Acţiune în constatare. Sentința nr. 2822/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2822/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 16-02-2015 în dosarul nr. 2822/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
SECTIA CIVILA
Sentința civila nr. 2822/2015
Ședința publică din data de 16.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: ELENA ANDREEA NEŢOIU
Grefier: L. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta-parata S. C. A. și pe pârâta-reclamanta U. Ț. BANK S.A., având ca obiect actiune in constatare clauze abuzive.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la 19.01.2015 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 26.01.2015, 02.02.2015, 09.02.2015 și 16.02.2015 când a hotărât:
Dupa deliberare,
IN S T A N Ț A
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 05.06.2013 sub nr._, reclamanta-parata S. C. A. a chemat-o în judecată pe pârâta-reclamanta U. Ț. BANK S.A., solicitând obligarea pârâtei: la plata sumei de 9.304,35 euro reprezentând sumă achitată suplimentar și nedatorată de către reclamantă, cu ocazia rambursării integrale și anticipate a împrumutului acordat în baza contractului de credit nr._ din 07.11.2006, ca urmare a majorării de către pârâtă a comisionului de administrare a creditului de la 0,2%, calculat la soldul lunar al împrumutului, la 0,5%, calculat la soldul lunar al împrumutului, fără a exista vreun temei legal sau contractual în acest sens; la plata dobânzii legale penalizatoare datorate și calculate de la data de 10.10.2012 și până la data plății efective, conform art. 3 alin. (2) și alin. (3) din OG nr.13/2011; la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta-parata a arătat, în esență, că a încheiat cu pârâta-reclamanta contractul de credit nr._ din 07.11.2006, prin care i s-a acordat reclamantei-parate un împrumut de 63.125 euro. În baza acestui contract, reclamanta-parata s-a obligat să achite un comision lunar de administrare de 0,2%, însă în septembrie 2012 a aflat că din ianuarie 2008 a achitat lunar un comision de administrare de 0,5%. Reclamanta-parata a menționat că nu a fost informată despre majorarea comisionului, iar la data de 09.10.2013 a rambursat anticipat creditul, moment la care a achitat suma de 9.304,35 euro reprezentând diferența dintre comisionul de administrare convenit inițial și comisionul calculat ulterior, de 0,5%.
Reclamanta-parata a subliniat că pârâta-reclamanta nu avea dreptul de a majora unilateral comisionul de administrare. În plus, solicitarea comisionului de administrare este ilegală, față de prevederile art.15 din Legea nr.190/1999, iar modificarea unilaterală a contractului este interzisă de dispozițiile legale din materia protecției consumatorului.
În ceea ce privește dobânda legală, reclamanta-parata a evaluat-o pentru perioada 10.10.2013–27.05.2013 la suma de 426,14 euro.
În drept, reclamanta-parata a invocat prevederile art. 969, 1078 și 1082 Cod civil, Legea nr. 190/1999, OG nr. 21/1992, OG nr. 13/2011, art. 1092 Cod civil.
În dovedire, reclamanta-parata a depus la dosar, în fotocopii, următoarele înscrisuri: contract de credit nr._ din 07.11.2006, grafic de rambursare, extras de cont, convocare la conciliere directă, dovada de comunicare și răspunsul pârâtei, adresă emisă de reclamantă către pârâtă și răspunsul pârâtei, proces-verbal de conciliere din 20.03.2013, invitație la mediere și răspunsul pârâtei, proces-verbal de informare cu privire la avantajele medierii, corespondență e-mail.
La data de 05.11.2013, pârâta-reclamanta U. Ț. Bank SA a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat: să se constate prescris dreptul material la acțiune al reclamantei-parate și lipsa de interes în prezenta cauză; respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată; obligarea reclamantei-parate la plata sumei de 5.007,41 euro reprezentând diferența de dobândă datorată băncii de către reclamanta-parata, la care va fi calculată și dobânda legală aferentă, de la cererii reconvenționale până la data achitării efective; obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, pârâta-reclamanta a învederat că reclamanta-parata a recunoscut prin cerere că a avut cunoștință despre majorarea comisionului de administrare încă din anul 2008. Aceasta nu a denunțat unilateral contractul la acel moment, prin urmare a acceptat modificările, dovadă fiind că a efectuat plăți ulterioare. În aceste condiții, dreptul material la acțiune este prescris. Cu privire la excepția lipsei de interes, pârâta a menționat că reclamanta-parata a rambursat anticipat creditul, contractul și-a încetat efectele, iar instanța nu mai poate cenzura prevederile contractuale.
Pe fondul cauzei, pârâta-reclamanta a menționat că la data de 21.01.2008 a micșorat rata dobânzii de la 5,95% la 3,95% și a majorat comisionul de administrare de la 0,2% la 0,5%, costul creditului rămânând neschimbat. Cu privire la primul capăt al cererii reclamantei-parate, pârâta-reclamanta a apreciat că este inadmisibil, deoarece instanța nu poate obliga o parte la respectarea unui contract, ci cel mult la repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare necorespunzătoare. Pârâta-reclamanta a mai apreciat că era îndreptățită, în temeiul contractului și al prevederilor legale aplicabile, să modifice unilateral comisionul de administrare. În acest sens, a invocat condițiile generale de afaceri ale băncii, care fac parte integrantă din contract, și faptul că reclamanta a fost notificată, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În ceea ce privește prevederile art. 93 din OG nr. 21/1992, pârâta-reclamanta a subliniat că au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit. De asemenea, conform art. 3.1 din contractul de credit, pârâta are dreptul de a modifica elementele contractului conținute în dobânda anuală efectivă.
A adăugat pârâta că alin.(1) lit.a) din anexa la Legea nr.193/2000 îi dă dreptul să modifice rata dobânzii și că reclamanta-parata, deși avea acest drept, nu a solicitat rezilierea contractului de credit. De asemenea, reclamanta-parata nu poate solicita reducerea comisionului de administrare la 0,2% și păstra în același timp rata dobânzii la 3,95%, deoarece instanța nu poate modifica doar în parte contractul de credit. În cazul în care ar opera o asemenea modificare, pârâta-reclamanta a solicitat să fie obligată reclamanta-parata să achite suma de 5.007,41 euro, reprezentând diferența dintre dobânda de 3,95% și dobânda percepută inițial, de 5,95%, la care se adaugă dobânda legală.
În drept, pârâta-reclamanta a invocat prevederile Codului de procedură civilă, art. 969, 977-985 și 1083 Cod civil, Legea nr. 289/2004, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000.
La data de 06.12.2013, reclamanta-parata a depus cerere modificatoare, prin care a arătat că solicită: constatarea existenței clauzelor abuzive reprezentate de art.3 pct.3.6 lit.b) din contractul de credit, respectiv art.29.2 și art.36 din condițiile generale de afaceri ale băncii, și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a acestora; repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâtei-reclamante la plata către reclamanta a sumei de 9.857,60 euro reprezentând sumă achitată suplimentar și nedatorat de către reclamantă, ca urmare a majorării de către pârâtă, începând cu luna ianuarie 2008, a comisionului de administrare a creditului de la 0,2% calculat la soldul lunar al împrumutului la 0,5% calculat la soldul lunar al împrumutului; obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale de la data perceperii fiecărei sume în parte până la data plății efective, conform O.G. nr.9/2000 și O.G. nr.13/2011; în subsidiar, obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 9.857,60 euro reprezentând sumă achitată suplimentar și nedatorat de către reclamanta-parata și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data de 10.10.2012 până la data plății efective, conform art.3 alin.(2) și alin.(3) din O.G. nr.13/2011.
Reclamanta-parata a menționat că prevederile contractuale care permit stabilirea unilaterală a comisioanelor și modificarea unilaterală a acestora reprezintă clauze abuzive, deoarece: nu au fost negociate direct cu consumatorul, creează un dezechilibru semnificativ în dauna consumatorului, sunt stabilite contrar regulilor bunei-credințe, nu permit consumatorului denunțarea unilaterală a contractului ca urmare a modificării unilaterale a prevederilor contractuale și nu permit identificarea unui motiv întemeiat și concret prevăzut în concret.
Față de cererea modificatoare pe care a depus-o, reclamanta-parata a completat taxa de timbru cu suma de 188 lei.
La aceeași dată, reclamanta-parata a depus răspuns la întâmpinarea pârâtei-reclamante, prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, față de caracterul absolut al nulității invocat de către reclamantă în cererea sa, iar termenul de prescripție pentru cererea de repunere a părților în situația anterioară curge de la data constatării nulității absolute. În plus, reclamanta-parata a aflat despre modificarea unilaterală a comisionului de administrare în luna septembrie 2012. Reclamanta-parata a solicitat și respingerea excepției lipsei de interes, cu motivarea că folosul practic pe care îl urmărește este înlăturarea clauzelor abuzive și recuperarea sumelor plătite nejustificat.
Pe fondul cauzei, reclamanta-parata a învederat că micșorarea ratei dobânzii a fost generată de modificarea costurilor de finanțare, prin urmare pârâta-reclamanta era chiar obligată să micșoreze dobânda. În plus, este vorba despre un act unilateral al pârâtei, pe care aceasta nu îl mai poate revoca la acest moment. În ceea ce privește compensarea între micșorarea ratei dobânzii și majorarea comisionului de administrare, reclamanta-parata a menționat că aceasta nu este incidentă, deoarece suma lunară pe care a avut-o de plătit reclamanta-parata a fost mai mare decât cea pe care o plătea înainte de a se majora comisionul de administrare. În plus, reclamanta-parata nu a fost notificată cu privire la faptul că a operat o asemenea compensare. Faptul că reclamanta-parata a achitat lunar comisionul majorat nu înseamnă că aceasta a fost încunoștiințată despre majorare sau că ar fi acceptat-o. Referitor la inadmisibilitatea invocată de pârâta-reclamanta, aceasta nu este întemeiată, deoarece ceea ce reclamanta-parata invocă în speță este executarea necorepunzătoare de către pârâtă a prevederilor contractuale. Reclamanta a subliniat că în caz de conflict între prevederile din condițiile generale de afaceri și prevederile din contractul de credit prevalează acestea din urmă, prin urmare pârâta nu avea posibilitatea de a majora unilateral comisionul de administrare.
Reclamanta a adăugat că nu este adevărat că ar fi fost notificată cu privire la majorarea comisionului de administrare și că pârâta încearcă să inducă instanța de judecată în eroare atunci când afirmă că în contractul de credit ar exista o clauză care permite modificarea unilaterală a dobânzii anuale efective.
Tot la data de 06.12.2013, reclamanta-parata a depus și întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de faptul că modificarea ratei dobânzii a operat în luna ianuarie 2008. Pe fondul cererii reconvenționale, reclamanta-parata a solicitat respingerea acesteia, deoarece micșorarea ratei dobânzii s-a produs ca urmare a micșorării costurilor de finanțare, aceasta fiind o decizie unilaterală a băncii, care nu mai poate fi revocată la acest moment.
La data de 04.02.2014, pârâta-reclamanta a depus răspuns la întâmpinarea reclamantei-parate, prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu motivarea că termenul prescripției a fost întrerupt atunci când reclamanta a rambursat anticipat creditul. Pe fondul cererii reconvenționale, pârâta a reiterat aspectele pe care le-a prezentat deja în cerere.
În cauză a fost administrată proba cu expertiză contabilă judiciară, concluziile acesteia fiind depuse la dosar.
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:
Prin contractul de credit nr._ din 07.11.2006, încheiat între Banca Comercială HVB Ț. SA (actuala pârâta-reclamanta U. Ț. Bank S.A.) și reclamanta-parata S. C. A., banca a acordat reclamantei-parate un împrumut în valoare de 63.125 euro, cu obligația pentru reclamanta-parata de restituire în 256 de rate lunare. Părțile au stabilit o rată a dobânzii de 5,95% pe an și un comision de administrare de 0,2%, calculat lunar la soldul creditului. În convenția părților s-a prevăzut că aceasta se supune condițiilor generale de afaceri ale băncii.
Începând cu luna ianuarie 2008, pârâta-reclamanta a majorat unilateral comisionul de administrare de la 0,2%, cât se stabilise inițial în contractul de credit, la 0,5% din soldul lunar al creditului. La data de 09.10.2012, reclamanta-parata a rambursat integral și anticipat împrumutul acordat de pârâtă, însă până la acel moment a achitat lunar comisionul de administrare, astfel cum acesta fusese majorat unilateral de către pârâtă.
Referitor la excepția lipsei de interes, invocată de pârâta-reclamanta prin raportare la cererea principală, instanța constată că rambursarea anticipată a creditului de către reclamantă nu înseamnă că aceasta nu mai are posibilitatea de a recupera sumele nedatorate pe care le-a achitat sau că nu ar mai putea obține un folos practic din introducerea unei acțiuni având ca obiect aceste sume. De asemenea, instanța de judecată poate cenzura clauzele unui contract, chiar dacă efectele acestuia au încetat, neexistând vreo prevedere legală din care să reiasă că încetarea efectelor contractului face imposibilă analizarea legalității clauzelor acestuia de către o instanță. Prin urmare, instanța va respinge ca neintemeiata exceptia lipsei de interes invocata de parata-reclamanta prin intampinare.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta-reclamanta cu privire la cererea principală, instanța constată că este neîntemeiată, pentru urmatoarele considerente:
Soluționarea acestei excepții este în strânsă legătură cu calificarea nulității care sancționează o eventuală clauză abuzivă, respectiv dacă nulitatea este relativă sau absolută.
Deși este adevărat că Legea nr.193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabiiitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, așa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, în ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual asa cum eronat sustine parata, fiind evident faptul că legea ocroteste o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr.193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr.93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost" s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat ca „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
In același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule clauzele abuzive ale unui contract, arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele".
Așa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulate de către reclamanta, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului, ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative și anume anularea clauzei respective.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule.
Astfel, în cererea sa de restituire a comisionului de administrare încasat de bancă în mod nelegal reclamanta invocă o cauză de nulitate absolută a clauzei în baza căreia majorarea comisionului s-a produs, respectiv caracterul abuziv al acestei clauze. Întrucât nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fără vreo limită temporală, nu se poate afirma că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând.
Pentru aceste considerente, instanta va respinge ca neintemeiata exceptia prescriptiei dreptului material la actiune invocata de parata-reclamanta prin intampinare.
În ceea ce privește afirmația pârâtei conform căreia cererea reclamantei ar fi inadmisibilă, deoarece instanța nu ar putea impune unei părți contractuale să respecte termenii contractului, instanța constată că este vădit neîntemeiată, instanțele de judecată având posibilitatea de a obliga o persoană să execute obligațiile contractuale pe care și le-a asumat în mod legal.
Cu privire la solicitarea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al prevederilor art.29.2 și art.36 din condițiile generale de afaceri ale băncii, instanța reține că în temeiul art.29.2 din aceste condiții, orice modificare a nivelului comisioanelor sau spezelor și stabilirea altor comisioane și speze pentru noi servicii bancare va fi exclusiv de competența băncii și va fi afișată spre consultare. Conform art.36, orice modificare a termenilor și condițiilor generale de afaceri și/sau condițiilor speciale va fi notificată de către bancă clientului, în scris și/sau prin afișare la ghișeele băncii. Instanța constată că aceste prevederi din condițiile generale de afaceri îi conferă pârâtei-reclamante dreptul de a majora unilateral comisionul de administrare, iar pârâta-reclamanta a valorificat prevederile respective, așa cum s-a arătat mai sus.
În drept, prin raportare la susținerile reclamantei, instanța constată aplicabilitatea Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între profesioniști și consumatori.
Astfel, instanța reține că se solicită constatarea caracterului abuziv a clauzelor care permit majorarea unilaterală de către bancă a comisionului de administrare.
Așadar, în cele ce urmează, instanța va verifica dacă sunt respectate cerințele cumulative prevăzute de Legea nr.193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv al acestor clauze, respectiv: a) calitatea de profesionist a pârâtei, respectiv de consumator a reclamantei; b) clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul; c) clauza să nu se asocieze nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea sa de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de-o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, ori, în caz contrar, clauza să nu fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil; d) clauza să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi contractuale, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar exigențelor bunei-credințe;
1) Cât privește prima condiție, referitoare la calitatea părților, analiza acesteia se va face cu titlu preliminar. Astfel, instanța reține că această cerință este îndeplinită în cauză, banca având calitatea de profesionist în sensul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia „Prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”. Aceasta deoarece pârâta, ca instituție financiară cu personalitate juridică proprie, prestează servicii financiare în temeiul contractului de împrumut încheiat, acționând în cadrul activității sale comerciale.
Pe de altă parte, reclamanta are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr.193/2000, aceasta încheind contractul de împrumut în calitate de persoană fizică, acționând în scopuri din afara activității comerciale, industriale, de producție, artizanale sau liberale. Din aceste considerente, instanța reține prima condiție expusă ca fiind îndeplinită.
2) Totodată, sub aspectul celei de-a doua condiții, instanța reține ca, in ceea ce privește noțiunea de „clauză abuzivă", art.3 din Directiva 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Prevederile incidente din Legea nr.193/2000 sunt: art. 1 alin. 3 - se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; art. 4-O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Dispozitiile Legii nr.193/2000 mentionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE.
De asemenea, alin.(3) al art.4 din lege instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
Contractul de credit nr._/07.11.2006 încheiat între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate. Astfel, între reclamanta, parte contractanta aflata în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primei, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanta doar manifestându-și voința de a încheia convenția.
Instanța, în aplicarea art.4 alin.5 lit. b) din Legea nr.193/2000, are în vedere faptul că o mare parte a convenției de creditare are caracter general, nevizând în concret condițiile de creditare aplicabile reclamantei. De asemenea, contractul abundă în exprimări generale, existând inclusiv formulare generate online prin bifarea variantei aplicabile reclamantei, din alte variante disponibile.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarei ofertei, respectiv a faptului că reclamanta a avut și alte opțiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea.
Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor, băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condițiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea și prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaște cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situație nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
3) Sub aspectul celei de-a treia condiții, instanța reține că comisionul de administrare face parte din prețul contractului, în sensul art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000. Totuși, având în vedere natura nenegociată a acestuia, independent de calificarea contractuală dată comisionului, instanța are în vedere efectele produse de acesta, anume de a genera alte obligații de plată în sarcina împrumutatului, făcând parte din contraprestația pe care acesta o oferă în schimbul prestației principale a împrumutătorului, respectiv punerea la dispoziție a creditului. Or, față de acest aspect, transpare cu ușurință faptul că acest comision se asociază cu noțiunea de preț al contractului.
Din aceste considerente, instanța va verifica întrunirea cerinței privind redactarea într-un limbaj ușor inteligibil a posibilității băncii de majorare unilaterală a comisionului de administrare, conform tezei a doua a art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
În acest context, instanța reține că deși strict sub aspect formal și gramatical clauzele cu pricina apar ca inteligibile, trebuie menționat că nu este indicat niciun motiv concret pentru care banca poate proceda la majorarea comisioanelor. În aceste condiții, instanța are în vedere că, potrivit jurisprudenței CJUE (C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, 30 aprilie 2014, pct. 73), este necesar, pentru analiza inteligibilității pe plan substanțial a unei clauze, ca în cadrul contractului, în alte clauze sau în aceeași clauză, să se expună în mod transparent funcționarea concretă a obligației impuse prin clauza respectivă. Or, potrivit aceleiași jurisprudențe, cerința transparenței se impune a fi interpretată extensiv, pentru a se putea compensa astfel situația de vădită inferioritate în care se află reclamanții, în calitate de consumatori, față de pârâtă, ca profesionist (C-26/13, cit.ant., pct. 71).
În cazul de față, prin maniera de redactare a clauzelor contestate, se induce ideea că banca poate majora comisionul de administrare cu orice valoare apreciază necesar, oricând și fără vreun motiv întemeiat.
Or, pentru ca reclamanta să poată înțelege concret conținutul la care se referă termenii folosiți de aceste clauze, contractul trebuia să conțină, în cadrul aceleiași clauze sau în cadrul altor clauze subsecvente, o expunere detaliată a mecanismului de funcționare al acestei majorări a comisionului, respectiv: descrierea situațiilor în care majorarea comisionului poate interveni, explicații cu privire la motivul pentru care comisionul poate fi majorat, precum și efectele juridice create în cazul în care nu se achită comisionul majorat. Toate aceste aspecte se impuneau a fi cunoscute de către reclamantă la momentul încheierii contractului, pentru ca aceasta să poată evalua consecințele economice create sau potențial existente cu privire la patrimoniul său.
Pe cale de consecință, instanța reține faptul că acele clauze din condițiile generale de afaceri contestate de reclamantă nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, în sensul art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Așadar, acestea pot face obiectul controlului instanței cu privire la caracterul abuziv.
Mai mult, instanta retine ca, si daca s-ar impartasi punctul de vedere contrar, potrivit considerentelor de la pct.44 al hotărârii CJUE–C–484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art.4 alin.2 și art.8 din Directiva nr.93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări...care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.
4) Cât privește ultima condiție–aceea de a se produce un dezechilibru contractual, în defavoarea consumatorului, contrar exigențelor bunei-credințe, instanța are în vedere aplicabilitatea art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit căruia sunt prezumate ca fiind abuzive acele prevederi contractuale care „obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”. Instanța apreciază că această prezumție relativă nu a fost infirmată, ci confirmată în cauză, din considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, în privința posibilității băncii de majorare a comisionului de administrare, instanța constată că nu se menționează un motiv concret pentru care aceasta poate fi valorificată și nici nu sunt indicate situațiile în care majorarea comisionului poate surveni. Având în vedere că nu s-a stipulat un motiv temeinic, de natură să afecteze patrimonial pârâta, care să justifice majorarea comisionului de administrare, se creează un dezechilibru contractual. Cât privește cerința ca dezechilibrul să fie semnificativ, instanța reține că și aceasta se verifică în speță, prin raportare la conduita băncii, care în aplicarea clauzelor contractuale contestate a stabilit un comision de administrare de 2,5 ori mai mare decât cel convenit inițial. Nu sunt respectate nici exigențele bunei credințe, deoarece majorarea comisionului a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantei prin majorarea considerabilă a cuantumului comisionului convenit inițial. Pârâta nu a acționat corect și echitabil față de reclamantă, ci a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul acesteia, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei-credințe.
Prin urmare, instanța va constata caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art.29.2 și art.36 din condițiile generale de afaceri ale băncii.
Instanța constată că plata lunară a comisionului de administrare majorat nu poate fi asimilată cu o acceptare tacită a acestuia de către reclamantă, deoarece neplata sumei imputate de bancă lunar ar fi fost considerată o încălcare de către reclamantă a obligațiilor sale contractuale, cu toate efectele negative care pot decurge dintr-o asemenea faptă, inclusiv declararea scadenței anticipate a creditului, cu obligația pentru reclamantă de restituire de îndată a unei sume considerabile, dar și raportarea reclamantei la Biroul de Credit, cu consecința imposibilității reclamantei de a mai contracta vreun credit o lungă perioadă de timp. Prin urmare, era exclusă pentru reclamantă posibilitatea de a decide unilateral că nu trebuie să achite comisionul de administrare mărit, ci singura posibilitate pe care reclamanta o avea la dispoziție este cea la care a și apelat, respectiv formularea unei cereri de chemare în judecată, ca urmare a eșecului încercărilor de soluționare amiabilă a situației litigioase dintre părți. În aceste condiții, al imposibilității obiective a reclamantei de a se opune plății unui comision de administrare de 0,5%, nici nu se poate afirma că aceasta ar fi acceptat comisionul respectiv.
Pârâta a afirmat că în contractul de credit nu este prevăzută o interdicție pentru bancă de a modifica comisionul de administrare. Instanța constată că lipsa unei asemenea interdicții în contractul de credit nu înseamnă că banca poate modifica orice clauză contractuală în funcție de libera sa apreciere, deoarece o asemenea operațiune ar contraveni forței obligatorii a contractului și regulii conform căreia contractul constituie legea părților. Practic, dacă părțile au convenit asupra anumitor condiții contractuale, inclusiv asupra unui cuantum al comisionului de administrare, atunci, pentru respectarea „legii părților”, acest cuantum trebuie păstrat. Desigur, părțile pot conveni asupra modificării bilaterale a dispozițiilor contractuale, dar în speță nu a fost incidentă o modificare bilaterală, ci pârâta este cea care, în mod unilateral, a modificat prevederile contractului.
În ceea ce privește prevederile art.3.1 din contractul de credit, care dau dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, instanța reține că acestea nu sunt incidente în speță, deoarece ceea ce s-a modificat este comisionul de administrare, iar nu rata dobânzii. Cu privire la afirmația băncii conform căreia posibilitatea de a modifica rata dobânzii îi conferă dreptul de a modifica dobânda anuală efectivă, adică și valoarea comisioanelor, aceasta este vădit neîntemeiată, deoarece prevederile art.3.1 din contractul de credit reglementează dobânda remuneratorie, nu dobânda anuală efectivă. Din același motiv nu este incidentă nici prevederea din anexa la Legea nr.193/2000, care îi permite băncii să modifice unilateral rata dobânzii, în anumite condiții strict determinate, anexa respectivă referindu-se la rata dobânzii, adică la dobânda remuneratorie, în niciun caz la dobânda anuală efectivă, care este o noțiune distinctă de rata dobânzii și care nu ar putea fi vreodată asimilată cu aceasta.
A mai afirmat pârâta că instanța nu poate modifica doar valoarea comisionului și să păstreze același cuantum al dobânzii. Instanța reține că aceasta nu este învestită în speță cu modificarea unui contract, ci cu analizarea legalității modificării unilaterale a unui contract. De altfel, instanța nici nu ar putea să modifice dispozițiile unui contract, această posibilitate fiind conferită exclusiv părților contractante, ci se va limita la a verifica dacă majorarea comisionului de administrare a fost legală.
Conform concluziilor raportului de expertiză contabilă depus la dosarul cauzei, reclamanta a achitat cu titlu de comision de administrare suma de 9.731,72 euro în plus față de comisionul de 0,2% convenit prin contractul de credit. Pârâta a afirmat că expertul nu a avut în vedere suma pe care reclamanta o mai avea de achitat la data rambursării anticipate a creditului, dar instanța observă că nici nu era necesar ca expertul să se raporteze la suma respectivă, ci acesta a analizat ce sumă a achitat reclamanta cu titlu de comision de administrare și ce sumă ar fi trebuit să achite până la rambursarea anticipată dacă se menținea un comision de administrare de 0,2%, iar diferența a indicat-o ca fiind suma de 9.731,72 euro. Expertul nu avea obligația de a stabili cât ar fi trebuit reclamanta să achite cu titlu de comision de administrare până la finalul perioadei contractuale, deoarece comisionul de administrare se datorează prin raportare la soldul creditului. Or, dacă reclamanta a rambursat anticipat creditul, atunci nu mai există un sold al creditului la care comisionul de administrare să se raporteze, prin urmare acest comision nu se mai datorează începând cu data rambursării anticipate a sumei împrumutate. În ceea ce privește simulările de calcul din gestiunea internă a băncii, pe care aceasta le invocă în susținerea obiecțiunilor sale la raportul de expertiză, instanța atrage atenția asupra faptului că dacă instanța se putea întemeia pe acte și simulări de calcul care provin exclusiv de la pârâtă, atunci nici nu mai era necesar să numească în cauză un expert contabil, ci era suficient să solicite băncii indicarea sumei pe care trebuie să o restituie reclamantei. O asemenea operațiune nu este, totuși, posibilă, față de interesul evident al pârâtei de soluționare a cauzei în favoarea acesteia. În schimb, expertul contabil, care prezintă garanții de imparțialitate, având o atitudine neutră față de părți, a arătat expres că acel calcul din gestiunea internă a băncii nu este corect. La rândul său, pârâta nu a indicat de ce calculul băncii ar fi preferabil celui efectuat de expert. Faptul că pârâta are un sistem informatic care efectuează calcule automat nu înseamnă că rezultatele indicate de acest sistem nu depind de corectitudinea datelor introduse în prealabil. Or, expertul a realizat propriile sale calcule fără să folosească date introduse exclusiv de una dintre părți sau sisteme informatice ale uneia dintre părți. Prin urmare, calculul expertului este, în mod evident, preferabil, fiind un calcul realizat de un terț specializat în contabilitate.
In ceea ce priveste solicitarea de obligare a paratei-reclamante sa restituie reclamantei-parate suma de 9.731,72 euro in echivalent lei la data platii, reprezentand diferenta comision de administrare, suma de 1.340,95 euro, reprezentand dobanda legala calculata asupra sumei 9.731,72 euro percepute cu titlu de diferenta comision de administrare, de la data 10.10.2012 si pana la data de 31.10.2014, precum si sa achite in continuare dobanda legala calculata asupra sumei 9.731,72 euro, pana la data platii efective, instanta retine ca fundamentul pretenției îl constituie plata nedatorată, ca urmare a dispariției cauzei executării prestației reclamantei, prin declararea nulității absolute a clauzelor cuprinse in art.29.2 si art.36 din Conditiile Generale de Afaceri ale Bancii, în baza cărora reclamanta și-a executat obligațiile, respectiv a achitat comisionul de administrare majorat.
Raportând situația de fapt la dispozițiile ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanta–solvens cu privire la comisionul de administrare majorat a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Astfel, pe de o parte, instanța reține că repunerea părților în situația anterioară este posibilă din punct de vedere obiectiv, pârâta putând restitui sumele nedatorate de către reclamanta, astfel că rațiunea pentru care a fost instituită excepția de la principiul repunerii părților în situația anterioară pentru contractele cu executare succesivă nu își are justificare în acest caz.
Pe de altă parte, calificarea juridică a unui act ca fiind cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă este dată de modalitatea de executare a prestațiilor ce incumbă părților. Astfel, în ipoteza în care contractul este sinalagmatic pentru a putea fi calificat cu executare succesivă este necesar ca ambele prestații să aibă acest caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestații să aibă caracterul vizat.
Pe cale de consecință, instanța apreciază că actul juridic încheiat între părți constituie act juridic cu executare dintr-o dată, neputând fi calificat cu executare succesivă, din moment ce obligația băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă, considerent pentru care restituirea prestațiilor efectuate în baza acestuia este admisibilă.
În aceste condiții, față de constatarea caracterului abuziv al clauzelor care permit băncii majorarea comisionului de administrare, având în vedere principiul repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum), potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acele clauze nu ar fi existat, instanța va admite și capetele de cerere accesorii având ca obiect repunerea în situația anterioară și obligația de plată a dobânzii legale și va obliga pârâta să restituie reclamantei suma de 9.731,72 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând diferență comision de administrare, suma de 1.340,95 euro reprezentând dobândă legală calculată asupra sumei de 9.731,72 euro percepute cu titlu de diferenta comision de administrare, de la data de 10.10.2012 și până la data de 31.10.2014, precum și să achite în continuare dobânda legală calculată asupra sumei de 9.731,72 euro, până la data plății efective.
În ceea ce privește prevederile art.3 pct.3.6 lit.b) din contractul de credit, pentru care reclamanta a invocat caracterul abuziv, instanța constată că aceste prevederi indică alte comisioane decât comisionul de administrare, care nu au legătură cu situația de fapt și de drept învederată de reclamantă și care nu fac obiectul analizei în prezentul dosar. În plus, prevederile respective nu fac decât să enumere anumite comisioane, fără a le reglementa efectiv, făcând trimitere pentru reglementare la condițiile generale de afaceri. Prin urmare, prevederile art.3 pct.3.6 lit.b) din contractul de credit nu instituie drepturi și obligații concrete în sarcina părților, astfel încât instanța să poată proceda la analiza măsurii în care eventuala percepere a comisioanelor respective este sau nu de natură să creeze un dezechilibru contractual. În plus, raporturile contractuale dintre părți au încetat deja și nu există la dosar dovezi din care să reiasă că aceste alte comisioane ar fi fost aplicate în raporturile dintre părți.
Prin urmare, instanța va respinge ca neintemeiat capatul de cerere privind constatarea caracterului abuziv si pe cale de consecinta a nulitatii absolute a clauzei cuprinse in art.3 pct.3.6. litera b din Contractul de credit nr._/07.11.2006.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de reclamanta-parata cu privire la cererea reconvențională, instanța constată că este neîntemeiată, deoarece pârâta-reclamanta solicită revenirea la valoarea inițială a dobânzii doar ca o consecință a revenirii la valoarea inițială a comisionului de administrare. Întrucât această consecință nu s-a produs, nu se poate afirma că dreptul la acțiune al băncii s-a prescris.
Pentru aceste considerente, instanta va respinge ca neintemeiata exceptia prescriptiei dreptului material la actiune in ceea ce priveste cererea reconventionala, invocata de reclamanta-parata.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamanta, instanța observă că micșorarea dobânzii de către bancă nu s-a realizat sub condiția rezolutorie a majorării comisionului de administrare, prin urmare nu există niciun motiv pentru majorarea ratei dobânzii dacă se constată că majorarea comisionului de administrare a fost nelegală. Din contră, banca avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii, în funcție de evoluția costurilor de finanțare, inclusiv de a micșora rata dobânzii, și a valorificat această posibilitate. În ceea ce privește comisionul de administrare, acesta nu este dependent de valoarea dobânzii, prin urmare nici nu poate fi influențat de aceasta. Instanța reține că pârâta-reclamanta, în mod evident, a încercat să o inducă în eroare pe reclamanta-parata, percepându-i acesteia o dobânda mai mică și arătându-și astfel pretinsa disponibilitate de a renunța la o parte din beneficiile sale în sprijinul clienților săi și pentru atragerea de clienți noi, dar în același timp a început să încaseze un comision de administrare mai mare. Rezultatul final a fost că pârâta-reclamanta a ajuns să obțină beneficii chiar mai mari decât cele inițiale, deoarece suma lunară pe care a trebuit să o achite reclamanta-parata s-a majorat. În consecință, scăderea costurilor de finanțare, recunoscută de pârâta-reclamanta, deși trebuia să conducă la scăderea costului creditului, a condus, în mod paradoxal, la creșterea acestui cost. În orice caz, instanța subliniază că micșorarea dobânzii a fost o opțiune liber consimțită a băncii și necondiționată de valoarea comisionului de administrare, prin urmare cererea reconvențională a pârâtei este, în mod evident, neîntemeiată.
Sunt considerente pentru care instanta va respinge cererea reconventionala ca neintemeiata.
În final, întrucât pârâta-reclamanta este căzută în pretenții, aceasta va fi obligată să achite reclamantei-parate, în temeiul art.453 alin.(1) C. proc. civ., cheltuieli de judecata in suma de 2.497 lei taxa de timbru, in suma de 5 lei timbru judiciar si in suma de 2.500 lei onorariu de avocat.
Pentru aceleași motive, instanța va respinge ca neintemeiata cererea paratei-reclamante de obligare a reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neintemeiata exceptia lipsei de interes invocata de parata-reclamanta prin intampinare.
Respinge ca neintemeiata exceptia prescriptiei dreptului material la actiune invocata de parata-reclamanta prin intampinare.
Admite in parte cererea principala, astfel cum a fost modificata si precizata, formulata de reclamanta-parata S. C. A., cu domiciliul in P., .. 5, Județul Ilfov, CNP_ și cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în sector 3, București, ., .> in contradictoriu cu parata-reclamantaU. Ț. BANK S.A.,cu sediul în București, sector 1, ., inregistrata la ORC sub nr. J_, CUI RO361536 si cu sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedura la Bostina si Asociatii SPRL, cu sediul in sector 2, București, ., nr. 70.
Constata caracterul abuziv si pe cale de consecinta nulitatea absoluta a clauzelor cuprinse in art.29.2 si art.36 din Conditiile Generale de Afaceri ale Bancii.
Respinge ca neintemeiat capatul de cerere privind constatarea caracterului abuziv si pe cale de consecinta a nulitatii absolute a clauzei cuprinse in art.3 pct.3.6. litera b din Contractul de credit nr._/07.11.2006.
Obliga parata-reclamanta sa restituie reclamantei-parate suma de 9.731,72 euro in echivalent lei la data platii, reprezentand diferenta comision de administrare.
Obliga parata-reclamanta sa achite reclamantei-parate suma de 1.340,95 euro, reprezentand dobanda legala calculata asupra sumei 9.731,72 euro percepute cu titlu de diferenta comision de administrare, de la data 10.10.2012 si pana la data de 31.10.2014, precum si sa achite in continuare dobanda legala calculata asupra sumei 9.731,72 euro, pana la data platii efective.
Obliga parata-reclamanta sa achite reclamantei-parate cheltuieli de judecata in suma de 2.497 lei taxa de timbru, in suma de 5 lei timbru judiciar si in suma de 2.500 lei onorariu de avocat.
Respinge ca neintemeiata exceptia prescriptiei dreptului material la actiune in ceea ce priveste cererea reconventionala, invocata de reclamanta-parata.
Respinge cererea reconventionala ca neintemeiata.
Respinge ca neintemeiata cererea paratei-reclamante de obligare a reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata.
Cu apel in termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16.02.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
E. A. N. L. B.
RED/DACT/E.A.N./22.06.2015/06 EX
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2875/2015. Judecătoria... | Anulare act. Sentința nr. 3766/2015. Judecătoria SECTORUL 1... → |
|---|
