
Nu în ultimul rând, instanța observă că reclamanții și-au asumat plata unei dobânzi variabile timp de 181 de luni începând cu data de scadență de la împlinirea celor 86 de luni inițiale cu dobândă fixă, astfel cum rezultă din prevederile pct.3 lit.a din Condițiile speciale ale convenției.
Pe cale de consecință, instanța consideră că argumentele reclamanților, privind punerea sub semnul întrebării a echilibrului contractual și transformarea convenției de credit într-un contract aleatoriu, fără posibilitatea cunoașterii întinderii prestațiilor părților, sunt neîntemeiate și în ceea ce privește clauza 3 lit.d, urmând ca întreaga cerere să fie respinsă ca neîntemeiată.
Nu în ultimul rând, având în vedere modul de soluționare a cererii principale, în temeiul dispozițiilor art.274 C.proc.civ.1865, constatând îndeplinite condițiile de culpă procesuală a reclamanților și dovedire a cheltuielilor efectuate de pârâta S.C. V. R. S.A., instanța urmează a admite cererea acesteia din urmă și a dispune obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1302 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat în primul ciclu procesual (fond și recurs), astfel cum rezultă din facturile fiscale . nr.502/03.12.2012 și nr.169/05.05.2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, invocată de pârâtă în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art.3.d din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/12.02.2008.
Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții P. V. (CNP_) și P. M. E. (CNP_), ambii cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet de Avocat I. Mindirigiu, cu sediul în Iași, ., ., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. ROMANIA S.A., J_, CUI_, RB-PJR-048/10.04.2000, cu sediul în București, ., . 10, sector 2, și S.C. V. ROMANIA S.A. - AGENȚIA E. DOAMNA IAȘI, cu sediul actual în Iași, ..23, .-B, parter, jud.Iași.
Obligă reclamanții la plata către pârâta S.C. V. ROMANIA S.A. a sumei de 1302 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 28.04.2015.
Președinte, Pentru grefier aflat în c.o.,
I.C.R. Semnează grefierul delegat cu atribuțiile grefierului șef de secție civilă
Red./Tehnored.I.C.R./M.H.
4ex./06.08.2015
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5411/2015. Judecătoria... → |
|---|
