Contestaţie la executare. Sentința nr. 25/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 25/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 25-06-2015 în dosarul nr. 12728/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECATORIA SECTORULUI 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚĂ PUBLICĂ DIN: 25.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: P. P.
GREFIER: H. A.
Pe rol soluționarea cererii formulată de contestatoarea M. P. INVESTMENT S.R.L., în contradictoriu cu intimatul S. C., având ca obiect contestație la executare - suspendare executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns contestatorul, prin administrator și asistată de avocat și intimatul, personal și asistat.
În conformitate cu prevederile art. 219 Cod pr. civ., instanța procedează la legitimarea intimatului S. C. și a numiților Gembulat Fetin, traducător autorizat și Reiki M., administratorul contestatoareit, datele de identificare ale acestora regăsindu-se în caietul de ședință al grefierului, având în vedere dispozițiile Legii nr. 677/2001, privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.
Intimatul, prin apărător, arată că are de formulat o cerere cu titlu preliminar, respectiv ca instanța să facă abstracție de încheierea de ședință din data de 24.03.2015, cu privire la suspendarea provizorie, aceasta fiind o încheiere nulă, în opinia sa. Cererea de suspendare provizorie a fost introdusă pe data de 23.03.2015 și a fost judecată pe data de 24.03.2015. Deși a fost fără citarea părților, ambele părți au fost prezente și au pus concluzii, iar instanța nu a amânat pronunțarea pentru a asigura un echilibru procesual între părți.
Instanța învederează faptul că trebuie să stabilească, prioritar, conform art. 131 alin. 1 C. proc. civ., competența de soluționare a prezentei cauze.
Intimatul, prin apărător, arată că sunt formulate două capete de cere, unul cu privire la suspendarea executării silite, iar cel de al doilea cu privire la anularea executării silite; or, suspendarea executării silite este de competența unei alte instanțe. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 450 Cod Procedură Civilă, instanța competentă să judece cererea de suspendare cu privire la o executare provizorie este instanța de apel. Având în vedere că acest articol nu face parte din Cartea a V- a cu privire la executarea silită, consideră că aceasta este o normă derogatorie de la dreptul comun. Acest lucru înseamnă că și în cazul de față avem o normă derogatorie de la art. 714 Cod Procedură Civilă.
Contestatoarea, prin apărător, arată că se opune celor susținute de parte adversă, apărătorul intimatului fiind într-o confuzie. Articolul 450 Cod Procedură Civilă care reglementează suspendarea provizorie se referă la cazul în care aceste hotărâri sunt executorii provizoriu și sunt atacate pe baza apelului, iar, în apel, se reclamă anumite aspecte. Nu ne aflăm în această situație, pentru că ceea ce reclamă contestatoarea este tocmai lipsa caracterului executoriu provizoriu. Articolul 450 Cod Procedură Civilă se aplică atunci când hotărârile au caracter provizoriu, nu se mai contestă asta și în fața instanței de apel, ci se discută doar dacă s-ar putea suspenda hotărârea. Textul pe care se întemeiază susținerile contestatoarei, art. 719 Cod Procedură Civilă, este un temei distinct, se susține că hotărârea nu este executorie provizoriu.
Intimatul, prin apărător, arată că aceste lucruri confirmă cele susținute de intimat, și anume faptul că cererea de suspendare se judecă înaintea contestației la executare; or, dacă contestația la executare vizează însuși titlul executoriu, instanța trebuie să se pronunțe pe acest aspect la finalul procesului. Acest lucru însemnă că, în prealabil, trebuie judecată cererea de suspendare.
Contestatoarea, prin apărător, arată că se solicită suspendarea pe art. 719 Cod Procedură Civilă și că nu se solicită suspendarea pe art. 450 C. proc. civ. Dacă ar cerere suspendarea pe art. 450 C. proc. civ., ar însemna că se admite caracterul executoriu provizoriu.
Intimatul, prin apărător, arată că, așa cum reiese și din actele de executare prezentate instanței, executarea silită este începută în baza art. 418 alin. 1 pct. 8 Cod Procedură Civilă, ceea ce înseamnă că executorul judecătoresc a încuviințat o executare silită provizorie. Instanța trebuie să se pronunțe dacă temeiul exista sau nu la finalul judecării.
Instanța învederează faptul că s-a formulat contestație la executare cu suspendarea executării întemeiată pe dispozițiile art. 718 Cod Procedură Civilă și că ceea ce interesează este stabilirea competenței.
Intimatul, prin apărător, arată că actele întocmite de executorul judecătoresc beneficiază de o prezumție de legalitate și că există norme derogatoare de la art. 719 Cod Procedură Civilă.
Instanța învederează faptul că trebuie soluționate contestația la executare și cererea de suspendare, astfel cum au fost formulate și întemeiate în drept de către contestatoare, potrivit principiului disponibilității. Existența normelor derogatorii și a celorlalte aspecte invocate sunt chestiuni care țin de fondul cauzei.
Instanța îi solicită intimatului să își limiteze concluziile la competența de soluționare a contestației la executare.
Intimatul, prin apărător, arată că, în aceste condiții înțelege să invoce și excepția inadmisibilității.
Intimatul, prin apărător, arată că, dacă contestatoarea își susține cererea pe art. 719 Cod Procedură Civilă, atunci înseamnă că această instanță este competentă.
Instanța constată competența de soluționare a contestației la executare, inclusiv a cererii de suspendare a executării silite formulată în cadrul acesteia, în baza art. 651 alin. 1 Cod Procedură Civilă, având în vedere că sediul contestatoarei este pe raza sectorului 1.
Intimatul, prin apărător, invocă excepția inadmisibilității cererii de suspendare.
Instanța pune în discuția părților discutarea probatoriului în ceea ce privește contestația la executare propriu-zisă.
Contestatoarea, prin apărător, având cuvântul pe probatoriu, depune un set de înscrisuri, precizând că acestea sunt deja cunoscute de către părți și înmânează un exemplar și părții adverse. Totodată, precizează că înscrisurile respective nu sunt extrem de relevante și că nu se va referi la ele în pledoaria pe fondul cauzei.
Instanța învederează faptul că, fiind vorba despre o contestație la executare, se vor avea în vedere înscrisurile din dosarul de executare, iar nu înscrisuri suplimentare.
Intimatul, prin apărător, depune un set de înscrisuri, respectiv doctrină, cu privire la acțiunile posesorii.
Părțile, prin apărători, având cuvântul pe probatoriu, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri.
Instanța, constatând că proba cu înscrisuri este utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei, în temeiul dispozițiilor articolului 255, raportat la art. 258 din Codul de procedură civilă, o încuviințează, pentru ambele părți, cele care au fost depuse la dosar și cele depuse la termenul de astăzi, în măsura în care nu exced dosarului de executare.
Nemaifiind alte cereri de formulat și probe de administrat, instanța acordă cuvântul pe fondul cauzei, învederând faptul că, dacă se acordă cuvântul pe fondul cauzei, cererea de suspendare rămâne fără obiect.
Contestatoarea, prin apărător, având cuvântul pe fondul cauzei, arată că un singur subiect trebuie analizat de instanță, și anume dacă dispozițiile art. 448 alin. 1 pct. 8 Cod Procedură Civilă se referă și la acțiunile în revendicare. Se impune a se face distincție între acțiunile posesorii și cele petitorii . S-a invocat faptul că acțiunile petitorii sunt chiar opusul acțiunilor posesorii, prin urmare, nu ar putea fi niciodată încadrate în dispozițiile art. 448 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. Distincția esențială rezidă în aceea că acțiunile posesorii vizează prezervarea unei stări de fapt, în timp ce acțiunile petitorii privesc prezervarea unei stări de drept. De aceea, acțiunile posesorii pot fi îndreptate chir și împotriva proprietarului; or, a spune că o asemenea acțiune s-ar putea încadra într-o asemenea categorie este o greșeală, mai ales că, pentru a face o acțiune petitorie, trebuie să fii un proprietar neposesor; or, în cazul acțiunilor posesorii, condiția principală este aceea de a fi posesor. Dacă s-ar admite teza contrară, s-ar ajunge la o . situații ridicole. Ar fi greu de explicat de ce art. 1004 alin. 3 din Cod Procedură Civilă exclude din cadrul acțiunilor posesorii posibilitatea formulării unor cereri incidentale, pentru că, în acțiunile posesorii, nu se discută stări de drept, ci doar acțiuni în complângere sau reintegrare. Intimatul face o confuzie, întrucât consideră că acțiunile se pot clasifica și în funcție de efectele pe care le produc. De fiecare dată când legiuitorul s-a referit la aceste tipuri de acțiuni, a vrut să facă o distincție între ele. Se face referire la articolul 713 alin. 1 din Cod Procedură Civilă, care stabilește competența exclusivă a instanțelor - primul alineat vorbește despre drepturi reale imobiliare, iar alineatul 3 vorbește despre categoria distinctă a acțiunilor posesorii (în accepțiunea legiuitorului există o diferență uriașă între acțiunile care au ca obiect drepturi reale imobiliare și acțiunile posesorii). Dacă, prin absurd, acțiunea în revendicare ar fi o acțiune posesorie, ar însemna că ea nu este supusă apelului. Nu ar fi posibil ca o hotărâre de primă instanță să fie executorie, deși legea spune că acțiunile posesorii nu au apel. Se mai face referire la Noul Cod Procedură Civilă – Titlul XI Cartea VI, care prevede procedura evacuării fără drept; aceste dispoziții ar fi lipsite de sens dacă acțiunile în revendicare ar fi executorii în primă instanță. Prin urmare, acțiunile în revendicare nu sunt executorii în primă instanță. Mai trebuie menționată și interpretarea istorică, cu referire la faptul că nu există nicio acțiune care să fie declarată executorie provizoriu. Acest lucru se datorează faptului că situațiile respective sunt de maximă urgență și se raportează la situații de fapt or, în cadrul acestei acțiuni, se discută drepturi, pe baza existenței sau inexistenței unui drept real. Conform dispozițiilor Codului civil, posesorul este îndreptățit la despăgubiri. Ceea ce a vrut legiuitorul să spună este faptul că, pentru daunele solicitate, nu există executorialitate provizorie, acolo nu există o urgență, urgența este reintrarea posesorului în starea de fapt. Concluzionând, solicită instanței admiterea contestației la executare, pentru considerentele expuse. Totodată, depune dovada achitării cheltuielilor de judecată, solicitând obligarea intimatului la plata acestora și precizând că solicită și restituirea taxei judiciare de timbru.
Intimatul, prin apărător, având cuvântul pe fondul cauzei, arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 1004 Cod Procedură Civilă, hotărârea dată cu privire la acțiunea posesorie este supusă numai apelului. Se mai arată că, în ceea ce privește executarea silită, se aplică dispozițiile Noului Cod Procedură Civilă. Confuzia majoră în care este contestatoarea rezidă în faptul că face un amalgam între noțiuni distincte. În primul rând, pune un semn de egalitate între formularea prezentă în art. 448 alin. 1 pct. 8 Cod Procedură Civilă care spune „cereri privitoare la posesie”. Contestatoarea pune semnul egalității între cereri privitoare la posesie și cereri posesorii. Aceasta este teza pe care se sprijină întreaga contestație, teză care nu este în niciun fel argumentată. În niciun moment intimatul nu a susținut că o acțiune în revendicare ar fi o acțiune posesorie, ci s-a susținut doar că acțiunea în revendicare se referă și la posesie. Din perspectiva cazului contrar, în care am presupune, prin absurd, că o acțiune în revendicare nu s-a referi și la posesie, trebuie punctată o doua confuzie, cea între posesie, ca atribut al dreptului de proprietate și posesie, ca stare de fapt. Dacă s-ar presupune că acțiunea în revendicare nu s-ar referi și la posesie, atunci am avea o acțiune în constatare. Așadar, s-ar cerere constatarea dreptului de proprietate și, în mod subsidiar, obligarea posesorului neproprietar la cedarea posesiei bunului respectiv.
La interpelarea instanței, intimatul, prin apărător, precizează că are în vedere posesia, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, aceasta întrucât contestatorul a susținut că acțiunea în revendicare nu vizează și posesia, or acest lucru nu este adevărat. Se mai arată că, în literatura de specialitate, acțiunea în revendicare este tratată conform unei alte clasificări, ca fiind o acțiune în realizare (care se realizează prin redobândirea posesiei pierdute de la posesorul neproprietar, așadar și acțiunea în revendicare este privitoare la posesie). Altfel, am avea o acțiune în constatare care ar fi declarată inadmisibilă. Când este la îndemână o acțiune în realizare, introducerea unei acțiuni în constatare este inadmisibilă.
Instanța îi pune în vedere intimatului să precizeze dacă acțiunea în revendicare, cu efectul redobândirii posesiei, se încadrează pe teza prevăzută la art. 448 Cod Procedură Civilă.
Intimatul, prin apărător, având cuvântul, arată că aici este a doua distincție arbitrară pe care a făcut-o contestatoarea. La un moment dat, a citat dintr-un tratat de executare silită, însă nu a ilustrat nimic. Împărțirea acțiunilor în petitorii și posesorii nu însemnă un raport de opozabilitate între cele două categorii. Mai degrabă, există un raport de la întreg la parte între acțiunea petitorie (acțiunea în revendicare) și acțiunea posesorie. Acest lucru este susținut întrucât acțiunea posesorie este dată inclusiv în favoarea proprietarului . De cele mai multe ori, acestuia îi este mai ușor să formuleze o acțiune posesorie decât una în revendicare, întrucât cea din urmă presupune să demonstrezi însuși dreptul, pe când cea posesorie presupune numai dovedirea unei stări de fapt. În ceea ce privește susținerile contestatoarei cu privire la art. 949 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., unde, în cadrul unei acțiuni posesorii, ar putea fi formulată și o cerere în despăgubire, dacă s-ar presupune că aceste lucruri sunt adevărate,nu ar mai avea aplicabilitate art. 1004 alin. 2 Cod Procedură Civilă, care spune că sunt inadmisibile cererea reconvențională și alte cereri prin care se solicită protecția unui drept în legătură cu bunul în litigiu. În momentul în care contestatoarea, prin acțiunea posesorie, i-ar cere intimatului despăgubiri, ar însemna că, de fapt, cere despăgubiri pentru o lipsă de folosință, adică pentru exercitarea unui drept de folosință, drept de folosință care e subsecvent dreptului de proprietate. Se pune atunci întrebarea retorică: dacă respectivul contestator are posibilitatea să facă o acțiune în pretenții, de ce ar fi atunci interzisă o cerere reconvențională pe acest capăt de cerere? În ceea ce privește procedura cererii de chemare în judecată cu privire la o cerere posesorie, aceasta este una care se judecă de urgență și cu precădere. Or, o cerere în despăgubire presupune efectuarea unei expertize tehnice evaluatorii pentru stabilirea lipsei de folosință. Acest aspect vine în contradicție cu caracterul de urgență al acestei proceduri. Se mai artă că anumite aspecte nu sunt posibile într-o cerere posesorie. Dispozițiile art. 949 alin. 1 Cod Procedură Civilă se referă la acțiunile posesorii, iar această posibilitate de acordare a unor despăgubiri este prevăzută, dar acest lucru nu înseamnă că se aplică în mod necesar cererilor posesorii. Cererile posesorii vizează numai posesia.
În ceea ce privește susținerile referitoare la argumentul istoric, trebuie menționat și faptul că, totuși, contestatoarea a simțit nevoia sa facă apel la opinia științifică a unui expert. Argumentul istoric ar veni în sprijinul faptului că sintagma „cereri privitoare la posesie” s-ar aplica numai cererilor posesorii, în sensul în care, în reglementarea anterioară, inclusiv în capitolul special cu privire la cererile posesorii, era intitulat „cereri privitoare la posesie”. În cazul în care legiuitorul a înțeles să modifice o terminologie într-un loc și să lase nemodificat într-un alt loc, înseamnă că avut o rațiune (art. 1 cod civil și art. 5 Cod Procedură Civilă) . Atunci când legea nu e îndestulătoare și când o normă juridică este susceptibilă de două interpretări, legea se interpretează în sensul aplicării acesteia, și nu în sensul neaplicării. Mai mult, dacă legiuitorul a modificat denumirea într-o parte, înseamnă că a avut o rațiune la bază. Astfel, trebuie văzut ce se întâmplă într-o acțiune în revendicare și ce se întâmplă într-o acțiune posesorie. Pentru acțiunile posesorii, judecata se face de urgență și cu precădere . Sintagma „numai în ceea ce privește posesia„ nu ar avea sens dacă art. 448 alin. 1 Cod Procedură Civilă s-ar referi exclusiv la cererile posesorii, acestea cereri vizând numai posesia. O cerere posesorie se judecă de urgență și cu precădere – posesorul deposedat prin violență poate obține o hotărâre definitivă și atunci nu ar mai avea sens o executare provizorie. În ceea ce privește acțiunea în revendicare, timpul de judecată este mai îndelungat. Se mai arată că, de la promovarea acțiunii în revendicare au trecut 11 ani, așadar se pune problema de a ști care este mai susceptibilă de executare provizorie - o acțiune în revendicare sau o acțiune posesorie. Se mai face referire la dispozițiile art. 637 Cod Procedură Civilă, care vizează ipoteza în care o soluție dată în fond și care este supusă apelului sau recursului poate fi pusă în executare pe socoteală creditorului, acesta fiind fondul pentru executarea provizorie. Trebuie menționate, așadar, prejudiciile intimatului – reintrarea în posesia bunului pierdut. Mai mult, contestatorul a fost obligat de o instanță să cedeze această posesie.
Contestatoarea prin apărător, având cuvântul în replică, face referire la cererile privitoare la posesie și la prevederile Titlului VII, precizând că, în ambele cazuri, legiuitorul se referă la apărarea situației de fapt, opus celor privitoare la unele drepturi. Se mai face referire la faptul că intimatul în mod greșit face o clasificare a acțiunilor după obiectul acestora și nu după efectele lor. Ipoteza imaginată de partea adversă în ceea ce privește efectuarea unei expertize ar putea fi rezolvată printr-o eventuală disjungere. Mai precizează apărătorul contestatoarei că, deși chestiunea e simplă, riscurile intrării în spațiu a intimatului sunt enorme. Acesta a mai agresat angajați ai băncii și în trecut. Totodată, solicită instanței să nu cenzureze cuantumul cheltuielilor, pentru ca intimatul să vadă că aceste fantezii juridice costă.
Intimatul, prin apărător, având cuvântul, solicită acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată, precizând că, în Cod, legiuitorul a folosit 3 sintagme respectiv, la art. 718 se vorbește despre acțiuni posesorii, la art. 1003- 1005 Cod Procedură Civilă se vorbește despre cereri posesorii, iar la art. 448 Cod Procedură Civilă se vorbește despre cererii privitoare la posesie. Acestea sunt sintagme diferite și care au conținut diferit. Referitor la situația de fapt, trebuie menționat că în anul 1994 a fost admisă definitiv și irevocabil acțiunea în revendicare formulată de antecesorul intimatului. Solicită amânarea pronunțării, pentru a depune concluzii scrise.
Instanța învederează faptul că cererea de suspendare va fi constată ca fiind rămasă fără obiect și reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată sub nr._ la Judecătoria Sectorului 1 București, contestatoarea M. P. INVESTMENT SRL a chemat în judecată pe intimatul S. C., solicitând instanței anularea încheierii de încuviințare a executării silite din data de 16.03.2015, a încheierii nr. 1 din data de 17.03.2015, a somației din data de 17.03.2015, emise în dos. de executare nr. 38/2015 al B. ”R. I.-C.”, suspendarea executării silite și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea contestației, în esență, contestatoarea a arătat că, la baza executării silite, se află sent. civ. nr._/16.12.2011, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1 București în dos. nr._/299/2006, în acțiunea în revendicare intentată de către intimat împotriva contestatoarei.
Prin această sentință, s-a dispus lăsarea în deplină proprietate și pașnică posesie a bunului imobil situat în București, . nr. 1-3, parter (...).
La data de 27.02.2012, contestatoarea a formulat apel împotriva sentinței, care se află în curs de judecare pe rolul Tribunalului București.
La data de 19.03.2015 B. ”R. I.-C.” i-a transmis contestatoarei o înștiințare privind începerea urmăririi silite directe împotriva sa, împreună cu încheierile atacate și somația din data de 17.03.2015.
Or, în speță, executarea silită este demarată în lipsa unui titlu executoriu împotriva contestatoarei, întrucât nu sunt incidente dispozițiile art. 448 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. 1865, referitoare la hotărârile executorii de drept date în cauzele având ca obiect acțiuni posesorii.
Acțiunea de fond a intimatului din prezenta cauză este o acțiune în revendicare, iar nu una posesorie.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 718 alin. 4 și art. 719 alin. 1 C. proc. civ.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației la executare, invocând, în esență, dispozițiile art. 448 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. 1865, deoarece sentința civ. nr._/16.12.2011 este executorie de drept, fiind pronunțată într-o cauză având ca obiect cerere privitoare la posesie.
Contestatoarea a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat, în esență, susținerile din contestație.
Prin încheierea de ședință din data de 24.03.2015, instanța a dispus suspendarea provizorie a executării silite.
La solicitarea instanței, B. ”R. I.-C.” a comunicat, în copie certificată, dos. de executare nr. 38/2015 (f. 96-128).
În dovedirea contestației, respectiv în apărare, instanța a încuviințat pentru părți administrarea probei cu înscrisuri.
Analizând probatoriul administrat, instanța constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 13.03.2015 (f. 99), intimatul S. C. a solicitat executarea silită împotriva contestatoarei M. P. INVESTMENT SRL, în baza titlului executoriu reprezentat de sent. civ. nr._/16.12.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dos. nr._/299/2006 (f. 100-101).
Prin această sentință, instanța a dispus lăsarea în deplină proprietate și pașnică posesie a bunului imobil situat în București, . nr. 1-3, parter (...), fiind pronunțată împotriva contestatoarei din prezenta cauză, ca urmare a acționării sale în judecată de către intimat.
Sentința sus-menționată nu este definitivă, fiind susceptibilă de a fi atacată cu apel, declarat în cauza respectivă de către contestatoare (pârâtă), conform dovezilor depuse de către contestatoare la dosar (f. 14-16, extras de pe Portalul Tribunalului București, învestit cu soluționarea apelului).
Din petitul cererii de chemare în judecată ce face obiectul dos. nr._/299/2006 (f. 11-13), coroborat cu temeiul juridic al cererii intimatului din prezenta cauză și cu dispozitivul sentinței pronunțate în fond în respectiva cauză, instanța constată că obiectul acesteia îl constituie acțiune în revendicare, petitorie, vizând dreptul de proprietate în ansamblul său, inclusiv atributul posesiei, formulată de către intimat împotriva contestatoarei, iar nu o acțiune posesorie stricto sensu, vizată de art. 278 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. 1865, raportat la art. 674 C. proc. civ. 1865 (aplicabil față de data sesizării instanței, respectiv a pronunțării hotărârii, conform art. 25 alin. 1 C. proc. civ.).
Prin urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 278 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. 1865, hotărârea pronunțată în acțiunea în revendicare promovată de către intimatul din prezenta cauză nefiind executorie de drept.
Față de apărarea intimatului, în sensul că art. 278 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. 1865 ar viza dispoziția privitoare la posesie din hotărârea pusă în executare, instanța reține că textul vizează expres ”dispozițiile privitoare la posesie” din hotărârile pronunțate în acțiunile posesorii, însă restul dispozițiilor care nu privesc posesia nu se referă la cele referitoare la acțiunea în revendicare, ci, eventual, la alte capete de cerere din aceeași acțiune posesorie, formulată în temeiul art. 674 și urm. C. proc. civ. 1865, cum ar fi cele privind cheltuielile de judecată sau despăgubiri.
Astfel, acestei hotărâri îi sunt aplicabile dispozițiile art. 377 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ. 1865, în sensul că hotărârea pronunțată în fond nu este definitivă, iar contestatoarea din prezenta cauză a formulat apel împotriva acesteia, astfel încât va deveni definitivă, deci susceptibilă de a fi pusă în executare după soluționarea acestei căi de atac.
Instanța reține că, potrivit art. 372 c. proc. civ. 1865, executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, iar, potrivit art. 374 alin. 1, hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1), învestirea neputându-se dispune decât în condițiile art. 376 alin. 1 - se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1) hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile.
Prin urmare, instanța constată că, în speță, nefiind vorba de o hotărâre judecătorească definitivă, aptă de a fi învestită cu formulă executorie, pentru a putea fi pusă în executare silită, nu sunt incidente dispozițiile art. 372 C. proc. civ. 1865, pentru inițierea executării silite.
Prin urmare, executarea silită a fost inițiată în dos. de executare nr. 38/2015 al B. ”R. I.-C.” în lipsa unui titlu executoriu, fiind lovită de nulitate, astfel încât instanța va admite contestația la executare și va anula executarea silită ce face obiectul dosarului de executare sus-menționat, constatând că cererea de suspendare a executării silite a rămas fără obiect.
Fiind incidente, în cauză, dispozițiile art. 453 alin. 1 C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a intimatului, instanța îl va obliga pe acesta la plata sumei de 3.000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, achitat conform dovezilor de la filele 175-184, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ., precum și având în vedere că prestațiile avocațiale a căror contravaloare rezultă din înscrisurile menționate nu au fost efectuate exclusiv pentru această cauză.
De asemenea, instanța, în baza art. 45 alin. 1 lit. f din OUG nr. 80/2013, va dispune restituirea către contestatoare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 150 lei, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE
Admite contestația la executare formulată de contestatorul M. P. INVESTMENT S.R.L., identificată prin CUI RO_, cu sediul ales la S.C.A. „T., Z. și Asociatii”, în sector 1, București, .. 4 – 8, America House - Aripa Vest, . cu intimatul S. C., identificat prin C._, cu domiciliul în sector 3, București, ., .. 41.
Anulează executarea silită ce formează obiectul dosarului de executare nr. 38/2015 al B. „R. I. C.”.Constată că cererea de suspendare a executării silite, formulată de către contestatoare, a rămas fără obiect.
Obligă pe intimat la plata către contestatoare a sumei de 3.000 lei, cheltuieli de judecată.
În baza art. 45 alin. 1 lit. f din OUG nr. 80/2013, dispune restituirea către contestatoare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 150 lei, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. PP
Tehnored. PP/AH
4 ex./21.11.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Încheierea nr. 13/2015. Judecătoria... → |
|---|
