Pretenţii. Sentința nr. 2441/2015. Judecătoria IAŞI

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 21.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat consecutiv pronunțarea la data de 27.01.2015, 11.02.2015, respectiv 18.02.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA,

Deliberând asupra prezentei cauze civile, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16.09.2014, reclamanta S.C. S. S.A a chemat în judecată pe pârâta ASOCIAȚIA DE P. ., ., pentru ca aceasta să fie obligată să plătească suma de 819,5 lei, reprezentând penalități de întârziere. S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta arată ca între părți este încheiat contractul de prestări servicii de salubritate nr.6825/01.03.2010 în baza căruia pârâta a beneficiat de serviciile reclamantei, constând în colectarea, transportarea și depozitarea deșeurilor menajere. Pentru serviciile prestate în perioada ianuarie 2010 – septembrie 2013, reclamanta a emis facturi, achitate cu întârziere, pentru care s-au calculat penalități de întârziere, conform art. 8 pct.4 din contractul de prestări servicii. Penalitățile de întârziere percepute sunt „egale cu cele utilizate pentru neplata obligațiilor aferente bugetului de stat”, fiind de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere, conform lg.51/2006 și OUG nr.88/2010. Contractul legal încheiat și semnat de debitor, arată reclamanta, îl obligă pe acesta să respecte clauzele contractuale stipulate. Pârâta a fost chemată la conciliere, însă nu a înțeles să ia vreo măsură în sensul realizării concilierii directe cu privire la debitul datorat și a refuzat de asemenea să se prezinte în fața mediatorului.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1516 din Noul Cod Civil, iar în temeiul art.223, 411 NCPC s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

În susținerea acțiunii reclamanta a depus înscrisuri, în copie: copii certificate conform cu originalul de pe facturile de plată aferente debitului solicitat, adresă convocare conciliere, dovadă comunicare, contract de prestări servicii, tabel calcul penalități de întârziere, proces verbal mediere.

La solicitarea instanței, la data de 07.10.2014, reclamanta a mai înaintat la dosar precizări și copii certificate conform cu originalul de pe facturile de plată aferente debitului solicitat.

Pârâta legal citată a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că pretențiile solicitate de reclamantă sunt din anul 2010.

Reclamanta a depus precizări cu privire la excepția invocată, arătând că penalitățile de întârziere sunt imputate în temeiul clauzei penale contractuale, iar debitele solicitate prin acțiune au fost recunoscute de pârâtă prin efectuarea de plăți succesive, conform art.2538 NCC acestea constituind acte de recunoaștere tacită care au întrerupt cursul prescripției. Referitor la data comunicării facturilor, arată reclamanta că pârâta cunoștea faptul că facturarea se afce lunar până cel mai târziu la data de 15 a lunii următoare, îar în speță data emiterii facturii corespunde cu data transmiterii, iar beneficiarul mai are la dispoziție încă 30 de zile de la data scadenței pentru efectuarea plăților fără a fi supus penalităților, iar pe facturile emise se pot observa soldurile restante.

Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri și a reținut cauza spre soluționare asupra excepției prescripției și a fondului

Analizând cu prioritate excepția prescripției extinctive, instanța reține următoarele considerente:

Pe de o parte, art.6 al.4 NCC coroborat cu art.18 din decretul nr.167/1958 obligă instanța ca în privința raporturilor juridice născute anterior intrării în vigoare a Noului cod civil să invoce din oficiu prescripția dreptului material la acțiune.

Art.1 din Decretul 167/1958 (numit în continuare „Decretul”), aplicabil în speță dat fiind momentul desfășurării raporturilor dintre părți, chiar dacă a fost abrogat între timp, prevede că „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”. A..2 prevede că „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.”

Potrivit art.3 alin.1, termenul prescripției este de 3 ani, iar prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, conform art.7.

În privința penalităților de întârziere, se observă că acestea sunt aplicabile, conform contractului nr.6825/01.03.2010 încheiat între părți și mențiunilor înscrise pe facturi, în caz de neplată a facturilor în termen de 30 de zile de la scadență (scadența fiind în 15 zile lucrătoare de la data primirii facturii) și curg zi cu zi, începând cu data scadenței debitului principal, stingându-se fiecare prin prescripții separate de cea a debitului principal, după 3 ani de la data nașterii lor, cel mai târziu la data prescrierii dreptului la acțiune privind debitul principal (art.1 al.2, art.3, art.12 din Decretul 167/1958). De asemenea, plata debitului principal în cursul termenul de 3 ani valorează recunoaștere și determină întreruperea prescripției și curgerea unui nou termen de prescripție în privința penalităților.

Cu privire la penalitățile solicitate prin acțiune, acestea sunt aferente facturilor emise în perioada ianuarie 2010 – septembrie 2013.

Față de data introducerii acțiunii (16.09.2014) și data plății integrale a debitelor principale, conform calculului depus la dosar de reclamanta însăși (f.8), penalitățile facturate pentru debite acumulate în perioada ianuarie 2010 – septembrie 2013, puteau fi solicitate fiecare în parte într-un termen de 3 ani de la data nașterii lor, cel mai târziu în 3 ani de la data plății integrale a debitului principal aferent, sub sancțiunea stingerii dreptului material la acțiune.

Or, reținând că debitele principale aferente facturilor emise în perioada 07.01.2010 – 31.05.2011 au fost stinse integral prin plăți efectuate cu mai mult de 3 ani anterior introducerii acțiunii, respectiv plăți efectuate succesiv în perioada martie 2010 – august 2011, instanța conchide că s-a prescris dreptul material la acțiune cu privire la suma de 345,92 lei reprezentând penalități de întârziere aferente debitelor scadente și achitate integral anterior datei de 16.09.2011 (3 ani anterior introducerii acțiunii).

În ceea ce privește penalitățile constatate ca fiind prescrise, cu privire la trimiterea reclamantei la pretinsele plăți succesive pretins efectuate de către pârâtă, instanța reține că plata parțială a datoriei la care se referă art.2538 NCC (deși inaplicabil prezentului litigiu), se referă la efectuarea unei plăți parțiale dintr-o datorie unică, care are ca efect recunoașterea întregii datorii, iar nu la plata unei facturi, care ar implica recunoașterea tuturor facturilor existente în debit, căci în cazul contractelor cu executare succesivă, pe măsura executării se nasc obligații distincte în patrimoniul debitorului, fiecare supusă unui termen diferit de prescripție și susceptibilă de aplicarea unor cauze proprii de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, plata parțială a unei facturi neavând efect decât asupra obligației imputate prin acea factură, și în nici un caz nu s-ar putea deduce recunoașterea suitei de debite născute succesiv numai în măsura îndeplinirii propriilor obligații de către furnizor.

Pentru aceste considerente, în urma admiterii excepției prescripției, instanța va respinge acțiunea cu privire la suma de 345,92 lei reprezentând penalități de întârziere aferente debitelor scadente și achitate integral anterior datei de 16.09.2011, ca fiind prescrisă.

Pe fondul cauzei, analizând materialul probatoriu administrat în prezenta cauză, prin prisma motivelor invocate de părți, instanța reține următoarele aspecte:

Potrivit art.102 alin.(1) din Legea nr.71/2011 contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Astfel, în raport de data încheierii contractului de prestări servicii de salubritate nr. 6825/2010, instanța constată că legea care era în vigoare la momentul încheierii contractului este vechiul Cod civil.

Prin contractul de prestări servicii de salubritate nr. 6825/2010, reclamanta s-a obligat, în conformitate cu dispozițiile art.3-4 să ridice și să transporte deșeurile menajere conform graficului stabilit, să factureze contravaloarea serviciilor executate lunar, la sfârșitul fiecărei luni, iar pârâtul s-a obligat să achite debitele în 15 zile de la data primirii facturii, iar, în caz contrar, să achite și penalitățile de întârziere, așa cum este prevăzut în art. 8 alin. 4 din contract.

În baza contractului, au fost emise facturi în perioada 30.06.2011 – 31.03.2013 aflate în copie la dosar, facturi care, potrivit tabelului depus de reclamantă (f.8) au fost achitate în câte 2, respectiv câte 3 tranșe fiecare, plățile având loc la interval de circa 2 luni, respectiv 3 luni față de data emiterii facturii.

Astfel, instanța constată că pârâta nu a respectat principiul indivizibilității plății, iar reclamanta a procedat la calcularea de penalități de întârziere, pentru toată suma începând cu a 15-a zi de la emiterea facturilor și pentru sumele restante ulterior fiecărei plăți parțiale.

Însă, instanța apreciază că penalitățile de întârziere pentru care nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune nu au fost calculate corect, raportat la data scadenței calculată în concordanță cu dispozițiile contractuale și cele ale Legii nr.51/2006. Astfel, instanța reține că contractul dintre părți este unul cu clauze predeterminate de legiuitor prin dispozițiile Legii nr.51/2006, mai exact art.36 și art.42 din lege, care prevăd în art.42 al.9 Factura pentru serviciile furnizate/prestate se emite cel mai târziu pânã la data de 15 a lunii urmãtoare celei în care prestația a fost efectuatã. Utilizatorii serviciilor de utilitãți publice, persoane fizice sau juridice, sunt obligați sã achite facturile reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate/prestate în termenul de scadențã de 15 zile lucrãtoare de la data primirii facturilor; data emiterii se înscrie pe facturã. Termenul de scadențã privind plata facturii se ia în calcul începând cu data primirii facturii, dispoziții legale reluate în art.8 al.3 din contractul părților.

Or, din tabelul de calcul depus de reclamantă la dosar, rezultă că acestea au fost calculate începând cu a 15-a zi de la emiterea facturii, fiind neverosimilă împrejurarea primirii facturii de către consumator în aceeași zi cu emiterea acesteia, fiind încălcate dispozițiile contractuale agreate de părți, cu consecința calculării unor penalități de întârziere mai mari.

Instanța nu poate reține cele învederate de reclamantă referitor la data comunicării facturilor, în sensul că pârâta cunoștea faptul că facturarea se face lunar până cel mai târziu la data de 15 a lunii următoare, iar în speță data emiterii facturii corespunde cu data transmiterii, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit și nici nu și-a propus dovedirea în prezentul litigiu a datei primirii efective a facturii de către beneficiar, iar, în timp ce e corectă afirmația că neprimirea facturii nu scutește pe consumator de plata serviciului, totuși imputarea penalităților de întârziere este supusă dovedirii momentului exigibilității creanțelor succesive.

Mai mult, deși contractul prevede aplicarea de majorări de întârziere numai în cazul neplății facturilor în termen de 30 de zile de la scadență, totuși în mod incorect reclamanta a calculate și pretinde penalități pentru facturile emise la 31.07, 31.08 și 30.09.2013, deși acestea au fost achitate în mai puțin de 30 de zile de la data pretinsei scadențe (f.10).

Prin urmare, în lipsa unor probe ale datei primirii facturilor de către pârâtă, instanța nu poate lua în considerare ca dată a curgerii penalităților de întârziere decât data primei plăți parțiale efectuate de pârâtă cu privire la fiecare debit facturat, acesta fiind momentul la care pârâta poate fi apreciată cu certitudine ca aflându-se în cunoștință de cauză cu privire la emiterea facturii, suma de plată și termenul de plată stabilite contractual.

Astfel, instanța apreciază că reclamanta este îndreptățită exclusiv la penalitățile curse între momentul primei plăți a fiecărei facturi (moment la care este incontestabilă cunoașterea de către pârâtă a sumei de plată și a scadenței acesteia) și momentul stingerii integrale a fiecărui debit lunar facturat, fără a fi datorate penalități pentru facturile achitate într-o singură tranșă, cu privire la care nu s-a făcut dovada primirii la un moment anterior, mai exact pentru facturile emise la 31.01.2013 și între 30.04 – 30.09.2013..

În acest context, au fost calculate penalități de instantă după următorul algoritm: penalități de 0,04% calculate doar asupra debitului rămas restant după achitarea primei tranșe, pentru fiecare zi dintre data primei plăți și data celei de-a doua plăți, algoritmul aplicându-se în mod asemănător și între data celei de-a doua plăți și a celei de-a treia, prin care se și sting debitele.

În urma acestui calcul, au rezultat penalități de 83,02 lei imputabile pentru plata integrală cu întârziere a facturilor emise în perioada 30.06.2011 – 31.03.2013

În drept, potrivit art.969 Cod civil, contractul legal încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar potrivit art.1073 C civ, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare.

Față de cele de mai sus, instanța reține că, prin înscrisurile depuse la dosar pretenția reclamantei este întemeiată doar în parte în privința penalităților, conform argumentelor prezentate anterior, sens în care va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 83,02 lei reprezentând penalități de întârziere imputabile pentru plata cu întârziere a facturilor emise în perioada 30.06.2011 – 31.03.2013.

Având în vedere aceste considerente, instanța va admite în parte cererea în sensul celor arătate, urmând a respinge acțiunea cu privire la suma de 345,92 lei reprezentând penalități de întârziere aferente debitelor scadente și achitate integral anterior datei de 11.09.2011, ca fiind prescrisă.

Față de cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, dând eficiență dispozițiilor art. 453 NCPC potrivit cu care „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, instanța constata că acest capăt de cerere accesoriu este întemeiat în parte, cu privire la taxa de timbru aferentă pretențiilor admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la suma de 345,92 lei reprezentând penalități de întârziere aferente debitelor scadente și achitate integral anterior datei de 11.09.2011.

Admite în parte acțiunea promovată de reclamanta .>, cu sediul în Iași, ., jud. Iași, în contradictoriu cu pârâta ASOCIAȚIA DE P. ., . (C._), cu sediul în Iași, ., ., . .