Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 06-11-2015 în dosarul nr. 20679/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă Nr._/2015
Ședința publică de la 06 Noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE – L. R.
GREFIER – M. U.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant R. (F. R.) E. G. D. A. LA AV. B. M. și pe pârât P. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns reclamanta prin avocat, pârâta prin consilier juridic.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Instanța pune în discuție excepția necompetenței materiale.
Apărătorul reclamantei invocă fila 3, în sensul că, contestă majorarea marjei evaluabilă în bani, prejudiciul dat de majorare, majorarea cu 2 %, valorarea este sub 200 mii lei.
Pârâta prin consilier juridic, depune înscrisuri și precizează că lasă al aprecierea instanței.
Instanța reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de fată, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13.07.2015 sub nr._, reclamanta R. (fostă R.) E. G. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta P. B. România SA, să se constate caracterul abuziv și să se declare nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr._14781/18.06.2007 referitoare la dobândă, care permit modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, respectiv clauzele prevăzute la art. 1.2. din contractul de credit cu privire la sintagma MARJĂ „VARIABILĂ” și la art. 5.1. cu privire la sintagmele MARJĂ „VARIABILĂ”, ’’CONFORM DECIZIEI BĂNCII” și clauza prevăzută la 5.4. teza a ll-a: “în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat”, cu consecința constatării caracterului FIX al MARJEI prevăzută în contract și obligarea pârâtei la revenirea la dobânda inițială, agreată de părți, respectiv LIBOR la 3 luni plus MARJA FIXĂ de 4,2 puncte procentuale, cu refacerea graficului de rambursare conform dobânzii inițiale; 2. Să se constate caracterul abuziv și să se declare nulitatea absolută a clauzei din contractul de credit nr._14781/ 18.06.2007 referitoare la comisionul de acordare a creditului stipulată la art. 1.3. lit. a, conform căreia, împrumutatul datorează băncii comisionul de acordare credit în cuantum 1,422 CHF; 3. Să se dispună repunerea părților în situația anterioară cu privire la clauzele ce fac obiectul capetelor de cerere 1 și 2, respectiv cele stipulate la art. 1.2., art. 5.1., art. 5.4. teza a ll-a care reglementează dobânda și cea stipulată la art. 1.3. lit. a care reglementează comisionul de acordare credit, cu consecința revenirii la dobânda inițială de LIBOR la 3 luni + Marjă de 4,2 puncte procentuale și emiterea unui nou grafic de rambursare și cu obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus peste dobânda de LIBOR la 3 luni + Marjă de 4.2% ca urmare a deciziei Băncii de majorare a marjei inițial stabilite. începând cu iunie 2009 - la zi. respectiv obligarea la următoarele sume plătite nedatorat: Suma de 8,603.94 CHF achitată în plus cu titlu de dobândă nedatorată în perioada iunie 2009 - iunie 2015, cât și a sumelor achitate ulterior introducerii acțiunii - la zi: Suma de 1,422 CHF achitată cu titlu de comision de acordare. 4. Să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate arătate la capătul 3 de cerere până la data plății efective, în temeiul OG 9/2000 și OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar; 5. Să se dispună obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, constând în onorariu avocat, în temeiul dispoz. art. 453 și urm. cod proc. civ.
În motivarea cererii s-a arătat că între reclamantă în calitate de împrumutată și pârâta P. B. ROMÂNIA SA prin Sucursala C., s-a încheiat contractul de credit nr._14781/18.06.2007, având ca obiect un credit de nevoi personale garantat cu ipotecă, în valoare de 71,100 CHF, pentru o perioadă de 360 de luni, în condițiile unei dobânzi curente variabile, ce poate fi modificată în funcție de INDICELE LIBOR la 3 luni si o mariă variabilă de 4.2 puncte procentuale pe an.
Conform art. 969 cod civ. convențiile au putere de lege între părțile contractante, dar numai cu condiția ca ele să fie legal făcute, respectiv, să nu conțină clauze abuzive în sensul Legii nr. 193/2000.
Clauza abuzivă, este în accepțiunea art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte. un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.
Prima condiție pentru ca o clauză să fie considerată ca abuzivă: nenegocierea contractului: La momentul încheierii convenției, împrumutata a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea co-contractantului de a modifica sau a înlătura vreuna dintre aceste clauze. împrumutatul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă. Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei.
Cea de-a doua condiție care trebuie avută în vedere la calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Pârâta, la momentul încheierii contractului a impus prin abuzul de putere al comerciantului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Această condiție este îndeplinită în prezenta acțiune prin faptul că pârâta prevede exclusiv în favoarea sa o . drepturi foarte importante cum ar fi: dreptul de a modifica rata dobânzii stabilită prin contract, fără a fi prevăzute în contract motivele obiective care determină o asemenea modificare; dreptul de a aplica cea mai gravă sancțiune împrumutatului, respectiv declararea scadenței anticipate a creditului pentru neîndeplinirea oricăror obligații de către client, chiar și a unor obligații care nu sunt principale prin raportare la contractul de credit; dreptul de a debita depozitele împrumutatului, chiar neajunse la termen în cazul întârzierii la plata ratelor de către împrumutat. Prin urmare, operează un transfer anormal de riscuri în sarcina împrumutatului, pârâta transferând întregul risc contractual în sarcina acestuia prin comisioanele impuse, prin răspunderea cu întreg patrimoniul/veniturile, prin suportarea riscului valutar. Riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării, este suportat tot de către împrumutat, care va răspunde cu toate bunurile sale. Dreptul băncii de a-și recupera creanța nu se limitează doar la urmărirea garanțiilor, ci se întinde asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare, ale debitorilor și urmașilor lor.
Cea de-a treia condiție se referă la principiul bunei-credințe, preluat din art. 3 pct. 1 din Directiva 93/13/CEE îndeplinirea acestei condiții rezultă din comportamentul general al pârâtei: aplicarea arbitrară a comisionului de acordare, fără a specifica cu exactitate pentru ce se percepe; modificarea unilaterală a dobânzii numai în sensul majorării acesteia, chiar și atunci când LIBOR a scăzut; dreptul pârâtei de a declara scadența anticipată a creditului, chiar dacă împrumutatul a achitat la zi ratele creditului, deci pentru neîndeplinirea altor obligații neesențiale decurgând din contractul de credit.
Sancțiunea aplicabilă unei clauze abuzive este nulitatea absolută, sancțiune care se aplică de instanță, doar ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor. Cu toate acestea, conform art. 6 din Legea 193/2000 dacă un consumator sau autoritățile competente în domeniu constată că o clauză este abuzivă, atunci consumatorul poate considera clauza respectivă ca fiind fără efect față de el. însă dacă consumatorul nu și-ar îndeplini obligația de a achita anumite comisioane percepute abuziv sau diferențe de dobânzi percepute abuziv, cu siguranță ar fi executat silit de către Bancă.
Clauzele abuzive, deși lovite de nulitatea absolută, pot fi înlăturate din contracte sau înlocuite cu alte clauze într-o manieră care să le facă, în același timp, executabile și pe deplin compatibile cu legislația protecției consumatorilor.
Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și al declarării nulității absolute al clauzelor menționate, se solicită repunerea părților în situația anterioară (principiul restitutio in integrum) cu privire la aceste clauze, cât și în temeiul dispoz. art. 992 și 1092 și urm. Cod civ., care reglementează instituția plății nedatorate.
Principiul restitutio in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie restituit, părții vătămate fiindu-i reparat întreg prejudiciul numai prin revenirea la situația anterioară emiterii actului nul.
De asemenea, sunt îndeplinite cumulativ condițiile reglementate de instituția plății nedatorate și în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute, iar pe de altă parte, repunerea părților în situația
De asemenea, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate, în temeiul OG 9/2000 și OG 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.Se arată că pârâta, are calitatea de accipiens de rea-credință, ca urmare a faptului că a cunoscut interdicția de a insera clauze abuzive în contractele cu consumatorii, încălcând dispozițiile imperative din domeniul protecției consumatorului, având cunoștință că plata primită este nedatorată, motiv pentru care datorează dobânda legală.
Temeiul juridic al restituirii sumelor îl constituie plata nedatorată, dispărând temeiul pentru reținerea acestor sume constând în diferența de dobândă achitată majorat și cea datorată conform dobânzii inițiale.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1, art. 4, art. 6, Anexa 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, OG 21/1992 privind protecția consumatorului, art. 969, 970 și 983 Cod civ, art. 992 și urm. Cod civ., art. 1092 Cod civ., art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, OG 9/2000, OG 13/2011, art. 453 și urm. cod proc. civ., jurisprudența relevantă a CJUE.
Pârâta P. B. România SA a formulat la data de 16.09.2015, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că reclamanta a optat pentru un produs de creditare cu dobânda variabila, optiunea acesteia fiind liber exprimata.
Banca a respectat toate dispozitiile legale de informare si consiliere a reclamantei iar reclamanta din proprie initiativa, a ales sa încheie Contractul de Credit cu Banca, adresându- se Bancii cu o solicitare în acest sens.
Daca, în cursul discutiilor legate de perfectarea Contractului de Credit, orice clauza ar fi fost considerata neavantajoasa ori ar fi fost neclara, reclamanta avea posibilitatea sa formuleze obiectiuni sau sa renunte la a mai încheia orice conventie cu Banca. Cu toate acestea, Contractul de Credit a fost încheiat, iar reclamanta în modtendentios, a înteles sa conteste legalitatea unor clauze dupa mai bine de 7 ani de la momentul când a contractat creditul, timp în care s-a folosit de banii împrumutati.
În prezenta cauza, Clauzele contestate (referitoare la caracterul variabil al dobânzii, la stipularea comisionului de acordare) nu au un caracter abuziv întrucât nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.
economic, cât si de necesitatile fiecaruia.
În speta, reclamantei i-au fost respectate de catre Banca atât dreptul privind negocierea directa, cât si dreptul de optiune. Asadar: (i) pe de o parte, consumatorii au negociat Contractul de Credit, (ii) iar pe de alta parte, au avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii si produse bancare oferite atât de catre pârâta, cât si de catre alte institutii bancare concurente.
În urma analizei, reclamanta a optat pentru unul dintre produsele bancare oferite de catre subscrisa (întrucât, la acel moment, acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piata). Prin urmare, reclamanta, cunoscând conditiile Bancii - care s-au dovedit a fi mai avantajoase decât cele practicate de catre alte institutii bancare sau chiar de catre subscrisa pentru alte tipuri de produse si servicii bancare - a acceptat în cunostinta de cauza, ulterior negocierii, clauzele Contractului de Credit.
În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinata atitudinea subiectiva a profesionistului (comerciantului), respectiv daca inserarea clauzei are la baza intentia acestuia de a-si crea un avantaj ca urmare a unei pozitii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, atitudinea subiectiva a bunei/relei-credinte a pârâtei trebuie evaluata în strânsa legatura cu cea de a treia conditie a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ.
Pornind de la textul consacrat în art. 970 C.civ., buna-credinta a fost conturata ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumata de lege, pe care un contractant trebuie sa o aiba la momentul încheierii si pe parcursul executarii contractului, iar notiunea a fost clarificata prin dispozitiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înselatoare sau agresive, dispozitiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturând conduita consumatorului mediu si sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile si obligatiile partilor ar trebui sa fie incidenta lipsa unei contraprestatii pentru dreptul corelativ al unei parti contactante.
Pe de altă parte, pretul unui serviciu, asa cum sunt dobânda si comisioanele aferente creditului, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrara contravine dreptului european
În situatia în care instanta ar da curs solicitarii reclamantei, interpretând dispozitiile Legii nr. 193/2000 în sensul înlaturarii clauzelor referitoare la variatia dobânzii si la comisionul de acordare aferent creditului, efectele pe care aceasta interpretare le-ar produce ar fi de negare atât a dreptul subscrisei de proprietate privata, cât si a celui de exercitare libera a activitatii economice.
Se apreciază că în ipoteza în care actiunea sa ar fi admisa, sumele deja achitate nu pot fi restituite. Contractul de Credit este un contract cu executare succesiva, deoarece obligatia împrumutatului se executa în timp, prin rate succesive, iar obligatia împrumutatorului de a lasa la dispozitia celui dintâi suma de bani, se întinde pe toata durata contractuala.
Conform teoriei generale a obligatiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva, nu poate produce efecte retroactive, acest fapt explicându-se prin imposibilitatea uneia dintre parti de a returna folosinta asigurata de cealalta parte.Aceasta exceptie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabila si în cazul Contractului de Credit încheiat de Banca.
În drept s-au invocat dispozitiile art. 205, art. 451 si art. 453 C.pr.civ.; dispozitiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 si pe cele ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000; dispozitiile art. 2 pct. 24 din OG nr. 21 /1992; art. 117 alin. (2) din OUG nr. 99/2006; art. 37 si art. 95 din OUG nr. 50/2010 si pe dispozitiile art. 969 C. Civ. 1864, precum si pe celelalte dispozitii legale la care am facut referire în cuprinsul prezentului document.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța constată următoarele:
Potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Competența materială presupune o delimitare între instanțele de grad diferit, iar normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în codul de procedură civilă și în alte acte normative speciale.
Competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, în timp ce competența materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanțe judecătorești.
Normele care reglementează competența materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței. În acest sens sunt și dispozițiile art.129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care statuează că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.
De asemenea, instanța reține că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, conform art.130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.
Astfel, potrivit art. 95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Textul legal antemenționat consacră noua optică pe care legiuitorul a adoptat-o cu privire la judecata în primă instanță, stabilind că tribunalul are plenitudine de jurisdicție pentru judecata în primă instanță. Deci, ori de câte ori legea nu prevede competența altei instanțe, tribunalului îi revine competența de a soluționa pricina în primă instanță.
În speță, reclamantul a sesizat instanța de judecată cu mai multe capete principale de cerere, motiv pentru care se constată incidența art.99 C.proc.civ., potrivit căruia: (1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.”
Capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.2 din contractul de credit cu privire la sintagma marjă ”variabilă” și la art. 5.1 cu privire la sintagmele marjă ”variabiă”, ”conform deciziei băncii” și clauza prevăzută la art. 5.4 teza a II-a ”În cazul în care banc modifică marja conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de Împrumutat” sunt neevaluabile în bani, deoarece nu cuprind nicio componentă pecuniară.
Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că ceea ce solicită reclamanta este constatarea caracterului abuziv a anumitor sintagme cum ar fi „revizuibilă în funcție de marja băncii”, „conform deciziei băncii”, elemente neevaluabile dar care aplicate în seță ar produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța reține că clauzele menționate, care permit modificarea unilaterală a ratei dobânzii fără a fi indicate criteriile avute în vederea și fără a acorda posibilitatea negocierii acestei noi dobânzi, nu au nicio componentă pecuniară, neputându-se considera că dobândesc un conținut economic pentru simplul motiv că au fost inserate într-un contract de credit, care în sine are, desigur, natură patrimonială.
Totodată, aceste clauze contractuale nu sunt evaluabile prin ele însele, ci tot prin raportare la valoarea totală a contractului (71.100 CHF) având în vedere că acestea nu cuprind o valoare pecuniară în sine, ci doar prevăd reguli aplicabile, fără însă a putea fi evaluate în bani, cel puțin anterior aplicării lor.
În continuare, instanța reține că, în urma constatării caracterului abuziv al prevederilor contractului de credit, reclamantul solicită prin capetele accesorii: anularea clauzelor și repunerea părților în situația anterioară, prin înlăturarea prevederilor despre care se susține că sunt abuzive, precum și restituirea sumelor achitate în baza presupuselor clauze abuzive.
Pe cale de consecință, analiza competentei materiale trebuie efectuată prin raportare la capătul principal al cererii de chemare în judecată, prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractuale care permit băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii fără a fi indicate criteriile avute în vedere și fără a acorda posibilitatea negocierii acestei noi dobânzi sunt clauze care în esență nu sunt evaluabile din punct de vedere pecuniar.
Conform art.99 alin. 2 C.p.c., când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete de cerere principale, întemeiate pe un titlu comun, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
Reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete de cerere principale având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze diferite din același contract respectiv Contractul de credit nr._14781/18.06.2007.
Conform art.95 Cod procedură civilă, tribunalul este instanță de drept comun pentru soluționarea cererilor în primă instanță, judecătoria având o competență limitată, conform prevederilor art.94 pct.1 lit.a-k. Cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art.94 pct.1 lit. a-k și, prin urmare, nu este de competența judecătoriei, ci a tribunalului.
Obiectele cererilor principale formulate în cauză atrag competența materială a unor instanțe diferite, asa cum s-a retinut mai sus.
Prin urmare, instanța constată că cererea formulată de reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 99 alin. 2 Cod procedură civilă, întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care unele sunt de competența tribunalului, instanță mai mare în grad decât judecătoria. Prin art. 94 C.proc.civ. nu se prevede competența judecătoriei pentru soluționarea tuturor capetelor de cerere, sens în care competența revine tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ., ca instanță de grad mai înalt.
Prin urmare, instanța constată că cererea formulată de reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 99 alin. 2 Cod procedură civilă, întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care unele sunt de competența tribunalului, instanță mai mare în grad decât judecătoria. Prin art. 94 C.proc.civ. nu se prevede competența judecătoriei pentru soluționarea tuturor capetelor de cerere, sens în care competența revine tribunalului, conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ., ca instanță de grad mai înalt.
Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 95 pct. 1 C.proc.civ., cu referire la art.99 alin.2, art.129 alin.2 pct. 2 și art.130 alin.2, instanța va admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București.
Totodată, făcând aplicarea dispozițiilor art.132 alin.1 și 3 C.proc.civ., instanța va declina competența soluționării prezentei cauze în favoarea Tribunalului București, caruia i se va inainta dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței materiale.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamant R. (F. R.) E. G. D. A. LA AV. B. M. sector 3, București, .. 5, . pârât P. B. ROMANIA S.A. sector 1, București, .. 29 – 31, în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi 06 noiembrie 2015.
PREȘEDINTE GREFIER
RedRL/tehnRL/MU/23.12.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 09/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 09/2015. Judecătoria... → |
|---|
