Pretenţii. Sentința nr. 2454/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2454/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 18-02-2015 în dosarul nr. 2454/2015
Dosar nr._
Cod operator: 3171
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Sentința Civilă Nr. 2454/2015
Ședința publică de la 18 Februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: T. G.
Grefier: N. S.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și pe pârât H. O., având ca obiect pretenții plată nedatorată.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 28.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru 04.02.2015, ulterior pentru 11.02.2015, după care pentru astăzi 18.02.2015, când, deliberând, a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile, reține:
Prin cererea înregsitrată la data de 02.07.2014 reclamantul AUTIRTATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR a solicitat obligarea pârâtului H. O. la restituirea sumei de_ lei, actualizată cu indicele de inflație de la data de 21.12.2010 și până la data plății efective.
În motivare, reclamantul a arătat că, prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 4460/23.04.2009 a fost stabilit dreptul doamnei H. C., autorul pârâtului, la măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 445.414,01 lei, ulterior aceasta din urmă optând pentru emiterea unei titlu de conversie în cuantum de 345.414,01 lei și pentru emiterea unui titlu de plată în cuantum de 100.000 lei, acte emise la data de 29.06.2009 sub nr. 747/29.06.2009 și 239/29.06.2009. Plata sumei de 100.000 a fost efectuată în mod eronat de două ori în data de 21.11.2010, autorul pârâtului beneficiind astfel de o despăgubire mai mare decât cea stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 4460/23.04.2009. Reclamanta a subliniat reaua credință a pârâtului, care a avut cunoștință de faptul că una dintre cele două tranșe de_ lei ce a fost virată în contul său reprezenta o plată pentru care nu exista un drept constituit, întrucât sma prevăzută în titlul de plată a fost acoperită prin plată în data de 21.12.2010. Deși doamna H. C. a fost notificată pentru a restitui suma de 100.000 lei, aceasta nu a dat curs invitației.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1341 și urm. Cod Civil, Legea nr. 247/2005, Legea 10/2001.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, atașând în copie extrasul de cont și notificările emise către pârâtă.
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, motivat de faptul că virarea de două ori a sumei de_ lei a fost determinată exclusiv de culpa reclamantului. În plus, notificarea de restituire a fost transmisă autorului său la mai mult de 3 ani de la decesul acesteia.
Legal citat cu un exemplar al întâmpinării, reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat instanței să respingă excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru următoarele motive:
Conform art. 2537 pct. 4 NCC, prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere. Or, potrivit art. 1522 alin. (1) NCC, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificarea scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
Astfel, notificarea a fost transmisă doamnei H. C. la data de 26.06.2013, deci anterioe datei de 21.12.2013, de împlinire a prescripției extinctive invocate de pârât.
Cu privire la termenul în care se pot recupera despăgubirile, reclamantul apreciază că se aplică termenul de prescripție a dreptului de stabili creanțele bugetare.
Instnața a calificat apărările invocate de pârât în cuprinsul întâmpinpării drept excepția prescripției dreptului material la acțiune, a pus în discuția părților această excepție și a rămas în pronunțare asupra acesteia.
Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, reține:
Reclamantul își întemeiază cererea de restituire pe instituția plății nedatorate.
Acțiunea reclamantului are în mod cert un obiect patrimonial, astfel încât dreptul material la acțiune este supus prescripției extinctive.
Înalta Curte a stabilit în mod constant că acțiunea în repetițiune este o acțiune patrimonială, care poate fi intentată în termenele de prescripție de drept comun, care încep să curgă de la momentul efectuării plății nedatorate, cu excepția situațiilor în care titlul în temeiul căruia a fost efectuată plata a fost anulat ulterior efectuării plății, situație în care termenul de prescripție curge, nu de la momentul efectuării plății, întrucât la momentul la care se efectuase plata, aceasta nu avea caracter de plată nedatorată, fiind efectuată în temeiul unui titlu valabil, ci de la data la care plătitorul (solvens) a aflat că plata efectuată a devenit nedatorată.
În cauză nu este vorba despre o anulare a titlului care a stat la baza efectuării plății, ci de efectuarea din eroare a unei a doua plăți, în codițiile în care creanța pârâtului fusese anterior acoperită prin plată.
Rezultă că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în repetițiune curge de la momentul la care plătitorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că a plătit din eroare, or acest moment nu poate fi decât cel al efectuării celei de a doua plăți, respectiv 21.12.2010.
Acțiune în repetițiune se întemeiază pe raportul juridic izvorât din faptul juridic licit al plății nedatorate. În funcție de momentul la care a luat naștere raportul juridic, respectiv 21.12.2010, instanța apreciază că prescripția dreptului material la acțiune în repetițiune este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958.
Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care “dreptul la acțiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacã nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Decret „termenul prescripției este de 3 ani” iar conform art. 7 alin. (1) din același act normativ „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”.
Astfel cum am arătat mai sus, dreptul la acțiune a luat naștere la momentul efectuării celei de a doua plăți, respectiv 21.12.2010, orice alt moment fiind lăsat la alegerea arbitrală a reclamantului, fapt ce nu poate fi permis, întrucât ar vătăma grav interesele pârâtului.
În concluzie, instanța conchide că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 21.12.2010.
Fiind supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, prescripția este suspendată sau întreruptă în temeiul prevederilor art. 13-17 din decret și nu în condițiile noului cod civil.
Astfel, este neîntemeiată susținerea reclamantului potrivit cu care prescripția a fost întreruptă prin comunicarea notificării către autorul pârâtului.
Argumentul reclamantului este neîntemeiat pentru că prevederile Decretului nr. 167/1958 nu prevăd un asemenea caz de întrerupere, or, cauzele de întrerupere a prescripției sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
În plus, actul pretins întrerupător de prescripție este lovit de nulitate absolută fiind efectuat în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință.
Notificarea nr. DN/2652/26.06.2013 a fost întocmită în raport de destinatarul H. C. și a fost comunicată unui destinatar decedat anterior. Deci, notificarea a fost realizată în raport de o persoană decedată, astfel încât, în mod evident, și în condițiile noului cod civil ar fi fost lipsită de eficiență juridică.
Cererea de chemare în judecată formulată anterior de reclamant în contradictoriu cu pârâtul H. C. (dosar nr._ ) nu poate avea efect întrerupător de prescripție, întrucât cererea a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință.
În raport de argumentele de mai sus, instanța reține că reclamantul nu a dovedit că a intervenit suspendarea sau întreruperea cursului termenului prescripției extinctive, astfel încât termenul a curs neînterupt de la data de 21.12.2010.
În ceea ce privește durata termenului de prescripție extinctivă, deși chiar reclamantul face trimitere expresă la termenul de 3 ani, acesta revine și arată că instanța ar trebui să se raporteze la termenul de prescripție aplicabil creanțelor bugetare.
Calificând juridic argumentele pe care le-a invocat reclamantul în curpinsul răspunsului la întâmpinare, instanța apreciază că acesta a invocat faptul că dreptul la acțiune se prescrie în termen de 5 ani și nu de 3 ani, aplicabil raporturilor civile, deci, că raportul juridic dintre părți ar fi de natură fiscală, creanța reclamantului fiind de natură bugetară.
Argumentul reclamantului este, în mod evident, neîntemeiat.
Raportul juridic dintre părți nu este unul de natură fiscală.
Potrivit art. 16 din OG nr. 92/2003, raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal, iar conform art. 17 alin. (1) din OG nr. 92/2003, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport.
Or, este evident că pârâtul nu este contribuabil, în înțelesul legislației fiscale. Chiar reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe o instituție specifică raporturilor civile, lato sensu, repsectiv plata nedatorată.
În raport de argumentele reținute, instanța apreciază că între reclamant și pârât a luat naștere un raport civil întemeiat pe instituția plății nedatorate, astfel încât termenul de prescripție este cel general aplicabil în raporturile juridice patrimoniale civile, respectiv termenul de 3 ani.
După cum am arătat mai sus, termenul de prescripție a curs neînterupt de la data de 21.12.2010, astfel încât s-a împlinit la data de 21.12.2013, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, motiv pentru care instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, întrucât a intervenit prescripția.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Respinge cererea formulată de reclamantul AUTIRTATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, C.U.I._, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1 în contradictoriu cu pârâtul H. O., domiciliat în B., ., întrucât a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.02.2015.
Președinte, Grefier,
T. G. N. S.
Red./Tehnored. G.T./4ex./25.05.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2453/2015.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2487/2015. Judecătoria... → |
|---|
