Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 02-06-2015 în dosarul nr. 10672/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
SECTIA CIVILA
Sentința civila nr._/2015
Ședința publică din data de 02.06.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: ELENA ANDREEA NEŢOIU
Grefier: L. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI-A.A.A.S. și pe intimatul P. V., având ca obiect contestație la executare, suspendare executare.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la 11.05.2015 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 18.05.2015, 25.05.2015 și 02.06.2015, când a hotărât:
Dupa deliberare,
INSTANȚA,
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 01.04.2015 sub nr._, contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI-A.A.A.S. în contradictoriu cu intimatul P. V., a formulat contestație la executare împotriva actelor de executare efectuate de B. E. Judecătoresc G. P., constând în: somația emisă în data de 18.03.2015, prin care se solicită plata sumei de 6.987,42 lei reprezentând debit actualizat și cheltuieli de executare; încheierea din data de 16.03.2015 privind încuviințarea executării silite; încheierea din data de 17.03.2015 privind cheltuielile de executare silită în sumă de 1.178,99 lei; încheierea din data de 17.03.2015 privind stabilirea onorariului de avocat și expert contabil în sumă de 700 lei; încheierea din data de 17.03.2015 privind stabilirea creanței creditorului prin actualizarea creanței cu indicele de inflație. Contestatoarea a solicitat instanței să dispună prezentarea dovezilor privind depunerea certificatelor de investitor în original și anularea acestora, conform hotărârii judecătorești pronunțate în cauză. De asemenea, a solicitat suspendarea executării silite, anularea actelor de executare menționate mai sus și întoarcerea executării în situația admiterii contestației la executare și anulării actelor de executare contestate.
În motivare, contestatoarea a arătat, în esență, că a intervenit prescripția executării, deoarece termenul prescripției a început să curgă la data când a rămas definitivă sentința penală. Contestatoarea a invocat și încălcarea prevederilor O.G. nr.22/2002, în sensul că nu s-a respectat termenul de grație de 6 luni de care contestatoarea beneficiază în temeiul acestui act normativ. Contestatoarea a subliniat și că nu poate efectua decât acele cheltuieli care au fost prevăzute în bugetul propriu de venituri și cheltuieli.
Cu privire la încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare și încheierea de actualizare a creanței, contestatoarea a învederat că executorul a stabilit în mod nelegal aceste sume, fără să prezinte un mod de calcul detaliat și fără să indice temeiul legal al acestor sume. A apreciat contestatoarea că onorariul executorului ar fi trebuit stabilit la nivelul celui reglementat pentru notificări, dar a menționat că acesta depășește oricum maximul prevăzut de lege, în acest maxim trebuind inclus și TVA-ul pe care îl percepe executorul.
Contestatoarea a înțeles să conteste și valoarea despăgubirii stabilite prin somație, deoarece executorul nu a ținut cont de criteriile de evaluare și stabilire a despăgubirilor impuse prin decizia penală nr.164A a Curții de Apel, în sensul că a stabilit valoarea la zi a sumei învestite la data de 24 mai 2000, în loc de sumele efectiv învestite la data achiziționării, așa cum a impus Curtea de Apel. Instanța de apel a statuat în mod clar că valoarea despăgubirii urmează a se calcula la valoarea efectiv învestită la data achiziționării, nu la data de 24 mai 2000, și această valoare a sumei efectiv învestite urma să se actualizeze cu rata inflației începând cu data de 24 mai 2000. În această modalitate, valoarea despăgubirii calculate este mult mai mare decât care a fost învestită. De asemenea, nu se poate verifica dacă executorul a ținut cont și de unitățile de fond care au fost răscumpărate. În mod clar, creditoarea a arătat că nu deține și alte înscrisuri doveditoare ale achiziționării unităților de fond, astfel încât întocmirea actelor de executare având la bază numai certificatul de investitor încalcă dispozițiile deciziei penale nr. 164, dispoziții în cadrul cărora se arată în mod obligatoriu care sunt criteriile de stabilire a despăgubirilor. De asemenea, aceste dispoziții fac trimitere și la reglementările interne privind administrarea și funcționarea FNI, unde se arată, la art. 8 alin. (2), că deținerea de unități de fond este dovedită de carnetul de investitor, confirmarea de sold, ordinele de plată, chitanțe sau alte acte doveditoare ale achiziției. Această măsură a fost luată de instanța de judecată a apelului având în vedere că nu se poate stabili despăgubirea numai pe baza unităților de fond din carnetul de investitor, stabilindu-se criterii ferme care în cauză nu au fost respectate.
În drept, contestatoarea a invocat prevederile art. 711 și urm. C. proc. civ., art. 718 alin. (1) și urm. C. proc. civ., art. 722 și urm. C. proc. civ., Legea nr. 92/2011, OG nr. 22/2002, OUG nr. 51/1998.
În dovedire, contestatoarea a depus, în fotocopii, următoarele înscrisuri: somație de plată din 18.03.2015, încheierea de încuviințare a executării silite din 16.03.2015, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare din 17.03.2015, încheierea de stabilire a onorariului expertului contabil din 17.03.2015, încheierea de actualizare a debitului din 17.03.2015, extras din sentința penală nr. 423 din 20.03.2007 pronunțată de Tribunalul București în dosar nr._/3/2006.
La data de 17.04.2015, intimatul P. V. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului de a solicita executarea silită.
Intimatul a arătat că termenul de prescripție curge de la data de 23.04.2013, data apariției Legii nr.113/2013 de înființare a instituției contestatoare. În data de 26.09.2014, intimatul a înregistrat dosarul de despăgubire la contestatoare, iar prin adresa nr._ din 23.12.2014, a fost informat că dosarul său a fost înregistrat cu data anterior precizată. Prin aceeași adresă, contestatoarea a recunoscut datoria către intimat și a promis că își va onora obligația, deoarece în baza Legii nr.113/2013 este obligată să onoreze toate cererile de despăgubire care au fost și urmează a fi depuse de creditorii din sentința penală nr.423/2007. Prin această recunoaștere, a învederat intimatul, termenul prescripției a fost întrerupt.
Intimatul a solicitat respingerea contestației la executare, invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența instanțelor naționale în materia dreptului la un proces echitabil pentru a justifica inaplicabilitatea în cauză a prevederilor O.G. nr.22/2002. În ceea ce privește cheltuielile de executare, a apreciat intimatul că acestea au fost corect stabilite și dovedite cu documente. De asemenea, raportul de expertiză contabilă de actualizare a creanței depus în dosarul de executare este același pe care intimatul l-a înaintat într-un exemplar original contestatoarei prin adresa primită de contestatoare în data de 10.02.2015, iar contestatoarea nu a criticat acest raport. A apreciat intimatul că expertiza respectă cu strictețe dispozițiile sentinței penale ce constituie titlu executoriu.
Intimatul a solicitat obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
În dovedire, au fost depuse următoarele înscrisuri în fotocopii: cerere formulată de intimat în data de 19.09.2014, adresată contestatoarei, și dovada de comunicare, adresa nr. P/15/835 din 09.01.2015 emisă de contestatoare, adresă din 05.02.2015 emisă de intimat către contestatoare și dovada de comunicare.
La solicitarea instanței, B. E. Judecătoresc G. P. a depus copie de pe dosarul de executare nr.14/2015.
Analizând probele administrate în vederea soluționării contestației la executare, instanța reține următoarele:
În fapt, prin titlul executoriu reprezentat de Sentința penală nr.423 din 20.03.2007 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr._/3/2006, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a fost obligată la plata despăgubirilor civile către un număr de 130.798 părți civile, la nivelul sumelor efectiv investite, indexate cu rata inflației începând cu data de 25 mai 2000 până la achitarea lor, conform numărului de unități de fond investite de fiecare parte civilă, executarea făcându-se pe baza prezentării certificatului de investitor în original și după anularea acestuia. Această hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin Decizia penală nr.2098/04.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, cu modificări atât în recurs, cât și în apel, prin Decizia penală nr.164/A/18.06.2008 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Prin Decizia penală nr.164/A/18.06.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus obligarea inculpaților în solidar cu părțile responsabile civilmente la plata despăgubirilor corespunzătoare sumelor inițial investite și indexate cu indicele inflației începând cu 24.05.2000, către părțile civile menționate în dispozitivul sentinței apelate. Totodată, a înlăturat dispozițiile privind numărul unităților de fond și a dispus ca despăgubirile cuvenite părților civile să se acorde conform numărului unităților de fond, astfel cum rezultă din cuprinsul carnetelor de investitor, confirmărilor de sold, ordinelor de plată, chitanțelor, altor acte doveditoare ale achiziționării și achitării către fond a contravalorii titlurilor de participare.
Prin cererea din 16.03.2015, pentru punerea în executare a Sentinței penale nr.423 din 20.03.2007 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr._/3/2006 împotriva debitoarei A. pentru Administrarea Activelor Statului, creditorul P. V. s-a adresat Biroului E. Judecătoresc G. P., fiind constituit dosarul de executare nr.14/2015.
Conform art.II din Legea nr.113/2013, A. pentru Administrarea Activelor Statului a preluat fără plată toate drepturile și obligațiile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, rezultate din actele juridice prin care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la Fondul Național de Investiții, contestatoarea subrogându-se în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și dobândind calitatea procesuală pe care aceasta o avea, la data intrării în vigoare a legii, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită.
Executarea silită împotriva contestatoarei a fost încuviințată prin încheierea din 16.03.2015 emisă de executorul judecătoresc.
Prin încheierea din 17.03.2015, executorul judecătoresc a actualizat debitul principal în valoare de 1.899,26 lei cu coeficientul de inflație pentru perioada iunie 2000–februarie 2015, rezultând debitul actualizat cu suma de 3.209,17 lei.
Prin încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare din 17.03.2015, executorul judecătoresc a stabilit cheltuieli de executare în cuantum total de 1.178,99 lei, din care 633,39 lei reprezintă onorariu de executor. De asemenea, printr-o încheiere din aceeași dată au fost stabilite onorariul avocatului din faza executării silite la suma de 500 lei și onorariul expertului contabil la suma de 200 lei.
Prin somația din 18.03.2015, executorul judecătoresc i-a pus în vedere contestatoarei-debitoare să execute obligațiile prevăzute în titlul executoriu și cheltuielile de executare, în cuantum total de 6.987,42 lei.
Procedând la analizarea prescripției dreptului creditorului-intimat de a cere și efectua executarea silită, instanța reține că argumentele aduse de contestatoare sunt vădit neîntemeiate, având în vedere că hotărârea penală a devenit executorie la data când a rămas definitivă (04.06.2009). După data de 04.06.2009, când a început să curgă termenul de prescripție, au operat cauze de întrerupere a termenului de prescripție, întrerupere care are la bază toate măsurile de ordin legislativ și instituțional adoptate de autoritățile legislative și executive ale statului român pentru asigurarea recuperării creanțelor de către investitorii FNI și care echivalează în acest caz cu o recunoaștere a datoriei.
În acest sens, instanța reține că prin Legea nr.116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcționarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (intrată în vigoare la data de 23.06.2011), anterior împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, au fost adoptate de legiuitor o . măsuri menite să asigure un just echilibru între necesitatea asigurării resurselor bugetare pentru onorarea obligațiilor pe care le au A. și CNVM, inclusiv față de investitorii FNI, și buna funcționare a acestor instituții. Aceste măsuri adoptate la nivel legislativ și instituțional pentru soluționarea problemelor legate de despăgubirea investitorilor FNI care s-au constituit părți civile în dosarul nr._/3/2006, echivalează cu o recunoaștere a drepturilor lor de creanță. Or, din această perspectivă, este mai mult decât evident că a existat o întrerupere a cursului prescripției, astfel încât prescripția dreptului de a cere executarea silită nu a operat în privința creanței deținute de creditorul-intimat din prezenta cauză.
De asemenea, este vădit neîntemeiată invocarea de către contestatoare a dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2002. Sesizata fiind cu soluționarea unei cereri ce implică incidența dispozițiilor O.G. nr.22/2002, instanta retine ca aceasta ordonanta, atat in ansamblul sau, cat si pe articole, a fost supusa controlului instantei de contencios constitutional care, prin mai multe decizii, a respins exceptiile de neconstitutionalitate invocate si a realizat si controlul de convenționalitate, respectiv compatibilitatea acestei ordonante cu art. 6 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție (de exemplu: Decizia nr.552 din 6 iulie 2006, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 736 din 29 august 2006, Decizia nr. 529 din 11 octombrie 2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1.025 din 18 noiembrie 2005, Decizia nr.127 din 19 februarie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 298 din 16 aprilie 2008, Decizia nr. 1184 din 6 noiembrie 2008 referitoare la respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.2 si 3 din Ordonanta Guvernului nr. 22/2002, publicata in Monitorul Oficial 838 din 12 decembrie 2008, Decizia nr. 213 din 4 martie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 302 din 10 mai 2010, Decizia nr.605 din 12 mai 2011 referitoare la respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.1 din Ordonanta Guvernului nr.22/2002 si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.71/2009, publicata in Monitorul Oficial nr. 566 din 9 august 2011.)
Insa, pe de alta parte, instanta retine cele statuate de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie in considerentele Deciziei nr.1/2012 din 16.01.2012, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 210 din 29.03.2012, prin care a fost respins recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie vizand aplicarea dispozitiilor art.1 alin. (1) si (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.71/2009, modificata si completata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.18/2010 si prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.45/2010, in procedura de executare silita a titlurilor executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Astfel, in considerentele deciziei amintite, Inalta Curte de Casatie si Justitie a retinut urmatoarele:« În raport cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, precum și cu jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Înalta Curte are în vedere faptul că atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate; de altfel, concluzia este identic valabilă și în ce privește forța obligatorie a considerentelor unei decizii pronunțate în interesul legii, fie de admitere, fie de respingere a sesizării Înaltei Curți, sens în care sunt și dispozițiile art. 3307 alin. 3 din Codul procedură civilă.
…………………………………………………………………………………………..
…….Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curții Constituționale, consideră că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a speței.
………………………………………………………………………………………….
Pe de altă parte, Înalta Curte reține că în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.
În consecință, față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În același sens, Înalta Curte are în vedere considerentele Deciziei nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, prin care s-a reținut că: "de altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare, atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta".
Deși considerentele respective vizează preeminența dreptului comunitar, raționamentul este aplicabil mutatis mutandis și în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, care prevăd aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale, în cazul în care există neconcordanțe între acestea și legile interne.
………………………………………………………………………………………….
Așa cum s-a arătat în cele anterior expuse, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
…………………………………………………………………………………………..
Așadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților. »
In lumina acestor considerente, aplicabile pentru identitate de ratiune si in cazul in speta, in cele ce urmeaza, instanta va analiza nemijlocit compatibilitatea dispozitiilor din Ordonanta Guvernului nr.22/2002 cu dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
1. In ceea ce priveste compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, instanta retine urmatoarele:
Conform art. 6 CEDO aplicabil in condițiile art.20 din Constituție, dreptul la un proces echitabil presupune, inclusiv, garantarea pentru partea care a câștigat procesul a posibilității de a pune in executare hotărârea pronunțata. Autoritățile sunt obligate sa ia masurile necesare in scopul executării unei hotărâri judecătorești definitive, inclusiv prin sancționarea debitorului.
In cauza S. contra Romaniei (2005) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat urmatoarele: ,,23. Curtea aminteste ca executarea unei sentinte sau a unei decizii, indiferent de instanta care o pronunta, trebuie considerata ca facand parte integranta din "proces", in sensul art.6 alin. l din Conventie. Dreptul de acces la justitie ar fi iluzoriu daca ordinea publica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarare definitiva si obligatorie sa ramana fara efect in detrimentul unei parti (Cauza Immobiliare Saffi Impotriva Italiei). 24. In cauza de fata, desi reclamanta a obtinut o hotarare judecatoreasca definitiva prin care autoritatile administrative au fost obligate la o actiune specifica, aceasta nu este nici acum executata din cauza refuzului debitorului de a respecta aceasta hotarare. Or, administratia constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrari a justitiei, astfel ca, daca administratia refuza sau omite sa execute o hotarare judecatoreasca ori intarzie in executarea acesteia, garantiile art.6 de care a beneficiat justitiabilul in fata instantelor judecatoresti isi pierd orice ratiune de a fi (Hornsby impotriva Greciei, Hotararea din 19.03.1997). 25. Curtea nu subscrie la teza Guvernului conform careia reclamanta ar fi trebuit sa recurga la executarea silita a Sentintei din 3 martie 1999. Ea aminteste ca nu este oportun sa-i ceri unei persoane, care in urma unei procedurii judiciare a obtinut o creanta impotriva statului, sa recurga la procedura de executare silita pentru a obtine satisfactie (Cauza Mataxax impotriva Greciei).”
In cauza Abrămiuc impotriva Romaniei (2009) Curtea a statuat urmatoarele:,,85. De asemenea, aceasta noteaza ca in vederea executarii hotararii, reclamantul a trebuit sa initieze numeroase proceduri, chiar daca debitoarea a fost o societate cu capital public pana la privatizarea sa in 2003. Or, nu este oportun sa i se solicite unei persoane care a obtinut o creanta impotriva statului in urma unei proceduri judiciare sa initieze, ulterior, procedura de executare silita pentru a obtine o reparatie (Cauza Mataxax impotriva Greciei). 86. Curtea reaminteste ca a considerat deja că o omisiune din partea autoritatilor de a se conforma . unei hotarari judecatoresti definitive, poate genera o incalcare a art.6 alin. l din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. l al Conventiei, in special atunci cand obligatia de executare a deciziei apartine unei autoritati administrative (Cauza Mataxax Impotriva Greciei, T. Impotriva Romaniei).”
In cauza T. Impotriva Romaniei (2005) Curtea a statuat urmatoarele:,,25. Curtea a considerat deja ca ar fi excesiv sa se ceara unui reclamant care a obtinut o hotarare judiciara definitiva impotriva statului sa intenteze din nou actiuni impotriva autoritatilor pentru a obtine executarea obligatiei in cauza. (Cauza Mataxax Impotriva Greciei, R. si H. Impotriva Romaniei).”
In cauza R. Trading contra Romaniei (2007) Curtea a aratat urmatoarele:” Curtea amintesete ca dreptul la un tribunal garantat de art.6 al.1 din Conventie ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa ramana inoperanta in detrimentul unei parti. Executarea unei sentinte, a oricarei instante, trebuie considerata ca facand parte integranta din "proces" in sensul art.6. Curtea a recunoscut deja ca protejarea efectiva a justitiabilului si restabilirea legalitatii implica obligatia pentru administratie de a se adapta la o sentinta sau o hotarare".
Si in cauza C. contra României, Curtea a arătat ca ar fi excesiv sa pretinzi unui reclamant care a obținut o hotărâre judecătoreasca definitiva contra statului sa intenteze din nou acțiuni contra autorității in scopul de a obține executarea obligației in cauza.
De asemenea, in cauza Sacaleanu contra Romaniei, Curtea a avut in vedere aceleași principii care impun obligația statului, administrației, de a executa hotărârea pronunțata împotriva sa chiar si in cazul aplicării unui act normativ derogatoriu de la dreptul comun, cum este in speța O.G. nr. 22/2002.
Curtea a statuat ca obligația statului de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive si executorii . si de a executa din oficiu . hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa si de a crea un remediu efectiv in caz contrar, se opun invocării de către stat a lipsei de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-si organiza sistemul legal . încât autoritățile sa își poată îndeplini obligația lor in aceasta privință.
In concluzie, instanta retine ca in speta, creanta creditorului pentru a carei realizare s-a inceput procedura de executare silita impotriva debitoarei, a fost obtinuta printr-o procedura jurisdictionala desfasurata in fata instantelor judecatoresti. Or, raportat la hotararile pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauzele anterior amintite, instanta apreciaza ca dispozitiile art.2 din Ordonanta Guvernului nr.22/2002, astfel cum a fost modificata, care instituie un termen de 6 luni in favoarea debitoarei institutie publica pentru a-si indeplini obligatia de plata, termen in care debitoarea nu poate fi supusă executarii silite, chiar conditionat de probarea lipsei fondurilor alocate pentru executarea obligatiei de plata, constituie o incalcare a dreptului creditorului la un proces echitabil, contrara prevederilor art. 6 alin. I din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamnetale.
De asemenea, relativ la compatibilitatea dispozițiilor O.G. nr.22/2002 cu dispozițiile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanta apreciaza ca, întrucât creditorul deține un titlu executoriu împotriva debitoarei, aceasta are un "bun" în sensul Convenției, astfel încât dispozițiile O.G. nr.22/2002 contravin și dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
D. urmare, constatand existenta unui conflict intre dispozitiile art. 2 din Ordonanta Guvernului nr.22/2002, astfel cum a fost modificata si prevederile art. 6 din Conventia pentru Apararea Drepturile Omului si a Libertatilor Fundamentale si dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, instanta, in baza art. 20 alin. 2 din Constitutie, avand in vedere forta superioara a tratatelor internationale in materia drepturilor omului in raport de dispozitiile cuprinse in dreptul intern, va inlatura de la aplicare prevederile art.2 din Ordonanta Guvernului nr.22/2002, astfel cum a fost modificata.
In subsidiar, se impune si urmatoarea precizare: chiar daca, pentru considerentele aratate, nu s-ar inlatura de la aplicare legea interna, instanta apreciaza ca sustinerile contestatoarei referitoare la nerespectarea termenului de 6 luni, prevazut de O.G. nr. 22/2002, nu pot fi primite, pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 22/2002: „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.”
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002: „daca executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligatia de plata. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar potrivit art. 3 “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Cronologia procedurii prevăzute în textele legale menționate este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de grație în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor.
Astfel, debitorul, tocmai în considerarea calității sale, are îndatorirea, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă. Or, în cauză, deși sentința pusă în executare a rămas definitivă la data de 04.06.2009, se constată că între acest moment și data formulării de către creditor a cererii de executare silită, nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu, astfel incat simpla lipsă de lichidități învederata si nedovedita nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.
Din această situație de fapt, instanta retine ca, așa cum rezultă din cele arătate anterior, debitoarea nu poate opune cu succes in sprijinul contestatiei sale, termenul de grație de 6 luni prevăzut de lege deoarece, pe de o parte, debitoarea nu a facut nicio probă din care sa rezulte intenția sa de executare benevolă a obligației și nici lipsa de lichidități învederată si dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligației, desi ratiuni ce tin de echitatea procedurii o obligau in acest sens.
Astfel, lipsa de lichidități învederată necesita cel putin sustineri pertinente din partea debitoarei, insotite de o prezentare comparativa a sumelor disponibile pentru plata titlurilor executorii, respectiv a sumelor pretinse de creditori precum si dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare.
Mai departe, instanta retine ca, potrivit art. 6 din O.G. nr. 22/2002:„(1) În cazurile în care, din motive temeinice privind realizarea atribuțiilor prevăzute de lege, instituția debitoare nu își poate îndeplini obligația de plată în condițiile prevăzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita instanței judecătorești care soluționează cauza acordarea, în condițiile legii, a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației respective. (2) În cazurile în care obligația de plată este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, instituția debitoare poate solicita instanței care a dat această hotărâre luarea măsurilor prevăzute la alin. (1), care se aplică în mod corespunzător. (4) Instanța sesizată potrivit alin. (1)–(3), la cererea instituției debitoare, prin încheiere executorie, când este cazul, va putea suspenda începerea ori continuarea executării silite până la soluționarea prin hotărâre definitivă și irevocabilă a cererii privind acordarea termenului/termenelor de plată a sumei datorate. Suspendarea se dispune fără plata unei cauțiuni. Încheierea poate fi atacată cu recurs, în mod separat. (5) În cazuri urgente, instanța prevăzută la alin. (4), la cererea instituției debitoare, poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de suspendare formulate potrivit alin. (4). Suspendarea se dispune fără plata unei cauțiuni. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.”
Se observa de asemenea, ca debitoarea nu a facut dovada ca a procedat conform dispozitiilor citate mai sus.
În ceea ce privește motivele invocate cu privire la modul de calcul al despăgubirilor pentru care a fost emisă somația, se poate observa că acestea sunt neîntemeiate, în condițiile în care contestatoarei i-a fost comunicat, în original, carnetul de investitor al intimatului, conform adresei emise de acesta în data de 05.02.2015 și dovezii de comunicare depuse la dosar. De asemenea, sumele cuvenite intimatului au fost stabilite printr-o expertiză contabilă, cu respectarea mențiunilor din titlul executoriu, astfel cum acesta a fost modificat în parte de instanța de control judiciar, iar raportul de expertiză nu a fost contestat de contestatoare, deși i-a fost comunicat prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire (fila 36). În ceea ce privește actualizarea creanței cu rata inflației, aceasta s-a realizat conform mențiunilor obligatorii din titlul executoriu.
Cu privire la modul de calcul al debitului principal, contestatoarea s-a rezumat la redarea unor pasaje din Decizia penală nr.164/A/18.06.2008, fără a indica în concret dacă în afara carnetului de investitor există și alte documente financiar-bancare dintre cele enumerate în decizie, care îl privesc pe creditor și care ar fi trebuit avute în vedere la calcularea despăgubirilor, deși sarcina probării susținerilor îi revine.
Referitor la cheltuielile de executare, instanța reține că somația adresată contestatoarei, prin executorul judecătoresc, nu are semnificația juridică a unei simple notificări a unui act judiciar, cum a susținut aceasta, ci reprezintă un act prin care creditorul și-a manifestat expres și neechivoc voința în sensul realizării executării silite, față de refuzul aducerii la îndeplinire de bună-voie a titlului executoriu. În acest sens, trebuie subliniat că pentru a refuza executarea silită declanșată împotriva sa sau pentru a justifica neexecutarea de bună-voie a creanței, contestatoarea din prezenta cauză nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 și ale art. 2 din O.G. nr. 22/2002, așa cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 110/2007, întrucât nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de textul de lege menționat, respectiv lipsa fondurilor. Din contră, procedura de executare silită a fost determinată de atitudinea pasivă a contestatoarei care nu a executat de bună-voie o sentință judecătorească pentru o perioadă lungă de timp, afectând dreptul intimatului la un proces echitabil.
Sumele plătite cu titlu de onorariu pentru executorul judecătoresc reprezintă cheltuieli ocazionate de efectuarea executării silite și față de dispozițiile art. 39 alin. 1 din Legea nr. 188/2000, republicată, în cazul obligațiilor având ca obiect plata unor sume de bani, onorariul executorului nu poate depăși un anumit plafon determinat potrivit acestor acte normative, raportat la cuantumul obligației de plată a cărei executare se urmărește. Se constată în cauză, contrar susținerilor debitoarei, că executorul judecătoresc a aplicat corect pentru a determina cuantumul onorariului său, dispozițiile art. 39 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000.
Susținerea contestatoarei referitoare la includerea nelegală a T.V.A.-ului în onorariul de executare ce se solicită a-l rambursa este neîntemeiată. Executorii judecătorești sunt ținuți a respecta dispozițiile art. 39 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 și a stabili onorariile în limitele legale prevăzute. La onorariile astfel calculate, executorii judecătorești au obligația calculării și reținerii T.V.A.-ului, impozit indirect ce este suportat potrivit art. 125 și următoarele Cod fiscal de destinatarul final, respectiv de creditorul care beneficiază de serviciile executorului judecătoresc. Debitorul este obligat a rambursa și aceste cheltuieli de executare creditorului, nefiind incluse în onorariul executorului judecătoresc, întrucât executorul judecătoresc este cel care colectează impozitul indirect, pe când titularul obligației fiscale este creditorul.
Din verificarea onorariului calculat în dosarul de executare analizat, instanța constată că executorul a respectat prevederile legale, calculând onorariul în raport de valoarea urmărită, în procentul impus de art. 39 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000, la acest onorariu calculând și percepând T.V.A., întregul onorariu calculat urmând a fi suportat de debitoare.
În ceea ce privește onorariul avocatului și onorariul expertului contabil, acestea au fost contestate pur formal, fără a se indica în concret de ce perceperea acestora nu ar fi legală, iar instanța reține că valoarea acestor onorarii este rezonabilă și a fost dovedită plata lor, conform chitanțelor de la fila 48.
P. aceste considerente, reținând că nu este întemeiat niciunul dintre motivele de nulitate invocate de contestatoare cu privire la actele de executare contestate, instanța va respinge ca neîntemeiată contestația la executare.
Față de soluția ce va fi pronunțată cu privire la capătul de cerere având ca obiect contestație la executare, instanța va respinge și cererea de întoarcere a executării silite.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite, având în vedere că această măsură se poate dispune până la soluționarea contestației la executare, precum și faptul că, prin prezenta sentință, contestația a fost soluționată pe fond, instanța va constata că a rămas fără obiect.
În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța o va obliga pe contestatoare să achite intimatului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței de la fila 26.
În baza art.720 alin.(4) C. proc. civ., prezenta hotărâre se va comunica și Biroului E. Judecătoresc G. P..
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestatia la executare formulata de contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI-A.A.A.S., cu sediul in sector 1, București, .. 50, in contradictoriu cu intimatul P. V., CNP_, cu domiciliul in ., județul GORJ si cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedura la Cabinet de Avocat P. R. M., cu sediul in Targu J., ., ., judetul Gorj, ca neintemeiata.
Respinge ca neintemeiata cererea de intoarcere a executarii silite.
Respinge cererea de suspendare a executarii silite ca ramasa fara obiect.
Obliga contestatoarea sa achite intimatului suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentand onorariu de avocat.
In baza art.720 alin.4 din noul cod de procedura civila, prezenta hotarare se va comunica si Biroului E. Judecatoresc G. P..
Cu apel in termen de 10 zile de la comunicare, care se depune la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 02.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
E. A. N. L. B.
P. grefier aflat in CO semneaza grefierul sef
RED/DACT/E.A.N./06.08.2015/05 EX
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1... → |
|---|
