Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 01-07-2015 în dosarul nr. 13290/2015
Document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă Nr._/2015
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 01.07.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: Ș. C. M.
GREFIER: B. I.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestator A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI –A.A.A.S. și pe intimat G. F., terț poprit T. S. 1 BUCUREȘTI, terț poprit A. DE T. ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, terț poprit B. DE E.-IMPORT A ROMÂNIEI - EXIMBANK SA, având ca obiect contestație la executare, suspendare executare dos ex 15/2015.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 24.06.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 01.07.2015.
INSTANTA
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei S. 1 București sub nr._ contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI –A.A.A.S. a formulat în contradictoriu cu intimatul G. F., contestație la executare, solicitând anularea somației nr. 15/18.03.2015, a încheierii de încuviințare a executării silite din 16.03.2015 și a încheierii din 17.03.2015 privind cheltuielile de executare, precum și a încheierii din 17.03.2015 privind calcul debit actualizat. A solicitat suspendarea executării silite, admiterea excepției prescripției dreptului de a solicita executarea silită, admiterea contestației la executare și întoarcerea executării.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a susținut că, în conformitate cu dispozițiile cu art. 718 cod proc.civila, se impune suspendarea executării silite pana la soluționarea definitivă a contestației la executare, având în vedere că executarea silita începută este nelegala si va produce un prejudiciu imediat si irecuperabil AAAS si, implicit, Statului R.. Contestatoarea a mai precizat ca AAAS este o instituție de interes public, fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru, a timbrului judiciar si a cauțiunii, conform art. art. 86 din O.U.G. 51/1998.
Ca motive de nelegalitate a executării silite, contestatoarea a invocat, in primul rând, excepția prescripției dreptului de a obține executarea silită în temeiul sentinței penale nr. 423/20.03.2007 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2006, potrivit art. 705 C.pr.civ., termenul de prescripție începând să curgă de la data de 04.06.2009 (data rămânerii irevocabile a hotărârii), s-a împlinit la data de 04.06.2012.
A invocat contestatoarea beneficiul termenului prev. de OG nr. 22/2002, faptul că instituțiile publice nu pot efectua decât acele cheltuieli care au fost prevăzute în bugetul propriu de venituri și cheltuieli, buget aprobat prin hotărâre de guvern, iar în sumele preluate de la CNVM nu au fost prevăzute în bugetul propriu de venituri și cheltuieli al AAAS. A arătat că termenul de 6 luni este perioada în care instituțiile publice pot face rectificări bugetare, în vederea introducerii la titlurile de cheltuieli a sumelor necesare onorării titlurilor executorii. A arătat că executorul judecătoresc nu poate înfăptui nici un act de executare silită, că prin art. 3 OG 22/2002 legiuitorul a exceptat patrimoniul AAAS de la urmărirea silită de drept comun. Cu privire la natura termenului de 6 luni, contestatoarea a precizată că are natura unui termen de grație acordat de lege, debitorului instituție publică, prin care executarea creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestor debitori este amânată până la împlinirea termenului.
A înțeles contestatoarea să conteste și cuantumul cheltuielilor de executare, cu precizarea că s-au stabilit în sarcina AAAS sume de plată cu titlu de cheltuieli de executare, fără a lua în considerare faptul că, în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de dispozițiile speciale, plata debitului poate fi făcută de bună voie, iar executorul judecătoresc avea doar obligația de a trimite o notificare conținând somația de plată. De asemenea, a precizat că încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare încalcă dispozițiile Ordinului Ministrului Justiției nr. 2561/2012, potrivit căruia, pentru sume mai mici de 50.000 lei, onorariul executorului judecătoresc este maxim 10%, precum și dispozițiile Codului Fiscal, potrivit căruia executorul judecătoresc nu este menționat ca persoană care are calitatea de plătitor de TVA. A mai contestat suma de 545,80 lei stabilită cu titlu de cheltuieli de executare, precum și suma de 450 lei reprezentând onorariu expert, de asemenea pentru nelegalitate, echivalând cu o îmbogățire fără justă cauză.
Contestatoarea a precizat că înțelege să conteste valoarea despăgubirii stabilite prin poprire pentru că executorul judecătoresc nu a ținut cont de criteriile de evaluare și stabilire a despăgubirilor impuse prin decizia penală nr. 164A, în sensul că a stabilit valoarea la zi a sumei învestite la data de 24 mai 2000, în loc de sumele efectiv învestite la data achiziționării, așa cum a impus Curtea de Apel. De asemenea, a precizat că nu poate verifica dacă executorul a ținut cont și de unitățile de fond care au fost răscumpărate.
În drept, contestatoarea a invocat disp. Art. 39 din Legea nr. 188/2000 și Ordinul nt. 2550/2006, art. 711 și următ. C.pr.civ., Legea nr. 116/2013, Legea nr. 92/2011, O.G. 22/2002, OUG 51/1998/R.
La data de 13.05.2015, intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată și a cererii de suspendare a executării.
În motivare, cu privire la excepția prescripției dreptului de a obține executarea silită, a precizat că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 23.04.2013, data apariției Legii nr. 113/2013 de înființare a AAAS. Cu privire la pretinsa încălcare a O.G. 22/2002, intimata a arătat că contestatoarea nu făcut dovada lipsei de fonduri, ceea ce înseamnă că de la momentul emiterii acestei hotărâri existau sume disponibile aprobate prin buget pentru efectuarea plății în condiții de legalitate.
În drept, a invocat dispozițiile art. 205 C.pr.civ.
La data de 13.05.2015, contestatoarea a depus cerere completatoarea prin care a solicitat și anularea popririi emisă în data de 30.04.2015, efectuată în baza titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. 423/20.03.2007.
În temeiul art. 716 alin. 2 C.pr.civ., la dispoziția instanței s-a atașat copia certificată a dosarului de executare nr. 15/2015 pe rolul B. G. P. (f. 50-urm).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, prin sentința penală nr. 423/20.03.2007 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2006, definitivă prin decizia penală nr. 2098/04.06.2009 a ICCJ, au fost obligați în solidar inculpații și CNVM la plata către intimat a despăgubirilor civile la nivelul sumelor efectiv investite, indexate cu rata inflației începând cu data de 24.05.2000 și până la achitarea lor, conform numărului de unități de fond investite, respectiv 1404 unități de fond pentru intimatul din prezenta cauză.
La data de 16.03.2015, intimatul a formulat cerere de executare silită (f. 52), fiind constituit dosarul de executare nr. 15/2015 pe rolul B. G. P., în care s-a emis încheierea din 16.03.2015 de încuviințare a executării silite pentru realizarea creanței principale de 13.997,88 lei conform raportului de expertiză, la care se adaugă cheltuieli de executare în cuantum de 5.270 lei (conform încheierii din 17.03.2015- f.68) și suma de 450 lei reprezentând onorariu expert (conform încheierii din 17.03.2015- f. 69).
Prin încheierea din 17.03.2015 s-a stabilit cuantumul despăgubirii civile în raport de debitul efectiv investit la suma de 13.997,88 lei (f. 70-71) și suma de 23.652,45 lei cu titlu de actualizare a debitului cu indicele de inflație aferent debitului pentru perioada 06._. La data de 18.03.2015 s-a emis somația de plată nr. 15, comunicată contestatoarei la data de 24.03.2015 (f. 72).
Conform art. 711 C. proc. civ.” împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare, se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare”.
Instanța reține că potrivit art. II alin. 1 din Legea nr. 113/2013, contestatoarea A. pentru Administrarea Activelor Statului a preluat fără plată toate drepturile și obligațiile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, rezultate din actele juridice prin care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la Fondul Național de Investiții. Astfel, instanța apreciază că de la acest moment a început să curgă un nou termen de prescripție, motiv pentru care nu vor fi luate în considerarea apărările contestatoarei referitoare la intervenirea prescripției dreptului de a obține executarea silită.
Instanța reține că intimatul este titularul unui drept de creanță, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene. Intimatul are o creanță bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției și implicit jurisprudența C.E.D.O. fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Astfel, din momentul în care autoritatea statală a recunoscut în patrimoniul intimatului un drept de creanță încă din anul 2009 (data soluționării recursului), ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), respectiv jurisprudența C.E.D.O. în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit.
Instanța apreciază că dificultățile economice ale autorităților publice pot justifica amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului, însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica refuzul sine die de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă lungă de timp, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
În acest sens, condiționarea efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatei și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției și cu jurisprudența CEDO), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimată la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință vădit disproporționată în dreptul de proprietate al intimatului, ce impune o cenzură din partea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către CEDO a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul 1.
În ce privește motivul legat de nerespectarea OG 22/2002, instanța reține că art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală. Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive întrucât Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980). Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite.
În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție. Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerata un motiv justificat pentru întârziere. Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr. 22/2002 (cu modificările ulterioare) dar și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” și la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere. Însă, amânările, eșalonările edictate de stat în favoarea instituțiilor sale, coroborate de atitudinea debitorilor-instituții de stat, care stabilesc din ce în ce mai multe conturi cu destinație specială în care virează sumele de bani pentru a scăpa executării silite promovată de creditorii statului, iar prin aceasta întocmind liste de așteptare cu creditorii care trebuie să-și satisfacă creanțele determină parcurgerea unor proceduri anevoioase, întinse pe termene care nu satisfac cerința termenului rezonabil.
Între aplicarea OG nr. 22/2002, cu modificările ulterioare ce prevede amânări și eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, ce vizează creanțe ce reprezintă un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art. 11 alin.2 și art. 20 din Constituția României.
În concluzie, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr. 22/2002 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
În ceea ce privește criticile contestatoarei întemeiate pe prevederile art. 2 din O.G nr. 22/2002, în cauza de față, instanța le apreciază ca fiind neîntemeiate. Potrivit art. 2 din O.G nr. 22/2002, „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”
Dispozițiile OG 22/2002 nu trebuie interpretate în sensul că debitoarea beneficiază de termenul de 6 luni prin efectul legii. Este necesar ca debitoarea să invoce lipsa fondurilor pentru a putea fi aplicabil termenul respectiv și să efectueze demersurile pentru obținerea acestora. În lipsa unei astfel de precizări, creditorul este îndreptățit să pornească executarea potrivit dreptului comun. Contestatoarea nu a dovedit lipsa de fonduri si nici nu a fost probată efectuarea vreunui demers pentru obținerea sumelor necesare achitării debitului.
De altfel, având în considerare considerentele expuse mai sus referitoare la respectarea drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța apreciază că anularea executării silite pentru nerespectarea art. 2 din O.G nr. 22/ 2002 ar contraveni dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, in raport de considerentele de mai sus si de faptul că executarea silita a contestatoarei a început potrivit art. 622 alin. 2 C.p.c. odată cu sesizarea organului de executare, instanța apreciază că in mod corect executorul judecătoresc a procedat la întocmirea încheierii privind cheltuielile de executare potrivit art. 669 C.p.c. Nu se poate reține ca era datorat numai onorariul pentru notificare acte extrajudiciare, atâta timp cât în cauză s-au întocmit acte de executare silită, urmând a fi stabilite cheltuieli de executare corespunzător naturii juridice a actelor emise.
Referitor la susținerile contestatoarei potrivit cărora cuantumul cheltuielilor de executare a fost stabilit în mod eronat, disproporționat, cu nerespectarea dispozițiilor legale, instanța constată că acesta a fost stabilit în mod corect, onorariul executorului judecătoresc, incluzând TVA-ul, fiind calculat potrivit art. 39 din Legea nr. 188/2000, conform cărora executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale si maximale stabilite de ministerul justiției cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești. În cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani, pentru creanțele in valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite. Astfel, onorariul executorului judecătoresc a fost in mod corect determinat in raport de prevederile legale de mai sus, incluzând TVA 24 % (suma totala stabilita fiind de 4.724,20 lei – 3810 lei + 914,40 lei TVA calculat la valoarea totală de 38.100,33 lei). De asemenea, instanța apreciază ca in mod corect a fost inclus si TVA-ul în onorariul de executare. Ordinul nr. 2550/2006, modificat prin Ordinul nr. 2561/2012 nu prevede că limita maximă a onorariului ce poate fi perceput de executor trebuie să cuprindă și taxa pe valoare adăugată. Executorii judecătorești sunt ținuți a respecta Ordinul de mai sus si Legea nr. 188/2000 și a stabili onorariile în limitele acolo prevăzute. La onorariile astfel calculate, unii executori judecătorești au obligația calculării și reținerii TVA-ului, taxă ce este suportată potrivit codului fiscal de destinatarul final, în cazul de față: debitorul obligat a rambursa cheltuielile de executare. Din verificarea onorariului calculat în dosarul de executare analizat, instanța constată că executorul a respectat prevederile legale, calculând onorariul în raport de valoarea urmărită, la acest onorariu calculând și percepând TVA, întregul onorariu astfel calculat urmând a fi suportat de contestatoarea-debitoare. Prin urmare, se va respinge ca neîntemeiat și acest argument.
In privința celorlalte sume incluse in categoria cheltuielilor de executare, instanța reține că potrivit art. 669 alin. 3 c.p.c., „sunt cheltuieli de executare: 1.taxele de timbru necesare declanșării executării silite; 2.onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii; 3.onorariul avocatului in faza de executare silita; 4.onorariul expertului, al traducătorului si al interpretului; 5.cheltuielile efectuate cu ocazia publicității procedurii de executare silita si cu efectuarea altor acte de executare silita;6.cheltuielile de transport; 7.alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite. Prin urmare, instanța constata ca onorariul executorului judecătoresc reprezintă o cheltuiala distincta in raport de celelalte costuri aferente publicității procedurii de executare silita si efectuării altor acte de executare silita sau prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite, precum sunt cele menționate in încheierea din 17.03.2015, astfel ca va respinge ca neîntemeiata susținerea contestatoarei privind caracterul nelegal al acestor cheltuieli.
De asemenea, instanța nu poate reține nici apărările contestatoarei raportat la încheierea din 17.03.2015 reprezentând actualizare debit, această încheiere respectând dispozițiile din titlul executoriu.
P. aceste considerente, instanța va respinge ca neîntemeiata contestația la executare formulata de contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI –A.A.A.S. în contradictoriu cu intimata.
În ceea ce privește cererea de suspendare a actelor de executare și a executării silite, instanța reține că, potrivit art. 718 alin. 1 C.pr.civ., până la soluționarea contestației sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, se poate dispune suspendarea executării.
Astfel, având în vedere soluția care va fi pronunțată în cauză cu privire la contestația la executare, instanța va respinge cererea de suspendare a actelor de executare și a executării silite, ca rămasă fără obiect.
În ceea ce privește cererea de întoarcere a executării silite, având in vedere soluția de respingere a contestației la executare ca neîntemeiata si de menținere astfel a actelor de executare efectuate de B. G. P. in dosarul de executare nr. 15/2015, instanța va respinge ca neîntemeiata si cererea privind întoarcerea executării .
În temeiul art. 453 C.pr.civ., față de culpa procesuală a contestatoarei, instanța urmează a o obliga pe aceasta la plata către intimat a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat (f. 81).
În temeiul art. 720 alin. 4 C.pr.civ., prezenta hotărâre, după rămânerea definitivă, se va comunica din oficiu și de îndată B. G. P..
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația la executare formulată de contestator A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI –A.A.A.S., cu sediul în București, . Ș., nr. 50, sector1, în contradictoriu cu intimatul G. F., cu domiciliul în București, .. 106, ., ., terț poprit A. DE T. ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, .. 6-8, sector 4, și terț poprit B. DE E.-IMPORT A ROMANIEI EXIMBANK SA, cu sediul în București, .. 6A, sector 1, ca neîntemeiată
Respinge cererea având ca obiect suspendarea executării silite, ca rămasă fără obiect.
Respinge cererea având ca obiect întoarcerea executării silite, ca neîntemeiată.
Obligă contestatoarea să achite intimatei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.
În temeiul art. 720 alin. 4 C.pr.civ., prezenta hotărâre, după rămânerea definitivă, se va comunica din oficiu și de îndată B. G. P..
Cu apel in 10 de zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Judecătoria S. 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01.07.2015.
P. GREFIER,
24 Iulie 2015
Red./Teh.C.Ș./I.B.
7 ex
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 01/2015. Judecătoria... → |
|---|
