Acţiune în constatare. Sentința nr. 171/2015. Judecătoria ONEŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 171/2015 pronunțată de Judecătoria ONEŞTI la data de 20-01-2015 în dosarul nr. 171/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA ONEȘTI
JUDEȚUL BACĂU
Dosar nr._ - const. nulit. clauze abuzive -
Înreg. 20.08.2014
SENTINȚA CIVILĂ NR. 171
Ședința publică din data de 20.01.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE – A. D. E.
GREFIER –I. L.
Pe rol se află pronunțarea în cauza civilă formulată de reclamanții Ticăneț I. și Ticăneț C. împotriva pârâtei S.C. V. R. S.A., având ca obiect constatare nulitate clauze abuzive.
Dezbaterile pe fond au avut loc în ședința publică din data de 09.01.2015, consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta și când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la termenul din 20.01.2015.
I N S T A NȚ A
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20.08.2014 sub nr._ , reclamanții Ticăneț I. și Ticăneț C., ambii cu domiciliul în Onești, Calea Mărășești ., jud. Bacău, au chemat în judecată pe pârâta S.C. V. R. S.A., cu sediul în București, Șoseaua P. nr.42, etajele 3-8, 10, sector 2, solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzei abuzive înscrise la pct. 5, lit. a din Condiții Speciale și la pct. 3.5 din Condiții generale ale Convenției de credit nr._/04.04.2008 referitoare la comisionul de risc, a cărui valoare totală este de 22.344,79 CHF, să oblige pârâta să restituie suma totală de 9.137,91 CHF achitată cu titlu de „comision de risc” actualizată cu rata inflației până la momentul plății efective, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la momentul plății și până la data plății efective, să se constate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la pct. 3, lit.d din Condițiile speciale ale convenției de credit, la pct. 8.1, lit.a, a doua și a treia liniuță, lit.c și d, precum și pct. 10.1 și 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit, să oblige pârâta să elimine aceste clauze din convenție și să dispună derularea în continuare a Convenției de credit, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art.4.1 și 4.3, ultima teză din secțiunea Plăți a convenției de credit și eliminarea acesteia, stabilizarea cursului CHF - leu la valoarea de la momentul semnării convenției de credit, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului, precum și denominarea plăților în monedă națională.
În motivare, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta Convenția de credit nr._ din 04.04.2008, valoarea creditului fiind de 49.100 CHF, pe o durată de 300 luni (25 ani), această convenție având un conținut standard preformulat, făcând parte din categoria contractelor de adeziune, astfel că nu a avut posibilitatea concretă de a negocia clauzele contractuale, având numai posibilitatea de a accepta sau de a refuza încheierea convenției.
Cu privire la comisionul de risc, reclamanții au arătat în esență că acesta are caracter abuziv, deoarece în Convenție s-a stipulat că în calitate de împrumutat datorează un comision de risc în cuantum de 0,26% la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, fără a se indica care este scopul perceperii acestuia, riscul pe care banca a vrut să îl acopere sau orice alt element determinant în stabilirea cuantumului acestuia.
Cu privire la clauza care dă posibilitatea pârâtei de a modifica structura ratei dobânzii, reclamanții au arătat că în Convenție nu s-au indicat elemente și criterii concrete care să permită băncii astfel de modificări.
În ceea ce privește clauza contractuală care permite pârâtei declararea scadenței anticipate a creditului s-a arătat că elementele care permit o astfel de măsură vizează raporturile împrumutaților cu alte instituții financiare, ori pentru a nu fi abuzive clauzele contractuale ar trebui să se refere numai la raporturile contractuale dintre bancă și împrumutați.
S-a mai arătat că la momentul încheierii convenției de credit, raportat la circumstanțele economice de la acel moment, precum și la capacitatea reclamanților de înțelegere a consecințelor juridice ale încheierii contractului, contractarea unui credit în CHF părea cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect fiind motivul determinant la încheierea creditului.
Reclamanții au mai arătat că la data încheierii contractului cursul de schimb se situa la valoarea de 2,34 lei – 1 CHF, curs care în următorii ani s-a dublat, fapt ce a avut importante consecințe negative asupra costului creditului, arătând că au ajuns în această situație din cauza omisiunii pârâtei de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a cursului francului elvețian, fenomen previzibil pentru experții financiari, dat fiind că francul elvețian este o monedă instabilă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000, OUG 50/2010.
În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiză contabilă și s-au depus la dosar înscrisuri.
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 29, lit.f din OUG 80/2013.
La data de 09.10.2014 prin serviciul Registratură pârâta a depus la dosar întâmpinare (filele 44-53), prin care a solicitat pe cale de excepție să se constate că a intervenit prescripția dreptului la acțiune și să se constate lipsa de obiect a cererii, a fi admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere privind denominarea, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În motivare, pârâta a arătat în esență că, clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau alte costuri sunt elemente care formează costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului de credit, însă aceste elemente au fost aduse la cunoștința reclamantului în calitate de client, care a semnat contractul de credit și despre care nu se poate afirma că nu au fost negociate.
S-a mai arătat că reclamanții au contractat creditul raportat la cursul valutar existent la momentul respectiv, iar nemulțumirea reclamantului se datorează faptului că ulterior au survenit fluctuații ale cursului de schimb leu – franc, în defavoarea leului, iar nu faptului că reclamanții s-ar fi simțit înșelați la momentul încheierii contractului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C.civ, Legea 193/2000, OUG 50/2010, Legea 288/2010, art. 200, art. 453 din codul de procedură civilă.
În probațiune pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamantului.
La data de 15.10.2014 prin serviciul Registratură reclamanții au depus la dosar Răspuns la întâmpinare (filele 77-80), prin care au solicitat admiterea acțiunii și respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare ca nefondate.
La termenul din 28.11.2014 instanța a unit cu fondul excepțiile invocate de pârâtă.
La același termen instanța a apreciat că proba cu înscrisuri este admisibilă și poate duce la soluționarea cauzei și a încuviințat-o pentru ambele părți, de asemenea a încuviințat proba cu interogatoriile părților.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 04.04.2008 între pârâta V. Romania SA și reclamanții Ticăneț I. și Ticăneț C. a fost încheiată Convenția de credit nr._ (filele 9-13), prin care reclamanții au contractat un credit în valoare de 49.100 CHF, pentru o perioadă de 300 luni (25 ani).
Pârâta a reținut lunar, din contul reclamanților, pe perioada cuprinsă între data semnării convenției de credit și luna iulie 2010, sume cu titlu de comision de risc, iar începând cu luna august 2010, sume cu titlu de comision de administrare, după cum reiese din Actul Adițional de la filele 69-72.
În cauză au fost invocate prin întâmpinare mai multe excepții, respectiv excepția prescripției dreptului la acțiune, a lipsei de obiect a cauzei și cea a inadmisibilității capătului de cerere privind denominarea.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța reține că:
În motivarea excepției pârâta a arătat că la data de 04.04.2008 a fost încheiată între părți convenția de credit nr._/04.04.2008, în baza căreia banca a acordat împrumutaților un credit în sumă de 49.100 CHF, pentru o perioadă de 300 luni, garantat cu ipoteca constituită asupra bunului imobil apartament compus din trei camere și dependințe situat în Onești, ./A/3, județul Bacău.
S-a mai arătat că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 20.08.2014, având caracterul unei acțiuni personale și patrimoniale, ce se încadrează în acțiunile bazate pe îmbogățirea fără justă cauză sau în acțiunile întemeiate pe plata nedatorată, invocând în acest sens dispozițiile art.8, alin.1 și 2 din Decretul 167/1958.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca urmare a faptului că Legea 193/2000 nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni fiind practic identic cu cel al nulității absolute.
Față de aceste susțineri instanța reține că, deși Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute, acest fapt decurgând din practica constantă a C.J.U.E.
În ceea ce privește natura interesului protejat, normele cuprinse în Legea nr. 193/2000 ocrotesc un interes general, nu unul individual, protecția legii referindu-se la o categorie generică, aceea a consumatorilor.
Mai mult decât atât, Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea în legislația românească, a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10, în considerentul nr. 50, s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale, care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică".
Tot în acest sens, în cauza C-241/98 (Salvat Editores SA v Jose M. Sânchez Alcon Prades) C.J.U.E. a arătat că „recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract", arătând totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze, prejudiciabile pentru consumatori, să nu-și producă efectele".
Cum prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei abuzive referitoare la comisionul de risc înscrise la punctul 5, lit.a din “Condițiile speciale” și la punctul 3.5 din “Condițiile generale” ale Convenției de credit nr._/04.04.2008, în valoare totală de 22.344,79 CHF, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumei achitată cu titlu de comision de risc, instanța apreciază că în cauză nu vor fi aplicabile dispozițiile art. 3 lit. d) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nefiind prescris.
În consecință, urmează a respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Cu privire la excepția lipsei de obiect a acțiunii, instanța reține că:
În susținerea acestei excepții, pârâta a arătat că după încheierea convenției și apariția OUG 50/2010, banca a fost nevoită să actualizeze contractul încheiat cu reclamantul, astfel că s-a încheiat Actul adițional nr. 1. Acest act adițional a fost implementat tacit la 30.08.2010 modificându-se o . clauze, iar reclamanții nu au formulat notificare conform dispozițiilor Legii nr. 288/2010.
Prin răspunsul la întâmpinare reclamanții au arătat că prin Actul adițional a avut loc doar o redenumire a comisionului de risc, în comision de administrare, și chiar dacă s-a încercat o definire a acestei noțiuni prin art.3 din Actul adițional, scopul pentru care este perceput nu a fost clarificat.
Față de acestea, instanța reține că în conformitate cu prevederile art.35, ali.2 din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori: „Costurilor aferente contului curent nu le sunt aplicabile obligațiile prevăzute la alin. (1) lit. a). Costurile aferente contului curent trebuie să corespundă costurilor efective ale creditorului, să se limiteze la acoperirea acestora și să nu conducă la obținerea de venituri suplimentare pentru acesta”, iar conform art.36 din același act normativ: „(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului”.
În cauză, prin art.5 lit. a din „Condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/04.04.2008 încheiat de părți, se prevede că împrumutătorul va percepe un comision de risc în cuantum de 0.26%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Totodată, prin art.3.5 din ”Condițiile generale” ale contractului se prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc prin condițiile speciale.
Ulterior, odată cu . OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, pârâta a procedat la întocmirea Actului Adițional din 30.08.2010 (filele 69-72) prin care a modificat o . prevederi contractuale, între care și pe cele de la punctul 5 din Condițiile speciale ale convenției: „punctul 5 din Condițiile speciale ale convenției va purta denumirea de „Comisioane/alte costuri, aferente contului curent” și se modifică, urmând a avea următorul conținut, orice alte comisioane prevăzute în cuprinsul convenției ca fiind datorate băncii, considerându-se a fi eliminate:
5) Comisioane/Alte costuri, aferente contului curent
5.1 Comisioane în legătură cu acordarea și utilizarea Creditului
a) Comision de administrare credit”, care este tot de 0,26% pe lună aplicat la soldul creditului, având aceeași definiție ca și comisionul de risc.
Așadar, după . OUG 50/2010, pârâta a procedat la modificarea unor clauze din contractul de credit, în încercarea de actualizare a prevederilor contractuale cu legislația în vigoare. Însă din lecturarea art.3 din Actul adițional (fila 71), reiese că, deși au fost eliminate din contractul de credit orice alte comisioane (în speță comisionul de risc) și s-a menținut un singur comision în favoarea băncii – comision de administrare, scopul acestuia nu este de a acoperi cheltuielile băncii împrumutătoare cu monitorizarea/ înregistrarea/ efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, astfel cum se prevede la art.36, alin.3 din OUG 50/2010, ci menirea acestuia este de a asigura banca din perspectiva riscurilor asumate prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului (a riscului de credit, a riscului de urmărire și degradare/uzură a bunurilor aduse garanție și a riscului de plată).
În consecință, instanța apreciază că susținerile din întâmpinare în legătură cu excepția lipsei de obiect a cauzei nu sunt întemeiate, și urmează să respingă și excepția lipsei de obiect.
Cu privire la excepția inadmisibilității, instanța reține că în doctrină s-a încercat o fundamentare teoretică a inadmisibilităților, arătându-se că prin intermediul acestora pârâtul, fără a contesta direct dreptul invocat de adversarul său, se opune acțiunii acestuia, declarând-o inacceptabilă, susținând că instanța nu poate examina cererea ce i s-a supus spre soluționare.
În cauză, prin invocarea acestei excepții, pârâta tinde tocmai la respingerea ca inadmisibilă a cererii fără o analiză a fondului problemei deduse judecății, motivat de faptul că Legea 193/2000 nu prevede o astfel de posibilitate.
Analizând conținutul prevederilor Legii nr. 193/2000, instanța constată că actul normativ nu stabilește de plano, care din clauzele contractuale sunt sau pot fi abuzive, și care sunt clauzele contractuale care nu sunt sau nu pot fi abuzive, ci acestea trebuie analizate în funcție de raportul juridic concret dintre părți, și abia în urma unei astfel de analize, se poate stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
În consecință, instanța urmează să respingă și excepția inadmisibilității.
Pe fondul cauzei instanța reține că, în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea 193/2000 „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar mai departe în art. 2 din același act normativ se arată în mod evident că: „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, în timp ce „prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”.
Legea aplicabilă în cauză:
Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial - în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, astfel cum art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 și art.3 și art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanții având calitatea de consumator în sensul art.2 alin.(l) din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art.2 alin (2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.
În condițiile în care nu au fost prezentate dovezi din care să reiasă, în mod obiectiv, că suma de bani care a format obiectul contractului de credit a fost folosită în scopul desfășurării de activități profesionale, potrivit in art.2 alin.(l) din Legea nr.193/2000, instanța, luând în considerare și regulile de interpretare stabilite prin Cauza C-464/01 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, va reține calitatea reclamanților de consumatori.
La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr.193/2000 astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regii actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).
De asemenea, instanța va avea în vedere și O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrată în vigoare la data de 21.06.2010.
Calificarea unei clauze contractuale drept "abuzive":
Potrivit art.4 alin.(l) și alin.(2) din Legea nr.193/2000: „o clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile părților" » clauza contractuala fiind considerata ca nefiind negociată direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Astfel cum art. 4 alin.(3) din Lege stabilește: „ faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește două condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul și 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Convenția de credit nr._ din 04.04.2008 încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin.(3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește trăsăturile generale ale unui contract de adeziune: reclamantul fiind partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, pârâta este partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primeia, iar între părți există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune doar oferirea către reclamant a posibilității de a alege între mai multe variante de contracte de credit preformulate, de a studia o perioadă de timp oferta băncii, de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), ci posibilitatea efectivă a clienților de a influența conținutul și numărul clauzelor. Or, pârâta nu a făcut dovada că reclamantul a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate. Nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept "speciale" doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc).
Aplicarea în cauză a Directivei nr.93/13/CEE:
Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.
Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: I) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție in mai multe cauze: C.41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratli, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr. 93/13/CEE.
Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin.(2) din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.
Cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei abuzive înscrise la pct.5, lit.a din Condiții Speciale și la pct.3.5 din Condiții generale ale Convenției de credit nr._/04.04.2008 referitoare la comisionul de risc, redenumit comision de administrare, instanța reține că:
În art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit se prevede în favoarea pârâtei dreptul de percepe un comision se risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele de scadență, pe toată durata perioada de derulare a convenției de credit, iar art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit stabilesc că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc in condițiile speciale.
În ce privește aplicabilitatea art.4 alin.(2) din Directiva 93/13/CEE, instanța reține:
a) comisionul de risc nu descrie obiectul principal al contractului (obiectul contractului fiind definit ca prestația la care o parte se obligă) și nici nu se referă la raportul calitate / preț al bunurilor sau serviciilor prestate.
Comisionul de risc nici nu face parte din obiectul principal al contractului, astfel cum acesta este detaliat la art. l din condițiile speciale ale convenției (comisionul de risc este menționat de-abia la art.5 din condițiile speciale ale convenției, articol intitulat "Comisioane", și la secțiunea 3 din condițiile generale ale convenției, secțiune intitulată "costuri"), nici nu se referă la raportul calitate / preț al prestației asumate de pârâtă (punerea sumei de bani la dispoziția clientului), deoarece lipsește justificarea perceperii acestuia.
Spre deosebire de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței unei sume de bani pentru o anumită perioadă, comisionul este în general perceput pentru serviciile prestate/operațiunile efectuate de către bancă. În cauză, banca a perceput comisionul de risc fără a presta vreun serviciu sau a efectua vreo operațiune. "Punerea la dispoziție a creditului" (într-o singură tranșă - executare uno incto a obligației pârâtei) menționată în art.3.5 din condițiile generale ale convenției, nu justifică perceperea unui comision pentru întreaga perioadă contractuală (300 luni), comision aplicat lunar la soldul creditului.
Mai mult, instanța reține că, tot pentru "punerea la dispoziție a creditului" ("pentru creditul acordat"), au fost prevăzute și dobânda (art. 3.1.1 din condițiile generale ale convenției), și comisionul de aranjament (art. 3.4 din condițiile generale ale convenției); astfel, pentru îndeplinirea obligației de a pune la dispoziția clienților suma de bani convenită, banca a solicitat de la reclamant efectuarea mai multor prestații pe întreaga perioadă contractuală.
Simpla includere a comisionului de risc în dobânda anuală efectivă (D.) nu transformă această prestație lipsită de justificare în preț al contractului. Această includere într-un termen bancar consacrat în legislația națională a fost făcută doar pentru a crea aparența "legalității" acestui comision nejustificat și foarte oneros.
b) comisionul de risc nu a fost exprimat în mod clar si inteligibil
Nici în contract, nici cu ocazia judecării prezentei cauze, nu au fost indicate motivele perceperii acestui comision, respectiv riscurile acoperite (denumirea acestui comision inducând ideea prevenirii apariției unor riscuri).
Simpla menționare a valorii (procentului aplicabil) și a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște cauzele perceperii (riscurile acoperite), iar instanța, pe aceea de a aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Reglementările din domeniul protecției consumatorului au avut drept scop tocmai înlăturarea situațiilor de inegalitate contractuală și limitarea posibilității profesioniștilor de a introduce în contract obligații de plată nejustificate, care nu au corespondent în servicii prestate în favoarea clientului, sub pretextul că acestea constituie "costul" acordării creditului (au fost incluse în D.), cost pe care consumatorul este obligat să îl accepte, în vederea satisfacerii nevoilor financiare.
Faptul că prin Actul adițional la contractul de credit, încheiat ulterior încheierii contractului, pârâta a furnizat o explicație pentru perceperea comisionului de administrare (nu a comisionului de risc menționat în convenția de credit), nu prezintă nicio relevanță, caracterul abuziv și nulitatea unei prevederi contractuale fiind analizată prin raportare la momentul la care a fost stipulată și asumată de părți, cu atât mai mult cu cât nici prin actul adițional nu a fost furnizată o explicație concretă pentru perceperea comisionului. Pentru același motiv, nu pot fi reținute nici explicațiile furnizate de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar (perceperea comisionului de risc a urmărit acoperirea riscului pe care banca l-ar fi avut de suportat în eventualitatea nerestituirii capitalului și a accesoriilor datorate pentru folosința acestuia).
În plus, pârâta nu a indicat modul în care a stabilit procentul de 0,26% perceput cu titlu de comision de risc.
c) între drepturile și obligațiile părților există un dezechilibru semnificativ
Reclamantul este obligat, în plus față de dobânda de 3,99%, să plătească lunar pârâtei o importantă sumă de bani (0,26% din soldul creditului), fără a beneficia de vreo contraprestație din partea băncii și fără nicio explicație.
d) perceperea comisionului de risc este contrară cerințelor bunei-credințe.
Comisionul de risc reprezintă în fapt o a doua dobândă (comisionul este calculat în condiții similare dobânzii, astfel cum reiese din analiza comparativă a art. 5 lit.a) din condițiile speciale ale convenției și a art. 3.1.1 din condițiile generale ale convenției), care a dat profesionistului posibilitatea de a-și crește semnificativ profitul prin împovărarea nejustificată a consumatorului.
Pentru considerentele mai sus analizate, instanța va constata nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5 lit. a din Condiții Speciale ale convenției de credit nr._ din 04.04.2008 și de la art. 3.5 din Condiții Generale ale convenției de credit nr._ din 04.04.2008.
Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei să restituie suma totală de 9.137,91 CHF achitată cu titlu de „comision de risc” actualizată cu rata inflației până la momentul plății efective și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la momentul plății și până la data plății efective, instanța reține că:
Având în vedere soluția de constatare a caracterului abuziv și de anulare a art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, în aplicarea principiului retroactivității și a principiului restabilirii situației anteriore, instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în baza acestei clauze abuzive anulate.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în temeiul art. 1 și art.2 din OG 13/2002, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plată a unei obligații bănești, iar în cazul în care părțile nu au stabilit rata dobânzii se va plăti numai dobânda legală. De asemenea, art. 3, alin. 2 din O.G 13/2011 prevede că dobânda legală se stabilește, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României plus patru puncte procentuale.
Referitor la momentul de la care urmează a se plăti dobânda legală, instanța reține contrar celor arătate prin cererea de chemare în judecată, că pârâta nu poate fi obligată la plata dobânzii legale decât de la data pronunțării prezentei sentințe, ca urmare a faptului că pretinsa creanță a devenit certă, lichidă și exigibilă numai odată cu constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale privitoare la comisionul de risc.
În consecință, urmează să admită în parte acest capăt de cerere și să oblige pârâta să restituie reclamanților suma de 9.559,39 CHF (având în vedere și cererea de majorare petit), în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloare comision de risc redenumit comision de administrare, sumă la care se va aplica dobânda legală calculată de la data pronunțării prezentei până la data plății efective.
Cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la pct. 8.1, lit. a, a doua și a treia liniuță, lit. c și d din Condițiile generale ale convenției de credit, instanța reține că:
La pct. 8.1, lit. a, a doua și a treia liniuță, lit. c și d din Condițiile generale ale convenției de credit se prevede că: “în cazul în care se ivește vreuna dintre următoarele situații, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului sau garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform Convenției:
a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror ale costuri datorate:
- conform altor convenții încheiate cu banca, sau;
- conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit;
c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției;
d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul nu mai este garantat corespunzător”.
Față de aceste prevederi contractuale, instanța reține că pentru a nu fi considerate abuzive ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, pentru că scadența anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, consumatorul se vede în situația în care ar trebui să ramburseze anticipat un credit, cu toate că plata ratelor se face constant și la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deși neplata s-ar putea datora contestării debitului sau a altor cauze neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situație nu poate fi acceptată, pentru că ar expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare, care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate.
Totodată, caracterul abuziv al dispozițiilor art. 8,1, lit. c și d derivă și din formulările generale și echivoce folosite pentru a descrie alte situații în care este posibilă declararea scadenței anticipate a creditului: ”situații neprevăzute”, “în opinia băncii”, “să devină improbabil”, “garantat necorespunzător”, formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv.
Prin urmare, instanța urmează a constata nulitatea absolută a clauzelor de la art. 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia, lit. c și lit. d din Condiții Generale ale convenției de credit nr._/04.04.2008.
Cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la pct. 3, lit. d din Condițiile speciale ale convenției de credit și pct. 10.1 și 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit, instanța reține că:
În art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit se prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente.
Față de aceasta instanța reține că plata dobânzii este un element ce ține de natura contractului de împrumut, iar în contractul de credit asumat de către părți nu s-a prevăzut că rata dobânzii va fi fixă pe toată durata contractului.
În plus, conform art. 1, lit. a din Anexa la Legea 193/2000 prevede că în principiu o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este prin ea însăși abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă de asemenea dreptul de rezilia imediat contractul.
În consecință, observând modul de redactare a clauzei contractuale, instanța urmează să constate că această clauză contractuală nu are caracter abuziv din prisma Legii 193/2000.
La pct. 10.1 și 10.2 din Condițiile generale ale convenției de credit sunt inserate prevederile referitoare la costurile suplimentare ale contractului de credit.
Față de acestea, este binecunoscut că un contract de credit cuprinde și alte costuri în afara capitalului și a dobânzii.
Totodată, se observă că cele două clauze contractuale în discuție nu se referă la costuri suplimentare ale creditului ca urmare a voinței unilaterale a băncii pârâte, ci se referă la eventuale modificări de interpretare a oricărei legi sau regulament pe durata perioadei contractuale, care ar atrage costuri suplimentare pentru bancă, și pe care banca le poate pune în sarcina clientului.
Se observă, așadar, că aceste costuri suplimentare sunt generate de factori obiectivi care pot să apară pe durata contractuală care este de 300 luni (25 ani), în consecință, instanța urmează să respingă și acest capăt de cerere.
Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 4.1 și 4.3, ultima teză din secțiunea Plăți a convenției de credit, instanța reține că:
Părțile au stabilit prin art. 4.1 din condițiile generale ale Convenției că: “orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului”, iar reclamantul prin semnarea acesteia și-a asumat astfel riscul valutar asociat contractului de credit în franci.
Totodată, instanța nu poate primi nici susținerea reclamantului legată de faptul că toate riscurile sunt suportate de împrumutat, întrucât în cazul unui credit în monedă străină pe o perioadă de 300 luni (25 ani) riscul este suportat de ambele părți, date fiind variațiile inerente ale cursului de schimb într-o perioadă așa îndelungată.
În plus, la art. 1578 C.civ de la 1864 consacră în materia contractului de împrumut principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominală primită, oricare ar fi variațiile acesteia.
Mai reține instanța că nu se poate trece peste acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii anterioare, astfel se va reține că în contractul de credit este într-adevăr inserată o clauză de risc valutar, însă în ansamblul contractului de credit încheiat de părți nu constituie o clauză abuzivă, iar instanța urmează să respingă acest capăt de cerere.
Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar la momentul semnării contractului, instanța reține că:
În primul rând, instanța reține că reclamantul nu a solicitat stabilizarea cursului valutar ca efect al constatării caracterului abuziv / al anulării vreunei clauze, astfel că argumentele legate de caracterul nenegociat al contractului, de caracterul neclar al prevederilor acestora și de reaua-credință a băncii nu prezintă nicio relevanță, variația cursului de schimb fiind independentă de voința băncii.
Astfel, prin raportare la principiile statuate de doctrina anterioară noului C.civ., se constată că nu sunt întrunite condițiile revizuirii contractului de credit sub forma înghețării cursului de schimb la valoarea de la momentul încheierii contractului, deoarece teoria impreviziunii nu poate fi acceptată decât în cazul intervenției unei împrejurări care nu putea fi în mod obiectiv anticipate, nu și în cazul în care un contractant nu a deținut cunoștințele de specialitate sau puterea de înțelegere necesare previzionării riscului; modificarea cursului de schimb nu apare ca fiind o împrejurare excepțională, care nu putea fi în mod rezonabil prevăzută (pe de o parte, reclamantul a susținut că la momentul încheierii contractului nu a putut prevedea creșterea cursului de schimb, iar pe de altă parte a afirmat că banca avea obligația de a informa clienții asupra pericolelor hipervalorizării cursului CHF/leu, „fenomen previzibil pentru experții financiari ai acestora" .
În cauza C-26/13, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Kuria (Ungaria) în procedura Arpâd Kăsler, H. Kăslerne Răbai împotriva OTP Jelzălogbank Zrt, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că: articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că: termenii „obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acelei valute, decât în cazul in care se constată - ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual - că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare si cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art.4, alin.2 din Directiva 93/13.
Considerentele Curții nu pot fi aplicate mutatis mutandis și în prezenta cauză, deoarece diferența de curs valutar dintre data acordării împrumutului și data plății ratelor nu a fost impusă de pârâtă printr-o clauză, ci este independentă de voința băncii; riscul valutar nu a fost transferat în întregime clienților, cursul de schimb putând, din motive exterioare pârâtei, să crească (determinând majorarea ratei de plată) sau să se micșoreze (determinând micșorarea ratei de plată), pentru perioade de timp / intervale de timp nedefinite.
Pentru aceste considerente, instanța va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar la momentul semnării contractului.
Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat denominarea în monedă națională a plăților, instanța reține că:
Potrivit art. 3 alin.(l) din Regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar, emis de B.N.R.: „plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută”.
Contractul de credit încheiat de părți nu reprezintă nici o "vânzare de bunuri", nici o "prestare de servicii" între rezidenți, astfel că art. 3 alin.(l) din Regulament, invocat de reclamant nu își găsește aplicare.
În consecință, instanța va reține netemeinicia capătului de cerere privind denominarea în monedă națională a plăților efectuate de reclamanți.
În privința cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C.pr.civ „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, iar conform art. 453, alin. 2 C.pr.civ: „dacă este cazul, judecătorul va putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”. În cauză, instanța a admis parțial cererea reclamantului și parțial cerere pârâtei, în consecință urmează a face compensarea cheltuielilor de judecată – onorarii avocați.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune.
Respinge excepția lipsei de obiect a cauzei.
Respinge excepția inadmisibilității.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții Ticăneț I., CNP_ și Ticăneț C., CNP_, ambii cu domiciliul ales în Onești, Calea Mărășești, nr. 28, . (la familia Ticăneț S.), în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, sector 2, Șoseaua P., nr. 42, etajele 3-8, 10, CUI_, J_ .
Constată nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5 lit. a din Condiții Speciale ale convenției de credit nr._/04.04.2008 și de la art. 3.5 din Condiții Generale ale convenției de credit nr._/04.04.2008.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 9.559,39 CHF, în echivalent lei, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloare comision de risc redenumit comision de administrare, sumă la care se va aplica dobânda legală calculată de la data pronunțării prezentei până la data plății efective.
Constată nulitatea absolută a clauzelor de la art. 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia, lit. c și lit. d din Condiții Generale ale convenției de credit nr._/04.04.2008.
Respinge celelalte capete de cerere.
Compensează cheltuielile de judecată.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Onești.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.01.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Tehnored. A.D.E./L.I – 20.02.2015
Ex.5
.. – 23.02.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 133/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 190/2015. Judecătoria... → |
|---|
