Pretenţii. Sentința nr. 9178/2015. Judecătoria IAŞI

Judecătoria IAŞI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 9178/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 06-07-2015 în dosarul nr. 9178/2015

Dosar nr._ Cod operator: 3171

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

Ședința publică de la 06 Iulie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: B. E. B.

Grefier: O. A. D.

SENTINȚA CIVILĂ NR. 9178/2015

Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanții S. V. și S. E. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. având ca obiect acțiune în constatare; obligația de a face - restituire sumă Lg. 193/2000.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 22.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat consecutiv pronunțarea la data de 01.07.2015, respectiv 06.07.2015, când a hotărât următoarele.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:

Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2015 pe rolul Judecătoriei Iași sub nr._, reclamanții S. V. și S. E. au solicitat în contradictoriu cu pârâta ..A. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

Constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale incluse în convenția de credit nr._/20.06.2007, respectiv art.5 lit.a din condiții speciale, art.3.5 din condiții generale, privind comisionul de risc, clauze modificate prin art. din actul adițional nr.1/25.08.2010;
Obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract;
Constatarea că până la data formulării acțiunii s-a achitat suma de 5611 CHF (3185,95 CHF reprezentând comision de administrare și suma de 2425,73 CHF reprezentând comision de risc) în baza unor clauze lovite de nulitate absolută și constatarea că această plată este nedatorată;
Restituirea sumei de 5611,68 CHF, precum și sumele viitoare achitate cu acest titlu, până la eliminarea efectivă a clauzelor;
Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat, în esență, că au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/20.06.2007, iar prin actul adițional nr.1/25.08.2010 a fost modificat art.5 din convenția de credit, în sensul că a fost eliminat comisionul de risc, dar în locul acestuia a fost introdus comisionul de administrare care se calculează în aceeași modalitate și cuantum. S-a mai arătat că restituirea împrumutului a fost garantată prin constituirea unei ipoteci de prim rang asupra unui bun imobil – teren și construcție.

În continuare, reclamanții au învederat că, din interpretarea disp. Legii 193/2000 rezultă că, pentru ca o clauză să fie apreciată ca abuzivă, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: lipsa negocierii clauzei și existența unui dezechilibru, în detrimentul consumatorului, dezechilibru creat de clauza contractuală reclamantă.

Cu privire la lipsa negocierii directe a clauzelor, s-a arătat că opțiunea împrumutatului de a încheia sau nu contractul cu banca nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de împrumutul acordat, trebuie să accepte în . instituția bancară, încheind astfel un contract de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. În conținutul contractului, banca nu explică ce reprezintă comisionul de risc și comisionul de administrare și care sunt semnificațiile acestor comisioane, neexplicând care este serviciul/prestația oferită în schimbul acestora.

În ceea ce privește condiția referitoare la existența dezechilibrului, reclamanții au arătat că aceasta este îndeplinită în speță, având în vedere faptul că rata lunară a comisionului de risc/de administrare a fost și este una foarte mare. Astfel, au susținut că banca percepe o garanție dublă fără a justifica nevoia suplimentară de garantare a sumei împrumutate față de garanțiile imobiliare deja constituite. Reclamanții au precizat că prin aplicarea comisioanelor respective, se creează o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus: pe de o pare, banca percepe o dobândă variabilă, iar pe de altă parte, a perceput un comision de risc de 0,1% din soldul creditului, iar apoi un comision de administrare de 0,1% lunar din soldul creditului, rezultând astfel o triplă garanție: ipotecă, dobândă, comision de risc de administrare.

Pentru a nu fi abuzive, s-a arătat că clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Reclamanții au mai învederat în motivare faptul că nerespectarea dispozițiilor imperative ale art.4 din Legea 193/2000 atrage nulitatea absolută a clauzelor care reglementează comisionul de risc ce nu poate fi apreciat ca rezonabil în raport cu eventualul prejudiciu cauzat.

În drept, s-au invocat disp. Legii 193/200, Directiva 93/13/CEE.

În susținere, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, fiind depuse în copie certificată: convenția de credit nr._/20.06.2007, act adițional nr.1/25.08.2010, contract de deschidere cont persoane fizice, plan de rambursare, extrase de cont perioada iunie 2007 – ianuarie 2015.

Pârâta . a depus prin Serviciul Registratură al instanței întâmpinare la data de 27.03.2015 prin care a solicitat respingerea cererii, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, pârâta a arătat, în esență, că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca respectivele clauze să fie abuzive deoarece prin comisionul atacat nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului, comisionul de administrare reprezentând o componentă a prețului contractului și a garanției de împrumut. Astfel, s-a precizat că în schimbul împrumutării imediate și globale a sumei de bani, corelată cu primirea ei înapoi eșalonată pe un număr mare de ani, banca percepe un plus menit să asigure pentru bancă costurile generale ale activității de creditare și profitul care este însăși scopul activității comerciale.

Pentru împrumutat, a arătat pârâta, acest plus reprezintă costul total al creditului, materializat în D. ce reunește atât prețul banilor, dobânda pe care debitorul o returnează băncii, cât și celelalte costuri bancare, precum comisioanele, comisionul de risc fiind un element al prețului contractului plătit de către cel împrumutat, iar dobânda este strict prețul banilor și nu include celelalte costuri ale creditării.

S-a mai arătat că elementele prețului, cum ar fi un anume comision, nu trebuie privite separat, fiind vorba de un produs bancar ce reprezintă o unitate și este în esența sa un bun incorporal care nu trebuie desfăcut. Noțiunea de risc acoperită în convenție nu a fost introdusă de bancă, ci a fost reglementată de art.104 și 126 alin.1 din OUG nr.99/2006, dreptul băncii de a prevedea în convențiile de credit condițiile în care se încasează comisionul de risc este consecința respectării obligațiilor legale aferente activității de bancă.

Pârâta a precizat faptul că garantarea cu ipotecă a unui credit nu înseamnă același lucru cu comisionul de administrare și existența concomitentă nu duce la o supragaranție a creditului, cele două fiind complementare, în condițiile blocajului pieței imobiliare neputându-se susține că ipotecile sunt suficiente și eficiente pentru recuperarea creditelor.

În ceea ce privește negocierea, pârâta a arătat că în fapt este vorba despre un contract de adeziune, reclamanții nefiind consumatori captivi, având și alte alternative de procurare a produsului, negocierea neputând duce la produse bancare unice pentru fiecare client, ci aceasta înseamnă conștientizarea din partea clientului a ce înseamnă un contract de credit în contextul unei oferte bancare prestabilite și gândită să ofere maxim de avantaje clientului prin raportare la concurență, în prezentarea ofertei, în posibilitatea pentru aceștia de a căuta și compara și oferte de la alte bănci, în trecerea unui interval suficient pentru formarea unei opinii între discuția preliminară și semnarea contractului.

În drept, pârâta a invocat prevederile Legii nr.193/2000, OUG nr.99/2006, Directiva 2008/48/CEE.

În dovedire a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamanților. Nu a fost depus de către aceasta nici un înscris în susținere.

Legal citați, reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare pe care l-au depus prin Serviciul Registratură de la data de 15.04.2015, prin care, în esență, au reiterat susținerile din acțiunea introductivă de instanță solicitând respingerea apărărilor pârâtei, arătând că, în convenția de credit, nu este prevăzut nicăieri comisionul de risc sau de administrare ca fiind o componentă a prețului contractului și a garanției de împrumut, pentru aceste comisioane banca nedesfășurând în concret nicio contraprestație pentru împrumutat, acesta plătind o dobândă oricum variabilă, suportând costul ridicat al ratei determinat prin creșterea cursului valutar al monedei împrumutate, precum și constituirea unei ipoteci.

S-a mai arătat că precizarea pârâtei conform căreia comisionul de risc există pentru a permite băncii să-și continue activitatea de creditare în condiții economice de criză pe o piață emergentă, în condițiile în care alți debitori nu vor sau nu pot să își execute obligațiile contractuale față de bancă și în aceste condiții banca are nevoie de lichidități pentru a-și continua activitatea, relevă și mai mult caracterul abuziv al comisionului de risc/administrare.

În ceea ce privește susținerile pârâtei cu privire la existența negocierii, reclamanții au arătat că opțiunea împrumutatului de a încheia sau nu contractul cu banca nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de împrumutul acordat, trebuie să accepte în . instituția bancară, încheind astfel un contract de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

Instanța a încuviințat și administrat la solicitarea reclamanților proba cu înscrisurile depuse la dosar și menționate mai sus, iar la solicitarea pârâtei proba cu interogatoriul reclamanților.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarea situație de fapt:

La data de 20.06.2007 reclamanții S. V. și S. E. și pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. au încheiat Convenția de credit nr._ (Convenția) prin care primii, în calitate de împrumutați și garanți ipotecari au obținut de la cea din urmă, în calitate de împrumutător, suma de 68.000 CHF cu titlu de credit. Conform art. 2 din Convenție durata contractului a fost stabilită la 276 luni de la data încheierii acesteia.

În cadrul Convenției, la art. 5, lit. a din Condițiile Speciale s-a stipulat „comision de risc - 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”.

În partea a doua a Convenției, intitulată Condiții Generale, la art. 3, pct. 5 s-a prevăzut faptul că “pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului care se plătește lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”.

Condițiile convenite de părți la încheierea contractului se reflectă în graficul de rambursare, ce face parte integrantă din acesta, prevăzându-se pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5, lit. a din convenție, astfel cum rezultă din planul rambursare filele 27-31.

În Condițiile Speciale ale Convenției s-a mai stipulat la art. 7 constituirea garanțiilor, după cum urmează: garanție reală imobiliară (ipotecă) de rangul I, constituită asupra imobilului: teren și construcție, situat în intravilanul comunei Pojorâta, .. Suceava, sector cadastral 28, nr. cadastral 2310/57, intabulat în cartea funciară 3909 proprietatea împrumutaților și cesionarea în favoarea băncii a poliței de asigurare asupra bunului imobil grevat de ipotecă.

La data de 25.08.2010 a fost încheiat actul adițional nr.1 la convenția de credit, pârâta nedepunând la dosar înscrisuri din care să rezulte modul de încheiere al acestui act adițional, înscrisuri precum invitație reclamanți să semneze actul adițional sau comunicarea acestui act adițional către reclamanți.

Potrivit art.3 din actul adițional la convenția de credit, act nesemnat de către reclamanți, punctul 5 din Condițiile speciale ale convenției va purta denumirea Comisioane/Alte costuri aferente costului curent, și se modifică, urmând a avea următorul conținut, orice alte comisioane prevăzute în cuprinsul Convenției ca fiind datorate băncii considerându-se a fi eliminate-art.5 pct.1 lit.b-comision de administrare credit-0,1% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului la data de scadență stabilită la pct.6 din condițiile speciale ale convenției, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului în termenii și condițiile prevăzute în convenție; comisionul de administrare credit: (i) vizează administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/ codebitorilor/garanților pe toată durata Convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat/ codebitori/garanți, întocmai și la timp, pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și variații ale condițiilor pieței valutare) și (ii) este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 zile, utilizând următoarea formulă: (soldul creditului x comisionul de administrare credit x 12 x 30)/360.

În drept, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, în continuarea Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Dispozițiile legale incidente definesc clauza abuzivă prin două caracteristici esențiale: a) lipsa negocierii sale directe cu consumatorul și b) crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește prima condiție legiuitorul vine cu precizări suplimentare în alineatul 2 al aceluiași articol din care rezultă faptul că negocierea presupune posibilitatea oferită consumatorului de a influența natura clauzei, fără ca legea să garanteze în mod necesar rezultatul. Așadar legea nu impune comerciantului compromisul ci solicită acestuia să manifeste cel puțin disponibilitate către negociere față de consumator.

În cazul contractelor standard pre-formulate precum și în cazul condițiilor generale de vânzare pe piața unui produs legea prezumă relativ lipsa negocierii directe iar sarcina probei contrare o pune pe seama comerciantului.

În ceea ce privește cea de-a doua caracteristică a clauzelor abuzive, aceasta se desprinde din efectele pe care ele le produc și anume, conduc, în detrimentul consumatorului, la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe principiu ce trebuie să guverneze în general raporturile juridice civile.

Conform art. 4 alin.1, dar și alin.5 al art.4 din lege, la evaluarea naturii abuzive a unei clauze se va ține seama de factorii ce au determinat încheierea actului, natura produselor sau serviciilor oferite consumatorului, alte clauze contractuale. Așadar legiuitorul impune ca evaluarea naturii abuzive a unei clauze să aibă loc în contextul raporturilor juridice, prin luarea în considerare inclusiv a factorilor ce au determinat încheierea acesteia.

În Anexa 1 a Legii nr.193/2000i, sunt enumerate, cu titlu de exemplificativ, o . clauze considerate ca fiind abuzive fără ca legiuitorul să restrângă sfera de aplicare a actului normativ la acestea.

Conform art.6 din Legea nr.193/2000 „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.

Având aceste repere instanța va proceda așadar la a analiza în ce măsură clauzele incriminate din convenția părților au natură abuzivă.

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește constatarea naturii abuzive a clauzelor contractuale prevăzute de art.5 lit.a) din contractul de creditare privind comisionul de risc și al clauzei privind comisionul de administrare din actul adițional, instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. V. R. S.A.) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr.193/2000 (prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale; prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia).

În al doilea rând instanța va înlătura apărarea pârâtei conform căreia clauza prevăzută la art.5 lit.a din convenție și din actul adițional la aceasta sunt excluse ab initio de la verificarea caracterului abuziv deoarece privesc „costul” contractului și intră sub incidența dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 care prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”, în condițiile în care Legea nr.193/2000 transpune în dreptul național prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar art.4 alin.6 din actul normativ național este reluarea art.4 alin.2 din actul normativ comunitar care, la rândul său, prevede că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Cele două prevederi nu exclud așadar la modul absolut controlul instanțelor asupra unei prevederi relative la preț, plată, remunerație decât condiționat de caracterul clar, inteligibil, univoc al acestora.

Or, clauzele în discuție sunt incriminate de reclamanți ca fiind abuzive tocmai prin prisma faptului că nu sunt exprimate clar și inteligibil, susținerea lor fiind aceea că plasează raporturile juridice într-o zonă de ambiguitate, tangentă cu arbitrariul.

Mai mult de atât, instanța reține că în timp ce pârâta plasează această prevedere denunțată ca abuzivă în sfera costurilor/prețului, reclamanții aduc în discuție însăși lipsa contraprestației, astfel încât nu este posibilă excluderea clauzei de la verificare caracterului abuziv, fără o analiză a susținerilor reclamanților relative la scopul perceperii comisionului de risc prin prisma dispozițiilor Legii nr.193/2000.

În ceea ce privește perpetuarea conținutului clauzei aflate la art.5 lit.a din convenția de creditare în conținutul aceluiași articol din actul adițional la convenția de creditare, raționamentul juridic de mai jos, se impune deopotrivă, în condițiile în care cu încălcarea prescripțiilor imperative ale OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (art.35 alin.1 lit.b- se interzic introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație, art.40 alin.1- sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator, art.95), în mod unilateral banca-pârâta, fără acordul reclamanților, întocmind actul adițional nesemnat de către aceștia, a modificat prevederile art.5 din convenția de credit, impunând sub denumirea de comision de administrare sumele prevăzute anterior sub denumirea de comision de risc.

Banca pârâta a încălcat inclusiv prevederile art.13 din CG ale convenției potrivit cărora orice modificare a clauzelor convenției se va efectua exclusiv în baza acordului părților, urmând a fi consemnată prin act adițional, modificarea convenției prin redenumirea comisionului din de risc în de administrare, intrând sub incidența acestor cerințe, și nicidecum sub incidența dispozițiilor art.40 alin.2 din OUG nr.50/2010 (în cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept) și care ar fi scutit deci reclamanții de semnarea actului adițional.

Cu alte cuvinte, atât timp cât modificarea convenției de credit nu respectă prescripțiile legale și atât timp cât prin actul adițional încheiat la nivelul comisionului de risc redenumit comision de administrare, pârâta intimata nu a înțeles să se ralieze la prescripțiile imperative ale OUG nr.50/2010 (introducerea comisionului de administrare neintrând în prescripțiile legii ce ar putea atrage acceptarea tacită a actului adițional prin nesemnare), preluând sub altă denumire, conținutul aceluiași comision interzis, concluzia asupra existenței sau nu a caracterului abuziv a clauzei prevăzută de art.5 pct.a din convenție se va răsfrânge și asupra clauzei privind comisionul de administrare din actul adițional.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Convenția de credit încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamanți, părțile contractante aflate in nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut țș alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe ii revenea, potrivit art. 4 alin. (2) din Lege. Astfel, reține instanța că pârâta nu a reușit să facă, prin probatoriul administrat, dovada faptului că a existat o negociere cu reclamanții, aspect care rezultă și din răspunsurile reclamanților la interogatoriu pct.1-1.

Instanța consideră că nici în eventualitatea existenței unor diferențe între contractele încheiate de pârâtă nu se poate concluziona că s-a probat negocierea purtată între consumatori și comerciant, ci doar concretizarea ”ofertelor” făcută de pârâtă către diferite categorii de potențiali clienți.

Nu exista identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâta nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

În baza argumentelor expuse anterior, instanța reține că, în speță, sunt îndeplinite condițiile de constatare a caracterului de adeziune al convenției de credit încheiată între părți și deci, caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamanți.

Referitor la dezechilibrul semnificativ

Cu privire la art.5 lit.a din Conditiile speciale, art. 3.5. din Conditiile generale, art. 3 din actul adițional privind comisionul de administrare

Potrivit art.5 lit.a, pârâta are dreptul de a percepe un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenta, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Potrivit art. 3.5, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toata perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.

Instanța reține că atât legea națională, cât și Directiva 93/13/CEE, exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, însă cu condiția ca aceste clauze să fie clare, neechivoce și exprimate într-un limbaj inteligibil.

Din modul de redactare a clauzelor anterior enunțate rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația fiind aceeași cu cea reglementata la art. 3 din convenție, care prevede perceperea dobânzii curente, fapt care induce ideea că, pentru același serviciu al băncii – pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului, se percep două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată clar și inteligibil. În plus, scindarea prețului în aceste componente duce la concluzia că s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora pentru aceeași prestație, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut de consumator la momentul perfectării convenției de credit.

Așadar, în contextul inexistenței unei reglementări clare și neechivoce a clauzei în discuție, a unui mod de exprimare clar și neechivoc, instanțele anterioare au apreciat in mod just – raportat si la textele legale incidente – că instanței îi este permisă analiza clauzei din perspectiva caracterului său abuziv.

Având în vedere că funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în convenție în mod distinct, orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

În același timp, instanța consideră că pârâta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea in conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 3 teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

De asemenea, instanța menționează că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator in mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar si inteligibil.

În continuare, instanța constată că riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenție, singura menționare referindu-se la valoare și perioada pentru care este datorat, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia.

In plus, ținând cont de faptul că rata dobânzii curente reprezintă tot un procent aplicat la soldul creditului pe toată perioada de creditare, rezultă că acest comision de risc are ca finalitate mascată perceperea unei rate a dobânzii mai mare decât aceea stipulată în convenție și agreată de părți.

Pornind de la similitudinea dintre comisionul de risc și rata dobânzii curente, dacă banca își prefigura ca scop la încheierea contractului și obținerea acestui venit, avea posibilitatea de a stabili o rată a dobânzii mai mare cu 0,1%. Or, în situația actuală, instanța constată că intenția băncii a fost de a ascunde acest cost, deși în mod evident prezenta o importanță majoră în luarea de către reclamanți a deciziei de a semna contractul.

Perceperea comisionului de risc/administrare (de 0,1% din soldul creditului, plătibil lunar, aproape egal cu valoarea principalului potrivit graficului de rambursare depus) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților consumatori, aceștia fiind obligați, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.

Exigentele bunei – credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea în mod nejustificat a părții cocontractante.

Instanța apreciază că prevederea contractuală care stabilește comisionul de risc contravine bunei-credințe, fapt dovedit chiar de modul în care pârâta a înțeles să formuleze clauza privind comisionul de risc, comerciantul profitând de nevoia consumatorilor pentru a le impune acest comision de risc, consecința fiind crearea unui dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților.

Cu privire la art.3 din actul adițional cu referire la comisionul de administrare, instanța reține faptul că cele învederate mai sus sunt pe deplin aplicabile și acestei dispoziții contractuale.

Totodată, contractele de credit bancar presupun pentru clienți, ca regulă, două tipuri de costuri, și anume dobânda și comisioane.

Dobânda reprezintă o clauză de esența contractelor de credit bancar.

Dobânda reprezintă contraprestația pentru suma de bani pusă la dispoziția împrumutatului, sau, într-o exprimare metaforică însă sugestivă, dobânda reprezintă prețul banilor.

Comisioanele reprezintă clauze de natura contractelor de credit bancar. Spre deosebire de dobândă, diversele comisioane sunt percepute pentru acoperirea costurilor cu serviciilor prestate de bancă, în legătură încheierea și executarea unui contract de credit bancar concret. Comisioanele presupun așadar un serviciu prestat efectiv de bancă, aceasta din urmă neavând obligația a acoperi toate costurile încheierii și executării contractului din sumele percepute cu titlu de dobândă. Din punct de vedere juridic, contractele de credit bancar pot fi încheiate în mod valabil și fără a fi stabilite comisioane.

Comisionul de risc este abuziv (nul) deoarece banca pârâtă nu a prestat și nu prestează nicio contraprestație ori serviciu concret în legătură cu încheierea sau executarea contractului. Faptul că denumirea comisionului a fost modificată în comision de administrare (a riscului), nu prezintă o relevanță deosebită, fizionomia sa juridică rămânând neschimbată.

Prin actul adițional, comisionul de risc/administrare a riscului a primit o definiție textuală mai amplă, stipulându-se faptul că acest comision are în vedere acoperirea unor riscuri de natură economică. Din definiție nu rezultă însă care este contraprestația ori serviciul concret oferit de bancă pentru perceperea acestui comision. Astfel, se face vorbire despre comportamentul contractual al împrumutaților (aspect neclar); îndeplinirea întocmai și la timp a obligațiilor contractuale (pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale există însă remedii juridice precum penalități de întârziere ori scadența anticipată a contractului); riscul de urmărire și de degradare a bunului adus în garanție (nu se înțelege care este contraprestația/serviciul prestat de bancă); riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare (se ia în considerare riscul unui contract a cărui funcție este tocmai acoperirea riscului); riscul de piață (aspect definit prea general). Relevant este și faptul că sumele de bani plătite de reclamanții consumatori, în vederea acoperirii unui eventual risc economic, nu se capitalizează într-un cont distinct și nu se restituie de către bancă în situația în care riscurile nu se materializează.

Pentru aceste argumente instanța va reține faptul că acest comision reprezintă în realitate o dobândă ascunsă.

Scindarea costurilor împrumutului în dobândă și comision de urmărire a riscului reprezintă o practică abuzivă din partea băncii pârâte, fiind contrară bunei-credințe și creează un dezechilibru economic semnificativ între cele două părți.

Mai mult decât atât, având în vedere cele de mai sus, constată instanța că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei conform cărora comisionul de risc/de administrare avea rolul de a acoperi prima de risc asociată finanțării unui anumit client de către instituția financiară, precum și faptul că rațiunea economică ce a justificat solicitarea comisionului de risc este existența riscului de credit, element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere.

Deși nu se contestă faptul că activitatea de creditare presupune anumite riscuri din partea instituțiilor de credit, riscuri ce se urmăresc a fi minimizate, iar pe de altă parte, prin aceeași activitatea se dorește obținerea de profit, toate aceste împrejurări nu sunt de natură a exclude obligația băncii de a insera în contractele sale clauze clare și inteligibile, așa cum de altfel legea impune, care să ofere clienților posibilitatea de a cunoaște pe deplin natura obligațiilor ce și le asumă. Orice clauză ce nu întrunește aceste condiții, și care, ca în cazul de față, se aseamănă prin finalitatea sa și prin modul în care a fost concepută, cu o dobândă mascată contravine cerințelor legale.

Pe de altă parte, un aspect deosebit de important este acela că reclamanții au garantat executarea obligației de restituire a creditului, dobânzilor și comisioanelor prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de rang I asupra unui imobil ce le aparține în proprietate, dar și prin cesionarea în favoarea pârâtei a unei polițe de asigurare asupra acestui imobil.

Așadar, deși pârâta susține că acest comision reprezintă o asigurare suplimentară pentru riscul pe care unitatea bancară și l-a asumat de a se afla la un moment dat confruntată cu imposibilitatea de a recupera integral creditul conform convenției dintre părți, nu aceeași concluzie se poate desprinde din analizarea coroborată a totalității clauzelor contractuale. Pentru neplata la timp a ratelor s-a stipulat un comision de penalizare și o dobândă penalizatoare (art. 4 a și b din Convenție), iar pentru neplata la timp a ratelor de credit s-a prevăzut posibilitatea declarării scadenței anticipate imediate a creditului, moment de la care devin exigibile imediat soldul creditului, dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției, deci și comisionul în discuție, prevăzut în graficul de rambursare (art. 8 Condiții Generale).

Deci, în cazul în care reclamanții nu și-ar respecta obligația de a achita ratele de credit, banca ar declara scadent anticipat creditul, devenind exigibile, de îndată, capitalul, dobânda, precum și toate celelalte costuri. Iar dacă, în ceea ce privește clauzele contractuale anterior individualizate se poate determina scopul, dar și finalitatea acestora, în ceea ce privește comisionul de risc nu s-a prevăzut în contract care ar fi acestea - nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.

În consecință, instanța apreciază că art. 5 lit. a din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției, precum și dispozițiile art3. din actul adițional, în ceea ce privește comisionul de administrare, reprezintă clauze abuzive, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la cererea de restituire a comisionului de risc/de administrare instanța reține:

Reclamanții au efectuat plata sumelor evidențiate în scadențarul emis de pârâtă cu titlu de comision de risc/de administrare, sumele fiind transferate în contul pârâtei cu titlu de plată.

Plata s-a efectuat de către reclamanți din eroare, cu convingerea că sunt debitorii unei obligații care s-a dovedit inexistentă, deoarece clauzele ce instituiau comisionul de risc/de administrare au caracter abuziv și nu pot produce niciun efect, sancțiunea nulității producând efecte retroactive. Astfel, a dispărut fundamentul pentru executarea obligației de plată a comisionului de risc/de administrare și este necesar a se acoperi prejudiciul suferit de reclamanți și a se restabili situația anterioară, precum și a se înlătura toate consecințele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută.

Potrivit graficului de rambursare anexă la convenția de credit și extraselor de cont depuse la dosarul cauzei, astfel cum rezultă din planul rambursare, între data încheierii Convenției și data introducerii acțiunii reclamanții au achitat pârâtei suma totală de 5611,68 franci elvețieni cu titlu de comision de risc/ de administrare.

Pe de altă parte, pârâta nu a făcut dovada existenței unor restanțe de plată ale reclamanților cu privire la aceste sume.

În consecință, fiind întrunite cerințele cumulative pentru a se constata plata nedatorată, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc/administrare, în temeiul convenției de credit, în sumă de 5611,68 CHF calculată până la data introducerii acțiunii, respectiv data de 17.02.2015, precum și în continuare până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Având în vedere modul de formulare al acțiunii, instanța va constata ca lipsite de obiect capetele de cerere privind obligarea pârâtei la eliminarea respectivelor clauze din contract, respectiv constatarea sumei achitate până la introducerea cererii și a faptului că suma de 56,6 CHF reprezintă o plată nedatorată.

Astfel, odată ce instanța a constatat nulitatea unei clauze, stabilind că este abuzivă, nu se mai impune obligarea pârâtei la eliminarea respectivei clauze din contract, prevederea fiind eliminată tocmai prin efectul primei soluții. Totodată, instanța făcând constatând îndeplinite condițiile plății nedatorate, cât și suma achitată de părți cu titlu de comision de risc/de administrare atunci când a calculat suma ce se impune a fi restituită, nu se impune a se constata în dispozitiv care a fost suma achitată cu titlu de comision de risc și că aceasta reprezintă plată nedatorată.

În temeiul principiului disponibilității, instanța va lua act de faptul că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată deoarece aceștia, având cuvântul în dezbateri, au arătat că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea formulată de reclamanții S. V. (_) și S. E. (_) ambii cu domiciliul procedural ales la Cabinet de avocat L. B. cu sediul în Iași, .. 21, .. B, ., Județul Iași. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A (J_, C. RO12564356) cu sediul în București, Șoseaua P., Nr. 42, . 10, Sector 2 București.

Constată nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute de art.5 lit.a din condițiile speciale, art.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/20.06.2007 intervenită între S. V. și S. E., în calitate de împrumutați, și S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de Bancă, precum și a clauzei contractuale prevăzută art.3 din actul adițional nr.1/25.08.2010 la convenție, în ceea ce privește comisionul de administrare.

Obligă pârâta să restituie reclamanților contravaloarea comisionului de risc și a comisionului de administrare achitată în temeiul clauzelor respective până la data introducerii acțiunii (17.02.2015), în cuantum de 5611,68 franci elvețieni (CHF) și în continuare până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Constată ca lipsite de obiect capetele de cerere privind obligarea pârâtei la eliminarea respectivelor clauze din contract, respectiv constatarea sumei achitate până la introducerea acțiunii și a faptului că suma de 5611,68 franci elvețieni (CHF) reprezintă o plată nedatorată.

Ia act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea depunându-se la Judecătoria Iași.

Pronunțată în ședință publică, azi, data de 06.07.2015.

Președinte, Grefier,

B. E. B. O. A. D.

Red./Tehnored.B.E.B./O.A.D./5 ex./09.09.2015

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 9180/2015. Judecătoria...		Pretenţii. Sentința nr. 9257/2015. Judecătoria IAŞI →

Pretenţii. Sentința nr. 9178/2015. Judecătoria IAŞI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Sentința nr. 9178/2015. Judecătoria IAŞI