Acţiune în constatare. Încheierea nr. 21/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 21/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 11389/2015
document finalizat
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
Dosar nr._
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 21.05.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - L. E. M.
GREFIER - N. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții W. S. W. C. E. și pe pârâta P. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pârâta prin avocat cu delegație la dosar, lipsă fiind reclamanții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, instanța, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul asupra fondului.
Pârâta prin avocat solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, apreciind că dispozițiile inserate în cuprinsul contractului de credit, criticate de reclamanți, nu sunt abuzive. Arată că reclamanții au avut posibilitatea de a alege între produsele oferite de bancă, iar dobânda și comisioanele sunt clare, iar în ceea ce privește prețul contractului de credit, pârâta este de părere că instanța nu îl poate cenzura. Solicită cheltuieli de judecată pe cale separată și amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
După rămânerea cauzei în pronunțare, se prezintă reclamanții prin avocat L. I. care depune delegație de substituire la dosar.
INSTANȚA
Pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise,
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 28.05.2015.
Pronunțată în ședința publică de la 21.05.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
Dosar nr._
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 28.05.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - L. E. M.
GREFIER - N. S.
INSTANȚA
Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art.396 din NCPC
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 04.06.2015.
Pronunțată în ședința publică de la 28.05.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
Dosar nr._
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 04.06.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - L. E. M.
GREFIER - N. S.
INSTANȚA
Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art.396 din NCPC
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 11.06.2015.
Pronunțată în ședința publică de la 04.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr._
Ședința publică de la 11.06.2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - L. E. M.
GREFIER - N. S.
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei civile privind pe reclamanții W. S. W. C. E. și pe pârâta P. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 21.05.2015, parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 28.05.2015, apoi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în mod succesiv, la datele 04.06.2015, respectiv la 11.06.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 26.06.2014 sub nr._, reclamanții W. S. și W. C. E. au chemat în judecată pe pârâta S.C. P. B. ROMÂNIA S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea nulității absolute a clauzei abuzive cuprinsă la art.5.1 din contractul de credit nr. 420502D_ din 23.05.2007 și pe cale de consecință eliminarea acesteia din contract, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și eliminarea acesteia din cuprinsul contractului de credit, constatarea ca fiind abuziv a comisionului de acordare prev. de art.1.3 lit.b din contract, a comisionului de administrare prev. la art.1.3 lit.c, obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii conform formulei din contractul de credit, refacerea planului de rambursare a creditului, restituirea tuturor sumelor plătite în plus de către reclamanți cu titlu de dobândă excedentară, stabilizarea cursului de schimb CNF-leu la momentul semnării contractului care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, că între părți, la data de 23.05.2007 s-a încheiat contractul de credit nr.420502D_, având ca obiect acordarea unui împrumut de 45.250 CHF pe o durată de 25 de ani, cu plata a 308 rate lunare.
S-a arătat că prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, lăsată la libera sa apreciere, această clauză încalcă prevederile legale, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator, cu mențiunea că la momentul încheierii contractului de credit în CHF se prefigura ca fiind cea mai avantajoasă alternativă, însă cursul de schimb s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității reclamanților de a-și îndeplini obligațiile contractuale.
Cu privire la comisionul de acordare a creditului, în opinia reclamanților, acesta nu poate constitui un preț, fiind de fapt o dobândă mascată care aduce atingere și mediului concurențial bancar, lezând și interesele economice ale reclamanților.
Referitor la comisionul de administrare lunară a conturilor curente CHF/RON, s-a susținut că acesta a fost introdus de pârâtă, unilateral, deși la momentul deschiderii conturilor, administrarea acesteia era gratuită.
În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr.193/2000, OG nr.21/1992, OG nr.99/2006, OG nr.50/2010, Legea nr.288/2010, Legea nr.363/2007, art.15 din Constituția României, Directiva 93/13 CEE, art.276 din TFUE, art.194 NCPC, art.480, 992 din vechiul cod de procedură civilă.
În susținerea cererii au fost depuse, în copie, înscrisuri.
În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiză specialitatea contabilitate.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 15.07.2014, contestatorii au indicat valoarea capătului 7 din cerere privind comisionul de administrare, ca fiind în sumă de 1.167,02 CHF, comisionul de acordare în cuantum de 905 CHF, precum și a sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă care se ridică la suma de 5000 CHF.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivând că banca a creat toate condițiile ca acele clauze contractuale să fie negociate, că acestea nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, existând buna credință a finanțatorului. Cu privire la dobândă și comisioanele percepute, pârâta a arătat că acestea au fost exprimate într-un limbaj clar, ușor inteligibil.
Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat și a administrat pentru părți proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei (f.124-125), pârâta fiind decăzută din proba cu interogatoriul reclamanților (f.130) și expertiză specialitatea contabilitate, raportul de expertiză fiind depus la dosar (f.151-208), iar ulterior au fost încuviințate obiecțiuni la raportul de expertiză, răspunsul expertului fiind atașat la filele 216-220.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între părțile din prezenta cauză s-a încheiat contractul de credit nr. 420502D_ din data de 23.05.2007, prin care pârâta PIRAUES B. ROMANIA S.A. a acordat reclamanților W. S. și W. C. E., în calitate de împrumutat și co-plătitor, un credit în valoare de 45.250 CHF, pe o perioadă de 308 luni (f.15-20).
În cuprinsul art.5.1. din contract au fost inserate mențiuni privitoare la dobânda percepută de Bancă, având următorul conținut: la data încheierii contractului, dobânda curentă este cea menționată la art.1.2., respectiv 6,4225 %, tipul de dobândă fiind variabil, compus din LIBOR la 3 luni și marja Băncii de 4%, dobânda fiind stabilită ca un procent anual.
Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care sde adaugă marja variabilă a băncii; dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazulîn care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la daa modificării acesteia.
La data de 17.04.2009 s-a notificat reclamantului majorarea marjei băncii de la 4% la 6% începând cu data de 21.05.2009, dobânda urmând a fi calculată după formula LIBOR 3 luni+6% (f.128).
Ulterior a fost transmis reclamanților proiectul de act adițional din 17.09.2010 la contractul de credit nr.420502D_, pentru alinierea acestuia la prevederile OUG nr. 50/2010, prin care au fost modificate clauzele contractului inițial referitoare la rata dobânzii/dobânda aferentă creditului, în sensul că rata dobânzii la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este stabilită în funcție de indicele de referință, respectiv LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a Băncii, pe toată durata derulării contractului de credit, marjă valabilă la data intrării în vigoare a OUG 50/2010, respectiv 21.06.2010 (f.141-145).
Potrivit art.6.3. din contract, împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, banca fiind mandatată să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/co-plătitorului deschis la bancă de unde poate încasa orice sumă datorată, la scadențele prevăzute în contract.
La art.1.3 din contract s-a prevăzut obligația împrumutatului de a a achita un comision de acordare în cuantum de 905 CHF la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat.
Comisionul de administrare de 0,03%, aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanție și perceput lunar la data scadenței odată cu rata lunară de plată, a fost inserat prin art.1.3. lit.c din contract, iar prin actul adițional din 17.09.2010 a fost stabilit în sumă fixă de 25,71 CHF, plătibil la data scadenței odată cu rata lunară (f.143).
Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 „se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii”, iar art.4 din lege prevede ca „(1) o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.
Pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie astfel să verifice următoarele condiții:
1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:
2) prin ea însăși clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Aceste condiții sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.
În ceea ce privește modul de calcul al dobânzii, art.5.1. din contractul inițial prevede că, la data încheierii contractului, dobânda curentă este compusă din Libor la 3 luni plus marja băncii de 4%, fiind variabilă în conformitate cu politica Băncii, care poate modifica valoarea acesteia în mod unilateral, conform propriei decizii, fără a exista consimțământul împrumutatului.
Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzei invocată de reclamant, în analiza sa, instanța se va raporta la dispozițiile art.2 alin.3, art.4 alin.1 și 2 din Legea nr.193/2000, redate anterior în cuprinsul hotărârii.
Actul juridic semnat de părți are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate (în cea mai mare parte) de către bancă.
Clauza inserată la art.5.1. din contractul de credit, care permite Băncii modificarea unilaterală a valorii dobânzii, este apreciată de instanță ca ridicând probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat despre modificarea operată.
Conform art.1 lit.a din anexa la Legea nr.193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, motivul ”întemeiat” prevăzut în contractul supus analizei are în vedere un singur criteriu, discreționar, respectiv decizia Băncii, fără prezentarea altor elemente de identificare.
Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D. astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna.
Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, atât timp cât convenția reprezintă legea părților, conform art.969 C.civ. de la 1864 (în vigoare la data semnării convenției de credit).
Motivul „conform deciziei Băncii” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs.
Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.
Împrejurarea - susținută de pârâtă - că ulterior, pe parcursul derulării contractului, a intrat în vigoare OUG nr.50/2010 care a adus unele precizări privind contractele de credit, nu validează clauza contractuală respectivă prin efectul legii, deoarece validitatea acesteia se apreciază în raport de momentul încheierii convenției.
Față de cele arătate, în baza art.14 și art.4 din Legea nr.193/2000, instanța va constata existența clauzei abuzive anterior analizate în contractul de credit nr. 420502D_ din data de 23.05.2007, în ceea ce privește sintagmele “dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii”, respectiv “ Banca poate modifica dobânda, în orice moment, conform deciziei sale”.
În ceea ce privește comisionul de acordare, instanța reține că Banca percepe acest comision în cuantum de 905 CHF, o singură dată, la data tragerii creditului, potrivit art.1.3. lit.b din contract, citat mai sus.
Cât privește solicitarea de constatare ca fiind abuzivă a clauzei prevăzute la art.1.3. lit.b privind comisionul de acordare a creditului, pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual abuziv al acestei clauze, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".
Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: „g) costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.
În cauza dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea art.6.1. lit.b din contract cu privire la comisionul de acordare este clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de reclamanți prin semnarea contractului.
Se va reține totodată că acest comision a fost stabilit în cuantum fix, iar acest fapt era cunoscut de către reclamanți la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Prin urmare, comisionul, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art.6.1. din contractul încheiat de părți, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.
Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv.
Cât privește prima condiție prevăzută de lege, instanța apreciază că, într-adevăr, față de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederile inserate la art.1.3. lit.b din contract au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba despre clauze care au fost impuse reclamantului în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect disp. art.4.2. din lege.
Cu toate acestea, în opinia instanței, inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de plată (o singură dată) a sumei de 905 CHF cu titlu de comision pentru acordarea creditului, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, deși prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr.193/2000, având în vedere că, așa cum afirmă însăși Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, instanța constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art.1 alin.3, art.4 alin.1 și 2 și art.1 lit. a din Anexa la lege, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Or, dispoziția amintită nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității Băncii.
Tocmai pentru acest motiv, faptul că nu este indicată în mod expres în contract contraprestația băncii pentru perceperea comisionului de acordare nu este de natură să imprime acestuia caracter abuziv.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanța apreciază că prevederile art.1.3. lit.b din contract au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare.
Simpla împrejurare că suma reprezentând comisionul de acordare reprezintă un cost suplimentar pentru reclamanți nu poate constitui un argument pentru admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât cuantumul a fost cunoscut de la momentul contractării creditului și asumat de împrumutați prin semnarea contractului.
Mai mult, un asemenea comision este permis în mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare, prevăzut la art.1.3. lit.b din contractul de credit încheiat de părți.
În ceea ce privește comisionul de administrare, instanța reține că, potrivit art.1.3. lit.cdin contract,Banca percepe acest comision în procent de 0,03% aplicat la valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanție și perceput lunar la data scadenței odată cu rata lunară de plată, iar prin actul adițional din 17.09.2010 a fost stabilit în sumă fixă de 25,71 CHF, plătibil la data scadenței odată cu rata lunară.
Cât privește caracterul pretins abuziv al acestei clauze, vor fi avute în vedere prevederile art.1 alin.3 și art.4 din Legea nr.193/2000, anterior citate, în raport de care instanța apreciază că textul art.1.3. lit.c din contractul de credit încheiat de părți nu poate fi considerat abuziv întrucât nu este de natură să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Aceasta deoarece, deși ne aflăm în prezența unui contract de adeziune, clauza inserată la art.1.3. lit.c din convenția de credit nu afectează echilibrul contractual, întrucât nu oferă furnizorului de servicii financiare alte drepturi decât cele permise și de art.35 din OUG nr.50/2010 și art.9 ind.3 lit.e pct.1 și 2 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, care interzic doar majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menționate în contract și/sau introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menționate în contract.
Or, comisionul de administrare a fost inserat ab initio în contractul părților, nefiind majorat pe parcursul derulării contractului și nici perceput ulterior încheierii acestuia, prin voința unilaterală a Băncii, pentru a deveni abuziv. Din contră, începând cu data de 17.09.2010, acesta a fost stabilit în sumă fixă de 25,71 CHF lunar, ceea ce permite împrumutatului să cunoască cu exactitate întinderea obligației lunare de plată a acestui comision.
Art.36 din OUG nr.50/2010 prevede că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Mai mult, acest comision nu a atras majorarea ratei lunare datorate de reclamanți, astfel că nu poate fi reținut în speță un eventual dezechilibru semnificativ suferit de reclamant prin includerea unui comision de administrare în costul creditului.
Față de aspectele semnalate, clauza inserată la art.1.3. lit.c din contract nu reprezintă, în opinia instanței, o clauza abuzivă în înțelesul art.4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care pârâta nu a perceput costuri superioare celor convenite cu debitorul său, astfel încât susținerile acestuia cu privire la prejudiciul suferit sunt lipsite de fundament.
În plus, acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă, are stabilită scadența și este inclus în graficul de rambursare.
Aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate într-un limbaj inteligibil, au fost cunoscute de reclamanți la momentul încheierii contractului de credit, au fost detaliate separat în graficul de rambursare ce reprezintă anexa la contract, astfel că nu se poate susține că reclamanții nu au putut aprecia costurile creditului, având posibilitatea reală de a lua cunoștință, la data convenției de credit, de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.
Sunt lipsite de suport afirmațiile din cererea de chemare în judecată potrivit cărora comisionul de administrare nu reprezintă preț pentru serviciile prestate de pârâtă, fiind în realitate o dobândă mascată, un avantaj material pe care Banca îl obține nejustificat.
În primul rând, reclamanții nu au justificat în niciun fel argumentul expus - comisionul de administrare nu reprezintă preț pentru serviciile prestate de pârâtă - mulțumindu-se doar să invoce acest aspect, care în opinia instanței este total fals.
Pe de altă parte, nu se poate considera că acest comision este avantaj material pe care Banca îl obține nejustificat, cum s-a susținut, fiind vorba fără îndoială de un element al prețului contractului de credit, distinct de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinței banilor împrumutați.
El constituie un element al prețului și în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de către consumator, prin semnarea contractului și a graficului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art.969 C.civ., lege între părți.
În speță, consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestuia.
De altfel, după cum s-a menționat în cele în preced, art.36 din OUG nr. 50/2010 prevede dreptul furnizorului de servicii financiare de a percepe, pe lângă dobândă, și alte comisioane sau costuri, acestea fiind necesare pentru recuperarea cheltuielilor și finanțarea activității Băncii.
De asemenea, instanța apreciază că rațiunea economică ce justifică solicitarea comisionului de administrare este existența riscului de credit, element de care Banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art.3 alin.1 lit.g din Normele BNR nr.17/18.12.2003, riscul de credit este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidarității garanțiilor reale sau personale. Principala activitate pe care o are banca în momentul și ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate.
Deoarece activitatea de monitorizare și gestionare a riscurilor unui credit este principala activitate a băncii, după acordarea unui credit, OUG nr.50/2010, prin art. 36, întărește această concluzie, legând comisionul de administrare de operațiunile întreprinse de Bancă de-a lungul desfășurării creditului pentru monitorizarea utilizării și rambursării creditului. Astfel, potrivit acestei dispoziții legale, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent pentru monitorizarea/inregistrarea/efectuarea de operatiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului, iar în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.
Așadar, clauzele cu privire la comisionul de administrare sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerințele de preț.
Față de aceste considerente, instanța va respinge și solicitarea reclamantului de a se constata caracterul abuziv al comisionului de administrare, prevăzut de art.1.3. lit.c din contract, apreciind că prin acesta nu se aduce atingere drepturilor garantate consumatorului de dispozițiile legale incidente în această materie.
Cât privește cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de acordare (905 CHF) și comision de administrare - 1.167,02 CHF (2.339,61 chf conform raport expertiză), instanța apreciază că este neîntemeiată în lumina considerentelor expuse mai sus, urmând a fi respinsă, față de caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere și soluția adoptată cu privire la cele două comisioane.
Cu privire la clauza de risc valutar - deși reclamanții nu au specificat în mod expres care sunt prevederile contractuale care constituie, în opinia lor, clauze de risc valutar - s-a arătat că aceasta reprezintă o clauză abuzivă întrucât determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.
Reține instanța că, potrivit secțiunii 6 din contract, clientul s-a obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de către împrumutat și co-debitor.
Solicitarea de eliminare a acestei prevederi urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, față de principiul nominalismului, în conformitate cu care împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia. Instanța nu poate interveni pentru a modifica moneda în care a fost acordat creditul, câtă vreme atât banca cât și clientul își asumă consecințele negative ale cursului de schimb.
În strânsă legătură cu această clauză de risc valutar, instanța va analiza și cererea de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, reținând că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamanți la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanților, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Prin urmare, reclamanții au optat pentru primirea unei sume de bani în franci elvețieni și s-au obligat să returneze suma primită în aceeași monedă. Ca urmare a manifestării de voință a reclamanților, în cadrul contractului de credit încheiat de părți s-au introdus date referitoare la moneda creditului.
Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci are menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.
La momentul semnării contractului, reclamanții au avut posibilitatea de a studia ofertele băncii (probabil au analizat și ofertele altor unități bancare), respectiv condițiile și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciillor oferite de P. B. SA, semnând contractul în cunoștință de cauză.
Pe de altă parte, nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că această clauză obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale de care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință ca urmare a omisiunii băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF.
Aceasta deoarece, în opinia instanței, obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare.
În consecință, reclamanții ar fi trebuit să analizeze posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care au contractat creditul, având în vedere că și-au asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat și reclamanții.
Potrivit art.6, orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul. Prin urmare, clientul s-a obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de reclamanți.
Împrejurarea că împrumutatul restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părți este unul aleatoriu. Este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamanții trebuiau să fie conștienți la momentul la care și-au luat acest angajament.
Chiar dacă reclamanții (susțin că) nu aveau cum să prevadă ca și un consumator mediu și normal o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractuluide împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta P. B. SA, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanții solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru ei, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură incluisv din ramnursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamanților a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 25,6 de ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamanții prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celor inserate la art.6 din contract, dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval extrem de lung (25,6 de ani). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamanților (45.250 CHF) și intervalul de timp îndelungat acordat debitoarei pentru restituirea împrumutului (308 luni), instanța apreciază că dispozițiile invocate de reclamant nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanții tind să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea lor (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 308 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanții pretind modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-l asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp extrem de mare (25,6 de ani) pentru care s-a încheiat.
A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi stabilă este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de circa 26 de de ani.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamant, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (Legea 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
De altfel, chiar reclamantul a susținut că efectul concret al acesteia ar viza ajustarea prestațiilor părților prin intervenția judecătorului astfel încât contractul să se aplice cu bună credință și în condiții de egalitate contractuală, or, după cum s-a reținut mai sus, soluționarea favorabilă a cererii reclamantului ar fi total nefavorabilă pentru pârâta Raiffeisen B. SA.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamanții, în calitate de clienți ai băncii, și-au asumat riscul valutar din moment ce au accesat un credit în altă monedă decât cea în care realizau veniturile.
A pretinde acum (după 8 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare prevăzută de art.18 din OG 21/1992 și art.57 din OUG 50/2010, doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamanți, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de instituțiile de credit.
Prin această atitudine reclamanții nu fac altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși erau conștienți la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de ei. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamanților de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractuluide credit.
În ceea ce privește denominarea în monedă națională a plăților(plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, cum s-a susținut, întrucât prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr.3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr.3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de România față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor.
Argumentul invocat de reclamanți în sprijinul acestui petit, legat de suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării cerinței dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamanții sunt cei care au solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
În consecință, acțiunea va fi respinsă ca nefondată și sub acest aspect.
În ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei la recalcularea dobânzii curente conform formulei Libor 3M plus marja băncii de 4%, instanța consideră că aceasta nu poate fi primită conform voinței reclamanților.
Reține instanța că, începând cu data de 21.05.2009 (anul 3 al derulării contractului), marja băncii a fost majorată cu 2 procente, fiind stabilită la 6% pe an, valoare care a fost menținută și după luna iunie 2010, când a intrat în vigoare OUG nr.50/2010, ale cărei dispoziții au fost implementate de Bancă prin actul adițional la contract (nesemnat de reclamanți, producând efecte prin acceptare tacită conform art.II din Legea nr.288/2010), dobânda fiind raportată la fluctuațiile indicelui de referință LIBOR CHF la 3 luni și marja fixă a Băncii de 6%.
Deși s-a admis cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei inserate la art.5.1. din contract (în ceea ce privește dreptul băncii de a modifica valoarea dobânzii conform propriei decizii), în opinia instanței, acest fapt nu dă dreptul reclamanților să solicite plafonarea marjei la cea inițial stabilită prin convenție, de 4%, întrucât ar însemna transformarea creditului cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.
Or, acest lucru nu poate fi admis întrucât contravine înțelegerii părților (și voinței Băncii) și implicit prevederilor art.969 C.civ. Atâta vreme cât reclamanții au acceptat și și-au asumat obligația restituirii unui credit în valută cu dobândă variabilă, instanța nu poate interveni în contract pentru a modifica unul din elementele esențiale ale acestuia (dobânda fiind în sens larg parte a prețului) în sensul dorit de împrumutat, după 8 ani de la semnarea convenției.
De altfel, reclamantul-debitor nu a motivat în niciun fel această pretenție, invocând doar argumente de natură a demonstra caracterul abuziv al prevederii art.5.1. din contract, ceea ce în opinia sa justifică modificarea convenției de credit în sensul reducerii marjei băncii la 4% pe an.
Prin dispozițiile art.37 din OUG nr.50/2010 nu s-a prevăzut, în ceea ce privește modul de calcul al dobânzii în contractele de credit cu dobândă variabilă, că marja băncii trebuie să fie cea prevăzută inițial în contract, ci doar că marja ce va fi stabilită de Bancă, odată cu . act normativ, trebuie să rămână fixă pe toată derularea contractului, modificarea dobânzii urmând a se face doar în raport de evoluția indicelui de referință EURIBOR/LIBOR (în funcție de moneda în care se acordă creditul).
Or, dacă ar fi existat această intenție din partea legiuitorului, s-ar fi stipulat în mod expres în cuprinsul legii o astfel de prevedere.
Pe de altă parte, dispozițiile OUG nr.50/2010 se aplică și contractelor de credit aflate în derulare, dar numai de la data intrării sale în vigoare - 21.06.2010 - astfel că nu produce efecte și deci nu poate influența modul de calcul al dobânzii pe perioada anterioară anului 2010 (în speță majorarea marjei băncii la 6% începând cu 21.05.2009).
Prin urmare, nu poate fi primită solicitarea reclamanților de recalculare a dobânzii în funcție de marja inițială de 4% de la data acordării creditului până în prezent, întrucât la momentul încheierii convenției de credit - 23.05.2007 - nu existu norme legale care să impună plafonarea marjei Băncii pe întreaga durată, formula de calcul a dobânzii fiind cea menționată la art.5 din contract.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța va respinge ca nefondat acest capăt de cerere.
Având în vedere că cererea de refacere a planului de rambursare a creditului are caracter subsecvent petitului analizat în precedent, față de care s-a adoptat soluția respingerii, instanța va dispune în același mod și cu privire la aceasta, fără a mai relua motivarea.
În ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea sumelor de bani plătite în plus cu titlu de dobândă excedentară prin modificarea marjei băncii (728,38 CHF conform răspuns la obiecțiuni expertiză contabilă), se reține că, dat fiind că în contractul de credit nr.420502D_/23.05.2007 s-a prevăzut că dobânda este variabilă, reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea integrală a sumelor plătite cu titlu de dobândă, ca urmare a majorării marjei; astfel, stabilirea modului de calcul al dobânzii, urmare a constatării ca fiind abuzivă a clauzei inițiale care prevedea că dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei,conform deciziei băncii, nu este în atribuția instanței judecătorești, neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii dintre părți.
Astfel, instanța de judecată poate elimina o clauză contractuală, ca efect al constatării/declarării nulității acesteia, însă nu o poate înlocui, chiar și în situația în care există norme legale imperative cu privire la dobânda din contractele de credit.
Înlocuirea ori modificarea unei clauze contractuale nu poate fi decât rezultatul acordului de voință al părților contractante, instanța putând dispune înlocuirea doar în situația în care între părți nu ar fi fost divergente în acest sens, ar fi tranzacționat, ceea ce implicit reprezintă tot voința concordantă a acestora.
Deși s-a admis cererea reclamanțilorde constatare a caracterului abuziv al clauzelor inserate la art.5.1. din contract (în ceea ce privește dreptul băncii de a modifica valoarea dobânzii conform propriei decizii), în opinia instanței, acest fapt nu dă dreptul reclamanților să solicite recalcularea dobânzii în funcție de marja inițială a băncii de 4%, care alături de indicele Libor la 1 lună (inițial), respectiv 3 luni, compun dobânda, întrucât ar însemna modificarea contractului de credit semnat de părți.
Prin urmare, este vorba de 2 chestiuni distincte, întrucât soluția de admitere a caracterului abuziv al prevederii 5.1. din contract nu dă dreptul la reparație în sensul pretins de reclamanți.
Nu poate fi primită solicitarea reclamanților de recalculare a dobânzii în funcție de indicele LIBOR CHF și marja inițială a băncii de 4%, întrucât la momentul încheierii convenției de credit - 23.05.2007 - nu exista nicio prevedere legală care să interzică majorarea acestei marje. După cum s-a arătat mai sus, OUG nr.50/2010 a impus stabilirea unei marje care să rămână fixă pe toată durata de derulare a creditului, dar acest act normativ se aplică (și) contractelor aflate în curs de executare numai de la data intrării sale în vigoare, respectiv 21.06.2010, nu și pentru periooada anterioară anului 2010.
Or la data de 21.06.2010 marja băncii era de 6% iar aceasta nu a suferit modificări până în prezent.
În consecință, a accepta cererea reclamanților ar echivala cu o modificare a contractului pe cale judecătorească, ceea ce nu poate fi admis, aceasta neputând fi realizată decât prin acordul părților, prin negocierea clauzelor contractuale, instanța neputându-se substitui voinței părților.
Stabilirea unei rate a dobânzii, la nivelul propus de reclamanți, nu este atributul instanței de judecată. Potrivit art.969 C.civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, principiu din care rezultă obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage și faptul că obligativitatea privește în primul rând părțile contractante. A considera altfel ar aduce atingere dispozițiilor art.969 C.civ.
Raportul de expertiză întocmit în cauză nu poate servi ca dovadă pentru admiterea acestui capăt de cerere, întrucât se bazează pe calcule ipotetice, care nu au la bază prevederile contractuale.
Practic, expertul determină suma achitată în plus de către reclamanți în raport de marja băncii de 6%, majorată cu 2 procente față de cea inițial stabilită prin contract de 4% începând cu data de 21.05.2009, stabilind prin raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni că diferența de dobândă astfel calculată pe perioada 28.05._14 este de 728,38 CHF.
Or, este evident că aceste calcule nu pot fi avute în vedere, față de considerentele deja expuse, ținând cont de faptul că majorarea marjei băncii la 6% nu este abuzivă (după cum s-a arătat, abia odată cu apariția OUG 50/2010 s-a impus stabilirea unei marje a băncii care să rămână fixă, condiție pe care pârâta a respectat-o).
Pentru aceste considerente, acțiunea va fi respinsă și sub acest aspect.
În temeiul art.453 NCPC, față de soluția adoptată, va respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și va lua act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată în cauza de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea privind pe reclamanții W. S. W., CNP_, și W. C. E., CNP_, ambii cu domiciliul ales la SCA Colțuc și Asociații din București, Calea Rahovei, nr.266-268, corp 60, ., sector 5 și pe pârâta P. B. ROMANIA S.A., cu sediul ales la Cabinet Avocat L. Oleg din sector 1, București, .. 21, ., ..
Constată caracterul abuziv al clauzelor inserate la art.5.1 din contractul de credit nr.420502D_ din 23.05.2007, în ceea ce privește sintagmele “dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii”, respectiv “ Banca poate modifica dobânda, în orice moment, conform deciziei sale”.
Respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Ia act că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. M.L.E.
5 ex/06.08.2015
| ← Întoarcere executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Încheierea nr. 04/2015. Judecătoria... → |
|---|
