Contestaţie la executare. Sentința nr. 6993/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 6993/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 17-04-2015 în dosarul nr. 6993/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ nr. 6993

Ședința publică din data de 17 aprilie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A. A.

GREFIER: A. I. M.

Pe rol se află pronunțarea cauzei civile privind pe contestatoarea E. (Ș.) D. și pe intimatele BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. și S. S. PRIN MANDATAR S.C. KRUK ROMÂNIA S.R.L., având ca obiect contestație la executare, suspendare executare silită.

Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 09.03.2015 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise, a amânat succesiv pronunțarea până astăzi, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.11.2013, sub numărul de mai sus, contestatoarea D. E. (Ș.) a înțeles să conteste, în contradictoriu cu intimații B. E. M., B. C. Română S.A. și S. S.a.R.L., întreaga procedură de executare silită, toate încheierile date de executorul judecătoresc și înființarea popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deținute în numele său sau pe care le vor datora în viitor cele 3 bănci menționate în adresa de înființare a popririi din data de 23.10.2013, în dosarul de executare nr. 551/2013E al B. E. M., solicitând instanței să constate că este competentă în cauză și că această cerere este admisibilă- art. 711 alin. (1) și (3), art. 650 alin. (1) și (2), art. 651 alin. (1) lit. b), art. 712 alin. (2), art. 714 pct. 2 și 3 C.proc.civ., să dispună reducerea onorariului executorului judecătoresc potrivit art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/2000, să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancare pentru persoane fizice nr. 1066/07.09.2006 și neaplicarea acestora (art. 5 cu privire la revizuirea semestrială a dobânzii curente, art. 9 lit. f) cu privire la comisionul de urmărire riscuri, art. 6 cu privire la costurile suplimentare ce sunt incluse în D., art. 8 cu privire la majorarea dobânzii curente, art. 8 lit. c) cu privire la comisionul de administrare lunar și art. 9 lit. b) cu privire la comisionul de acordare a creditului), să dispună reducerea sumei pentru care s-a început executarea silită, respectiv a sumei de 19.023,61 lei ca urmare a neaplicării clauzelor abuzive din contractul de credit, să compenseze sumele achitate cu titlu de comision de risc, comision de acordare credit, comision de administrare și a celorlalte sume nedatorate ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor anterior arătate cu sumele solicitate de creditoare prin executarea silită și suspendarea executării silite până la soluționarea prezentei contestații la executare.

A apreciat contestatoarea că Judecătoria Sectorului 1 București este competentă să judece prezenta cerere, față de dispozițiile art. 713 alin. (1), art. 650 alin. (1), art. 651 alin. (1) lit. b), art. 781 alin. (1) și (2) C.proc.civ. și că, potrivit art. 712 alin. (2) C.proc.civ., având în vedere că executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, în contestația la executare se pot invoca și motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu.

A arătat contestatoarea că demersurile realizate de executorul judecătoresc nu justifică stabilirea onorariului la nivelul maxim permis de lege. Debitoarea a plătit parte din debit conform contractului de credit bancar și va face toate demersurile necesare pentru a plăti suma restantă la valoarea care va rezulta ca debit concret datorat în urma soluționării contestației, nefiind just ca debitorul să fie obligat la plata onorariului maxim stabilit de lege.

În privința clauzelor abuzive, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a susținut că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului și alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii clauzelor abuzive nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene. Norma respectivă ocrotește un interes general și nu unul individual.

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro). Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost" s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele".

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule chiar din oficiu.

În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 5 din contractul de credit bancar, contestatoarea a apreciat că aceasta ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat. Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. Informarea imediată nu poate fi reprezentată de afișarea noii rate a dobânzii la sediul băncii.

Or, în contract nu este prevăzut niciun motiv întemeiat pentru revizuirea dobânzii curente. Nici motivul conform căruia se poate revizui ca urmare a evoluției pieței financiare sau ca urmare a aplicării politicii de credite a băncii, fără prezentarea altor elemente de identificare, nu ar putea fi considerat justificat și legal. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D. astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

În speță, nu a existat niciun motiv real și justificat pentru majorarea semestrială a dobânzii curente, care s-a făcut doar conform voinței unilaterale a băncii. Această modalitate de majorare a dobânzii curente face, în opinia contestatoarei, ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform Legii nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Prin necircumstanțierea, în niciun mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să prejudicieze pe consumator.

În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 9 lit. f) din contract, contestatoarea a arătat că scopul perceperii acestui comision de urmărire riscuri este neclar, neexistând în contract o definiție a acestui tip de comision pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată în Contract și nici în alte documente aferente acestui contract. Contestatoarea a considerat că aceasta clauză contractuală, privitoare la comisionul de risc, este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă absolut.

Este evident, în opinia contestatoarei, că este vorba despre un alt tip de dobândă mascată, disimulată sub denumirea de comision.

Dezechilibrul pe care-l generează aceste clauze este dat de faptul că acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurare pe care banca și-o ia - avant la lettre - împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată. Prin urmare, acest cost este unul eventual și nu unul actual (cert). Cu toată această incertitudine, banca îl încasează lunar și nu îl returnează consumatorului bun-platnic după unul sau mai mulți ani de derulare a contractului fără incidente de plată. Astfel, în favoarea băncii va opera o îmbogățire fără justă cauză, în defavoarea clienților care, cu toate că și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, vor fi plătit lunar un comision de urmărire a riscului, fără ca riscul să se fi materializat.

A apreciat contestatoarea că este abuzivă și clauza cuprinsă în art. 6 din contract. Conform acestei clauze, în situațiile în care, din diferite motive nespecificate, costurile băncii, în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat, cresc, această creștere este suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creează, de asemenea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva Legi nr.193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult riscul să fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate, impuse prin contractul de adeziune.

A mai apreciat contestatoarea că art. 8 din contract, cu privire la majorarea dobânzii curente este abuzivă. Clauzele prin care se stabilesc majorări ale dobânzii curente sunt cuprinse în contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negociat. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Din aceste motive, aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate din contracte. Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze și lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate în funcție de justețea acestei majorări față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului. O astfel de justificare nu există, această clauză nereprezentând altceva decât o dobândă la dobândă mascată are, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.

Comisionul de administrare lunar disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează cu un dol. În mod evident, o dobândă (aparent) redusă a atras mai mulți clienți și, deci, o cifră de afaceri mai mare raportată la ceea ce ar fi putut obține banca respectivă în condițiile în care ar fi arătat în mod transparent costurile reale ale creditului (așa cum, de altfel, au făcut o mare parte din băncile concurente illo temporis).

În plus, acest comision este calculat și perceput la valoarea inițială a creditului, și nu la soldul acestuia, ceea ce poate avea ca efect ca dobânda, în anumite condiții să fie mai mică decât comisionul de administrare, pentru că nu se mai are în vedere suma din credit rambursată deja la un moment dat.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorită adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Și comisionul de acordare a creditului este de fapt o dobândă mascată, iar clauza care îl prevede trebuie considerată nulă absolut și neaplicabilă. Orice alt cost pus în sarcina clienților, inclusiv comisionul de acordare/comisionul de gestiune, este interzis în mod expres de legislația în vigoare.

Contestatoarea a alăturat cererii sale înscrisuri.

Prin încheierea de ședință din data de 10.02.2014, instanța a admis cererea de acordare a ajutorului public judiciar și a scutit contestatoarea de plata taxei judiciare de timbru de 1.050 lei.

La data de 15.04.2014, intimatul Biroul Executorului Judecătoresc E. M. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, prin raportare la dispozițiile art. 32 lit. b), art. 36, art. 622 și art. 711 C.proc.civ. și a arătat că este tardiv formulată contestația cu privire la încheierea de cheltuieli și că solicitările contestatoarei sunt fără obiect întrucât creditoarea a depus în dosarul de executare silită angajamentul de plată încheiat cu debitoarea.

Intimata S. S.a.R.L. a depus la dosar întâmpinare la data de 29.04.2014, prin care a invocat excepția netimbrării contestației la executare și a cererii de suspendare a executării silite, față de dispozițiile art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

A arătat intimata că între B. C. Română S.A., în calitate de cedent și S. S.a.R.L., în calitate de cesionat și Kruk International S.R.L., administrator active a fost încheiat contractul de cesiune de creanțe nr. J 51 la data de 11.01.2011. În conformitate cu contractul de mandat din data de 05.11.2010 încheiat între S. S.a.R.L. și S.C. Kruk International S.R.L., cea din urmă este împuternicită pentru a executa toate procedurile de colectare în vederea recuperării debitelor cesionate. Cesiunea de creanță a devenit opozabilă odată cu înregistrarea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sub nr. 2011-_-BMI.

În ceea ce privește perioada contractuală stabilită prin contractul de credit nr. 1066 din data de 07.09.2006, intimata a arătat că aceasta era valabilă numai cu condiția ca graficul de rambursare să fie respectat de către debitor, respectiv debitoarea trebuia să achite în fiecare lună rata aferentă lunii în curs, la data agreată în contractul de credit, așa cum s-au obligat în momentul semnării contractului și a condițiilor generale. Condițiile contractului de credit au fost clare și fără echivoc, fapt pentru care contestatoarea a citit și a înțeles drepturile și obligațiile sale și a fost de acord cu acestea, semnând fiecare pagină a contractului de credit bancar.

Având în vedere că debitoarea nu și-a respectat obligațiile, creditul acordat a devenit scadent anticipat, rezultând astfel o creanță certă, lichidă și exigibilă. Debitul rezultat din contractul de credit se actualizează în conformitate cu dispozițiile art. 628 alin. (3) C.proc.civ. Sumele solicitate sunt în concordanță cu prevederile stipulate în contractul încheiat între părți, acestea actualizându-se potrivit clauzelor din contract.

Potrivit intimatei, executorul judecătoresc E. M. a efectuat în mod legal toate actele de executare în dosarul pe care îl instrumentează, intimata solicitând executarea silită în temeiul unui titlu executoriu legal, valabil, respectiv contractul de credit nr. 1066/07.09.2006.

Referitor la clauzele abuzive, intimata a apreciat că acestea nu se pot invoca în cadrul contestației la executare. Dispozițiile Legii nr. 72/2013 și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se aplică în speță.

Nu sunt în cauză motive care să justifice suspendarea executării silite

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și urm., art. 628 alin. (3) și art. 662 C.proc.civ.

Intimata a depus la dosar înscrisuri.

Intimata S.C. B. C. Română S.A. a depus întâmpinare la data de 07.05.2014, prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației la titlu, potrivit art. 712 alin. (2) C.proc.civ. prin raportare la calea de atac distinctă prevăzută de Legea nr. 193/2000, excepția nulității capetelor 4 și 5 de cerere pentru neindicarea valorii obiectului, după prețuirea reclamantului, conform art. 194 lit. c) C.proc.civ., excepția prescripției dreptului de a mai solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit care constituie titlu executoriu, excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului, compus din dobândă și comisioane, excepția inadmisibilității capătului 5 de cerere privind compensarea sumelor pretins a fi fost achitate în plus cu sumele datorate de debitoare și excepția lipsei de interes în ceea ce privește cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 6 din contract și a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației, intimata a arătat că titlul executoriu în cazul de față îl constituie Contractul de credit nr. 1066/7.09.2006, contract căruia legiuitorul a înțeles să îi acorde în mod expres acest caracter prin prevederile art. 120 din OUG nr. 99/2006. Potrivit art. 712 alin. (2) C.proc.civ,, în cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătorești, în contestația la executare se pot invoca și apărări de fond împotriva titlului executoriu. Totuși, textul de lege prevede în mod expres faptul că această posibilitate este condiționată de inexistența unei alte căi de atac pentru desființarea titlului respectiv, expres prevăzute de lege. Or, în cazul de față reclamanta își întemeiază contestația la titlu chiar pe prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 193/2000, care însă prevede la art. 13 o cale de atac distinctă pentru eliminarea din contract a clauzelor pe care consumatorul le consideră abuzive. Potrivit acestei legi, consumatorii au posibilitatea fie de a se adresa ANPC, fie de a se adresa ei înșiși instanței de judecată cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. În speță, deși reclamanta avea posibilitatea de a se adresa instanței în baza prevederilor Legii speciale încă de la momentul semnării contractului, aceasta a lăsat să treacă mai mult de 8 ani de la acel moment, refuzând totodată să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract și îngreunând, prin orice mijloace, recuperarea creanței de către creditorii îndreptățiți. Deși a întâmpinat dificultăți la plata ratelor, debitoarea nu a considerat clauzele contractuale ca fiind abuzive până la momentul începerii executării silite, semn că dispozițiile Legii nr. 193/2000 sunt invocate numai pentru evitarea executării silite/reducerea sumelor urmărite, fiind inadmisibilă admiterea cererii contestatoarei de înlăturare a clauzelor contractuale formulată pe calea contestației la titlu. Așa fiind, cât timp contestatoarea avea deschisă o altă cale de atac pentru a pune în discuție fondul dreptului constatat prin titlu, cale la care aceștia nu au apelat, în speță devine incidentă teza finală a art. 172 alin. (2) C.proc.civ., fiind inadmisibilă formularea unei contestații la titlu în acest contex.

În ceea ce privește excepția nulității capetelor 4 și 5 de cerere, intimata a arătat că reclamanta nu a indicat valoarea acestora, conform prevederilor art. 194 lit. c) C.proc.civ., motiv de nulitate prevăzut de art. 196 C.proc.civ., având în vedere că în concepția noului cod neevaloarea obiectului cererii echivalează cu neindicarea obiectului cererii. Această soluție este firească având în vedere numeroasele aspecte procesuale și de fond care sunt fie determinate prin raportare la criteriul valoric, fie influențate de acesta (de exemplu stabilirea competenței instanțelor, a căilor de atac incidente, determinarea cadrului procesual și conturarea obiectului cererii, stabilirea limitelor în care judecătorul este ținut să se pronunțe). Instanța nu va putea să se pronunțe nici cu privire la suma cu care ar trebui redus debitul principal (capătul 4 de cerere) și nici cu privire la limita în care operează compensarea (capătul 5 de cerere). Aceste elemente trebuiau stabilite clar de reclamantă, după propria-i prețuire, mai ales în contextul în care prin intermediul contestației aceasta afirmă că ar fi plătit sume în plus decât cele datorate, astfel încât putem pleca de la premisa legitimă că reclamanta cunoaște atât cât ar fi trebui să plătească după aprecierea sa, cât și cât a plătit efectiv, în baza chitanțelor și a extraselor de cont pe care le deține. Mai mult decât atât, în ceea ce privește petitul 5 al acțiunii, reclamanta nu a arătat nici motivele de fapt și nici temeiul de drept pe care se întemeiază cererea sa. Ea nu a oferit niciun argument pentru care în speța ar opera compensarea, și nici nu a arătat tipul compensării sau modul în care aceasta s-ar realiza. În lipsa unei definiri exacte a pretențiilor formulate și a temeiurilor de fapt și de drept pe care acestea se întemeiază, instanța nu se va putea substitui părții pentru a determina aceste elemente, fiindu-i practic imposibil să judece, în timp ce părții adverse îi va fi imposibil să formuleze o apărare corespunzătoare.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptul de a mai solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, intimata a arătat că, astfel cum s-a statuat în doctrină, nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, având la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit sau a actelor adiționale, și care nu pot fi apreciate decât de la caz la caz, în funcție de situația particulară a fiecărui client. Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Sancțiunea prescripției este întru totul aplicabilă în prezenta cauză, având în vedere că reclamanta solicită constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul încheiat la data de 7.09.2006, fiind cu mult depășit termenul de prescripție de 3 ani pe care legea îl stabilește pentru drepturile patrimoniale. Pasivitatea reclamantei pentru o perioadă atât de îndelungată nu poate rămâne nesancționată, fiind tardivă solicitarea reclamantei de a se analiza clauzele contractuale din perspectiva Legii nr. 193/2000 după 6 ani de executare fără obiecțiuni a contractului de credit și la 2 ani ulterior declarării scadenței anticipate a creditului.

Sancțiunea prescripției este aplicabilă, în opinia intimatei, și în ceea ce privește cererea de reducere/compensare a sumelor achitate în baza contractului de credit cu mai mult de 3 ani anterior formulării acțiunii (respectiv anterior datei de 15.11.2010), indiferent dacă acestea au făcut obiectul unor prestații succesive (cum este cazul dobânzii, a comisionului de administrare și a celui de urmărire riscuri) sau al unor prestații uno ictu (cum este cazul comisionului de acordare, plătibil o singură dată, ia momentul acordării creditului).

În ceea ce plivește eroarea asupra prețului contractului, calificată de reclamantă drept "dol”, instituția prescripției este incidentă. După cum este bine cunoscut, viciile de consimțământ nu pot fi invocate decât în termenul de prescripție de 3 ani, fiind vorba despre ocrotirea unui interes privat, așa cum de altfel este cazul și în privința clauzelor abuzive.

Reclamanta, însă, ar putea să invoce, cel mult, o eroare lezionară (eroare ce poartă asupra prețului). Or, în această ipoteză, majorul nu beneficiază de niciun fel de protecție din partea legii, care impune îndatorirea persoanelor cu capacitate de exercițiu deplină de a acționa în mod prudent și diligent la momentul angajării unei obligații contractuale.

A mai invocat intimata și excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului, compus din dobândă și comisioane. Admiterea acestei acțiuni echivalează cu lipsirea contractului de obiectul său principal, dublat de imposibilitatea stabilirii unui alt mod de calculare a prețului acestuia.

În opinia intimatei, cererea contestatoarei încalcă dispozițiile art. 969 din Codul Civil de la 1864, care consacră principiul pacta sunt servanda. Acest principiu stă la baza oricărui contract încheiat între particulari, fiind recunoscut și valorificat de practicienii dreptului încă din cele mai vechi timpuri. Voința părților este suverană și nicio putere a statului nu se poate substitui consimțământului liber exprimat al părților. Nimeni și nimic nu poate interveni în sensul alterării acestei voințe, în caz contrar ajungându-se la situația în care persoanele ar fi captive într-o relație contractuală la care nu au convenit. Contractul este legea părților, obligativitatea respectării acestei legi operând nu numai în persoana partenerilor contractuali, ci și în privința instanțelor de judecată, care numai în mod excepțional pot interveni în raporturile juridice dintre. Dacă instanța ar da curs cererii contestatoarei, aceasta ar nesocoti principiul forței obligatorii a contractelor încheiate între particulari, permițând debitoarei să se sustragă de la obligațiile asumate și să obțină modificarea in mod nejustificat și unilateral a obiectului principal al contractului de credit, respectiv prețul acestuia, compus din dobândă și comisioane.

În al doilea rând, în economiile de piață libere, prețul este stabilit prin convenția părților, pe baza raportului dintre cerere și ofertă, dar și pe baza nevoii economice resimțite de împrumutat la momentul contractării creditului, iar nu la un moment ulterior. Prin urmare, prețul are o dimensiune subiectivă, iar instanța nu poate altera voința comună a părților de la momentul semnării contractului.

Nu în ultimul rând, intimata a arătat că nicio dispoziție legală în vigoare nu permite înlocuirea/modificarea prețului unui contract de către judecătorul cauzei. Așa fiind, anularea clauzelor contractuale referitoare la prețul contractului, conform celor solicitate de contestatoare, ar duce la lipsirea contractului de credit care constituie titlu executoriu de prețul acestuia, lipsă sancționată cu nulitatea absolută a contractului pentru lipsa obiectului.

Totodată, intimata a arătat că dispozițiile Legii nr. 93/2000 nu vin să răstoarne ordinea juridică existentă. Potrivit art. 4 alin. (6) din această lege specială, nu pot face obiectul controlului instanței clauzele referitoare la prețul sau obiectul principal al contractului. Prin urmare, nici din această perspectivă acțiunea formulată nu este admisibilă. A interpreta prevederile Legii nr. 193/2000 ca pe un drept al judecătorului de a reașeza raporturile contractuale dintre părți, prin alterarea prețului contractului, ar avea drept consecință lipsirea voinței exprimate a părților de orice esență. Prin atare valențe contractul ar deveni un vehicul utilitar folosit în scopuri generale, respectiv reducerea eforturilor și a costurilor generale.

Mai mult, imposibilitatea analizării clauzelor referitoare la prețul contractului din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 a fost reținută și de înalta Curte de Casație și Justiție într-o speță similară, respectiv decizia nr. 2450/2011

Nici Directiva 93/13/CEE, pe care Legea 193/2000 o transpune, nu prevede posibilitatea judecătorului de a modifica retroactiv contractul, ci doar pe aceea de a elimina pe viitor clauzele abuzive existente sau, în măsura în care raporturile contractuale dintre părți nu ar mai putea continua în lipsa acelor clauze, de a desființa întregul contract. Imposibilitatea modificării clauzelor contractuale a fost tranșată deja prin hotărârea pronunțată la 14.06.2012 în cauza C-618.

Sancțiunea eliminării din contract a clauzelor abuzive, prevăzută de Legea nr. 193/2000, cât și de Directiva europeană pe care aceasta o transpune, reprezintă o sancțiune specifică, pe care normele incidente o dezvoltă, arătând că, dacă este posibil, iar consumatorul este de acord, contractul dintre părți va continua, chiar și în lipsa clauzelor eliminate, iar dacă acest lucru nu este posibil (în speță, ca urmare a rămânerii contractului fără obiectul său principal - prețul), acesta va fi desființat în totalitate.

În privința excepției inadmisibilității capătului 5 de cerere privind compensarea sumelor pretins a fi fost achitate în plus cu sumele datorate de debitoare, intimata a arătat că debitul său față de contestatoare nu există și nici nu ar putea să ia naștere în urma admiterii acestei acțiuni. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă din partea împrumutatului, deoarece obligația acestuia se execută în timp, prin rate succesive.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea/modificarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința unui bun de care s-a bucurat, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție de către bancă în schimbul achitării costurilor contractuale asumate.

Totodată, potrivit art. 1588 vechiul C.civ., aplicabil de altfel contractului încheiat sub imperiul acestei legi, în materia împrumutului de folosință (și de altfel și în privința contractelor de credit), dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, nu se mai restituie. Rațiunea acestei excepții este evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză, însă a împrumutatului, iar nu a împrumutătorului, deoarece împrumutatul este cel care nu poate restitui valoarea folosinței banilor pentru timpul trecut. Contractul de credit este un contract real, cu titlu oneros, unilateral, cu executare succesivă, care dă naștere în sarcina împrumutatului la obligația de a restitui suma și de a plăti dobânda și comisioanele (ambele costuri ale creditului), obligație care se execută succesiv (lunar). În situația în care banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a clienților. Patrimoniul acestora s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul lipsei de folosință a sumelor acordate prin contractul de credit.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 6 din contract, intimata a arătat că acest articol al contractului de credit stabilește - în folosul consumatorului, și vederea respectării obligației legale de informare asupra prețului contractului de credit- nivelul dobânzii anuale efective (D.) a creditului. Această informație este obligatoriu a fi inclusă în contractul de credit. În privința contractelor de credit, legiuitorul stabilește o modalitate distinctă de îndeplinire a obligației de informare asupra prețului contractului care, spre deosebire de situația produselor, și ca o consecință directă a particularităților serviciului prestat, nu poate fi îndeplinită în niciun alt mod. Instanța nu poate ignora specificul serviciului prestat și reglementările speciale, derogatorii, din legislația având ca obiect prestarea serviciilor financiar-bancare.

Întrucât este vorba de o clauză stabilită în executarea unei obligații legale, și în beneficiul consumatorului, este evident lipsită de interes cererea contestatorilor cu privire la stabilirea caracterului abuziv al acestei clauze. Aceasta cu atât mai mult cu cât semnificația clauzei de la art. 6 nu este sub nicio formă aceea că s-ar pune în sarcina clientului costuri suplimentare, această afirmație fiind făcută cu vădită rea-credință de contestatoare. Costurile care intră în calculul D. și modul de calcul al acestui indicator sunt în mod expres stabilite în Legea nr. 289/2004, respectiv în O.U.G. nr. 50/2010 (act normativ care însă nu este aplicabil contractului supus analizei instanței, încheiat anterior intrării în vigoare a acesteia, conform art. 95 din Ordonanță). B. nu are posibilitatea nici de a determina costurile care intră în calculul D. și nici de a deroga în vreun fel de la obligația stabilită prin lege de a calcula această dobândă și de a stipula în contract o clauză corespunzătoare, prin care împrumutatul să fie informat cu privire la costul total al creditului, elementele cuprinse în acesta, și posibilitatea modificării sale ca urmare a modificării dobânzii variabile convenite de părți (doar în ipoteza rar întâlnită a contractelor de împrumut pe sume mici și cu dobândă fixă D. va rămâne aceeași).

În plus, este îndeobște cunoscut faptul că, în privința produselor financiar-bancare (contracte speciale de împrumut, încheiate pe termen lung sau foarte lung), informarea asupra prețului constă în precizarea nivelului D. de la momentul încheierii contractului, prin aceasta considerându-se că obligația de informare asupra prețului contractului a fost îndeplinită. Soluția este mai mult decât firească având în vedere faptul că nimeni nu poate prezice evoluția indicilor bancari, fiind evident că într-un credit cu dobândă variabilă, banca, în mod unilateral, va proceda la modificarea dobânzii ca urmare a modificării costurilor de creditare, însă numai cu aplicarea formulei de calcul stabilite de părți, în speță prin adăugarea marjei contractuale fixe, de 2 pp, la dobânda de referință a băncii.

Legea nr. 193/2000 prevede în mod expres posibilitatea modificării dobânzii variabile, în mod unilateral, de către bancă, tocmai pentru că acesta este singurul mod în care o dobândă ar putea varia. În realitate, ceea ce Legea nr. 193/2000 interzice nu este modificarea unilaterală a dobânzii, ci modificarea unilaterală a însuși contractului, prin alterarea, spre exemplu, a formulei de calcul a dobânzii.

Pe fondul cererii, intimata a arătat că art. 4 din Legea nr. 193/2000 prevede condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuzivă: să nu fi fost negociată (o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată dacă ea a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei- art. 4 alin. (2). Prin urmare, ceea ce prezintă relevanță este existența sau nu a posibilității de influențare a clauzei de către consumator; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților (această condiție are în vedere rezervarea de drepturi exclusive pentru profesionist și limitarea drepturilor consumatorului ca pandant al acelor drepturi. Spre exemplu, doar profesionistul poate rezilia contractul. În niciun caz nu se referă la obiectul contractului: prețul/prestația și contraprestația convenită la începutul înțelegerii, întrucât stabilirea prețului presupune aprecierea subiectivă a părților, singurele care pot stabili valoarea pe care un anumit produs-serviciu o are în raport de nevoile și situația lor concretă); dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe (în materie contractuală, reaua-credință se manifestă numai prin dol, violență, culpă gravă și fraudă, care toate sunt comise cu intenție. Buna credință este prezumată, iar partea care susține contrariul trebuie să facă și proba în acest sens.)

Legea nr. 193/2000 prevede că „Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.”

Niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită în cauză, potrivit intimatei.

În privința caracterului negociat, intimata a apreciat că instanța trebuie să ia în considerare existența unui minim de diligentă din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora. Instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul. Astfel, băncile pot încheia: contracte de credit pentru nevoi personale sau contracte de credit imobiliar, contracte de credit cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, contracte de credit cu dobândă fixă pentru o perioadă limitată de timp, iar apoi cu dobândă variabilă, contracte de credit în lei sau în valută, contracte de credit în care dobânda se calculează în raport de indicele LIBOR/EURIBOR sau chiar contracte de credit în care dobânda se stabilește în funcție de dobânda proprie de referință a instituției de creditare respective, lucru permis prin raportare la dispozițiile legale aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Contractul încheiat cu reclamanta a fost circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile acesteia, banca neputând face altceva decât să prezinte clienților opțiunile existente. Instituțiile de credit nu se pot substitui voinței cocontractanților lor și nu pot iniția negocieri în vederea obținerii de către aceștia a unor condiții de creditare mai bune. Întotdeauna părțile la un contract vor avea interese economice contrare, depinzând de voința fiecăreia dintre părți să își apere cât mai bine aceste interese și să negocieze un preț în favoarea sa. Contestarea valabilității contractului la 8 ani de la semnarea lui, și la mai mult de 2 ani de la declararea scadenței anticipate a creditului (urmată de începerea executării silite), reprezintă dovada clară a faptului că reclamanta a înțeles clauzele contractuale, a fost de acord cu nivelul și modul de calcul al dobânzii, precum și cu cel al comisioanelor percepute lunar sau doar la acordarea creditului. În caz contrar, împrumutata ar fi putut refuza oferta făcută sau ar fi putut lansa o contraofertă/cerere de acordare a unui alt nivel al costurilor, sau ar fi putut contesta valabilitatea contractului în termenul general de prescripție de 3 ani (sau la orice moment anterior începerii executării silite și în modalitatea deschisă de legea specială).

Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective. Condițiile speciale ale convențiilor de creditare cuprind tocmai acele clauze care pot face obiectul negocierii dintre părți și care urmează a fi redactate exclusiv prin raportare la rezultatul negocierilor purtate. Nu se poate vorbi de contractarea în necunoștință de cauză sau de existența vreunui viciu de consimțământ.

Nimic nu oprește consumatorul să inițieze negocieri cu ofertantul, care este oricând deschisă la adaptarea condițiilor în funcție de cerințele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurenței cu ceilalți operatori de pe piață. Oricând clienții nemulțumiți ai unei bănci pot apela la o refinanțare a creditului din partea unei societăți concurente. În materia contractelor de credit, simpla existență a unei piețe concurențiale bancare, și implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit și absolut existența negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit Această prezumție este cu atât mai puternică cu cât crește gradul de pregătire intelectuală și experiență bancară și de afaceri al consumatorului. Prin urmare, chiar dacă am presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preț nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligentă în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

În plus, astfel cum rezultă din prevederile contractului, clauzele referitoare la dobândă au fost clar exprimate, consumatoarea având la dispoziție toate elementele necesare pentru a-și contura un consimțământ valabil și informat. Aceasta și-a exprimat dorința ca dobânda să fie variabilă, și a consimțit la modul de calcul stipulat în contract.

Soluțiile practice ale Curții de Casație din Franța au dat naștere la afirmații conform cărora: „transparența de cristal” nu trebuie să se transforme într-o „transparență de șicană”". Comerciantul, deși obligat să ofere protecție consumatorilor, nu poate să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunității contractării și chiar a negocierii. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii. O eventuală lipsa de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la preț, în ciuda existenței unei astfel de posibilități, nu este imputabilă intimatei, ci chiar contestatoarei.

În privința dezechilibrului contractual, intimata a arătat că doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ” numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți. Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Reclamanta nu a susținut niciodată lipsa utilității contractului. Contestatoarea a primit sumele din partea băncii, le-a cheltuit, iar ulterior nu a mai achitat sumele pe care le datora la rândul său băncii. Obligației băncii de a da sumele de bani clienților îi corespunde obligația clienților de a restitui aceste sume și de a plăti prețul contractului, constând în dobândă și comisioane. Or, din această perspectivă, contractul este unul echilibrat, dezechilibrul urmând a se naște numai în ipoteza în care instanța ar admite contestația, validând comportamentul ilicit al reclamantei.

De altfel, se impune precizarea că nivelul dobânzii percepute în baza contractului este la un nivel comparabil cu nivelul de dobândă practicat de alți prestatori de servicii financiare, fiind evident că acesta este unul rezonabil și justificat de costul resurselor de creditare. În realitate, ceea ce reclamanta urmărește este evitarea executării silite, respectiv diminuarea sumelor solicitate, iar nicidecum regândirea echilibrului contractual, la mai mult de 8 ani de la semnarea contractului. Aceleași precizări sunt valabile și în privința comisioanelor, care sunt percepute în schimbul unor servicii concrete prestate de bancă, fiind evident că nu se poate vorbi despre ruperea echilibrului contractual.

În privința bunei credințe, a arătat intimata, contractul de credit încheiat a fost negociat, el fiind circumstanțiat în funcție de preferințele consumatoarei din momentul negocierilor. Așa fiind, nu se poate susține că intimata ar fi acționat cu rea-credință, cât timp modul de calcul al dobânzii, precum și comisioanele percepute, au fost cunoscute și acceptate de consumatoare.

Pornind de la prevederile Codului Civil, buna credință a fost conturată în doctrină ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Dispozițiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007, de natură a contura conduita consumatorului mediu, sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanța urmează a analiza conform criteriul bunei credințe conduita subscrisei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

În mod tradițional și necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare, prin punerea la dispoziția împrumutatei a unor sume de bani, banca nu urmărește, și nici nu putea urmări o cauză ilicită, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cât și de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit, așa cum s-ar întâmpla dacă instanța ar modifica dobânda și ar elimina clauzele indicate de reclamantă.

Potrivit opțiunii reclamantei din momentul contractării, dobânda contractuală a fost variabilă, revizuibilă semestrial și se calculează prin raportare la dobânda de referință a băncii; la care se adaugă o marjă fixă de 2 pp (art. 5 din Condițiile Speciale). La rândul său, dobânda de referință variabilă a băncii se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, fiind independentă de voința acesteia, și are la bază următorii indici bancari: indicele reprezentând evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, care reflectă costurile de refinanțare ale băncii (euribor/robor); primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale; costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie sa le blocheze la BNR; costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor; modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă. Toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile contractului, regula fiind calcularea dobânzilor prin raportare la dobânzile de referință ale băncilor. Legea recunoaște posibilitatea băncilor de a modifica unilateral nivelul dobânzii, în funcție de costul resurselor de creditare, tocmai pentru că aceasta este singura metodă în care dobânda contractuală ar putea varia. Dacă legea nu ar recunoaște o astfel de posibilitate, toate contractele de credit ar prevedea percepere unei dobânzi fixe, fiind imposibil să se conceapă o altă metodă de variație a dobânzii.

Astfel cum rezultă din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 1, alin. (1), lit. a, teza a 2-a, ceea ce legea interzice nu este modificarea unilaterală a dobânzii variabile, ci modificarea unilaterală a clauzelor contractului. Deci legea condamnă, spre exemplu, modificarea în mod unilateral de către bancă a formulei de calcul a dobânzii (în speță dobânda de referință BCR + 2 pp), iar nu modificarea cuantumului dobânzii, calculate prin aplicarea aceleiași formule de calcul prevăzute în contract, convenite de părți și nemodificate de acestea.

Or, potrivit celor două articole din Condițiile generale de creditare: banca poate modifica unilateral numai nivelul dobânzii variabile; dobânda se poate modifica numai ca urmare a majorării costului resurselor de creditare;consumatorul are dreptul de a denunța unilateral contractul în termen de 10 zile de la data operării modificării.

Dobânda este acea parte a prețului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca este nevoită să facă anumite cheltuieli. Într-o situație ideală, o bancă ar avea banii suficienți pentru a acorda creditele din depozitele pe care le adună de la clienții săi. În această lume ideală, singurul cost efectiv al băncii pentru o anumită sumă acordată ca și credit ar fi reprezentat de dobânda pe care banca ar trebui să o plătească deponenților, la aceasta adăugându-se profitul băncii pentru a forma dobânda.

Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta. Astfel cum în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci.

Nu se poate susține că dobânda a fost modificată unilateral de către intimată și nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestații, reclamanta datorând numai sumele ce constituie costul contractului, calculat în modul și după criteriile la care aceasta a consimțit.

În opinia intimatei, clauzele referitoare la dobânda majorată sunt permise de lege și nu instituie un dezechilibru între contraprestațiile părților.

Potrivit cererii de chemare în judecată, dobânda curentă stabilită în funcție de serviciul datoriei și dobânda majorată (art. 7 și 8 din contract) ar reprezenta clauze abuzive, deși această afirmație nu este argumentată în niciun mod. Reclamanta nu susține nici lipsa caracterului negociat, nici nu invocă vreun dezechilibru contractual, ci doar dorește evitarea executării silite.

Dispozițiile contractuale indicate reglementează, în fapt, o dobândă penalizatoare, aplicabilă împrumutatului ori de câte ori întârzierile la plată înregistrate de acesta se încadrează în intervalele explicitate în contract. Este firesc, dar mai cu seamă legal, ca partea care și-a îndeplinit obligațiile contractuale, să poată pretinde celeilalte părți care nu înțelege să-și îndeplinească propriile obligații, executarea acestora, cu plata de daune-interese (dobânda penalizatoare).

Comisionul de acordare, cel de administrare și cei de urmărire riscuri sunt percepute, potrivit intimatei, în mod legal și corect.

Așa cum este și firesc, costurile activității de creditare, ca activitate financiar-bancară cu un caracter complex și care se prelungește pe o perioadă de timp îndelungată, cuprinde și alte elemente în afară de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosință a capitalului). Pentru bănci, activitatea de creditare presupune punerea în mișcare a unui mecanism complex, care dă naștere unor costuri de natură extrem de variată, depinzând atât de factori interni, cât și de o . factori externi. Pentru a-și asigura resursele financiare necesare, instituțiile de credit instituie o . comisioane menite a compensa o parte din costurile activității de creditare, precum costurile de administrare a creditelor acordate și cele de punere la adăpost în privința riscului de neplată a creditului.

Comisioanele practicate de toți furnizorii de servicii financiar-bancare, fiind incluse, astfel cum legea impune, în valoarea D., prevăzută la art. 6 din contract și cu privire la care consumatorul a fost informat. Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, prevăzut atât de legislația internă (inclusiv de O.U.G. nr. 50/2010), cât și de cea europeană, și care cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

În ceea ce privește cuantumul comisioanelor, și acesta se stabilește pe baza convenției părților, în funcție de aprecierea subiectivă a acestora. Prin semnarea contractului de credit, reclamanta și-a asumat obligația de a suporta comisionul de administrare a creditului și de risc, precum și pe cel de acordare, în cuantumul prevăzut în contract, neexistând nicio dispoziție legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanței să modifice cuantumul lor, pentru rațiunile arătate anterior în întâmpinare.

Prin urmare, comisionul de administrare:se percepe pentru administrarea contului de credit și cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului. Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă. Or, diligențele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect, (ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt constante și presupun aceleași operațiuni. În concret, lucrătorii băncii care asigură pentru bancă prestația din spatele comisionului de administrare, nu muncesc mai puțin atent, sau, pur și simplu, mai puțin, atunci când „administrează” evoluția creditului, doar pentru că soldul scade permanent. Nici întreținerea sistemelor informatice nu costă mai puțin în funcție de soldul rămas de achitat de împrumutat. Așadar, este firesc, în opinia intimatei, ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare, pentru că implicarea băncii și serviciul prestat nu scade nici calitativ, și nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată.

Cu privire la comisionul de urmărire riscuri, atât contractul, cât și graficul de rambursare prevăd, ca și în cazul comisionului de administrare, cuantumul lunar, fix, pe care reclamanții trebuie să îl achite cu acest titlu, clauzele contractuale fiind sub acest aspect cât se poate de clare.

Rațiunea economică care justifică solicitarea comisionului de risc este existența riscului de credit, un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii Naționale Române nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al realizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia”.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor - reale sau personale- pe care acesta le prezintă. În momentul în care se acordă un credit, o bancă este nevoită să analizeze riscurile pe care le poate avea prin acordarea acestuia. Astfel, principala activitate pe care o are o bancă, în momentul și ulterior acordării unui credit este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate. Prin urmare, perceperea acestui comision se face pentru acoperirea unor servicii prestate bancă.

Modalitatea și criteriile pe care banca trebuie să le ia în calcul în momentul în care analizează acordarea unui credit sunt prevăzute în Regulamentul nr. 3 din 2007 al BNR privitor la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Potrivit art. 41, împrumutătorii trebuie să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii.

Expunerea unei bănci se determină prin raportare la categoriile de clienți eligibili pentru finanțare, și categoriile de venituri considerate eligibile de către împrumutător, diferențiat pe categorii de clientelă, precum și coeficienții de ajustare aferenți în funcție de gradul de certitudine și de caracterul de permanență ale acestora; categoriile de cheltuieli care se deduc din veniturile eligibile în scopul determinării gradului total de îndatorare, incluzând cel puțin cheltuielile de subzistență și angajamentele de plată altele decât cele de natura creditului (art. 4 din Regulamentul 3/2007).

Fiecare Bancă este obligată să stabilească nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare al fiecărui Client, diferențiate pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum, credit ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției). Aceste niveluri sunt supuse unei metodologii de reconsiderare periodică a coeficienților de ajustare a veniturilor și nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateței acestora pe o bază continuă.

Pe de altă parte, împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia (o activitate de monitorizare a riscurilor, nu de acoperire a lor prin executarea unei anumite garanții).

Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit, trebuie administrate de către Bancă din momentul acordării creditului, și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia. De asemenea, în tot acest timp, banca are obligația raportării periodice a situației creditului la Centrala Riscurilor Bancare, în funcție de gradul de risc în care se încadrează acel credit la fiecare moment de raportare. Așa fiind, justețea perceperii acestui comision nu poate fi contestată, ea fiind de altfel recunoscută inclusiv de ANPC (adresa ANPC nr. 1455/31.07.2013). În contractul de credit supus analizei instanței nu a fost prevăzut niciun alt mod de acoperire a riscurilor și nicio altă garanție constituită în favoarea creditorului care se află în prezent în imposibilitatea de a recupera sumele acordate contestatorilor cu titlu de împrumut.

În ceea ce privește comisionul de acordare, și acesta este unanim recunoscut de prevederile incidente în materia contractelor financiar-bancare și protecția consumatorului. El se achită o singură dată, pentru operațiunile realizate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului, operațiuni ce presupun efectuarea unui număr mare de verificări și parcurgerea unui volum semnificativ de documente. Pe cale de consecință, și acest comision este unul justificat, acceptat de consumator, și care oricum nu ar mai putea fi contestat în prezent, la mai mult de 3 ani de la data achitării sale.

A solicitat intimata și respingerea cererii de suspendare a executării silite. Debitoarea nu a arătat instanței în ce constau acele motive temeinice care ar justifica suspendarea executării silite. În realitate, astfel de motive nu există și, în plus, se impune a fi respinsă justificarea acestei cereri pornind de la faptul că în contractul care constituie titlu executoriu ar fi fost inserate clauze abuzive. Cât timp reclamanta a așteptat mai bine de 8 ani înainte de a contesta valabilitatea clauzelor contractuale, este evident că acest aspect nu constituie un motiv suficient de întemeiat (sau urgent) nici măcar în ochii contestatoarei.

Mai mult decât atât, în ipoteza respingerii suspendării, dacă instanța ar decide ulterior întoarcerea executării silite, aceasta s-ar realiza cu foarte mare ușurință întrucât banca s-ar putea conforma rapid deciziei instanței (prejudiciul creat contestatorilor fiind, deci, reparabil), în timp ce, în ipoteza inversă, în care instanța ar suspenda executarea silită, situația debitoarei s-ar înrăutății, aceasta neputând restitui băncii și creditorului actual întregul prejudiciu cauzat pe această cale, întârziind chiar și mai mult recuperarea creanței.

Reclamanta nu a adus un singur argument solid, care să justifice admiterea cererii de suspendare. Mai mult decât atât, aceasta recunoaște existența debitului și solicită instanței doar să micșoreze cuantumul sumelor a căror executare se cere. În orice caz, nu se contestă faptul că debitoarea nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și că este în culpă în ceea ce privește neexecutarea acestora, astfel încât, în realitate, nu ne aflăm în situația unui caz urgent și bine justificat care să justifice suspendarea executării silite.

Din contră, admiterea acestei cereri ar fi de natură să afecteze în mod grav interesele intimatei, care, deși a fost deja prejudiciată prin nerespectarea de către contestatoare a obligațiilor asumate, ar risca întârzierea ducerii la îndeplinire a executării și micșorarea drastică a șanselor de acoperire a prejudiciului cauzat, în condițiile în care oricum acoperirea întregului prejudiciu cauzat băncii este dificil de realizat, iar orice întârziere (nejustificată nici măcar în aparență de contestatori) a executării silite ar aduce atingere drepturilor creditorului.

Contestatoarea a depus răspuns la întâmpinări la data de 02.06.2014, solicitând respingerea excepțiilor invocate și admiterea cererii.

La data de 16.06.2014, contestatoarea a depus precizări, prin care a arătat că renunță la cererea de suspendare a executării silite și că înlocuiește capătul 6 al cererii inițiale cu capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri prin care să se realizeze lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu.

Intimata S. S.a.R.L. a depus concluzii scrise la data de 02.07.2014.

Prin precizarea depusă la data de 15.07.2014, contestatoarea a îndreptat eroarea materială strecurată în cererea de chemare în judecată, în sensul că este vorba despre clauza prevăzută de art. 9 lit. c) din contract cu privire la comisionul de administrare lunar, iar nu de art. 8 lit. c).

Prin precizarea depusă la data de 16.07.2014, contestatoarea a indicat actele de executare contestate: încheierea prin care s-a admis cererea de executare silită și s-a dispus deschiderea dosarului de executare, încheierea nr. 551/23.10.2013 prin care s-au stabilit cheltuielile de executare, adresa de înființare a popririi din data de 23.10.2013 comunicată către Unicredit Ț. Bank S.A., Raiffeisen Bank S.A. și B. Transilvania S.A., înștiințarea din data de 23.10.2013 prin care i s-a adus la cunoștință că s-a declanșat urmărirea silită împotriva sa și somația de plată din data de 26.11.2013

Intimata S. S.a.R.L. a depus note scrise la 25.08.2014.

Prin încheierea de ședință din data de 15.09.2014, instanța a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării cererii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului B.E.J. E. M., a admis excepția tardivității formulării contestației la executare împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității contestației la titlu, a unit cu fondul excepția prescripției dreptul de a solicita constatarea caracterului abuziv, a calificat excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului, compus din dobândă și comisioane ca fiind o apărare de fond și a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere privind compensarea sumelor pretins a fi achitat în plus.

În ceea ce privește excepția netimbrării, instanța a reținut că partea contestatoare a fost scutită de plata taxei judiciare de timbru și, mai mult, sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 80/2013.

În ceea ce privește excepția tardivității formulării contestației la executare împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, instanța a reținut dispozițiile art. 714 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora „Contestația împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare.” și, făcând aplicarea acestor dispoziții situației de fapt din speță, a constatat că formularea, la data de 14.11.2013 (data poștei, avută în vedere în conformitate cu art. 183 C.proc.civ.), a contestației împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare nr. 551/23.10.2013, comunicată contestatoarei la data de 05.11.2013, apare ca fiind tardivă.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației la titlu, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 712 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptuli cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui.” și a apreciat că situația din speță se circumscrie ipotezei de excepție subliniată mai sus, cercetarea clauzelor abuzive putând fi realizată pe calea contestației la executare.

În acest sens, instanța a constatat că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu reglementează o cale procesuală specifică pentru desființarea clauzelor abuzive constatate.

Astfel, persoanele prejudiciate pot adresa, potrivit art. 9 din lege, o sesizare reprezentanților împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau specialiștilor autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor, însă rămâne la latitudinea acestora ca în urma verificărilor efectuate să sesizeze instanța de judecată pentru modificarea respectivelor contracte, prin eliminarea clauzelor abuzive. Nu este reglementat așadar prin aceste dispoziții accesul direct al consumatorului la o procedură de judecată pentru a obține desființarea clauzelor abuzive.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 trimit consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor legii la organele judecătorești, competente potrivit Codului civil și ale Codului de procedură civilă, fără a prevedea o anumită cale specifică în sensul legii.

Soluția se impune și față de jurisprudența instanței europene referitoare la aplicarea Directivei 93/13/CEE, în special cauza C-415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), potrivit căreia „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune reglementării unui stat membru, precum cea în discuție în litigiul principal, care, în condițiile în care nu prevede, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, motive de contestație întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul titlului executoriu, nu permite instanței sesizate cu procedura de fond, competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze, să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea procedurii de executare menționate, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacități a deciziei sale finale.” și „Curtea a subliniat deja de mai multe ori că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator sau vânzător și furnizor, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop.”

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului, compus din dobândă și comisioane, instanța a apreciat că aceasta nu este o veritabilă excepție procesuală, susținerile intimatei vis-a-vis de această excepție urmând a fi cercetate de către instanță la deliberarea fondului cauzei. Astfel, în temeiul art. 22 alin. (4) C.proc.civ., instanța a calificat această excepție ca fiind o apărare pe fondul cauzei.

În ceea ce privește excepției inadmisibilității capătului de cerere privind compensarea sumelor pretins a fi achitate în plus, instanța a reținut că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul contestatorului de a solicita o asemenea compensare, iar imposibilitatea compensării a sumelor eventual găsite ca fiind achitate în plus în temeiul clauzelor abuzive ar lăsa fără efect dispozițiile art. 712 alin. (2) C.proc.civ. și jurisprudența instanței europene antearătate.

Instanța a încuviințat și administrat în cauză proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantei (răspunsurile sale fiind consemnate la filele 200-204 vol. II) și proba cu expertiza contabilă (raportul de expertiză fiind depus la filele 217-228 vol. II).

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În prealabil, instanța va da eficiență soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului B. E. M. și va respinge cererea îndreptată împotriva acestui intimat ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă, precum și soluției de admitere a excepției tardivității și va respinge contestația la executare împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, ca tardivă.

În continuare, instanța reține că între intimata B. C. Română S.A. și contestatoarea D. E. (Ș.) s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1066/07.09.2006 (filele 70-74 vol. I), pentru un credit de nevoi personale în sumă de 13.000 lei.

Potrivit contractului de cesiune de creanțe nr. J 51/11.01.2011 (filele 87-94 vol. I), intimata B. C. Română S.A. a cesionat creanța sa deținută față de contestatoarea D. E. (Ș.) rezultată din contractul de credit antemenționat către intimata S. S.a.R.L., Kruk International S.R.L. fiind desemnat administrator active. Contestatoarea a fost notificată despre intervenirea acestei cesiuni (fila 78 vol. I), cesiunea fiind înregistrată și în Arhiva Electronică de Garanție Mobiliare (filele 84-86 vol. I).

Între contestatoare și intimata S. S.a.R.L. a fost încheiat un angajament de plată nr. 6/_/14.10.2011 pentru eșalonarea debitului restant (filele 95-97 vol. I).

Prin cererea de executare silită din data de 06.08.2013 (fila 69 vol. I), intimata S. S.a.R.L. a solicitat Biroului Executorului Judecătoresc E. M. punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1066/07.09.2006 pentru recuperarea sumei de 19.023,61 lei, actualizată cu dobândă și penalități.

Prin încheierea din data de 06.08.2013 (fila 99 vol. I), Biroul Executorului Judecătoresc E. M. a admis cererea formulată de creditoare, a dispus înregistrarea cererii de executare silită în Registrul General al B. și a dispus deschiderea dosarului de executare silită nr. 551/06.08.2013 E.

Demararea procedurii de executare silită a fost încuviințată prin încheierea din data de 03.09.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2013 (fila 100 vol. I).

Prin încheierea din data de 23.10.2013 (fila 101 vol. I), Biroul Executorului Judecătoresc E. M. a stabilit cheltuieli de executare de 2,885,93 lei.

Contestatoarea a fost înștiințată despre declanșarea urmăririi silite împotriva sa (fila 102 vol. I).

Biroul Executorului Judecătoresc E. M. a dispus înființarea popririi asupra terților popriți Unicredit Ț. Bank S.A., Raiffeisen Bank S.A. și B. Transilvania S.A. la data de 23.10.2013 (fila 104 vol. I).

Contestatoarei i-a fost transmisă somația de plată din data de 26.11.2013, prin care i s-a pus în vedere să achite debitul de 21.909,54 lei în termen de o zi (fila 114 vol. I).

Cercetând, cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C.proc.civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Analizând dispozițiile Legii nr. 193/2000 instanța reține că interesul protejat de normele juridice este unul general nu particular, individual astfel cum susține pârâta întrucât aceste norme juridice ocrotesc o categorie generică, aceea a consumatorilor și nu o persoană strict determinată.

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro). Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică”.

În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, conform dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele române, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, instanța constată nu este vorba de o nulitate relativă, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând. Instanța va respinge ca neîntemeiată excepția tardivității invocată de intimata B. C. Română S.A.

Criticile contestatoarei sunt, în opinia instanței, nefondate.

Astfel, în primul rând, instanța va analiza clauzele abuzive invocate de contestatoare în privința titlului executoriu.

Contestatoarea se circumscrie noțiunii de consumator așa cum a fost aceasta definită la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, deoarece acesta este o persoană fizică, ce a încheiat un contract de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.

Instanța reține, în prealabil, dispozițiile relevante din Legea nr. 193/2000. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.”, potrivit art. 1 alin. (3) „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”, potrivit art. 4 alin. (1) „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”, potrivit art. 4 alin. (2) „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”.

De asemenea, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie caracter abuziv clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, instanța apreciază că este necesară întrunirea cumulativă a două condiții, respectiv lipsa negocierii respectivei clauze și crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților implicate, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei-credințe.

Făcând aplicarea dispozițiilor legale anterior arătate situației de fapt din speță, instanța va analiza, pe de o parte, dacă cele șase clauze abuzive indicate au fost negociate direct cu partea contestatoare.

Potrivit art. 4 alin. (2) și (3) din Legea 193/2000 „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

Instanța reține că pe piața aferentă serviciilor bancare, pârâta nu deține o poziție de monopol, reclamanta având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese. Negocierea presupune o activitate bilaterală ori în cauza de față contestatoarea nu și-a manifestat în niciun moment intenția de a negocia vreo clauză contractuală, aspect ce rezultă din răspunsul dat de aceasta la interogatoriu în sensul că nu a solicitat anterior semnării contractului un proiect al acestuia pentru studiu, că a lecturat rapid tot conținutul contractului în fața ofițerului de credit și că nu a făcut niciun demers să obțină clarificări suplimentare sau explicitarea clauzelor din contract. Instanța constată lipsa de diligență a contestatoarei față de contractarea creditului, lipsă de diligență care nu îi poate fi imputată intimatei B. C. Română S.A., care i-a făcut contestatoarei o ofertă, ofertă pe care a acceptat-o, fără să solicite negocierea și modificarea vreunei clauze din oferta prezentată.

Pe de altă parte, instanța apreciază că respectivele clauze contractuale nu creează în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În primul rând, instanța reține că, potrivit art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1066/07.09.2006, „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 10,5% pe an și este revizuibilă semestrial. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,00 p.p. Cotația dobânzii de referință revizuibilă semestrial este cea de la 30 septembrie din fiecare an și se aplică de la 01 octombrie până la 31 martie anul următor, respectiv cea de la 31 martie din fiecare an și se aplică de la 01 aprilie până la 30 septembrie din același an.”

Potrivit precizărilor intimatei BCR S.A., dobânda de referință variabilă se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, fiind independentă de voința acesteia și are la bază următorii indici bancari: indicele reprezentând evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, care reflectă costurile de refinanțare ale băncii (euribor/robor); primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale; costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie sa le blocheze la BNR; costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor; modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă. Toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile contractului. Toate aceste costuri sunt suportate de bancă pentru a-și desfășura activitatea curentă și care trebuie recuperate din prețul împrumuturilor pe care le acordă.

Caracterul variabil al ratei dobânzii este în mod clar și transparent menționat în contract, reclamanta asumându-și acest preț al împrumutului, atunci când a decis să aleagă acest tip de dobândă, dintre cele prezentate de bancă. Potrivit condițiilor generale (filele 71-74), la momentul încheierii contractului de credit, banca punea la dispoziție trei tipuri de credite, respectiv creditul cu dobândă variabilă, creditul cu dobândă fixă și creditul cu dobândă revizuibilă semestrial. Contestatoarea și-a asumat acest preț al împrumutului, pe care l-a și plătit încă din anul 2006, fără a cere detalii suplimentare la momentul contractării și nici pe perioada de creditare.

Potrivit art. 6 din contract „Dobânda anuală efectivă (D.), la data semnării prezentului contract, este de 18,22 % pe an. În D. sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliței de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract).”

În vederea respectării obligației legale de informare a consumatorului asupra prețului contractului de credit și în beneficiul contestatoarei, intimata B. C. Română S.A. a menționat în contract nivelul dobânzii anuale efective. Costurile care intră în calculul D. și modul de calcul al acestui indicator sunt expres prevăzut în Legea nr. 289/2004, banca neavând posibilitatea de a determina costurile și nici de a deroga în vreun fel de la obligația legală de a calcula această dobândă și de a o menționa în contract.

Potrivit art. 8 din contract „Dobânda majorată în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante: a) până la 30 zile, este dobânda curentă înscrisă la pct. 5 la care se adaugă 7 p.p.; b) peste 31 zile inclusiv, este dobânda curentă înscrisă la pct. 5 la care se adaugă 7 p.p.”

Contrar opiniei contestatoarei, această clauză nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Părțile au agreat o majorare a dobânzii ca urmare a depășirii termenului scadenței, situație ce depinde strict de atitudinea contestatoarei.

Potrivit art. 9 lit. b) din contract comisionul de acordare credit este de 0,95% flat, potrivit art. 9 lit. c) din contract comisionul de administrare este de 6,50 lei lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1, iar potrivit art. 9 lit. f) comisionul de urmărire riscuri este de 36,40 lei lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1.

Comisioanele au fost determinate în mod transparent, clar și precis la momentul încheierii contractului, iar formula acestora de calcul este prezentată în mod clar și fără posibilitate de interpretare, banca neavând posibilitatea, în mod unilateral, de a modifica cuantumul acestor comisioane în funcție de criterii neverificabile. Clauzele referitoare la comisioane au fost redactate în termeni clari și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru determinarea respectivelor comisioane.

În plus, comisioanele fiind o componentă a costului creditului, pe lângă dobândă, instanța apreciază că orice client prudent și diligent ar fi trebuit să le ia în considerare în alegerea produsului de creditare. În speță însă, nu se poate reține că partea contestatoare a manifestat prudență și diligență. În plus, încercarea reclamantei de înlăturare a acestor comisioane din conținutul contractului de credit la aproximativ 7 ani de la încheierea acestui contract vine, în opinia instanței, în contradicție cu principiile fundamentale ale dreptului civil reglementate de art. 969 și art. 970 C.civ. potrivit cărora „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.” și „Convențiile trebuie executate cu bună-credință [...].”

De asemenea, cuantumul comisioanelor nu demonstrează caracterul abuziv al clauzelor care le reglementează. Un procent de 0,95%, un comision de 6,50 lei lunar și un comision de 36,40 lei lunar nu creează un dezechilibru între obligațiile părților contractuale. Astfel cum a fost anterior reținut, cuantumul comisioanelor ar fi trebuit luat în considerare anterior semnării contractului de credit, ca și componentă a costului creditului.

Comisionul de acordare este perceput, potrivit intimatei B. C. Română S.A., pentru operațiunile realizate cu ocazia acordării creditului, respectiv verificări și parcurgerea unui volum însemnat de documente.

Comisionul de administrare cuprinde, potrivit intimatei B. C. Română S.A., costurile cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului.

Comisionul de urmărire riscuri este perceput ca urmare a riscurilor la care este expusă banca pe perioada creditării.

Prin urmare, apreciind că cele șase clauze invocate de contestatoare nu prezintă un caracter abuziv, instanța urmează a respinge petitele privind constatarea nulității absolute a clauzelor invocate, reducerea sumei pentru care s-a început executarea silită și compensarea sumelor achitate în baza clauzelor considerate abuzive.

În al doilea rând, instanța apreciază că solicitarea de lămurire a titlului executoriu nu poate fi primită, prin raportare la dispozițiile art. 712 alin. (2) C.proc.civ., care vizează, prin ipoteză, lămurirea unei hotărâri judecătorești. Mai mult, o lămurire a titlului executoriu nici nu este necesară, întrucât modul de calcul al sumelor datorate de contestatoare este detaliat în cuprinsul contractului de credit și în graficul anexat acestuia.

În atare condiții, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 711 și art. 719 C.proc.civ., instanța va respinge ca neîntemeiată contestația la executare.

De asemenea, constatând culpa procesuală a contestatoarei, în temeiul art. 451- art. 453 C.proc.civ., instanța o va obliga să plătească intimatei S.C. BCR S.A. suma de 5.636,99 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată- onorariu de avocat (pe care instanța îl apreciază proporționat raportat la valoarea și complexitatea pricinii și volumul de muncă depus de apărătorul intimatei).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge cererea îndreptată împotriva intimatului B. E. M., cu sediul în București, ., ., ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Respinge contestația la executare împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, ca tardivă.

Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de contestatoarea E. (Ș.) D., domiciliată în București, ., ., ., sector 6 și cu domiciliul procesual ales la C. de A. B. R. C., din București, .-19, ., în contradictoriu cu intimatele BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., cu sediul în București, ..5, sector 3 și cu sediul procesual ales la S.C.A. „N. N. D. Kingston Petersen”, din București, ..1A, ., sector 1 și S. S. PRIN MANDATAR S.C. KRUK ROMÂNIA S.R.L., cu sediul în București, ., . și în București, Calea Moșilor nr.51, ., sector 3, în rest.

Obligă contestatoarea să plătească intimatei S.C. BCR S.A. suma de 5.636,99 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Sectorului 1 București.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17 aprilie 2015.

PREȘEDINTE,GREFIER,

A. A. A. I. M.

Red. Jud. A.A./ Gref. A.I.M./ 18 noiembrie 2015

← Anulare act. Sentința nr. 6250/2015. Judecătoria SECTORUL 1...		Contestaţie la executare. Sentința nr. 7002/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Încheierea nr. 23/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 8656/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 6217/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI Anulare act. Sentința nr. 6250/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 7002/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 6182/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6050/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI Modificare act constitutiv persoană juridică. Sentința nr. 6401/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI