Anulare act. Sentința nr. 2438/2015. Judecătoria ROMAN

Comentarii

0

Sentința nr. 2438/2015 pronunțată de Judecătoria ROMAN la data de 06-10-2015 în dosarul nr. 2438

DOSAR NR. 973/291/2015anulare act

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA R. JUDEȚUL N.

SENTINȚA CIVILĂ NR. 2438

Ședința publică din data de 06.10.2015

Instanța constituită din:

Președinte A. B.-C.

Grefier N. M.

Pe rol fiind, s-a luat spre soluționare cauza civilă cu nr. de mai sus, având ca obiect „ anulare act„ formulată de reclamanții I. A.- E. și I. C. în contradictoriu cu pârâta E. N. EUROPE FUNDING II BV.

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 23.09.2015, fiind consemnate în încheierea corespunzătoare care face parte integrantă din prezenta, când pentru deliberare, pronunțarea s-a amânat inițial pentru data de 30.09.2015, iar ulterior, în vederea deliberării, pronunțarea s-a amânat pentru azi, data de mai sus.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 26.02.2015 sub nr._, reclamanții I. A. E. și I. C., ambii cu domiciliul în R., .. 1, ., ., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții . sediul în București, bld. D. P., nr. 6A, sector 2, și E. N. EUROPE FUNDING II BV, cu sediul în sector 2, București, . G., nr. 19, ., prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

1.Constatarea ca fiind abuzive a clauzelor din contractul de credit Ipotecar Nr. HL_ din 26.02.2008, încheiat intre noi părțile, clauze care sunt cuprinse in art 4.1, art 4.2, art 4.3, art 4.4, 4.8, S.S, 7.1, 8.7,11.1,11.4 din contract, inclusiv a clauzei de risc valutar, precum si art 1. Pct2, Pct 9, art V din Actul Adițional nr. 1 din 04.11.2010 la Contractul de credit;

2.Constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive înscrise in contractul de credit ipotecar Nr. HL_ din 26.02.2008, menționate anterior, cu consecința repunerii pârtilor in situația anterioar;

3.Restituirea către subsemnații reclamanți a sumelor solicitate si încasate in mod nelegal de la noi, ca urmare a aplicării clauzelor abuzive sus menționate, ( comision de acordare a creditului 2% din suma de 99.300 CHF, comisionul de administrare lunară 0,20 % aplicat la valoarea soldului creditului, respectiv cele plătite ca diferență cauzată de majorarea dobânzii s majorării cursului valutar precum si sumele reprezentând marja de profit a băncii) sau considerarea lor cu titlu de plăți anticipate a ratelor de credit;

4.Obligarea pârâtei să convertească în ron creditul acordat reclamanților la cursul de schimb CHF / Ron de la data acordării credituluiț denominarea creditului) sau achitarea ratelor creditului la cursul CHF de la data contractării

creditului, respectiv: 2*25 lei/ CHF ( eventual un curs care sa fie valabil pe toata perioada contractului);

5.Obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

A. Cererea de chemare în judecată

În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, următoarele:

Am încheiat cu pârâta B. SA - Sucursala R., contractul de credit ipotecar, înregistrat sub nr. HL_, pentru suma de_ CHF pentru o perioada de 360 luni, cu o dobanda curenta de 3,90 % pe an si o marja o. La data introducerii prezentei acțiuni, pe langa diferența de curs valutar plătesc o dobanda de 5,445 % pe an si o marjă de profit de 5,5 %.

Menționez ca nu mi s-a adus la cunoștința faptul ca EFG N. EUROPE [ FUNDING II BV cumpărase, fara ca eu sa știu, creanța băncii. Aceasta cesiune de creanța nu mi-a fost niciodată notificata, am aflat de aceasta in 04.11.2010 la semnarea actului adițional nr. 1 . Nu am cunoscut conținutul contractului încheiat intre . EFG N. EUROPE FUNDING II BV si care este valoarea creanței stabilita de banca.

Conform dispozițiilor ari 1393 Cod civil, aplicabil in cauza, cesiunea este opozabila debitorului cedat numai din momentul in care a fost notificat prin intermediul executorilor judecătorești sau a acceptat cesiunea prin înscris autentic.

In contractul de credit ipotecar, înregistrat sub nr. HL_ din 26.02.2008 au fost înscrise la momentul semnării acestuia, mai multe clauze abuzive si in consecința lovite de nulitate absoluta, respectiv:

Art. 4.1. din Contractul de credit- "Pentru perioada cuprinsa intre data primei trageri din contul de credit si 6 luni, rata dobânzii este fixa. După aceasta perioada dobanda curenta se calculează in funcție de Indicele de referința stabilit de Banca pentru creditele ipotecare acordate in CHF. Indicele de referința al Băncii pentru creditul ipotecar se stabilește in funcție de costul surselor de finanțare si evoluția dobânzii in creditele ipotecare de pe piața bancara din Romania, se publica in presa si se afisează la sediile unitarilor teritoriale ale Băncii.

Art. 4.2. din Contractul de credit- La data semnării Contractului dobanda curenta este de 3.90% pe an. Nivelul dobânzii variabile este egal cu Indicele de referința al Băncii pentru creditul ipotecar acordat in CHF plus o marja de 0 puncte procentuale.

Va rugam sa observați ca formula de calcul a dobânzii este incorecta, parata nu avea voie sa includă in dobanda si o marja de profit, aceasta fiind si practica instanțelor.

Art. 4.3. din Contractul de credit- Pe parcursul derulării contractului, cu excepția perioadei menționate la pct. 4.1., Banca isi rezerva dreptul de a modifica dobânzile si/sau comisioanele bancare. Modificarea dobânzii si/sau a comisioanelor bancare va

fi comunicata împrumutatului pana cel mai târziu data aplicării ei prin oricare dintre urmatoarele modalitati la libera alegere a Băncii: afișare pe pagina de internet a băncii, mesaj e-mail, instiintare scrisa, publicare in presa, afișare la sediile băncii.

Consideram ca aceasta este o clauza abuziva ab initio, întru-cât prin modalitatea in care este formulata, posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterala a contractului. Banca este cea care decide apariția momentului in care survine dezechilibrul financiar pe piața si ea este cea care modifica dobanda. Nu exista o negociere reala, nu exista o egalitate intre parați. Prin introducerea acestei clauze se creeaza un dezechilibru semnificativ intre parti, intrucat dobanda poate creste fara o reala posibilitate pentru client de a verifica baza acestei creșteri, existând pericolul ca aceasta sa creasca in aceeași maniera fara a da posibilitatea clientului de a putea verifica.

Ea exclude, prin modalitatea in care este formulata, posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterala a contractului.

Clauza relativa la dobinda este sub efectul prezumției de clauza abuziva, deoarece nu este clar exprimata in contract; . spune ca dobinda este fixa pe toata durata contractului, dar la un alineat imediat următor se arata ca banca poate, totuși, sa modifice in mod unilateral dobinda, in funcție de conjunctura economica; adica dobinda ar trebui sa fie fixa, dar prin voința unilaterala a băncii devine variabila.

Ca pol de putere, banca este cea care decide apariția momentului in care survin schimbări pe piața monetara si ea este cea care modifica dobanda. Nu exista o negociere reala, nu exista o egalitate intre parti.

Prin introducerea acestei clauze se creeaza un dezechilibru semnificativ între parti, intrucat dobanda poate creste fara o reala posibilitate pentru client de a verifica baza acestei creșteri, existând pericolul ca aceasta se creasca in asa maniera încât împrumutatul sa fie expus riscului de a fi introdus in Centrala Riscurilor Bancare ca rau platnic, fara a avea nici o vina in derularea raporturilor contractuale, fapt de natura a-1 afecta economic si moral.

Prin necircumstantierea in nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea nici unui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, lasand la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauza incalca prevederile legale incidente in materie, fiind de natura a prejudicia consumatorul - împrumutat.

Aceasta clauza care da dreptul imprumutatorului de ea modifica unilateral dobanda si nu este raportata la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea imprumutatorului, servind doar intereselor acestuia, fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit Dobanda, deși ar trebui sa fie fixa in conformitate cu clauzele contractuale si cu legea, este variabila in funcție de voința băncii sau de fluctuațiile pieței financiare, intrucit printr-o clauza abuziva banca si-a asigurat variația dobinzii in funcție de acest element exterior voinței clientului, dar pe care banca il aplica si il interpretează după cum are interes.

Dobânda este un element esențial într-un contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidență asupra dobânzii, afectând însăși normala derulare a raporturilor contractuale. In raport de prevederile contractuale, vă rugăm să apreciați că în ipoteza în care acest contract s-ar derula în continuare, în aceeași formă s-ar menține pericolul lezării drepturilor și intereselor consumatorului prin majorarea indirectă a dobânzii anuale efective

Plata ratelor la un curs de schimb diferit de cel din ziua in care s-a acordat împrumutul (utilizarea a doua cursuri diferite, imul mai mic la acordare si altul mai mare la plata ratelor) o consideram o clauza abuziva.

In anul 2008, când am contractat creditul, un franc valora 2,25 lei. Acum insa cotatia a ajuns la peste 4 lei. Asta inseamna ca in acest moment ratele au crescut cu peste 85%.

Clauza de risc valutar este o clauza abuziva, intrucat determina un dezechilibra major in relația dintre parti, or, legislația protecției consumatorului considera fara efect o clauza abuziva.

Jurispradenta din tarile Uniunii Europene a calificat, inca din 2011, ca fiind produse financiare toxice toate creditele in franci elvețieni contractate de populație sau de autoritățile administrației locale, iar instanțele din tari ca Ungaria, Bulgaria sau Croația au dispus înghețarea cursului de schimb CHF si denominarea in moneda naționala a creditelor.

Orice decizie favorabila a CJUE poate fi folosita ca jurispradenta si la noi, in condițiile in care situația e similara pentru ca si in Bulgaria, Croația si Romania o buna parte a formulărilor din contractele de credite au fost similare.

Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hiper- valorizare a monedei de referința este o incalcare a obligației de consiliere. O astfel de omisiune, precum si acțiunea prin care creditul in franci elvețieni era prezentat nu doar ca o alternativa mai buna la creditul in lei si la cel in euro, ci si ca un produs sigur pe care merita sa il cumperi chiar dincolo de limitele normale ale îndatorării, constituie practice comerciale inselatoare.

Va rugam sa constatați ca toate contractele de credit încheiate in acea perioada au aceeași formă, fiind contracte pre-formulate.

Vă rugam sa observați ta formula de calcul a dobânzii este incorecta, parata MM avea voie sa includă în dobandă si o marja de profit La data încheierii contractului, timp de 0 luni aceasta marja de profit a băncii a fost 0, ulterior aceasta a variat ajungând in prezent la 5,5 %.

Reclamanți! rugăm Instanța de Judecată să albă în vedere faptul că deși LIBOR la 3 luni a scăzut banca nu a procedat la recalcularea dobânzii prin ajustarea acesteia. Reclamanții am plătit în plus sume de bani cu titlu de dobândă în condițiile în care acestă dobândă nu era legală șl a fost percepută de bancă în mod abuziv

Regulamentul BNR nr. 3/2007: orice produs bancar nou este supus BNR, in vederea validării; normele interne ale băncilor, inclusiv cele relative la circuitul contractului de credit de retail in interiorul băncii, in vederea tratării lui din perspectiva riscului sunt, conform regulilor Basel II (implementate in dreptul bancar roman incepând cu decembrie 2006), supuse aprobării prealabile a BNR. Avem, așadar, de-a (tace cu un contract - tip, un standard pe care il valideaza BNR inainte de a il pus iu vin/,are; In orice caz, condițiile generale de afaceri, care sunt integrate oricărui contract luat in mod individual, sunt indubitabil contracte de adeziune, intrucit ele nu se negociază, acceptarea lor fiind o condiție pentru a încheia orice contracte cu banca.

Voința clientului se rezuma la a semna sau nu contractul; singura opțiune este de a alege intre diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este si ea controlata de banca, intrucit banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente in funcție de care, după analiza dosarului, banca indica clientului tipul de credit in care se încadrează conform ratingului.

Voința consumatorului, chiar atit de redusa ca opțiuni, este in plus alterata de timpul scurt in cate trebuie sa semneze contractul. După aprobarea creditului de către banca, aprobare care se face după „analiza dosarului” (ceea ce dureaza uneori 2- 3 saptamini) mai rămâne clientului câteva zile sau ore pentru analiza si eventuala negociere, intrucit semnarea contractului de achiziție sau achiziția in sine este iminenta; cel mai grav voința clientului este alterata la creditele ipotecare, unde refuzul de a semna ar putea duce la pierderea avansului plătit de client in ante-contractul de vinzare-cumparare incheiat pentru imobilul ce ar urma sa fie finanțat cu acel credit.

Astfel, toate clauzele menționate in preambulul cererii referitoare la comisionul de administrare sunt abuzive si, in consecința, lovite de nulitate absoluta.

Ca urmare a intrării in vigoare a OUG nr. 50/2010, s-a incheiat actul adițional nr. 1 din 04.11.2010 in scopul de a se elimina clauzele abuzive inscrise in contractul inițial. Deși au fost eliminate clauzele abuzive referitoare la dreptul băncii de a modifica arbitrar dobanda, a fost menținut comisionul de administrare si marja băncii.

Actul adițional a fost comunicat cu o forma prestabilita tuturor consumatorilor si in mod nelegal s-a perceput in continuare comisionul de administrare. Procesul de fata nu se refera la procente (in primul rând pentru ca nu se intemeiaza pe contract, ci pe lege). Chiar daca s-ar susține ca a existat totuși o negociere a procentelor, caracterul ne-negociat al contractului subzista, intrucât clauzele care sunt negociabile sunt cele care permit băncii controlul total al executării contractului si transferul tuturor riscurilor pe seama clientului.

Conform celor stipulate atat in contractul inițial, dar si in actul adițional incheiate după 2 ani, toate riscurile contractului, sunt in sarcina consumatorului.

Toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clienților (schimbările pe piața monetara, curs valutar, criza, impreviziune) sunt suportate de client. Situația inițiala - si-asa afectata masiv de clauzele abuzive — se agraveaza dat fiind ca intre timp s-a ivit criza economica, pentru care numai clientul răspunde, nu si banca.

Insusi contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolva banca de a demara, in caz de neplata, un proces de drept comun in care sa se obțină un titlu executoriu contra consumatorului, ceea ce face ca riscurile la care banca se expune sa fie minime la ca si cheltuielile necesare recuperării unei eventuale creanțe.

Creditul este cesionabil către recuperatorii de creanța, fara acordul clientului; in cazul in care cesionarul este o subsidiara sau o afiliata a băncii, nici macar nu mai este necesara notificarea clientului;

Având in vedere argumentele mai sus expuse va rugam sa constatați ca si clauzele incheiate in actele ationale menționate in preambulul cererii sunt abuzive si lovite de nulitate absoluta:

In virtutea prevederilor legii 193/2000 privind clauzele abuzive, subsemnații apreciem ca acest contract de credit, a fost încheiat cu incalcarea dispozițiilor legale in materie, considerandu-le ca fiind clauze abuzive, inserate in convenție si care se regăsesc in articolele invederate in petitul cererii.

Potrivit practicii CJUE judecătorul național este dator să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de părți, chiar dacă acestea par a fi exprimate clar și inteligibil.

Contractul nu a fost unul negociat, ci unul de adeziune, clauza privind dobânda era în avantajul băncii și a profitat de ea.

Reclamanții rugăm instanța de judecată să aibă în vedere faptul că deși LIBOR la 3 luni a scăzut - banca nu a procedat la recalcularea dobânzii prin ajustarea acesteia. Reclamanții am plătit în plus sume de bani cu titlu de dobândă în condițiile în care această dobândă nu era legală și a fost percepută de bancă în mod ilegal și cu încălcarea legii.

Am luat un credit de 99.300 CHF, la cursul de schimb de la data contractării însemnând 99.300 CHF X2,25 LEI =_ LEI, am achitat timp de 7 ani si mai am de achitat 88.597 CHF x4,16 lei=_ LEI.

în conformitate cu doctrina băncii și Legea nr. 296/ 2004 art. 5, art. 27, art. 36, art. 45, banca are obligația de a informa complet clientul la momentul semnării contractului asupra elementelor esențiale și determinante în luarea hotărârii de contractare a creditului ( rata dobânzii și factorii care implementează variația acesteia), asupra riscurilor implicate, asupra clauzelor care acordă băncii drepturi specifice contractelor bancare, cum este dreptul de a modifica unilateral dobânda.

La momentul semnării contractului de credit reclamanții am fost informați și am acceptat politica băncii de modificare în sens crescător sau descrescător unilateral a dobânzii în funcție de variația indicelui de referință LIBOR și în nici un caz în funcție de variația marjei băncii, convenind să suportăm doar riscul creșterii valorii dobânzii de referință LIBOR nu și creșterea marjei băncii.

Deși valoarea indicelui de referință LIBOR CHF a scăzut constant începând cu luna noiembrie 2009 ajungând la o valoare mai mică de un punct, pârâta a menținut valoarea dobânzii scăzând doar foarte puțin în anumite perioade.

Ceea ce părțile am prevăzut în contract a fost o modificare a dobânzii în raport de evoluția indicelui de referință pe piața monetară, deci o mărire sau o scădere egală cu mărirea sau scăderea pe care indicele de referință existent la data încheierii contractului o înregistrează pe parcursului derulării contractului.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat favorabil consumatorilor in cauza C - 26/13 (A. Kasler contra OTP) privind creditele in franci elvețieni. Cursul de vanzare al băncii este totdeauna mai dezavantajos pentru consumator decât cel de cumpărare, astfel că pârâta câștigă și din cursul de schimb valutar și nu doar din cele menționate mai sus. Banca obține un venit necuvenit prin aplicarea unui curs diferit la data încasării ratelor fața de cel de la momentul acordării împrumutului.

Stabilirea achitării împrumutului la cursul CHF/ leu la data semnării contractului este o soluție adoptată de practica națională, cum de altfel reprezintă o soluție și stabilirea achitării împrumutului prin conversia CHF în RON, la cursul avut la data semnării contractului.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul ca, . cea in discuție in litigiul principal, dispoziția europeană nu se opune ca instanța națională să remedieze nulitatea unei clauze abuzive și astfel contractul să poată continua. In mod tradițional, contractele clasice (negociate) inseamna acordul de voința al pârtilor. In realitate, contractul este un summum al voințelor si intereselor pârtilor. Acordul voințelor inseamna consimtamântul, adica voința exprimata a pârtilor care au capacitatea juridica de a contracta. Conținutul contractului inseamna obiectul acestuia (ce vor părțile) si cauza incheierii lui (de ce vor părțile), adica interesele pârtilor contractului.

Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele in care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), voința uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau fiind alterata de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului. . multe contracte ale profesioniștilor se încheie nu de voie, ci de nevoie. Cind voința lipsește sau cind voința este limitata ori este alterata, ceea ce ramâne ca element contractual subiectiv si ceea ce da contractului utilitate este interesul pârtilor. Ca sa supraviețuiască in lumea globalizata in care trăim si ca sa isi mențină calitatea de instrument al opțiunii umane, prin care omul isi modifica permanent realitatea si viitorul, contractul trebuie văzut si tratat in utilitatea sa, care inseamna realizarea intereselor pârtilor.

Interesele pârtilor trebuie conciliate; prestațiile pârtilor trebuie sa fie proporționale si coerente; Echilibrul contractual este o cerința a obligațiilor contractuale implicite de buna credința si echitate si al exercițiului util si rezonabil al dreptului (care isi gaseste contrariul in abuzul de drept sau, mai larg, in abuzul de putere economica).

Contractul pe termen lung sau contractul cu prestații succesive este un parteneriat intre parti; acestea simt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului; fiecare parte este obligata sa pună co-contractantul in postura de a-si realiza interesele (emolumentul contractului); in acest fel, se asigura perenitatea contractului.

Solidarismul contractual inseamna legătură contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre părțile contractului, care sunt in solidar obligate sa realizeze conținutul contractului, adica interesele fiecăreia dintre ele.

In contractele pe termen lung sau cu execuție succesiva, părțile sunt adevarati parteneri la câștig, fiecare dintre parti urmărind un emolument din încheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile prespuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului.

Fiecare dintre parti are obligația de a-1 pune pe celalalt in postura de a-si realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, in contraprestatie, la aceeași atitudine din partea celuilalt.

Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor pârtilor, care presupune o justa repartiție intre parti a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele pârtilor, conținutul contractului trebuie sa răspundă efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, iar părțile sunt datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a încheiat contractul.

Părțile au in solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar in acest scop ele sunt datoare sa asigure realizarea conținutului contractului si, la nevoie, supraviețuirea acestuia.

Solidarismul contractual, astfel văzut, nu se confunda cu domeniul bunei- credinte, deși buna-credinta este, in dreptul nostru, un principiu cu consacrare normativa care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confunda nici cu echitatea, cum nu se confunda nici cu abuzul de putere, care sunt fațete ale solidarismului contractual sau mijoace alternative legale si judiciare de aplicare a acestuia in dreptul nostru.

La momentul incheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectind dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive in contractele cu consumatorii). In perioada executării contractului, solidarismul contractual fundamentează datoriile de cooperare si de coerenta ale pârtilor, vizând fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva si salva contractul, oferind soluții in acest scop atit in cazul dificultăților in executarea contractului, cit si in cazul ne-executarii contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere).

Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s- ar putea spune ca solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul pârtii, la nivelul parteneriatului pe care il creeaza contractul intre parti, adica un individualism bazat nu pe voința individuala a pârtilor, ci pe interesele pârtilor contractuale, pentru realizarea caruia părțile sunt solidar obligate. Așadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absoluta de a contracta, pe interesul uneia dintre parti sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru parti. In orice caz, solidarismul contractual nu se confunda cu solidarismul social, care tine de alt domeniu alt dreptului si care are, in multe privința, un pronunțat caracter populist sau de fațada.

Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul Întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent < la="" momentul="" incheierii="" contractului="" sau="" survenit="" încheierii="" contractului,="" prin="" j="" reglementarea="" unor="" norme="" care="" contrabalansează="" raportul="" de="" putere,="" actionind="" ca="" un="" b="" levier="" (“leverage”)="" in="" favoarea="" consumatorului="" si,="" in="" acest="" fel,="" determinând="" un="" dezechilibru="" juridic="" in="" sens="" contrar.="" tocmai="" de="" aceea,="" dreptul="" consumatorilor="" este="" în="" esența="" sa="" inegalitar,="" el="" aducând="" importante="" limite="" libertății="" comerțului="" profesionistului="" care="" este="" ținut="" să="" se="" supună="" unor="" serii="" de="">eri.

Efectele nefaste pentru partea slaba in contract ale principiului libertății de voința sunt corectate sau atenuate de dispoziții legale de ordine publica menite a sprijini (“impinge in sus”) consumatorul . inegalitara, construita pe temeiul unei forte economice a comerciantului disproporționat de mare in raport cu consumatorul care, la data incheierii contractului are o libertate redusa de a contracta sau, in orice caz, o voința alterata de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului. Comerciantul isi impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil. . particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri si este evident ca aceste doua noțiuni limitează libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spațiu si timp, in funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, in cursul executării lor.

Prin efectul de levier, legea restabilește echilibrul in contract, suprimând sau atenuând voința contractuala a profesionistului. Aceeași competenta de re-echilibrare a prestațiilor pârtilor o au si tribunalele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternica in contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slaba in contract).

Temeiul juridic al acțiunii in constituie Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori si 51 din OUG nr. 50/2010. Ambele reglementari transpun in legislația romana directive ale Uniunii Europene. In acest sens, prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse si implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii, iar OUO nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Consideram ca In soluționarea prezentei cauze trebuie avuta in vedere interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene in ceea ce privește clauzele abuzive in contractele de credit. Astfel hotararea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Ordonanța din 16 noiembrie 2010. pronunțata in cauza C-70/10, avand ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotarri preliminare formulate in temeiul art. 267 TFUE de Krajsky sud v Presove — Curtea regionala din Presov (Slovacia) care privește interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, coroborata cu reglementarea Uniunii Europene aplicabila contractelor de credit de consum, poate constitui un reper pentru posibilele soluții aplicabile in cazuri concrete si avand in vedere forța obligatorie a interpretării date de instanța europeana normelor juridice comunitare pentru judecătorul național.

Din motivarea hotărârii pot fi extrase cateva concluzii importante:

-sistemul de protecție pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste . inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce privește atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situație care duce la adeziunea la condițiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor;

-clauzele abuzive nu creeaza obligații pentru consumator, aceasta reprezentând o dispoziție imperativa, o norma echivalenta cu normele naționale care ocupa, in cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publica;

-instanța naționala este obligata sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv in ipotezele in care consumatorul se abține sa invoce caracterul abuziv al acestei clauze fie pentru ca acesta nu isi cunoaște drepturile, fie pentru ca este descurajat sa le invoce din cauza cheltuielilor pe care le- ar implica o acțiune in justiție;

In jurisprudenta naționala a fost calificate abuzive:

-clauza prin care s-a impus plata unui comision de risc (sentința nr._/9.07.2010 a Judecătoriei C., decizia nr. 60/RC/3.03.2014 pronunțata de Tribunalul N. in dosarul nr._/193/2011,

-clauza prin care imprumutatorul are dreptul de a modifica unilateral dobanda fare a fi raportata la un indicator precis individualizat ceea ce face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea imprumutatorului, servind doar intereselor acestuia, fare a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este

judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit. Corespondenta băncii către client prin care a notificat împrumutaților modificarea dobanzii/comisioanelor prin raportarea la situația financiara naționala n internaționala nu este de natura a inlatura caracterul abuziv al clauzei, întrucât ri acest indicator este generic si nu precis, individualizat, retinandu-se ca o astfel de adresa este in legătură cu derularea contractului de credit, dar in conditile prestabilite anterior. (Curtea de Apel lași, Secția comerciala, Decizia nr. 8 din 25 ianuarie 2010, definitiva).

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, OG 21/1992, Legea 296/2004, Legea 363/2007, art. 1513 C.civ., art. 453 C.proc.civ., iar în probațiune au solicitat înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiză contabilă, depunând totodată o . înscrisuri.

B. Întâmpinarea

La data de 22.05.2015, pârâta . formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

A solicitat ca, prin hotararea ce urmează a fi pronunțată să:

■In principal, respingerea acțiunii ca fiind prescrisa;

- admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a subscrisei sj, pe cale de consecința, respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fara calitate procesuala;

■pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

Înțelege să invoce excepția lipsei calității procesual pasive a subscrisei pentru creanțele ulterioare datei de 11.07.2008, având în vedere ca pentru a putea avea calitatea de parat In cauza trebuie sa existe Identitate Intre parat si persoana obligata in cadrul raportului juridic dedus judecații.

In acest sens învederam onoratei Instanțe, astfel cum rezulta din Actul Adițional nr. 2 din data de 06.02.2016 la contractul de credit nr. HL_ din data de 06.07.2007, depus in dovedire la dosarul de fond, intre subscrisa, in calitate de Creditor inițial (Cedent), si EFG N. EUROPE FUNDING II B.V., in calitate de Creditor (Cesionar), 9 intervenit Contractul cadru de vânzare cumpărare creanțe din data de 11.07.2008, prin care subscrisa am cesionat creanța izvorâta din contractul de credit mai sus menționat. Pe cale de consecința, la momentul formulării acțiunii introductiv*, subscrisa nu mai avem calitatea de creditor, si pe cale de consecința nu deținem nici calitate procesuala pasiva.

Invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune având in vedere ca acțiunea supusa judecații este prescriptibila in termenul general de 3 ani, instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958, acest termen începe sa curgă de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anularii. întrucât cauza anularii invocata de Reclamant decurge din insasi formularea clauzelor a căror nulitate a fost invocata, momentul la care a cunoscut cauza anularii clauzelor invocate este chiar momentul încheierii Contractului de credit.

Avand in vedere data de încheiere a Contractului de credit si data înregistrării cererii de chemare in judecata, deci duca expirarea termenului de 3 ani, apreciem ca se impune constatarea de către instanța a faptului ca prezenta acțiune este prescrisa.

Preot consecința a stingerii dreptului la acțiune principal, in speța dreptul reclamanților la acțiunea in anularea clauzelor abuzive, se stinge si dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii (art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958). Astfel, acțiunea in restituirea prestațiilor executate in temeiul unui act anulat are caracterul unei acțiuni patrimoniale si personale fiind astfel supusa prevederilor legale referitoare la prescripția extinctiva.

Astfel, apreciem ca sunt prescrise si cererile de restituire a comisioanelor achitate de către reclamant in temeiul clauzelor din contractul de credit.

F. de cele de mai sus, solicită admiterea excepția prescripției atat a dreptului la acțiune cat si a drepturilor subiective accesorii ce deriva din aceasta, si pe cale de consecința sa respingeți acțiunea ca fiind prescrisa.

II. NETEMEINICIA CERERII DE CHEMARE IN JUDECATA. COMISIONUL DE ACORDARE.

Anterior semnării contractului de credit reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza si studia cu atentie fiecare dintre clauze, pentru a aprecia daca acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, incalca aceste interese. De asemenea, reclamantul a beneficiat de consultanta cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel incat sa isi poata exprima consimțământul in deplina cunoștința de cauza. Mai mult decât atat, precizam ca aceasta este practica bancara obișnuita si a fost respectata si de către B. la încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia si indiferent de consumator.

Referitor la apararile reclamanților raportate la COMISIONUL DE ACORDARE precizam ca atata timp cat banca procedează la efectuarea acestor verificări in ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de eligibilitate referitoare la garanție in vedere aprobării împrumutului in cuantumul solicitat, demersuri ce servesc exclusiv interesului clientului subliniem faptul ca acest comisionul de acordare reprezintă costul suportat de bancă cu serviciile de analiză a bonității clientului și nu o garanție reținută de bancă.. Pe cale de consecința, in vederea analizării profilului reclamantului, ca potențial client al băncii, subscrisa indisponibilizează importante resurse (umane, de timp, de birotica, etc) pentru ca reclamantul sa primească aprobarea împrumutului.

Mai mult decât atat. susținerile subscrisei se probează si prin faptul ca acest comision de acordare este un comision unic, perceput si platibll o singura data, la momentul contractării, nicidecum un comision ce subzista pe întreaga perioada de rambursare a imprumutului, comision pe deplin justificat avand in vedere procedura de analiza îndeplinita de către banca.

In acest sens subliniem faptul ca acest comisionul de acordare reprezintă costul suportat de banca cu serviciile de analiza a bonității clientului si nu o garanție reținuta de către banca. Acesta a fost retinut o singura data, in momentul acordării creditului, fara a fi returnat odata cu rambursarea creditului.

Pe cale de consecința, apararile reclamanților urmeaza sa fie respinse de către instanța de judecata ca neîntemeiate, cu atat mai mult cu cat acest cost este agreat de către reclamant la momentul semnării contractului de creditare.

In situația in care reclamantul ar fi ajuns la concluzia ca unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractele de credit, realizandu-si obiectivele si necesitățile de creditare fie prin intermediul altor produse de același gen pe care le oferea B. la acel moment, fie de la alte instituții bancare care ar fi putut, din perspectiva domniei sale, sa vina mai mult in intampinarea nevoilor proprii.

Astfel, reclamantul a avut posibilitatea reala, concreta, de a lua cunoștința despre fiecare dintre clauzele si costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii.

Prin a avea posibilitatea reala de a cunoaște condițiile contractuale la momentul încheierii contractului, trebuie sa se inteleaga faptul ca reclamantul a avut la dispoziție elementele necesare pentru a cunoaște costurile si condițiile contractuale, indiferent daca, in concret, au valorificat sau nu aceste condiții.

Facem precizarea ca niciuna dintre clauzele contractuale nu obliga pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoștința la data semnării contractului.

Referitor la art. 4 din Legea 193/2000 care menționează ca: “(1) O clauza contractuala cam nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile pârtilor", facem următoarele precizări:

la momentul încheierii contractului de credit exista pe piața bancara o varietate de produse de creditare, selecția apartinand consumatorului, in funcție de varianta cea mai avantajoasa. Existenta unor produse predefinite si a unor contracte de credit standardizate nu afecteaza libertatea impumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane si nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimata; prin completarea cererii de credit reclamanții au optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii; contractele de credit prevăd care sunt condițiile si consecințele tipului de dobanda si de comisioane si totodată modul in care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.

In data de 26.02.2008 B. a acordat doamnei Istoc A. E., in calitate împrumutat, si domnului Istoc C.. in calitate de Codebitor in contractul de credit HL_. un împrumut in valoare de_.00CHF. pe o perioada de 360 luni.

In momentul acordării creditului, parata B. S.A punea la dispoziția clienților 0 j anumita oferta pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip (fe credit. Aceste oferte variaza in fiecare an in funcție de evoluția pieței bancare, tarifele practicate de banca fiind influențate de mai mulți factori, dar in special, de costul fondurilor, precum si marja de risc a tarii.

Din portofoliul de soluții de creditare oferite de banca clienților sai la vremea respectiva, reclamantul a ales un produs de creditare cu dobanda variabila acordat in CHF.

Va rugam sa observați faptul ca prin semnarea contractului de credit, împrumutatul a confirmat ca a citit, inteles si acceptat termenii si toate condițiile prevăzute in clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.

Pentru o mai mare transparenta in relația cu clienții începând cu 2009 toate Actele adiționale semnate cu aceștia presupuneau o rescriere a contractului de credit pentru ca prevederile OUG 174/2008 sa fie respectate.

Menționam ca in anul 2010 B. SA a trimis la adresa de corespondenta a clientului o notificare cu privire la . Ordonanței de Urgenta 50/2010. Notificarea conținea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ si informa cu privire la posibilitatea semnării unui Act Adițional la contractul de credit in unitatea B. care a acordat creditul.

Va informam ca modificările impuse de Ordonanța de Urgenta 50/2010 sunt in favoarea clienților impunând transparenta in modalitatea de variație a dobânzii prin raportarea la, fluctuațiile indicilor de referința EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referința a BNR, in funcție de valuta creditului si totodată, limitarea numărului de comisioane percepute de banca.

Dobanda aferenta contractului clientului a fost transparenta din momentul semnării contractului de credit si astfel OUG 50/2010 nu a adus nicio modificare asupra componentei dobânzii.

Menționam ca Actul Adițional includea strict modificările prevăzute de lege prin OUG 50/2010. Conform dispozițiilor legale din actul normativ menționat, începând cu data de 19.09.2010 nesemnarea Actelor adiționale a fost considerata acceptare tacita si modificările prezentate in Actul Adițional s-au aplicat de drept.

In conformitate cu Art. 36 din OUG 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalitati, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

A.Aplicarea legii in vigoare la data incheierii contractelor in raport cu principiul neretroactivitatii legii.

Înainte de a trece la examinarea fondului pretențiilor deduse judecații, dorim sa învederam Instante care sunt, in realitate, dispozițiile legale incidente in cauza, prin raportare, pe de o parte, la pluralitatea temeiurilor de drept pe care reclamanții le invoca si la momentul la care aceste dispoziții legale au intrat in vigoare, iar, pe de alta parte, prin raportare la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, intre banca si reclamanți.

De asemenea, in stabilirea actelor normative incidente in prezenta cauza, este necesar sa se aiba in vedere faptul ca o parte din pretențiile reclamanților decurg din contractul de credit, categorie de contracte cunoscând, la momentul incheierii lui, reglementari distincte si speciale, derogatorii de la dreptul comun si care nu se completează reciproc. C. legislativ in materia protecției consumatorilor in contractele de credit este unul complex si a suferit in timp o dinamica semnificativa, de care instanța urmeaza sa tina seama In aplicarea si interpretarea corecta a legii aplicabile in timp contractului ce constituie obiectul prezentei cauze.

Din motivarea cererii de chemare in judecata rezulta ca reclamanții isi întemeiază pretențiile pe ș prevederile Legii nr. 193/2000, republicata.

B.Legalitatea clauzelor contractuale pretinse a fi nule.

In privința legii aplicabile prezentului litigiu, astfel cum am aratat, examinarea fiecăreia dintre categoriile de clauze considerate abuzive de catre reclamanți se face in principal in raport cu dispozițiile art. 4 alin (1) din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, si, daca este cazul, in raport cu prevederile Legii nr. 190/1999 si ale Legii nr. 289/2004.

Referitor la art. 4 alin. (1), in mod constant, in cadrul analizei fiecăreia dintre clauze, reclamanții iau in discuție o pretinsa rea-credinta a băncii in ceea ce privește modul in care au fost concepute clauzele contractuale. Va solicitam sa rețineți, cu titlu general, valabil pentru toate categoriile de clauze examinate ca nu poate fi vorba de rea-credinta.

In primul rând, contractul a fost încheiat cu respectarea intocmai a cadrului legal in vigoare la data încheierii lui, care nu cunoștea limitările si interdicțiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/2008 si, mai departe, prin OUG nr. 50/2010.

In al doilea rând, contractul in discuție este in deplina concordanta cu practicile bancare generalizate in perioada de referința in care au fost incheiat, când creditul in Romanía a cunoscut o expansiune extraordinara, pe fondul unei creșteri economice bazate in special pe operațiuni speculative pe piața imobiliara si pe o exacerbare a consumului. Ar fi o grava eroare sa se ignore contextul economic in care au fost încheiate contractele si practicile bancare cvasigeneralizate. Nu poate fi aplicata astazi contractelor încheiate in perioada respectiva, . legislativ si economic, noua scara de valori practicata in prezent, in condiții de criza economica si financiara.

Așadar, nu poate fi vorba de rea-credinta din partea băncii care, la încheierea contractului cu reclamanții, nu a făcut altceva decât sa tina seama de prevederile legale si practicile bancare curente.

Astfel, este de retinut faptul ca in tot sistemul bancar existau clauze de tipul celor pe care reclamanții le invedereaza prin cererea de chemare in judecata. In acest context, a pretinde ca in perioada respectiva, parata ar fi trebuit sa practice clauze de tipul celor pretinse de reclamanți, in condițiile in care piața serviciilor bancare era caracterizata printr-o acuta concurenta intre instituțiile de credit, ar fi insemnat practic scoaterea B. in afara competiției.

In al treilea rând, o soluție de principiu data de instanța de judecata in sensul ca, in principiu, clauzele atacate de reclamant sunt abuzive, ar pune grav in discuție, prin ricoșeu, portofoliile de credite încheiate in perioada de referința, putând genera consecințe negative incalculabile sub aspectul pierderilor masive care ar putea fi inregistrate in sistemul bancar, pe fondul oricum precar al portofoliului de credite neperformante in continua creștere, in condițiile unei crize economice prelungite. Este si considerentul pentru care, prin Legea nr.288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010 s-a renunțat la dispoziția tranzitorie potrivit careia prevederile OUG nr. 50/2010 ar trebui aplicate si contractelor in curs de derulare, dispoziție care, sub aspect strict juridic, era discutabila sub aspectul neconstitutionalitatii, implicând o aplicare retroactiva a noilor dispoziții legale, dar, sub aspectul oportunității inseamna o repunere in discuție a practicilor si tehnicilor contractuale de creditare de natura sa destabilizeze sistemul bancar. Or, daca legiuitorul insusi a abandonat aceasta aplicare imediata a OUG nr. 50/2010, limitând-o strict la anumite aspecte, nu este posibil ca, pe calea indirecta a unei acțiuni in instanța, sub pretextul aplicării Legii nr. 193/2000 reclamanții sa obtina, de fapt același rezultat, ba chiar unul si mai avantajos, pe baza unor interpretări personale pe care le avantajează, in condițiile in I care au refuzat sau tăgăduit actele adiționale care realizau alinierea la prevederile OUG nr I 50/2010.

Ca si concluzie generala, va solicitam, așadar, sa rețineți faptul ca din punct de vedere subiectiv, poziția paratei B. post pe Diata serviciilor bancare in perioada de referința» I fost una corecta, care s-a încadrat in comportamentul normal si firesc in contextul 1 economic dat, fiind respectate atat dispozițiile legale, cat si practicile bancare generalizate in sistem. Din acest punct de vedere, evident nu poate fi vorba de rea credința, deoarece clauzele criticate de reclamanți din contractul încheiate cu parata I B. nu aveau nimic exorbitant in raport cu clauzele general practicate in sistemul bancar in perioada respectiva.

i) In ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare a creditului.

Clauzele care stabilesc obligarea debitorului la plata unor comisioane de administrare a creditului, nu au caracter abuziv.

Astfel, accesând un credit de la o banca, se initiaza o întreaga procedura ce presupune implicare de personal, de timp si de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumuta de la banca j o suma de bani si, prin urmare, are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinței care este dobanda. In realitate, lucrurile sunt mai complexe.

P. a se ajunge la . banilor si la utilizarea acestora, banca l prestează clientului o . servicii: primește cererea de acordare a creditului, verifica documentația depusa in vederea acordării creditului, verifica îndeplinirea condițiilor necesare in acest sens, ceea ce implica utilizare de personal, de timp si de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profita clientului împrumutat, este firesc ca si costurile sa fie suportate de client.

Mai departe, după acordarea creditului, stabilirea si calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare in cazul in care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activitati de gestionare a creditului, care implica din nou costuri, resurse de personal si resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie sa plateasca banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului imprumutandu-i o suma de bani atunci când acesta are nevoie, ci insusi debitorul.

In concluzie, nici clauza care stabilește obligația de plata a unui comision de administrare nu este abuziva, neindeplinind condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, nu se poate susține faptul ca reclamanții nu au știut sau nu au inteles ce servicii acopera aceste comisioane, când acestea reflecta chiar operațiunile in care ei insist au fost implicați in cadrul procedurilor de acordare si derulare a creditului.

ii) In ceea ce privește clauza referitoare la dreptul unilateral ai băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor.

Reclamanții au susținut caracterul abuziv al clauzei care da dreptul băncii sa modifice nivelul comisioanelor in perioada de rambursare a creditului. Astfel cum am demonstrat, pct 1 lit a), b) si g) nu sunt incidente, iar art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil, nefiind vorba de un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor. De altfel, reclamanții nici nu argumentează in ce ar consta acest dezechilibru semnificativ, in condițiile in care este evident faptul ca modificarea unilaterala a comisioanelor avea ca temei costurile reale ale băncii legate de administrarea creditelor, costuri care, la rândul lor, aveau la baza factori obiectivi.

Nu mai puțin, după acordarea creditului, stabilirea si calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare in cazul in care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activitati de gestionare a creditului, care implica din nou costuri, resurse de personal si resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu

trebuie sa plateasca banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului ímprumutandu-í o suma de bani atunci când acesta are nevoie, ci insuai debitorul.

Iii) In ceea ce privește modificarea clauzelor In sensul eliminării acestora al modificarea ratei lunare prin eliminarea comisionului de administrare.

Cu privire ia perceperea comisionului de administrare dispozițiile OUG 50/2010 sunt dare si imperative: Art. 36 - (1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor sí, dupa caz, dobanda penalizatoare, alte costuri percepute de terti, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

(3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/inregistrarea/efectuarea de operațiuni de catre creditor in scopul utilizarii/rambursaril creditului acordat consumatorului. In cazul in care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Consideram, ca Instanța nu poate retine ca fiind abuziva o clauza contractuala care este prevăzută de un text de lege si a fost redata integral In cuprinsul acestor articole. A susține faptul ca aceste clauze ar fi clauze abuzive echivalează cu a susține faptul ca art. 36 alin 1 si 3 din OUG 50/2010 contravine cu art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 or, in opinia noastra nu ne aflam in fata acestui lucru.

Mai mult decât atat, Clienții au fost informați precontractual cu privire la creditul solicitat (ca produs ales de client) sub aspectul drepturilor si obligațiilor stabilite in sarcina ambelor partí, dupa semnarea acestuia.

Așadar, prin informarea prealabila si prin semnarea convenției, reclamantul a confirmat ca a citit, inteles si acceptat toti termenii si condițiile prevăzute in Clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea lui, contractul producadu-si efectele juridice dupa momentul semnării lui de catre părțile contractante.

Nivelul dobânzii variabile, al taxelor si comisioanelor a fost stabilit prin corelare cu piețele interne, internaționale, precum si cu politica comerciala proprie a băncii. Aplicarea comisioanelor la sold nu presupune înmulțirea cu soldul creditului, ci utilizarea soldului ca baza de calcul in forma de determinare a valorii comisionului lunar. Astfel, valoarea comisionului scade proporțional cu soldul, aplicandu-se in funcție de numărul de zile al fiecărei luni rezultând sumele ce se regăsesc in graficul de rambursare anexat contractului de credit.

Ratele, reprezintă anuitati lunare constituite din principal, dobanda si comisioane (ex: comision de administrare cont si comision de administare credit). Ținând cont ca dobanda reprezintă o variabila si ratele lunare variaza, partea perceputa lunar nu este constanta.

Cuantumul lunar al acestor comisioane se regăsește in graficul de rambursare anexat contractului de credit si reprezintă o componenta a produsului achiziționat de clienta, urmare a opțiunii acesteia de a contracta in condiții prealabil cunoscute si a unui consimtamant valabil exprimat. Potrivit art. 969 C. Civ. convențiile legal încheiate au valoare de lege intre părțile contractante, astfel incat punctul de vedere al reclamanților si al instanței este in contradicție cu aceste dispoziții legale. Comisioanele, indiferent de natura acestora, sunt incasate de instituțiile financiare la intervale regulate (lunar, trimestrial sau anual dupa caz) pe toata durata finanțării.Aceste comisioane acopera cheltuielile ocazionate de monitorizarea finanțării (analist de credite, ofițer de administrare credite, departament de monitorizare, evaluatori, sisteme informatice de administrare si monitorizare a finanțării) urmărirea tragerilor din finanțare (daca este cazul) si alte cheltuieli operaționale ale instituției finanțatoare.

Din analiza tuturor elementelor prezentate mai sus, reiese faptul ca parata si respectat in totalitate prevederile contractuale, astfel incat nu poate fi reținuta in sarcina sa caracterul abuziv ai unor clauze contractuale.

iv)Inadmisibilitatea in raport cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000

Apreciem ca pretențiile formulate cu privire la anularea clauzelor abuzive sunt inadmisibilie si din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit caruia: "Evaluarea naturii abuzive a i clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea do s satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu produsele sl serviciile oferite ¡n schimb, pe de alta parte, In măsură in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil. ”

Din acest text de lege rezulta ca nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care i privesc obiectul principal al contractului, obiect din care, incontestabil, face parte suma împrumutata. Or, din acțiunea dedusa judecații, rezulta in mod evident faptul ca, in toate cazurile, reclamanții au atacat chiar clauza referitoare la capitalul împrumutat, intitulata chiar j "Obiectul contractului, ceea ce, din perspectiva art. 4 alin. (6) este inadmisibil.

De altfel, aceasta soluție a fost reținuta si de CJUE in cauza C-26/13, care a statuat ca o clauza intra in sfera obiectului principal al contractului, daca aceasta are caracter esențial, revenind instanței de judecata sa analizeze daca pretinsa clauza are, in contractul analizat, caracter esențial. Este, insa, de domeniul evidentei faptul ca insasi clauza care stabilește capitalul împrumutat, face parte indubitabil din obiectul contractului, fiind chiar obiectul esențial al I operațiunii juridice, fiind exclusa de plano orice analiza a vreunui caracter abuziv.

Cu privire la căpătul de cerere privind modificarea contractului prin eliminarea sau înlocuirea prevederilor contractuale anulate (si continuarea contractului).

In realitate, prin acest capat de cerere, reclamanții isi exprima acordul de a continua derularea contractului de credit încheiat cu B., in condițiile agreate doar de către consumator.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, „Clauzele abuzive cuprinse in contract sl constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca după eliminarea acestora mai poate continua."

După cum se observa, acordul consumatorului nu este singura condiție pentru continuarea derulării contractului, ci legea mai impune si condiția ca, după eliminarea acestor clauze, contractul sa mai poata continua. Or, in condițiile in care reclamanții solicita constatarea nulității a unui număr considerabil de clauze principale si esențiale contractului, presupunând ca s-ar constata caracterul abuziv practic elementele esențiale pentru banca si in considerarea carora au încheiat contractul de credit sunt anulate (respectiv dobânzile si comisioanele), consideram ca planeaza un serios dubiu ca, in aceste condiții, contractul mai poate continua.

Prin urmare, daca un contract legal in raport cu prevederile in vigoare la data incheierii lui ajunge sa fie practic anihilat in sensul ca niciunul dintre efectele principale urmărite de Imprumutator - ca si profesionist bancar - nu se mai realizează (in special cele referitoare la accesoriile creditului, care au constituit cauza impulsiva si determinanta a incheierii contractului), este cat se poate de discutabila continuarea lui.

vi) Cu privire la căpătui de cerere privind restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamant, cu titlu de dobanda sau de comisioane, in temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitata constatarea nulității prin prezenta acțiune.

Având in vedere ca toate dobânzile si comisioanele percepute de banca se intemeiaza pe aplicarea prevederilor contractuale agreate de parti, rugam onorata instanța sa respingă acest capat de cerere ca inadmisibil.

In cererea dedusa judecații, cauza perceperii dobânzilor si comisioanelor este reprezentata de

contractul de credit. Acest contract este valabil in integralitatea lui si isi produce efectele ca atare. In temeiul acestora, dobânzile si comisioanele au fost datorate către banca si corect percepute de aceasta, motiv pentru care solicitam respingerea acestui capat de cerere.

vii) Riscul valutar in contractele de credit in CHF - transpunere a principiului nominalismului monetar consacrat de Codul civil

In primul rând, apreciem ca sunt neîntemeiate susținerile reclamantului privind lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credit, pe de-o parte, este previzibil pentru orice persoana cu o capacitate de înțelegere medie faptul ca, prin contractarea unui credit . pe o perioada de zeci de ani, exista un risc de fluctuație a valorii monedei respective, fluctuație determinata de contextul macroeconomic ce scapa influentei băncii.

In al doilea rând, subliniem ideea ca nu este prejudiciabila clauza care prevede ca rambursarea creditului ar urma sa se realizeze in CHF, chiar si in condițiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda naționala. Ca este asa si ca o astfel de clauza este perfect legala, rezulta, pe de-o parte, din faptul ca niciun act normativ nu interzice acordarea si rambursarea creditelor in CHF, iar pe de alta parte, o astfel de clauza conractuala reprezintă o transpunere a legii in domeniul contractual, adica a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1.578 C. civ. 1864: "Art. 1578. - Obligația ce rezulta dintr-un împrumut in bani este totdeauna pentru aceeași suma numerica aratata in contract.”

Intamplandu-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plații, debitorul trebuie sa restituie suma numerica împrumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decât in speciile aflatoare in curs in momentul plații.”

Contractul de credit reprezintă un tip de contract de împrumut de consumație cu dobanda, fiindu-i pe deplin aplicabile prevederile anterior citate. In virtutea principiului nominalismului, împrumutatul are obligația de a restitui exact suma împrumutata, indiferent de creșterea sau scăderea valorii banilor, cu excepția situației in care prin acte normative se dispune altfel, ceea ce nu este cazul in speța. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat si in Noul Cod Civil, la art. 2164 alin. (2)1.

Nu este nimic abuziv in a pretinde exact cantitatea de bani împrumutata, dimpotrivă, acest principiu guvernează dreptul roman inca din anul 1864, dovedindu-si actualitatea si pertinenta si in prezent. O eventuala diferența de valoare a monedei se datoreaza unor motive independente de voința pârtilor.

viii) Solicitările reclamanților privind obligarea B. la modificarea obiectului contractului, prin menținerea valorii cursului CHF - L. existent la data încheierii contractului de credit, sunt inadmisibile.

Cu titlu prealabil, învederam faptul ca solicitările reclamanților in sensul de a se dispune modificarea contractului prin prin menținerea valorii cursului CHF - L. existent la dala încheierii contractului de credit, sunt inadmisibile.

Astfel, solicitam onoratei instanțe sa aiba in vedere faptul ca, potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000: "Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu incalcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila."

Prin urmare, in soluționarea acțiunilor formulate de către consumatori, instanțele de judecata sunt limitate in soluțiile pe care le pot pronunța de dispozițiile de drept comun cuprinse de Codul civil si de Codul de procedura civila, spre deosebire de acțiunile in încetare care, potrivit art. 12 - 13 din aceiași act normativ, pot fi inițiate doar de către organele de control si permit instanțelor judecătorești obligarea profesioniștilor la modificarea contractelor prin eliminarea clauzelor constatate ca abuzive.

La acest moment, legislația speciala din domeniul protecției consumatorilor prevede doua cai posibile de acțiune: fie se urmeaza calea acțiunilor in încetare, care permite o modificarea contractelor de credit doar sub aspectul eliminării, pentru viitor, al clauzelor constatate ca abuzive, fie se opteaza pentru calea dreptului comun, de sesizare a instanțelor cu raporturi juridice concrete, individuale, sens in care, in soluțiile pe care le pronunța, instanța este limitata la prevederile si la prerogativele conferite de dreptul comun. Acesta din urma este si cazul in speța de fata.

In acest context, aratam ca, prin cererea de credit formulate, reclamanții au optat pentru un produs de creditare ., CHF, fara a fi împiedicata sa opteze pentru contractarea unui credit in lei, euro sau .. O data cu încheierea contractului, s-a realizat acordul de voința al pârtilor, care au agreat integral condițiile stipulate in acest act juridic si a luat naștere legea pârtilor, conform art. 969 C.civ. 1864, potrivit caruia convențiile legal încheiate au putere de lege intre parti. Convenția a fost legal încheiata, reclamanții optând in deplina cunoștința de cauza pentru un credit in CHF, creditarea in moneda străină fiind perfect legala si practicata constant in piața bancara.

Observam ca, prin acțiunea dedusa judecații, reclamanții solicita modificarea unui element esențial al contractului, adica insusi obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către banca, modificare pe care spera ca o vor obține prin forța coercitiva a instanței judecătorești, in contra si cu incalcarea voinței creditoarei subscrise.

In condițiile in care, la acest moment, nu exista nicio dispoziție legala care sa indreptateasca instanța de judecata sa intervină in acordul de voința al pârtilor, dimpotrivă, dispozițiile art. 969 C.civ. 1864 opunandu-se unei astfel de intervenții, apreciem ca solicitările reclamanților sunt inadmisibile. După cum am aratat deja, instanțele pot dispune modificarea prin eliminarea clauzei pentru viitor, doar in cazul acțiunilor inițiate de către organele de control, si chiar nici in acest caz nu este admisibila suplinirea voinței uneia dintre parti.

Modificarea monedei creditului si stabilizarea cursului CHF la valoarea pe care acesta o avea ia data încheierii contractului de credit, ar inseamna ca, daca s-ar admite înghețarea francului la valoarea de intrare in contract, nu s-ar restitui decât o parte din suma pe care o aveau de rambursat reclamanții.

Or, instanța de judecata nu poate interveni in acordul de voințe al pârtilor, modificând, prin decizia sa, insusi obiectul contractului,.

Ca este asa si ca nu este permisa intervenția instanței de judecata in determinarea prețului contractului a statuat si înalta Curte de Casație si Justiție, Secția Comerciala, prin Decizia nr. 1293/27 martie 2013: Tata de principiile autonomiei de voința si forței obligatorii a contractului o astfel de cerere apare ca inadmisibila, reclamantul neputand solicita si obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. (...) Intervenția instanței in mecanismul contractual si modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis, prețului contractului, înfrânge forța juridica obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamant, instanța nu ar face decât sa afecteze echilibrul contractului in ceea ce are el esențial: prețul (costul total) al contractului. (...) Ignorarea voinței reale a părților si alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsita de rigoare juridica a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerința a instanței de judecata in mecanismul contractual si o in cal ca re a dispozițiilor legale care guvernează libertatea contractuala.”

Pentru toate aceste motive, va solicitam sa constatat! inadmisibilitatea capătului de cerere prin care reclamanții pretind obligarea B. la modificarea obiectului contractului, prin convertirea creditului in Lei, la valoarea cursului CHF - L. de la data încheierii contractelor de credit, sunt inadmisibile.

În drept, a invocat pe dispozițiile art. 205-208 NCPC, legea nr. 193/2000, OUG 50/2010, OUG nr. 174/2008, Decretul nr. 167/1958 art. 969 cod civil si orice alte dispoziții legale incidente in cauza.

În dovedire, a solicitat probele cu: înscrisuri, interogatoriul Reclamantului, orice alte probe concludente pentru prezenta cauza.

Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:

Analizând cu prioritate aceasta exceptie conform art. 248 alin. 1 C.pr.civ., instanta va respinge exceptia prescriptiei dreptului la actiune în sens material privind restituirea sumelor achitate în baza clauzelor indicate ca fiind abuzive, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, ca lipsită de temei, pe considerentul că acțiunea în restituirea prestațiilor, întemeiată pe plată nedatorată, este asimilabilă din punctul de vedere al începutului prescripției extinctive cu acțiunea în răspundere civilă delictuală, fiind incidente disp. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor și, implicit, al declarării nulității absolute a acestora prin hotărâre judecătorească definitivă, neîncepând ca atare să curgă în prezent, operând o distincție între restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic și executarea prestațiilor în temeiul acestuia. Mai mult, acțiunea în constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive este imprescriptibilă extinctiv. Pentru aceste considerente, instanța urmează a respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta .>

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către aceeași pârâta, instanța constată că atât contractul de credit HL19319/26.02.2008, cât și actul adițional nr. 1/04.11.2010 au fost încheiate între această societate, în calitate de creditor ipotecar/creditor ipotecar inițial și reclamanții, în calitate de codebitori. Având în vedere că pârâta este parte în aceste acte juridice, a căror clauze se solicită a fi constatate drept abuzive, instanța urmează a respinge și această excepție, ca nefiind întemeiată.

În fapt, între reclamanți, în calitate de împrumutați, respectiv pârâta . calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr. HL_/26.02.2008, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 99.300 CHF, cu obligația rambursării în 360 de luni, calculată de la data primei trageri din credit (f. 21-31).

De asemenea, părțile au înțeles să încheie actul adițional nr. 1/04.11.2010, prin care au adus anumite modificări la contractul de credit inițial, stipulându-se, printre altele, faptul că marja fixă a băncii are valoarea de 5,5%, dobânda anuală efectivă la data semnării actului adițional are valoarea de 7,01%, comisionul de rambursare anticipată este 0, comisionul de administrare a creditului este 0,1%, iar comisionul de administrare cont curent este 0,00 lei/lună (f. 17-20).

Totodată, s-a menționat în actul adițional scopul încheierii sale, respectiv asigurarea conformității clauzelor și dispozițiilor contractului de credit cu prevederile OUG ne. 50/2010.

În drept - Legea aplicabilă în cauză:

Având în vedere data încheierii contractului de credit, raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum prevede art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a actualului Cod civil.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (citată în continuare Lege), întrucât reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităților sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).

De asemenea, instanța reține caracterul derogator, special al dispozițiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluționarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianți și consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanței de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condițiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:

Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Instanța apreciază că nu există nici un impediment în ceea ce privește interpretarea textului legii naționale - art. 4 alin. 6 din Lege - în sensul că acesta se referă la prețul și la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legiuitorul român a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, respectiv produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De altfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .

În opinia CJUE, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 32). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 33).

Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, . împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.

În același sens, prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reținut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că:

– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;

– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13.

Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Aspecte de ordin teoretic

Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci reprezintă voințele și interesele reunite ale părților. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voință al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.

Interesele părților trebuie conciliate, prestatiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 C.civ. 1864) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creeaza între părți, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului.

Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, ceea ce presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual, iar pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să raspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, părțile fiind datoare la un comportament de natura a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a incheiat contractul.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Lege, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.

Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. 1864 nu își găsește aplicarea în totalitatea consecințelor sale, mai ales că acesta text legal trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ. 1864 (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste doua elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, în cursul executării sale). Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționind ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar.

Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Așadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).

Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamanți, părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) și nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege între mai multe „produse predefinite” și „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanta a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.

Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Cu toate acestea, în ceea ce privește moneda creditului, instanța nu are absolut niciun dubiu că reclamanții au ales, în deplină cunoștință de cauză, să contracteze împrumutul într-o monedă străină, respectiv CHF, iar nu în moneda națională.

Simpla împrejurare că banca îi pune clientului la dispoziție mai multe tipuri de contracte preformulate din care acesta poate alege o variantă sau alta nu înseamnă că împrumutatul poate modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține, în principiu, caracterul de adeziune al convenția de credit analizate, și deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de către reclamantă.

Clauzele contractuale criticate de reclamantă

1. a) Conform art. 4.3 din contract, pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la pct. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă.

De asemenea, art. 4.1 prevede că, pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 6 luni, rata dobânzii este fixă (alin. 1), iar după această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF (alin. 2). Prin art. 4.2. s-a stipulat că, la data semnării contractului, dobânda curentă este de 3,90% pe an.

Caracterul nenegociat al clauzelor prevăzute de art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din contract reiese din formularea utilizată de bancă, deoarece reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia prevederea din moment ce aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamanții nu puteau face judecăți de valoare cu privire la o dispoziție contractuală pe care nu au putut-o înțelege).

Instanța constată că reclamanții au putut afla de la data încheierii convenției numai caracterul indexabil/revizuibil al dobânzii ulterior expirării primelor 12 luni contractuale (art. 4.1 alin. 2 din contract), câtă vreme condițiile în care modificarea dobânzii urma să aibă loc (elementele în raport cu care nivelul dobânzii urma să fie modificat) nu au fost reglementate expres, neechivoc, în contract menționându-se doar cu titlu general că „dobânda se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF”, fără a defini acest indice și fără a indica măcar elementele esențiale în funcție de care se poate determina dobânda.

Cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanța consideră că art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din convenția de credit nu sunt clare, fără echivoc, ci permit pârâtei să modifice discreționar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamanți, care scapă aprecierii acestora și eventualului control al instanței, contrar principiului bunei-credințe și creând un vădit dezechilibru contractual.

Instanța are în vedere și faptul că pârâta nu a fost în măsură să indice în concret nicio explicație pentru majorarea dobânzii în perioada cuprinsă între data primei majorări a dobânzii (26.08.2008) și până în momentul încheierii actului adițional (04.11.2010), reclamanții solicitând recalcularea dobânzii pentru perioada 26.08._10.

Clauzele care conferă băncii dreptul de a modifica (crește) dobânda în funcții de criterii lăsate exclusiv la aprecierea sa, neprevăzute în contract și care scapă controlului debitorilor și instanței, sunt contrare bunei–credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca având întotdeauna interesul de a modifica dobânda în sensul creșterii valorii acesteia.

Dobânda este inclusă în prețul contractului, însă clauzele contractuale care o reglementează nu au fost exprimate „clar și inteligibil”, astfel că aceste clauze nu sunt scoase din sfera analizei caracterului abuziv, conform art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE.

Instanța are în vedere și art. 10 lit. b din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, potrivit căruia consumatorul are, la încheierea contractelor, dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative și condițiile de garanție, indicarea exactă a prețului sau tarifului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzilor

Art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din convenția de credit reprezintă clauze abuzive și potrivit lit. a din Anexa la Lege, clauza dând dreptul comerciantului (profesionistului) de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Concluzionând, instanța apreciază că art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din convenția de credit reprezintă clauze abuzive.

b) Prin art. 4.8 lit. a)-d) din contract s-a prevăzut: pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti comision de acordare de 2% la valoarea creditului, respectiv comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului, comision de rambursare anticipată de 3,50% calculat la suma plătită anticipat și alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de către client.

Referitor la comisionul de acordare a creditului, această clauză este foarte clară și nu creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La o banală lecturare a acestei clauze de către orice consumator rezonabil rezultă cu prisosință motivația pentru care a fost perceput acest comision, respectiv acordarea creditului. Banca a efectuat o prestație (acordarea creditului) astfel că se justifică perceperea unui comision pentru această prestație.

Concluzionând, este fără putință de tăgadă că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește comisionul de administrare, se cuvine a reține, mai întâi, faptul că s-a prevăzut prin art. 4.4 din contract că dobânda și comisionul de administrare se calculează și se încasează lunar la scadențele stabilite, odată cu rata de credit, direct din contul curent al împrumutatului, iar formula de calcul a comisionului de administrare este: produsul dintre soldul creditului, rata actualizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile.

Chiar dacă se reține că nu ar fi fost negociată direct cu reclamanții, clauza reglementând comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea lunară a creditului), cât și a procentului aplicabil (0,20% din valoarea soldului creditului), a formulei de calcul (produsul dintre soldul creditului, rata actualizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile) și a datelor la care este calculat și perceput (se calculează și se încasează lunar, la scadențele stabilite, odată cu rata de credit).

Mai mult decât atât, prin art. 36 din OUG nr. 50/2010 a fost prevăzută expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Textul legal antemenționat nu a validat practica unor instituții bancare privind perceperea unui comision de administrare, dar reprezintă un element demn de luat în considerare, neputându-se face abstracție de faptul că acest comision nu a fost interzis de legiuitor, spre deosebire de comisionul de risc.

Cuantumul comisionului de administrare, reprezentând 0,20%, este stabilit prin raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, astfel că nu este vădit disproporționat în raport cu rata de credit și cu dobânda.

Aceste constatări reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu pot fi reținute susținerile reclamantei, clauza în discuție nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

c) Cu privire la clauzele înserate la art. 5.5, 8.7, 11.1 și 11.4 din contractul de credit, instanța, la o simpla lecturare a acestora, costată că sunt formulate cât se poate de clar și nu creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, acestea nu creează nicio obligație suplimentară în sarcina reclamanților, cu numai detaliază anumite aspecte de ordin administrativ privind derularea raporturilor contractuale, cum ar fi comunicarea și furnizarea anumitor informații către clienți, sau cesionarea contractului, această din urmă operațiune juridică fiind reglementată inclusiv în Codul Civil.

În legătură cu clauza cuprinsă la art. 7.1 din contractul de credit, instanța constată că această clauză este foarte clară și nu creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La o banală lecturare a acestei clauze de către orice consumator rezonabil rezultă cu prisosință motivația pentru care a fost instituită obligația încheierii asigurării, respectiv acoperirea riscurilor asumate de către bancă. Banca a efectuat o prestație (acordarea creditului) astfel că se justifică instituirea acestei obligații.

Concluzionând, este fără putință de tăgadă că și aceste clauze nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Concluzionând, este fără putință de tăgadă că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

d) Prin actul adițional nr. 1/04.11.2010 părțile au adus anumite modificări la contractul de credit inițial, stipulându-se, printre altele, faptul că marja fixă a băncii are valoarea de 5,5% și că dobânda anuală efectivă la data semnării actului adițional are valoarea de 7,01 % (f. 17-20).

Modificarea dobânzii s-a realizat prin încheierea voluntară a actului adițional (f. 17-20), susținerea reclamanților privind faptul că au fost induși în eroare la încheierea acestui act adițional fiind o simplă alegație lipsită de orice suport probator.

Încheierea actului adițional a fost impusă de prevederile OUG nr. 50/2008, care în art. 37 stipulează că, în contractele de credit cu dobândă variabilă, se vor aplica următoarele reguli:

a) dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului;

b) marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru;

c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, prin excepție de la prevederile lit. b), valoarea marjei și valoarea indicilor de referință pot fi reduse;

d) formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia;

e) elementele care intră în formula de calcul a variației dobânzii și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile și la toate punctele de lucru ale creditorilor.

Așadar, chiar și în lipsa consimțământului reclamanților, deși nu este cazul în speță, potrivit art. 37 din OUG nr. 50/2010, pârâta a fost obligată să modifice clauza referitoare la dobândă, prevăzând astfel indici clari și obiectivi în funcție de care se poate revizui dobânda, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.

Prin contractul de credit nu s-a prevăzut că dobânda ar fi fixă pe întreaga durată contractuală, ci dimpotrivă, părțile au convenit și precizat în mod expres că dobânda este variabilă, cu excepția primului an de la data tragerii creditului.

1. Caracterul retroactiv al efectelor nulității și restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 3,90% pe an, fără a fi fost datorată, pentru perioada 26.08._10:

Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamanți în temeiul clauzelor abuzive privind dobânda, potrivit principiului restitutio in integrum.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din convenția de credit, respectiv nulitatea absolută a acestor prevederi, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamantă în baza acestor clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestațiilor executate are la bază instituția plății nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ. 1864.

Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamantă) cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 3,90% pe an pentru perioada 26.08._10, în vederea stingerii obligației prevăzute de art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din contract; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate și prevederile Legii (nemo censetur ignorare legem).

În consecință, în temeiul art. 1092 C.civ. 1864, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamantă a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 3,90% pe an, fără a fi fost datorate, pentru perioada 26.08._10.

Instanța reține că nu există niciun alt element în funcție de care să fie calculată dobânda percepută de pârâtă, calculul realizat de către reclamantă nereprezentând altceva decât o pură speculație, de vreme ce nu s-a prevăzut în contract care este marja băncii și care este indicele de referință în funcție de care de stabilește cuantumul dobânzii.

Așadar, doar cuantumul de 3,90% pe an, menționat în art. 4.2 din contract reprezintă elementul concret ce trebuie să fie luat în considerare, fără însă prin aceasta a se considera că dobânda a devenit fixă, întrucât părțile au convenit că dobânda este variabilă.

1. Astfel cum instanța a reținut, modificarea dobânzii s-a realizat prin încheierea voluntară a actului adițional (f. 17-20), iar susținerea reclamanților privind faptul că au fost induși în eroare la încheierea acestui act adițional este o simplă alegație lipsită de orice suport probator.

Chiar și în lipsa consimțământului reclamanților, deși nu este cazul în speță, potrivit art. 37 din OUG nr. 50/2010, pârâta a fost obligată de legiuitor să modifice clauza referitoare la dobândă, prevăzând astfel indici clari și obiectivi în funcție de care se poate revizui dobânda, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.

Așadar, este nefondată solicitarea reclamanților privind recalcularea dobânzii pentru perioada ulterioară datei încheierii actului adițional (04.11.2010).

1. Având în vedere constatările instanței privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.11 lit. a și b, nu se impune restituirea prestațiilor executate de reclamantă cu privire la comisionul de administrare și comisionul de acordare, potrivit art. 1092 C.civ. 1864, care se referă la plata nedatorată, întrucât reclamanții au avut obligația de a plăti comision de administrare și comision de acordare credit, nefiind în prezența unei plăți nedatorate.

Sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:

Potrivit art. 6 din Lege, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Instanța apreciază că prevederile Legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

În consecință, având în vedere caracterul abuziv al clauzei stipulate în convenția de credit nr. HL13826/19.07.2007 la art. 4.5, instanța va declară nulitatea absolută a clauzei menționate anterior, pârâta fiind obligată să modifice convenția de credit în sensul înlăturării acestei clauze.

Compatibilitatea anulării clauzei constatate ca având caracter abuziv cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la proprietate privată și libertatea economică:

Noțiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este condiționată de existența unei baze legale interne a creanței pretinse, iar speranța de realizare a unei creanțe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală și legitimă pentru a solicita protecția sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.

Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfășurării unei activități economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale. Dimpotrivă, exercitarea dreptului de proprietate și desfășurarea unei activități comerciale trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.

Caracterul de contract cu executare uno ictu al convenției de credit:

Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv, de creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambilor contractanți (debitori) să aibă această trăsătură.

În cauză, prestația la care pârâta s-a obligat – acordarea unei sume de bani către reclamantă - a fost executată dintr-o dată. În consecință, convenția de credit nu este un contract cu executare succesivă (rata temporis), ci dintr-o dată (uno ictu).

5+6. Capetele de cerere privind clauza de risc valutar și stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării convenției de credit sunt neîntemeiate.

Este de domeniul evidenței că reclamanții sunt singurii care au ales să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea națională, respectiv în CHF, ca urmare a condițiilor mai avantajoase decât cele pentru creditarea în lei. Procedând în această modalitate, reclamanții au sperat la șansa unui câștig (scăderea cursului CHF și, prin urmare, plata unei sume mai mici ca urmare a achiziționării CHF pentru achitarea ratei de credit), respectiv și-au asumat riscul unei pierderi (creșterea cursului CHF prin devalorizarea monedei naționale și, în mod subsecvent, creșterea cuantumului ratei de credit).

Pârâta i-a împrumutat pe reclamanți cu suma de 99.300 CHF, în moneda solicitată de reclamanți, fiind menționat în art. 5.1 din contract că rambursarea ratelor se va face în moneda în care s-a acordat creditul. Această prevedere nu doar că este de o claritate exemplară, dar este absolut firească, întrucât se restituie suma în moneda împrumutată.

Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să contracteze un împrumut în moneda în care își obțin veniturile, respectiv moneda națională (leu), dar reclamanții au încercat să speculeze variația cursului leu-CHF, sperând în șansa unui câștig.

Or, un consumator obiectiv și rezonabil, tipul observatorului prudent și diligent, fără ca prin aceasta să aibă cunoștințe de specialitate, înțelege că își asumă riscul unei pierderi (devalorizarea leului față de CHF) sau șansa unui câștig (întărirea leului față de CHF), astfel că reclamanții sunt ținuți să suporte riscul valutar.

Totodată, este vădit nerezonabil, făcând totală abstracție de prestația esențială a contractului (împrumutul sumei de 99.300 CHF), a considera că se impune stabilizarea cursului CHF de la momentul încheierii convenției de credit.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reținut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Or, clauza analizată de CJUE în cauza C-26/13 are un conținut diferit de cel al art. 5.1 din convenția de credit. Spre deosebire de situația din cauza antemenționată, în speță pârâta a acordat împrumutul în CHF și urmărește, în mod logic, să obțină restituirea împrumutului tot în CHF, reclamanții fiind liberi să își procure moneda CHF de unde consideră de cuviință și la cel mai bun curs pe care îl poate obține.

În cauză, pârâta nu calculează cursul CHF prin raportare la cursul pe care îl practică ea însăși pentru a primi de la reclamanți cuantumul ratei lunare, decât dacă reclamanții se duc la ghișeul băncii cu lei și solicită să efectueze plata ratei. Însă, nimic nu îi împiedică pe reclamanți să obțină CHF de la orice altă instituție financiară, aceasta neavând decât obligația de a plăti pârâtei rata în CHF.

Totodată, în prezenta speță ratele împrumutului nu au fost calculate prin raportare la cursul de schimb la vânzare al CHF practicat de bancă, așa cum a fost în situația cauzei C-26/13, ci ratele de credit au fost calculate luând în considerare doar moneda CHF, iar nu cursul leu-CHF utilizat de bancă.

1. Capătul de cerere prin care se solicită denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională este neîntemeiat

Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul 4/2005 privind regimul valutar, emis de Banca Națională a României, plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută.

Regulamentul 4/2005 stabilește regimul efectuării operațiunilor valutare, iar printre aceste operațiuni se regăsește și cea privind rambursarea creditelor și a împrumuturilor (art. 1 lit. d din Anexa 1 la Regulament).

Cu toate acestea, activitatea de creditare în monedă străină nu este interzisă printr-un act normativ, fiind absolut normal să restitui un împrumut în moneda împrumutată. Reclamanții au primit, cu titlu de împrumut, suma de 99.300 CHF, sens în care este de domeniul evidenței că sunt ținuți a restitui împrumutul tot în CHF.

De altfel, este vădit nerezonabilă solicitarea reclamanților, aceștia urmărind să obțină denominarea în lei a creditului contractat în CHF, transformând practic împrumutul din CHF în lei, dar în condițiile mai avantajoase ale împrumutului în CHF, ceea ce este cu neputință, motiv pentru care nu pot fi reținute argumentele reclamanților.

Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, instanța va admite, în parte, cererea și va constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr. HL19319/26.02.2008 la art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3., urmând a declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior. De asemenea, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 3,90% pe an, fără a fi fost datorată, pentru perioada 26.08._10, urmând a respinge cererea în rest, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRÂȘTE

Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta . fiind neîntemeiate.

Admite, în parte, cererea formulată de reclamanții I. A. E. și I. C., ambii cu domiciliul în R., .. 1, ., ., în contradictoriu cu pârâții . sediul în București, bld. D. P., nr. 6A, sector 2, și E. N. EUROPE FUNDING II BV, cu sediul în sector 2, București, . G., nr. 19, .> Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr. HL19319/26.02.2008 la art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3.

Declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior.

Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 3,90% pe an, fără a fi fost datorată, pentru perioada 26.08._10.

Respinge cererea formulată de reclamanți în rest, ca neîntemeiată.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare la Tribunalul N., cererea urmând a se depune la Judecătoria R..

Pronunțată în ședință publică azi, 06.10.2015.

Președinte, Grefier,

A.B.C./N.M.

Red. – 11.12.2015

Tehnored.- 28.12.2015

6 ex.

← Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 2178/2015....		Plângere contravenţională. Sentința nr. 2460/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 2813/2015. Judecătoria ROMAN Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Hotărâre din 10-08-2015, Judecătoria ROMAN Pretenţii. Sentința nr. 1353/2015. Judecătoria ROMAN Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 2178/2015. Judecătoria ROMAN Plângere contravenţională. Sentința nr. 2460/2015. Judecătoria ROMAN Partaj judiciar. Sentința nr. 2442/2015. Judecătoria ROMAN Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2410/2015. Judecătoria ROMAN Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 2656/2015. Judecătoria ROMAN