Acţiune în constatare. Sentința nr. 4835/2015. Judecătoria ORADEA

Judecătoria ORADEA - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 4835/2015 pronunțată de Judecătoria ORADEA la data de 15-05-2015 în dosarul nr. 4835/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA ORADEA

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 4835

Ședința publică de la 15 Mai 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE M. E. P.

GREFIER L. R.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții A. I., A. Z. F. și pe pârâta ., având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Se constată că fondul cauzei s-a dezbătut în ședința publică din data de 24.04.2015 când părțile au pus concluzii pe fond, concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când judecătoria în vederea deliberării a amânat pronunțarea cauzei pentru termenul din 08.05.2015 si 15.05.2015 când s-a pronunțat hotărârea.

JUDECĂTORIA

DELIBERÂND

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 21.01.2015, scutită de plata taxei de timbru, reclamanții A. Z. F. si A. I. au chemat în judecată pe pârâta V. R. SA, solicitând instanței:

1. să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a din partea Condiții Speciale privitoare la comisionul de risc, redenumit ulterior de parata „comision de administrare”, si a art. 3 lit. d. din partea Conditii generale ale Convenției de credit nr._/20.04.2008 privitoare la dobanda variabila,

2. să se constate nulitatea absoluta a acestor clauze si să se dispună înlăturarea lor din convenție,

3. să se dispuna restituirea contravalorii comisionului de risc achitat de la incheierea conventiei până la eliminarea acestor clauze din contract

4. să se dispuna obligarea paratei la cheltuielor de judecată justificate.

Cu caracter prealabil reclamantii au aratat ca dreptul lor de a sesiza direct instanta cu privire la constatarea si sanctionarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale este consacrat de dispozitiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, modificata, care arata ca „consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.” Rezulta, asadar, că pentru stabilirea si sanctionarea clauzelor contractuale abuzive, reclamantii aveau optiunea fie de a se adresa cu o sesizare la Autoritatea N. pentru Protectia Consumatorilor, fie de a sesiza direct instanta de judecata. Mai mult, sub aspect procedural, calitatea procesuala activa a reclamantilor rezulta din calitatea lor de parte contractantă in cadrul Conventiei de credit indicate în petit.

In fapt, reclamantii au aratat ca între aceastia in calitate de imprumutati, si parată s-a incheiat Conventia de credit nr. nr._/20.04.2008 avand ca obiect acordarea de catre banca a unui credit in cuantum de 50.000 CHF euro pe o perioada 300 de luni.

Prin conventie initiala creditul a fost garantat cu o garantie reala - ipoteca constituita asupra imobilului apartinand reclamantilor garanti ipotecari.

Totodata, in conformitate cu art. 5 lit. a din partea Conditii speciale, banca a prevazut plata unui comision de risc in cuantum de 0,22 aplicat asupra soldului creditului, platibil lunar la scadenta ratei de rambursare, pe toata durata de derulare a Conventiei. Reclamantii arata ca potrivit art. 1 alin 3 din Legea 193/2000 se interzice comerciantilor stipularea unor clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, clauze care nu au fost negociate cu imprumutatii: „O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor. O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.

Astfel, asa cum rezulta din art. 3.5., comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispozitie a creditului, fara insa a se preciza in mod explicit care este, in conditiile tuturor acestor garantii, motivatia perceperii lui si care este “riscul asumat“ pentru care se percepe comisionul. Conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, modificata, contractul de credit trebuie sa contina „clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.”

De asemenea, reclamantii sustin ca pentru aceleasi serviciu (acordarea creditului) banca percepe doua costuri – dobanda si comisionul – fara ca distinctia dintre aceste doua costuri sa fie exprimata in mod clar, astfel cum cer prevederile Legii 193/2000.

In drept s-au invocat prev. Legii nr. 193/2000, modificata, O.U.G. nr. 50/2010, OG 9/2000, art. 43 Cod comercial, art. 969 cod civil.

Parata, legal citata, a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea actiunii .

În detalierea poziției sale procesuale aceasta a invovat exceptia prescriptiei dreptului la actiune, lipsei de obiect si interes a capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv a cauzelor referitoare la comisionul de risc si la dobanda variabila intrucat aceastea au fost inlaturate din contract și excepția inadmisibilității cererii intrucat aceste clauze vizeaza obiectul contractului.

Susține în esența că pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesar să fie îndeplinite cumulativ 3 condiții: clauza să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților ca o consecință a abuzului și să nu se refere la obiectul principal al contractului .

Arata apoi că reclamantii au avut posibilitatea negocierii în limitele specifice, că nu au fost obligati să încheie contractul, au avut timp pentru deliberare, iar banca nu deține monopol pentru a aprecia că reclamantii n-au avut altă variantă și au fost obligati de facto la încheierea contractului reclamat ca abuziv.

Mai susține că, prin clauza referitoare la comisionul de risc nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul trebuind să existe în rem, în speță profitul obținut de bancă este unul firesc .

Susține în continuare că garanția imobiliară nu acoperă riscuri ci dă creditorul un confort, constând în prioritatea sa față de ceilalți creditori la o eventuală executare silită, iar riscul de credit este asumat și evaluat în baza analizei economice, financiare, fiind în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare /livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional .

Apreciază că despre temeinicia comisionului de risc se poate vorbi doar la finele contractului, atunci când împrumutatul a restituit integral creditul .

Susține că, ca și alte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului băncii fiind exclus de sub incidența aplicării legislației privind clauzele abuzive, conform art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, acesta neavând caracter aleatoriu, cuantumul său fiind determinat de la început.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, instanța o va respinge, pentru considerentele ce succed.

În pofida susținerilor băncii, în sensul că data de la care curge termenul de prescripție pentru restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare este data plății acestor sume, trebuie observat faptul că cererea de restituire a respectivelor sume de bani este accesorie cererii de anulare a clauzelor abuzive. Mai exact, restituirea sumelor de bani încasate in baza clauzelor contractuale contestate reprezintă repunerea părților în situația anterioară, în urma anulării clauzelor abuzive vizând plata comisioanelor contestate. Cu alte cuvinte, cererea de restituire a sumelor de bani nu este o cerere independentă procesual, vizând un prejudiciu cauzat consumatorilor printr-o faptă ilicită, ci se află în totală dependență de modul de soluționare a solicitărilor privind anularea clauzelor abuzive vizând plata comisioanelor sus indicate. În lipsa anulării clauzelor abuzive vizând plata acestora, nu se poate pune problema restituirii către consumatori a sumelor de bani încasate de bancă, cu acest titlu. Astfel, termenul de prescripție privind dreptul consumatorilor de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, cu titlu de comision de risc începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești de anulare a clauzelor abuzive vizând plata lor. Este incontestabil că ori de câte ori se dispune anularea totală sau parțială a unui contract și părțile nu au solicitat prin acțiunea respectivă și repunerea în situația anterioară, de la data pronunțării hotărârii judecătorești curge termenul general de prescripție de 3 ani, în care părțile au posibilitatea să ceară, pe calea unei acțiuni separate (fără a se opune prescripția extinctivă) repunerea în situația anterioară. Cu atât mai mult reclamanților din prezenta cauză nu le poate fi opusă prescripția extinctivă a dreptului de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, întrucât au formulat cererea de restituire a respectivelor sume de bani în cadrul procesual al acțiunii prin care se solicită anularea clauzelor abuzive vizând plata comisioelor.

Pe fond, instanța reține că este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanti și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea nr. 193/2000.

Dreptul românesc consacră libertatea contractuală atribuind contractelor putere de lege, însă numai dacă sunt „legal făcute” astfel cum rezultă din disp. art. 969 c.civ, dispoziții aplicabile în raport de data încheierii contractului.

Libertatea contractuală este exclusă în cazurile prevăzute de art. 5 din c.civ. care prevăd că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordine publică și buna credință .

Rezultă așadar că părțile sunt libere să stabilească condițiile contractuale fără a putea deroga însă de la legile de ordine publică și bunele moravuri .

Un contract care contravine normelor imperative și bunei credințe nu beneficiază de protecția legislației interne și nici a celei comunitare.

Potrivit disp. art. 970 c.civ. contractele trebuie executate cu bună credință, care trebuie să existe pe toată durata derulării raporturilor contractuale.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori este, având în vedere scopul său, o lege care interesează ordinea publică și prin urmare, ori de câte ori dispozițiile acestei legi sunt încălcate, forța obligatorie a contractului încetează pentru acest motiv.

Pentru considerentele anterior enunțate toate motivele de netemeinicie și inadmisibilitate invocate pe temeiul principiului libertății contractuale urmează a fi înlăturate. Deasemenea va fi respinsă și excepția lipsei de interes a reclamantilor in promovarea cererii și exceptia lipsei de obiect intrucât chiar dacă comisionul de risc a fost înlăturat deasemenea si clauza privind dobinda variabila, aceaste clauze si-au produs efectele până în momentul inlaturarii lor.

Art.14 din Legea nr. 193/2000 consacră dreptul consumatorului de a solicita angajarea răspunderii civile delictuale a comerciantului .

Analizând existența caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța reține următoarele:

Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000 ” O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. (3)…. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens”.

Între părți s-a incheiat Conventia de credit nr._/20.04.2008 avand ca obiect acordarea de catre banca a unui credit in cuantum de 50.000 CHF pe o perioada de 300 de luni. S-a stabilit D. (dobânda anuala efectiva ) în procent de 6.99% iar rata dobanzii curente 3.99%.

În conformitate cu art. 5 lit. a din partea Conditii speciale, banca a prevazut plata unui comision de risc in cuantum de 0,22% aplicabil la soldul creditului iar prin art. 3 lit. d banca si-a rezervat dreptul de a revizui rata dobanzii curente in cazul intervenirii unor schimbari semnificative pe piata monetara, fara ca aceasta modificare sa poata fi negociata cu recamantii, acestora urmand sa li se comunice noua rata.

Pentru garantarea restituirii împrumuturilor în favoarea pârâtei s-a constituit ipoteca asupra imobilului în natură reprezentând apartament situat in Oradea, ./B, ..3, inscris in c.f. 59.928 Oradea cu nr. top. 4.810/54/III.

În speță se susține caracterul abuziv al clauzelor înscrise la art. 5 lit. a și la art. 3 pct. 5 din partea „Condiții speciale ” din conventia de credit nr. nr._/20.04.2008 referitoare la comisionul de risc, si la dobanda variabila .

Pârâta nu a făcut dovada negocierii clauzelor din contract și reclamate ca abuzive deși, potrivit art. 4 al. 3 tz, finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probațiunii îi aparține.

Cu referire la comisionul de risc, instanța apreciază că acesta trebuie să corespundă unui risc real, iar în speță riscul de neplată a creditului a fost garantat prin garanția reală imobiliară constituită de reclamantă. În prezent banca nu este supusă nici unui risc privind recuperarea creditului, astfel că nu se justifică perceperea unor sume suplimentare cu acest titlu .

Comisionul de risc are natura unei clauze aleatorii, pierderea sau profitul depinzând de un eveniment viitor și incert, și ar fi justificat doar în lipsa unor garanții constituite pentru garantarea creditului, clauza de ipotecă fiind una cu conținut predeterminat, întinderea drepturilor și obligațiilor fiind stabilită ab inițio, se exclude aleatoriul și deci riscul de neplată.

Comisionul de risc a fost stabilit în procent lunar aplicabil la soldul creditului 0,22. Acest comision reprezinta mai mult de 1/2 parte din cuantumul total al dobânzii ( pag. 26 ), la a cărei majorare conduce, cumulându-se cu aceasta astfel că acest comision constituie în realitate o dobândă mascată.

Prin perceperea unui comision de risc nu se urmărește în realitate acoperirea vreunui risc, nefiind inserată vreo clauză de restituire a acestei garanții suplimentare, prin perceperea comisionului de risc ajungând-se la o creștere nejustificată a costurilor contractului, care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Comisionul de risc, necorespunzând unui risc real, reprezintă în realitate o dobândă mascată și în consecință o clauză abuzivă .

Apărările pârâtei in sensul că cererea este inadmisibilă întrucât comisionul de risc face parte din prețul contractului nu fac decât să confirme caracterul de dobândă mascată a comisionului de risc.

În cazul anumitor tipuri de contracte se mai poate analiza încă o cerință pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă și anume cerința ca aceea clauză să nu se refere la obiectul principal al contractului. Însă față de natura contractelor de consum ce fac obiectul speței de față, această din urmă cerință de a fi catalogată o clauză drept abuzivă nu este incidentă. Astfel, în cazul convențiilor de credit, natura contractului este ceea care determină inaplicabilitatea cerinței în discuție pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză, astfel cum se va arăta în continuare. Cerința în discuție este desprinsă din prevederile art.4 alin 6 din Directiva 93/13 din 5 aprilie 1993 (transpusă în dreptul intern prin legea 193/2000), cu următorul conținut: :” Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

Norma juridică comunitară mai sus citată nu este incidentă în speță, cu privire la clauzele indicate ca fiind abuzive, raportat la natura contractelor în discuție. În esență, trebuie observat faptul că, clauzele indicate ca abuzive în prezenta speță nu “definesc” obiectul contractului și prin natura lor (și a contractului de credit ) nu alcătuiesc conținutul noțiunii de raport calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. De exemplu, în speța de față, o clauză care definește obiectul contractului este cea cuprinsă în secțiunea “condiții speciale” a convențiilor de creditare încheiate de către părți, care este intitulată chiar cu denumirea de “obiectul convenției” și conține descrierea în esență a contractului, însă aceea clauză nu a fost indicată ca abuzivă în prezenta speță. În definitiv, toate clauzele unui contract alcătuiesc obiectul respectivului contract. Dar evident că nu în acest sens trebuie interpretată norma juridică comunitară în discuție, în caz contrar nu ar fi posibilă aprecierea caracterului abuziv al nici unei clauze dintr-un contact, atâta timp cât toate clauzele contractuale formează obiectul contractului. Cuvântul “cheie” pentru înțelegerea sensului normei juridice comunitare în discuție este “definirea” (obiectului contractului) sau cum se detaliază în Considerentul 19 al Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993, “descrierea” (obiectului principal al contractului). A defini înseamnă a descrie generic, în esență. Cu alte cuvinte, art.4 alin.2 din Directiva 93/13 din 5 aprilie 1993, vizează acele clauze din contract care arată generic sau în esență la ce se referă respectivul contract.

De asemenea, chiar dacă în cuprinsul normei juridice comunitare în discuție se face referire la noțiunea de preț, nu se poate face abstracție de sensul normei juridice comunitare în discuție. Astfel, în art.4, alin.2 din Directiva 93/13 din 5 aprilie 1993, se folosește cuvântul “preț” în cadrul unui context, ce vizează o comparație :” Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește „……, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte…”.Iar Considerentul 19 al Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993, clarifică și mai mult tipul de contracte la care se referă norma juridică comunitară în discuție, prin folosirea sintagmei “raport calitate/preț”: “în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează….., nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”. Este evident că norma juridică comunitară în discuție vizează excluderea de la evaluarea caracterului abuziv a proporționalității între calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator. Totodată este evident că această normă juridică se referă la contractele de vânzare cumpărare sau de prestare a diverselor servicii, acestea fiind contractele în care consumatorul plătește un preț pentru bunurile cumpărate sau pentru serviciile de care a beneficiat. La fel de evident este faptul că doar în cazul acestor contracte se poate pune problema raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Este de neconceput a se pune problema raportului calitate/preț, în cazul contractelor de credit, întrucât în cazul acestor contracte consumatorul nu plătește un preț pentru o anumită calitate a mărfii sau a serviciului de care a beneficiat. Dimpotrivă, în cazul contractelor de credit, în esență, consumatorul primește o sumă de bani cu titlu de împrumut, care este cu titlu oneros, având obligația de a restitui aceea sumă de bani, în rate, la care se adaugă și costul dobânzii convenită și celelalte costuri legitime ale creditului. În cazul contractelor de credit, nu se poate vorbi despre o „calitate” a banilor primiți cu titlu de împrumut și nici despre un preț pentru primirea acelor bani cu titlu de împrumut, noțiunea de preț fiind specifică vânzării-cumpărării sau prestărilor de diverse servicii. Prin urmare, norma juridică comunitară în discuție nu vizează excluderea de la controlul judiciar a posibilului caracter abuziv al oricăror clauze din contractul de credit care impun un anumit cost consumatorului. F. de aceste considerente exceptia inadmisibilitatii cererii de chemare în judecată, motivata prin faptul că acele clauze considerate abuzive vizează obiectul contractului va fi respinsa .

Dezechilibrul dintre prestații rezultă din împrejurarea că suma percepută cu titlu de comision de administrare excede unui cuantum rezonabil pentru prestarea unor servicii de administrare a creditului și/sau contului, astfel cum sunt determinate acestea prin OUG nr. 50/2010, iar acest comision reprezintă mai mult de 1/2 parte din cuantumul total al dobânzii, dobândă care ar trebui să reprezinte prețul acordării împrumutului, fără alte adaosuri, cum este în speță comisionul de risc.

Perceperea unui comision de risc, pentru riscul de insolvență al debitorului nu poate de asemenea sa fie acceptată, creditorul neprevăzând o clauză de restituire în cazul în care nu se va produce acest risc suplimentar și care nu s-ar putea acoperi din garanția imobiliară. Ipoteza încasării acestor sume pentru acoperirea riscului de neplată nu este una viabilă întrucât cuantumul acestei sume creste invers proportional cu riscul de neplată: astfel la începutul derulării convenției suma încasată cu acest titlu este disproporționat de mică raportat la valoarea creditului ce a rămas de achitat, iar la sfârșitul perioadei de derulare suma acumulată cu acest titlu este mai mare raportat la debitul rămas. Dacă riscul de neplată s-ar produce la începutul perioadei de derulare a creditului acesta nu ar putea fi acoperit din suma încasată cu acest titlu. În speta pentru credit a fost constituită o garanție reală imobiliară, valoarea garanției acoperă de la începutul derulării convenției întreaga sumă împrumutată acoperindu-se în mod real riscul de neplată.

În speță, instanța fata de faptul că nu există un risc real pentru pârâtă va constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale care prevăd dreptul pârâtei să perceapă comisionul de risc, redenumit ulterior comision de administrare precum si nulitatea acestor clauze .

Reținându-se caracterul abuziv al comisionului de risc, aceeași soluție se impune și în privința comisionului de administrare care îl înlocuiește.

Cu referire la clauza de modificare a ratei dobânzii prevăzute de art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției de credit, instanța reține că această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanța constată că motivul întemeiat prevăzut în contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”. Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că, dacă, acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.

Nu poate fi primită susținerea Băncii, în sensul că aceste elemente sunt foarte greu de cuantificat și din acest motiv nu pot fi prevăzute în contract. În primul rând că dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient pentru ca acestea să nu fie, totuși, arătate și, în al doilea rând, dacă Banca ar fi totuși în imposibilitate de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume consecințele acestei imposibilități. Or, în cauză, dimpotrivă, cel care se află într-o poziție în care poate doar să ia act de modificarea ratei dobânzii, este clientul.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.

Conform disp. art. 6 din Legea nr. 193/2000 „ Clauzele abuzive cuprinse în contract si constatate … nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare..”. Prin urmare clauzele constatate abuzive conform celor menționate anterior, urmează a fi excluse din contract cu consecința restituirii sumelor de bani achitate în temeiul acestora .

Față de considerentele ce preced, instanța va aprecia ca întemeiată acțiunea formulată și în temeiul disp.art. 14 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori și a celorlalte temeiuri invocate o va admite conform dispozitivului.

În temeiul art. 6 și 7 din Legea 193/2000, având în vedere că instanța urmează să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale, se impune repararea prejudiciului suferit de consumator prin introducerea acestor clauze în contract. Instanța constată că reclamantii au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc si comision de administrare .

În speță, instanța apreciază că se impune obligarea pârâtei la restituirea către reclamanti a echivalentului în lei la data plății a sumelor incasate cu acest titlu de la data perceperiilor pâna la data inlaturării acestor clauze temeiul juridic fiind acela al îmbogățirii fără justă cauză aplicabil în speță în baza art. 223 din Legea 71/2011 .

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv privind comisionul de risc precum si al clauzei privitoare la dobânda variabila, instanța va obliga pârâta, să modifice convenția nr nr._/20.04.2008, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Fiind in culpa procesuala, instanța va obliga parata la plata catre reclamanti a cheltuielilor de judecata in suma de 1500 lei, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge exceptiile prescripției dreptului material la acțiune inadmisibilității, lipsei de obiect și a lipsei de interes.

Admite acțiunea formulată de reclamantii A. Z. F. CNP_ si A. I., ambii cu domiciliul procedural ales în loc Oradea, ./A, jud Bihor, în contradictoriu cu pârâta V. R. SA, CUI_ cu sediul în Bucuresti, ., . 2.

Constată caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Convenția de credit nr._/20.04.2008, încheiată între reclamanti și pârâti, cuprinse în art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din partea Condiții speciale, privitoare la comisionul de risc și la dobânda variabilă constată nulitatea acestor clauze.

Obligă pârâta să modifice convenția, în sensul eliminării clauzelor constatate ca abuzive.

Obligă pârâta, la restituirea în favoarea reclamanților a sumei reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la data încheierii convenției până la data eliminării acestei clauze .

Obliga parata la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecata in suma de 1500 lei.

Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare ce se va depune la Judecatoria Oradea.

Pronunțată în ședință publică, azi, 15.05.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

M. E. P. L. R.

tehnored.jud.M.E.P.

5 ex.3 . Z. F., .