Obligaţie de a face. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 09-06-2015 în dosarul nr. 11239/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ Nr._/2015
Ședința publică de la 09.06.2015
Instanta constituita din:
Președinte A. A. P.
Grefier E. A. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantii B. D. V., B. C. D. și pe pârâta O. B. ROMÂNIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare caracter abuziv.
Dezbaterile în fond au fost consemnate în încheierea de ședință din 19.05.2015, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 26.05.2015, 02.06.2015, 09.06.2015 când:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 08.07.2014, sub nr._, reclamanții B. D. V. și B. C. D., au solicitat instanței, în contradictoriu pârâta O. BANL ROMÂNIA S.A., să constate caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută parțială a art. 6.2 din contractul de credit ipotecar nr. C_ /21.10.2008 în ceea ce privește reglementarea prin care se stabilește că dobânda variabilă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă în funcție de politica băncii, de costurile de finanțare a băncii, de evoluția pieței financiar bancare, fără a exista consimțământul clientului; să constate modul de aplicare abuziv al băncii cu privire la conținutul clauzei art. 6.2., să se constate că la data încheierii contractului părțile au avut în vedere o marjă a băncii în cuantum de 4,31%; să dispună recalcularea nivelului dobânzii; să dispună emiterea unui nou grafic de rambursare; să dispună restituirea sumei de 56.423 lei cu titlu de excedent de dobândă încasat de bancă începând cu 01.11.2008 și până la 31.05.2014; să constate caracterul abuziv al clauzei art. 7.1 lit. b privind comisionul de acordare și să dispună obligarea pârâtei la restituirea acestui comision și a dobânzii legale aferente acestuia. În subsidiar s-a solicitat obligarea pârâtei să actualizeze contractul prin semnarea unui act adițional ce va cuprinde elementele ratei dobânzii și modalitatea de modificare a dobânzii.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că la momentul încheierii contractului dobânda era de 7,35 pe an însă variația dobânzii nu era legată de fluctuațiile unui indice de referință ci și de politica băncii, costurile de finanțare, evoluției pieței financiar bancare. Reclamanții au arătat că au refuzat semnarea actului adițional. S-a arătat că sunt îndeplinite condițiile art. 4 din legea 193/2000 referitor la caracterul abuziv al clauzelor contractuale.
La data de 24.10.2014 pârâta a formulat întâmpinare, prin intermediul acesteia admiterea excepției netimbrării, admiterea excepției lipsei de obiect și de interes, admiterea excepției inadmisibilității iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea pe fondul cauzei pârâta a arătat că reclamanta deține funcția de consilier de credite, astfel încât nu poate invoca necunoașterea sau neînțelegerea clauzelor contractuale. De altfel s-a arătat că urmare a solicitării reclamanților, pentru depășirea problemelor financiare a acestora, în luna ianuarie a anului 2012, s-a încheiat un act adițional, prin care s-a acordat o reducere a dobânzii. Banca a susținut că este falsă susținerea reclamanților în sensul că banca a avut în vedere marja de 4,31% întrucât la momentul respectiv nu exista obligația băncii de a stabili o marjă.
În drept au fost invocate disp. Legii 193/2000 iar în probațiune au fost anexate înscrisuri.
La data de 18.11.2014 reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare, prin intermediul căruia a răspuns la excepțiile invocate și a solicitat înlăturarea susținerilor pârâtei ca neîntemeiate.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiza în specialitatea contabilitate, raportul de expertiză fiind anexat la dosar, filele 129-175.
Analizând actele cauzei civile de față, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 01.10.2008, s-a încheiat între pârâta S.C. O. B. ROMANIA S.A și reclamanții B. D. și B. C. D. DARGOTA, Contractul de credit ipotecar nr. C_ /2008 (filele 11-18), având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 115.000 CHF, pentru o perioadă de 360 luni.
Prin clauza cuprinsă la art. 6.2 din Contractul de credit s-a prevăzut că dobânda este variabilă, putând fi modificată unilateral de către bancă în funcție de politica O., de costurile de finanțare ale băncii, de evoluția pieței financiar-bancare, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul clientului.
În Contractul de credit nu există nicio clauză în care să se menționeze formula de calcul a marjei băncii și modalitatea în care aceasta poate varia.
Contractul de credit este însușit de pârâtă, prin semnătura Directorului Agenției și a ofițerului de credit, precum și de reclamanți, prin semnătură.
La data de 17.02.2012, părțile au încheiat Actul adițional nr. 1 la Contractul de credit, ca urmare a cererii exprese a reclamanților, înregistrată sub nr. 91/24.01.2012.
Actul adițional este semnat atât de către reprezentanții unității bancare, cât și de către cei doi împrumutați reclamanți.
La data încheierii actului adițional, valoarea dobânzii percepute de pârâtă în baza Contractului de credit era de 7,30%, nefiind stabilită o marjă fixă a băncii. Ulterior, pe parcursul derulării contractului, rata dobânzii a scăzut, la data semnării actului adițional valoarea dobânzii fiind de 4,63%, astfel cum reiese din cuprinsul raportului de expertiză, anexat la dosar, fila 137.
În drept, potrivit art. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, fiind interzis comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Art. 4 alin. 1 din această Lege stabilește că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În ceea ce privește Contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. 1 din 2012, instanța stabilește că acesta este un contract de adeziune, lipsind posibilitatea consumatorului de a negocia clauzele care reglementează desfășurarea relațiilor contractuale, acestea fiind preformulate de către bancă.
Susținerile pârâtei referitoare la „caracterul negociat” al clauzelor sunt neîntemeiate, întrucât aducerea la cunoștința clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului. De asemenea, posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii oferite de bancă nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu (credit cu dobândă fixă sau credit cu dobândă variabilă) există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări.
În speță, reclamanții nu au făcut decât să invoce lipsa negocierii directe a clauzelor privind dobânda, fără a dovedi îndeplinirea tuturor condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000. Totodată, instanța observă că aceștia au acceptat în mod expres nivelul ratei dobânzii stabilită prin Actul adițional nr. 1/2012, în conformitate cu cererea expresă a reclamanților.
Analizând clauza cuprinsă la art. 6.2 din Contractul de credit, instanța constată că aceasta nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, având în vedere că rata dobânzii anuale a scăzut constant de la data încheierii contractului, astfel cum reiese din cuprinsul raportului de expertiză, împrumutatul având posibilitatea de a de a denunța unilateral contractul de credit.
Analizând modalitatea de executare a acestei clauze contractuale care nu se mai află în vigoare, instanța constată că nu s-a produs un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților, intervenind o modificări ale ratei dobânzii numai în sens descrescător, până la implementarea Actului adițional nr. 1/2012 dar și ulterior.
Faptul că reclamanții nu au denunțat unilateral contractul de credit, dovedește că modificarea ratei dobânzii anuale a fost în acord cu evoluția pieței bancare din acea perioadă, aplicarea clauzei cuprinse la art. 6.2 neputând fi considerată abuzivă.
Instanța mai reține că modificarea ratei dobânzii anuale din 2008 era permisă de legislația privind protecția consumatorului aflată în vigoare la acel moment, la lit. a din Lista-anexă la Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007, menționându-se în mod expres că prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
În consecință, posibilitatea instituției de finanțare de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii anuale nu era contrară cerințelor bunei-credințe, fiind permisă expres de lege și urmărind un scop legitim, respectiv menținerea unui nivel unitar al ratei dobânzilor variabile pentru creditele acordate de unitatea bancară, în funcție de evoluția pieței bancare din România.
Pe cale de consecință, instanța apreciază că nu sunt îndeplinite cumulative prevederile art. 4 din Legea 193/2000, astfel încât clauza prev. de art. 6.2 din Contractul de credit nu are un caracter abuziv.
Mai mult, astfel cum rezultă din cuprinsul susținerilor pârâtei confirmate de reclamanți, la data încheierii contractului, reclamanta deținea funcția de ofițer de credite în cadrul societății bancare pârâte.
În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale conform alineatului 2 al aceluiași articol prin comerciant (profesionist) se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori literale, cât și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acestuia”.
În continuare, instanța reține că termenul de consumator a fost definit și în cuprinsul Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele încheiate de credit pentru consumatori. Astfel, potrivit art. 3 lit. a din acest act prin consumator se înțelege o persoană fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de această directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale.
Din ansamblul acestor reglementări rezultă concepția conform căreia, pentru a beneficia de protecția oferită de legislația privind protecția consumatorului, în cadrul relațiilor contractuale încheiate cu profesioniștii, o persoană fizică trebuie să acționeze în afara activității sale obișnuite, profesionale, artizanale sau liberale.
Aceasta se datorează chiar principiului care guvernează întreaga materie a protecției consumatorilor respectiv necesitatea asigurării unui echilibru între consumator - persoană lipsită de cunoștințe de specialitate, care nu are la dispoziție toate pârghiile necesare pentru a obține informațiile esențiale în cadrul unui contract și profesionist (comerciant) care prin natura activității pe care o desfășoară are acces necondiționat la întreaga legislație în domeniu, plecându-se de la prezumția specializării acestuia.
Consumatorul se află într-un raport de inferioritate tehnică cu profesionistul deoarece profesionistii cunosc foarte bine produsele sau serviciile pe care le comercializeaza, in timp ce consumatorii au putine cunostinte în acest sens.
Față de aceste aspecte, având în vedere că astfel cum reiese din cuprinsul susținerilor pârâtei, confirmate de către reclamantă, la data încheierii contractului aceasta deținea funcția de ofițer de produse și servicii bancare, în temeiul căreia aceasta avea atribuții în gestionarea relațiilor cu clienții, administrarea conturilor, oferirea de consultanță clienților, pregătirea contractelor de credit. Prin urmare, este evident că reclamanta nu se afla în raport de inferioritate, cunoscând foarte bine produsele și serviciile pe care le comercializa, în virtutea funcției sale de ofițer de credite. Este vădit neîntemeiată invocarea lipsei de cunoaștere a modalității de variație a dobânzii, în condițiile în care oferirea de consultanță clienților și administrarea conturilor erau îndatoririle profesionale ale reclamantei.
Pe cale de consecință instanța apreciază că reclamanții îndeplinesc condițiile unui consumator profesionist al sistemului financiar bancar, aceștia având posibilitatea de a cunoaște politica băncii, terminologia tehnică specifică folosită în domeniul bancar și evoluția sistemului financiar bancar.
În ceea ce privește dispozițiile art. 7 pct. 1 lit. b din contractul de credit, conform căruia „comisionul de acordare de 1% este perceput o singură dată, la valoarea creditului acordat” instanța reține că la data încheierii contractului de credit pârâtei nu îi era interzisă stabilirea comisionului de acordare a creditului, numai prin prevederi legale ulterioare (art. 36 din OUG nr.50/2010) stabilindu-se că pentru analiza dosarului se poate percepe un comision în sumă fixă și nu procentuală.
Cu toate acestea, instanța apreciază că în temeiul Legii nr. 193/2000 acest comision este unul abuziv în condițiile în care obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării clientul neavând niciun control asupra activităților astfel desfășurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.
Totodată, instanța reține că nu se justifică perceperea unei sume în cotă procentuală raportată la valoarea creditului atât timp cât consumatorii care încheie același tip de credit în cadrul aceleiași instituții se află într-o situație identică. Prin urmare, pentru același tip de credit, fiind îndeplinită aceeași muncă, nu se justifică solicitarea unui comision în funcție de valoarea împrumutului.
Nerespectarea exigențelor bunei credințe din partea pârâtei derivă din faptul că acest comision a fost stabilit în forma unui procent din valoarea totală a creditului, deși nu se justifică perceperea unor comisioane diferite pentru același tip de credit, în condițiile în care volumul de muncă este același. Față de aceste aspecte reținând imposibilitatea reclamanților de a stabili un comision fix, instanța apreciază că art. 7 pct. 1 lit. b din contractul de credit reprezintă o clauză abuzivă, ce creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu atât mai mult cu cât dobânda se calculează la întreaga sumă solicitată deși în fapt, la momentul tragerii creditului consumatorul nu beneficiază de întregul credit, din valoare acestuia fiind scăzut procentul de 1%.
Prin urmare, instanța apreciază că suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului, exprimat în formă procentuală, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pe cale de consecință instanța va constata caracterul abuziv al acestei clauze, va dispune înlăturarea sa din contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze și față de caracterul nedatorat al comisionului de acordare, va dispune obligarea pârâtei să achite reclamantei suma de 1150 CHF plătibili în lei la cursul valutar de la data achitării, cu titlu de comision de acordare, perceput în mod abuziv. Totodată, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, instanța va dispune obligarea pârâtei să achite reclamanților dobânda legală calculată în conformitate cu dispozițiile O.G. 9/2000 pentru perioada cuprinsă între data tragerii creditului și data intrării în vigoare a O.G. 13/2011 – respectiv 01.09.2011, și în conformitate cu dispozițiile O.G. 13/2011 începând cu data de 02.09.2011 și până la achitarea efectivă a sumei de 1150 CHF. Instanța apreciază că dobânda curge de la data la care a fost achitat în mod nedatorat comisionul de acordare a creditului, având în vedere că pârâta, în calitate de profesionist a cunoscut încă de la data acordării acestui credit și a impunerii comisionului, caracterul abuziv al clauzei contractuale, în totală contradicție cu disp. O.G. 21/1992. De asemenea, astfel cum mai sus s-a amintit, numai astfel se pot elimina efectele produce de către clauzele declarate abuzive.
Dând eficiență considerentelor mai sus menționate, instanța va admite în parte acțiunea, privind caracterul abuziv al comisionului de administrare și va respinge în rest cererea reclamanților, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea reclamanții B. D. V., B. C. D. ambii cu domiciliul în sector 6, București, ., ., . și pe pârâta O. B. ROMÂNIA S.A. cu sediul în sector 1, București, .-68.
Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze, prevăzute în contractul de credit nr. C_ /21.10.2008:
- art. 7.1 lit. b în ceea ce privește comisionul de acordare de 1%
Dispune înlăturarea clauzelor sau părților de clauze constatate abuzive din contractul de credit nr. C_ /21.10.2008.
Obligă intimata să restituie reclamantei suma de 1150 CHF plătibili în lei la cursul valutar de la data achitării, cu titlu de comision de acordare, perceput în mod abuziv.
Respinge în rest pretențiile ca neîntemeiate.
Cu drept de a formula apel în termen de 30 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.06.2015.
PREȘEDINTEGREFIER
Red/dact A.A.P/E.A.S
4 ex 21.10.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
