Anulare act. Sentința nr. 822/2015. Judecătoria ROMAN

„Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta”.

Aspecte de ordin teoretic

Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci reprezintă voințele și interesele reunite ale părților. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voință al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.

Interesele părților trebuie conciliate, prestatiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 C.civ. 1864) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creeaza între părți, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.

Efectele nefaste ale principiului libertății de voință pentru partea slabă în contract sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegală, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare față de consumator care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului.

Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Așadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).

Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamanți, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.

Nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Pe de altă parte, nu există nicio dispoziție legală care să prevadă exceptarea persoanelor care au cunoștințe juridice/financiar-fiscale de la regimul de protecție al consumatorilor instituit de legiuitor, sens în care nu se poate reține apărarea pârâtei referitoare la faptul că a fost răsturnată prezumția superiorității profesionale/informaționale a comerciantului.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune al Convenției de credit și, deci, caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamanți.

Clauzele contractuale criticate de reclamanți:

a)Art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit prevede în favoarea pârâtei dreptul de a percepe un comision de risc de 0,26%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

b)Art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit stabilește că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.

Aceste clauze vor fi analizate concomitent, dată fiind legătura lor indisolubilă.

Instanța constată că riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenție; simpla menționare a valorii și a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de a aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Riscul, înțeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor aleatorii (actelor juridice cu titlu oneros în care toate părțile au în vedere posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare și incerte, de care depinde întinderea sau chiar existența obligației); contractul de credit însă are caracter comutativ, întinderea și existența obligațiilor asumate de părți fiind precis determinate încă de la realizarea acordului de voință, iar în cazul în care reclamantul nu și-ar executa obligațiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziție procedura executării silite, inclusiv realizarea dreptului de ipotecă prevăzut în favoarea sa.

Riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite atât ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, cât și ca urmare a constantei adaptări a ofertei de creditare la condițiile economice, de notorietate fiind ajustarea ratei dobânzii și a comisioanelor la situația economică națională și internațională, în contractele de credit nou încheiate. Riscul nerambursării creditului sau al persoanei contractante este acoperit prin constituirea garanții reale imobiliare în favoarea pârâtei, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de reclamant, prin eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale reclamantului. Nu în ultimul rând, de esența activității desfășurate de un comerciant (bancă) este riscul pe care acesta și-l asumă prin desfășurarea respectivei activități comerciale; însă prin clauzele contractuale impuse reclamantului, pârâta încearcă să transfere asupra acestuia din urmă întregul risc al creditului acordat, indiferent de valoarea acestuia, clientul având doar un drept de opțiune între a accepta modificările unilaterale impuse de pârâtă sau a cere desființarea contractului, cu consecința restituirii imediate a sumei împrumutate și a dobânzii aferente, inclusiv a comisionului de rambursare anticipată, în condițiile în care suma de bani împrumutată a fost deja folosită de reclamant.

Contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului, iar Legea nu impune ca doar clauzele care prezintă un interes mai mare pentru clienți să fie clar exprimate, ci se referă la integralitatea prevederilor contractuale.

Perceperea comisionului de risc (de 0,26% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților consumatori, aceștia fiind obligați, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.

Instanța nu contestă faptul că perceperea comisionului de risc a stat la baza voinței pârâtei de a contracta, dată fiind și valoarea ridicată a acestuia. Însă această împrejurare nu constituie un impediment pentru anularea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincție între clauzele care au avut un rol determinant pentru exprimarea consimțământului și cele mai puțin importante.

Instanța apreciază că prevederea contractuală care stabilește comisionul de risc contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe lunar 0,26%, din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. Reaua – credință a pârâtei este dovedită chiar de modul în care a înțeles să formuleze clauza privind comisionul de risc, și de caracterul nenegociat al contractului, comerciantul speculând nevoia consumatorului pentru a-i impune acest comision de risc.

Instanța nu va reține nici apărarea pârâtei privind includerea comisionului de risc în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De altfel, nici OUG nr. 50/2010 nu a considerat comisionul de risc drept preț al contractului, prin art. 36 fiind exclusă perceperea acestuia.

În consecință, instanța apreciază că art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției încheiate de părți și art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției reprezintă clauze abuzive, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000.

Compatibilitatea anulării clauzelor constatate ca având caracter abuziv cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la proprietate privată și libertatea economică:

Noțiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este condiționată de existența unei baze legale interne a creanței pretinse, iar speranța de realizare a unei creanțe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală și legitimă pentru a solicita protecția sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.

Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfășurării unei activități economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale. Dimpotrivă, exercitarea dreptului de proprietate și desfășurarea unei activități comerciale trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.

Sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:

Potrivit art. 6 din Lege, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Instanța apreciază că prevederile Legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

În consecință, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._/27.12.2007 la art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției, precum și la art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției, instanța va declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și va obliga pârâta să modifice convenția de credit în sensul înlăturării acestor clauze.

Totodată, prin actul adițional la convenția de credit, sub aspectul comisionului de administrare, pârâta nu a făcut altceva decât să schimbe denumirea comisionului de risc în comision de administrare, ceea ce este de neacceptat.

Caracterul de contract cu executare uno ictu al convenției de credit:

Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv de creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambilor contractanți (debitori) să aibă această trăsătură.

În cauză, prestația la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani către reclamanți - a fost executată dintr-o dată. În consecință, convenția de credit nu este un contract cu executare succesivă (rata temporis), ci dintr-o dată (uno ictu).

Caracterul retroactiv al efectelor nulității și restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare:

Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzei privind comisionul de risc care urmează a fi anulată, potrivit principiului restitutio in integrum.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, respectiv nulitatea absolută a acestei prevederi, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamant în baza acestei clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestațiilor executate are la bază instituția plății nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ. 1864.

Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanți) cu titlu de comision de risc/administrare, în vederea stingerii obligației prevăzute de art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat.

În consecință, în temeiul art.1092 din V.C.civ., instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților suma totală de 9.057,22 CHF reprezentând comision de risc/administrare perceput în baza convenției de credit nr._/27.12.2007, conform relațiilor furnizate de către pârâtă la data de 17.03.2015 prin serviciul registratură al instanței.

Luând în considerare dispozițiile art. 453 alin. 1 C.proc.civ. și constatând culpa procesuală a pârâtei în declanșarea prezentului proces, instanța urmează să o oblige pe aceasta să plătească reclamanților suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocațial, cheltuieli pe care instanța le apreciază drept reale, necesare și rezonabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite acțiunea formulată de reclamanții V. ILIUTA D. și V. R. I., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A..

Constată caracterul abuziv clauzelor cuprinse în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției, și în art. 3 pct. 5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/27.12.2007 și declară nulitatea absolută a acestor clauze.

Obligă pârâta să restituire reclamanților suma de 9.057,22 CHF reprezentând comision de risc, redenumit comision de administrare, plătit în baza convenției de credit nr._/27.12.2007.

Obligă pârâta la plata către reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată a sumei de 1.500 lei reprezentând onorariu de avocat.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare la Tribunalul N., cererea urmând a se depune la Judecătoria R..

Pronunțată în ședință publică azi, 27.03.2015.

Red./Tehnored./jud.A.B.C./B.E.

04.08.2015/05.08.2015, 5 ex.

.