Acţiune în constatare. Sentința nr. 334/2016. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI

- să se constate caracterul abuziv al urmatoarelor clauze existente în contractul de credit nr._35639/10.09.2008 încheiat cu P. B. România-Sucursala Constanta: art.1.2., art.1.3 lit.a si c, art.4 pct.4.2 si pct.4.3, art.5 pct.5.1, pct.5.4, art.7 pct.7.1 lit.g, h, j, m, n si pct.7.2;

- obligarea paratei sa elimine din contractul de credit clauzele abuzive prevazute de articolele mentionate mai sus;

- stabilirea dobanzii creditului acordat ca fiind cea formata din Libor la trei luni + marja bancii de 4,9 puncte procentuale pe an;

- sa se constate ca reclamantii nu datoreaza sumele percepute ilegal de catre parata cu titlu de dobanda peste nivelul Libor la trei luni + marja bancii de 4,9 puncte procentuale pe an si nici suma reprezentand comision de acordare credit;

- obligarea paratei sa restituie reclamantilor suma de 11.180 lei echivalentul sumei de 2.600 CHF, reprezentand comision de acordare credit si suma de 75.809 lei reprezentand suma achitata de reclamanti cu titlu de dobanda peste nivelul Libor la trei luni + marja bancii de 4,9 puncte procentuale pe an, calculata de la data platii primei rate a creditului si pana la data introducerii actiunii si suma de 49.235 lei reprezentand diferenta de curs valutar;

- actualizarea sumelor de mai sus cu indicele de inflatie precum si obligarea paratei la plata dobanzii legale aferente sumelor de mai sus, ambele de la data perceperii fiecarei sume ce compune sumele de mai sus si pana la data restituirii efective;

- stabilizarea (inghetarea) cursului CHF-leu la valoarea acestuia de la semnarea contractului de credit, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului de credit.

- denominarea platilor in moneda nationala in virtutea principiului din regulamentul valutar confor caruia pretul marfurilor sau al serviciilor intre rezidenti se plateste in moneda nationala.

Motivând în fapt cererea, reclamantii a arătat că sunt titularii contractului de credit nr._35639/10.09.2008, contract care contine clauze abuzive-cele cuprinse în articolele și alineatele indicate în preambul la actiune-la data semnării neavând loc nicio negociere, contractul fiind în „formă tip".

Referitor la caracterul abuziv al acestor clauze, în art.4 alin.1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori se menționează că: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ".

Clauzele nu au fost negociate direct cu reclamantii-consumatori, întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, în care clauzele au fost dinainte stabilite de către împrumutătorul-Banca, singurele elemente de diferențiere între acesta și alte contracte fiind probabil, suma împrumutată și data scadentă.

Cu privire la clauza atributiva de competenta prevazuta la art.8 pct.8.2 din contract, reclamantii arata ca aceasta este abuziva si in defavoarea consumatorului intrucat presupune consturi mari de deplasare pentru reclamantul al carui domiciliu nu se afla in Bucuresti (unde este sediul paratei).

Pârâta P. B. România S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună declinarea competenței de judecată Judecătoriei Sectorului 1 București sau Tribunalului Bucuresti, in functie de valoarea obiectului cererii ce va fi in final indicata de reclamanti, avand in vedere clauza atributiva de competenta de la art.8 pct.8.2 din contract, respingerea ca lipsit de interes a capătului de cerere privind comisionul de conversie; respingerea ca lipsit de interes a capătului de cerere privind stabilizarea formulei de calcul a dobanzii iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neintemeiata.

În susținerea celor solicitate pârâta a arătat că, Judecătoria Constanta nu este competentă din punct de vedere teritorial, având în vedere alegerea de competență realizată de către părți prin art.8 pct.8.2 din Contractul de Credit potrivit căruia ,,orice litigiu în legătură cu prezentul Contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București".

Prin urmare, părțile, în considerarea prevederilor art.19 C.pr.civ. 1865 în vigoare la data încheierii Contractului, în baza acordului de voință exprimat, au încheiat o convenție atributivă de competență prin care au convenit prorogarea convențională de competență teritorială, derogând astfel de la competența teritorială alternativă reglementată de lege lata prin art.113 pct.8 C.pr.civ.

Astfel, prin convenția atributivă de competență, părțile au stabilit ca în cazul declanșării oricărui litigiu născut în legătură cu Contractul de Credit, instanța competentă teritorial să judece litigiul este instanța din București.

De asemenea, potrivit prevederilor art.107 alin.(1) C.pr.civ., regula generală o constituie competența de la sediul pârâtului și care, în cazul de față, este situat în Sectorul 1 București. Concluzionează pârâta că, atât prorogarea convențională de competență, cât și competența teritorială de drept comun indică o singură instanță competentă teritorial să judece acest litigiu, respectiv, instanța de la sediu social al P. B., în acest sens fiind și practica instanțelor de judecată in cauze similare având ca pârâtă Banca, iar clauza atributivă de competență nu este abuzivă, căci nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile ca aceasta să fie declarată abuzivă, respectiv să fie contrară bunei-credințe și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Prin sentinta civila nr.7947/02.07.2015, s-a admis exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Constanta si s-a declinat competenta in favoarea Tribunalului Constanta.

Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta a retinut ca, reclamanții au sesizat instanța de judecată cu mai multe capete principale de cerere, motiv pentru care se constată incidența art. 99 din Codul de procedură civilă., potrivit căruia: (1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt."

În ceea ce privește petitele privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului de credit, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, denominarea in moneda naționala a plaților, vizand o obligație de a face, evaluabilă în bani și raportat la valoarea menționată în contractul partilor, respectiv 130.000 CHF (echivalent în lei 476.515 lei la data introducerii acțiunii, curs BNR 1 CHF= 3,6655 lei), instanța a apreciat că acesta atrage competența materială a tribunalului.

Conform art.99 alin.2 din Codul de procedură civilă, când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete de cerere principale, întemeiate pe un titlu comun, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete de cerere principale, printre care și cele având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze diferite din același contract de credit și obligație de a face, evaluabile în bani.

Conform art.95 Cod procedură civilă, tribunalul este instanță de drept comun pentru soluționarea cererilor în primă instanță, judecătoria având o competență limitată, conform prevederilor art.94 pct.1 lit.a-j.

Prin urmare, instanța a constatat că cererea formulată de reclamanți se încadrează în ipoteza prevăzută de art.99 alin.2 din Codul de procedură civilă, întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care mai multe sunt de competența tribunalului, instanță mai mare în grad decât judecătoria.

Cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr._ la data de 20.08.2015.

Prin sentinta civila nr.2234/13.10.2015, s-au admis exceptiile necompetentei teritoriale si materiale a Tribunalului Constanta si s-a declinat competenta in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.

Pentru a pronunta aceasta solutie, Tribunaul Constanta a retinut ca, așa cum a statuat și instanța inițial investită, acțiunea dedusă judecății are caracter patrimonial evaluabil în bani. Evaluarea făcută de judecătorie nu a avut însă în vedere că ceea ce contestă reclamanții vizează clauza contractuală în temeiul căreia pârâta calculează ratele și accesoriile acestora prin transformarea în lei a monedei în care creditul a fost acordat la cursul valutar de la data plății. Reclamanții, solicitând stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului și denominarea în moneda națională, la cursul de la data acordării creditului, acțiunea urmează a fi evaluată la nivelul diferenței dintre cursul de la data introducerii acțiunii și cel de la data acordării creditului. În aceste condiții, valoarea obiectului acțiunii este de 184.015 lei, valoare cu care reclamanții s-au declarat de acord.

Raportat la această valoare, competența de soluționare revine în primă instanță judecătoriei în temeiul prevederilor art. 94 alin.1 lit. k din NCPC.

În ce privește necompetența teritorială urmează a se reține că părțile au prevăzut prin contractul de credit încheiat o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor din București. Așa cum rețin și reclamanții, în cauză ne aflăm în prezența unei competențe teritoriale alternative, ceea ce înseamnă că părțile puteau stabili prin convenție instanța competentă.

Nu poate fi primită apărarea reclamanților formulată în sensul că și clauza atributivă de competență ar fi lovită de nulitate absolută pentru că este prevăzută într-un contract calificat de aceastia ca fiind de adeziune. Instanța nu a fost investită cu o atare cerere prin petitul acțiunii, apărarea invocată nu poate fi calificată ca o completare a acțiunii, iar dacă aceasta ar fi calificată ca o apărare, nu există acordul expres al pârâtei la completarea acțiunii, mai mult decât atât, reiterarea excepției echivalează cu o opoziție la completare.

Cauza a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti la data de 10.11.2015 sub nr._ .

La termenul de judecata din data de 18.01.2016 instanta a invocat din oficiu exceptia necompetentei materiale si teritoriale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti și a retinut cauza in pronuntare.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține urmatoarele:

In primul rand instanta va avea in vedere competenta materiala de solutionare a prezentei cauze, urmand ca mai apoi sa se ocupe de instanta competenta teritorial.

Potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Totodată, art.22 alin.1 teza I C.proc.civ. impune în sarcina judecătorului obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Competența materială presupune o delimitare între instanțele de grad diferit, iar normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) în codul de procedură civilă și în alte acte normative speciale.

Competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, în timp ce competența materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o categorie de instanțe judecătorești.

Normele care reglementează competența materială sunt norme de ordine publică, acestea având caracter absolut, astfel încât părțile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței. În acest sens sunt și dispozițiile art.129 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ, care statuează că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

De asemenea, instanța reține că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, conform art.130 alin. 2 C.proc.civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul fiind obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, potrivit art. 131 alin. 1 C.proc.civ.

Astfel, potrivit art.95 pct. 1 C.proc.civ., tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Textul legal antemenționat consacră noua optică pe care legiuitorul a adoptat-o cu privire la judecata în primă instanță, stabilind că tribunalul are plenitudine de jurisdicție pentru judecata în primă instanță. Deci, ori de câte ori legea nu prevede competența altei instanțe, tribunalului îi revine competența de a soluționa pricina în primă instanță.

În speță, reclamantii au sesizat instanța de judecată cu mai multe capete principale de cerere, motiv pentru care se constată incidența art.99 C.proc.civ., potrivit căruia:(1) Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.”

În acest sens, capatul I de cerere are ca obiect, în esență, constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale considerate ca fiind abuzive, fiecare clauză având însă specificul ei, respectiv evaluabilă sau neevaluabilă din punct de vedere pecuniar.

Capetele V si VI de cerere, astfel cum acestea au fost precizate, au ca obiect „pretenții”, în mod evident evaluabile în bani, pentru care, in raport de sumele solicitate de reclamanti, astfel cum au fost precizate, competenta in prima instanta apartine judecatoriei conform art.94 pct.1 lit. h NCPC.

Insa, sub aspectul capatului I de cerere, instanta retine ca, clauzele prevazute la art.4 pct.4.2 si pct.4.3, art.5 pct.5.4, art.7 pct.7.1 lit.g, h, j, m, n din contractul de credit, au în mod evident un caracter neevaluabil în bani.

Astfel, instanta constata ca aceste clauze, prin continutul lor concret si prin modul in care au fost redactate, nu sunt evaluabile în sine, ele neavand nicio componentă pecuniară, neputându-se considera că dobândesc un conținut economic pentru simplul motiv că au fost inserate într-un contract de împrumut, iar împrumutul în sine are, desigur, natură patrimonială.

Astfel, aceste clauze contractuale nu sunt evaluabile prin ele însele, ci tot prin raportare la valoarea totală a contractului, având în vedere că acestea nu cuprind o valoare pecuniară în sine, ci doar permit pârâtei să acționeze într-un anumit mod, fără însă a putea fi evaluate în bani, cel puțin anterior aplicării lor.

Conform art.99 alin.2 C.p.c., când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete de cerere principale, întemeiate pe un titlu comun, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Reclamantii au sesizat instanța cu un capat de cerere principal având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze diferite din același contract de credit, fiecare clauză având însă specificul ei, respectiv evaluabilă sau neevaluabilă din punct de vedere pecuniar.

Conform art.95 Cod procedură civilă, tribunalul este instanță de drept comun pentru soluționarea cererilor în primă instanță, judecătoria având o competență limitată, conform prevederilor art.94 pct.1 lit.a-j. Cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art.94 pct.1 lit. a-j și, prin urmare, nu este de competența judecătoriei, ci a tribunalului.

Obiectele cererilor principale formulate în cauză atrag competența materială a unor instanțe diferite, asa cum s-a retinut mai sus.

Prin urmare, instanța constată că cererea formulată de reclamanti se încadrează în ipoteza prevăzută de art.99 alin.2 Cod procedură civilă, întrucât cererea cuprinde mai multe capete principale, dintre care unele sunt de competența tribunalului, instanță mai mare în grad decât judecătoria.

Concluzionând, se retine ca, unul dintre capetele cererii de chemare în judecată se refera si la clauze neevaluabil în bani care sunt de competenta Tribunalului iar clauzele prevazute la acest capat de cerere sunt întemeiate pe un titlu comun. Prin art.94 C.proc.civ. nu se prevede competența judecătoriei pentru soluționarea tuturor capetelor de cerere, sens în care competența revine tribunalului, conform art.95 pct.1 C.proc.civ., ca instanță de grad mai înalt.

In ceea ce priveste competenta teritoriala, respectiv care anume tribunal este competent teritorial sa solutioneze acesta cauza, instanta retine ca in speta acesta este Tribunalul Constanta, respectiv instanta de la domiciliul reclamantilor, pentru urmatoarele considerente:

In cuprinsul art.8, pct.8.2 din contract s-a prevazut o clauză atributivă de competență în sensul că, orice litigiu ar apărea între părți acesta urmează să fi soluționat de instanțele judecătorești din localitatea Bucuresti, unde este inregistrat sediul social al bancii-mama.

Conform art.126 NCPC: » (1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă. (2) În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă. »

Instanta retine ca, dispozițiile art.126 alin.2 NCPC referitoare la faptul că în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor părțile pot conveni alegerea instanței competente numai după nașterea dreptului la despăgubire (orice convenție contrară fiind considerată ca nescrisă) reprezintă o normă de drept procedural, din moment ce este inscrisa in codul de procedura civila si ea se aplica tuturor proceselor si cererilor introduse dupa . noului cod de procedura civila, indiferent de data incheierii contractului dintre parti.

Prin urmare, in considerarea dispozitiilor art.126 alin.2 NCPC, instanta nu va avea in vedere clauza atributiva de competenta prevazuta la art.8, pct.8.2 din contract.

Mai mult, instanta retine ca, in speta, contractul a fost incheiat cu P. B. ROMANIA S.A. prin SUCURSALA CONSTANTA.

De asemenea, se retine faptul ca in speta, reclamantii au inteles sa cheme in judecata in calitate de parata pe P. B. ROMANIA S.A.- SUCURSALA CONSTANTA.

Conform art.109 NCPC: » Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta. »

In speta, nu se poate aprecia ca reclamantii au chemat in judecata pe P. B. ROMANIA S.A.- SUCURSALA CONSTANTA numai în scopul sesizării instanței competente pentru aceasta, din moment ce asa cum s-a retinut mai sus, contractul a fost incheiat cu P. B. ROMANIA S.A.- SUCURSALA CONSTANTA.

Conform art.113 alin.1 pct.8 NCPC:” Competența teritorială alternativă:”(1) În afară de instanțele prevăzute la art.107-112, mai sunt competente: 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor; »

In alta ordine de idei, si in situatia in care s-ar aprecia ca clauza prevazuta la art.8, pct.8.2 din contractul de credit isi produce efectele, instanța va avea în vedere, in primul rand, imprejurarea ca, asa cum rezulta din continutul raspunsului la intampinare (f.165-166 dosar Jud. Constanta), reclamantii au inteles sa invoce caracterul abuziv inclusiv in ceea ce priveste aceasta clauza, iar in al doilea rand, va avea in vedere hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C‑137/08, privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva F. S., precum și Directiva nr. 93/13/CEE .

Principii desprinse din hotărârea Curții:

În cauza menționată, prin intermediul întrebării adresate Curții, instanța de trimitere urmărește să determine responsabilitățile care îi revin, în temeiul dispozițiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă. Instanța națională întreabă în special dacă, într‑o astfel de situație, are obligația de a efectua o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt și de drept necesare pentru aprecierea existenței unei astfel de clauze, în cazul în care dreptul național nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre părți.

Răspunzând acestei întrebări, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Curtea a statuat de asemenea că, având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Pentru a asigura protecția urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract.

Astfel, în cadrul atribuțiilor care îi revin în temeiul dispozițiilor directivei, instanța națională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanța menționată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerințele privind protecția consumatorului prevăzute de directiva menționată.

În ceea ce privește prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanța națională, rezultă din dispozițiile coroborate ale articolelor 1 și 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabilește competența jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator și nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Pentru a garanta eficacitatea protecției consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanța națională trebuie, prin urmare, în toate cazurile și indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator.

În ceea ce privește o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într‑un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor și care conferă o competență exclusivă instanței în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, citată anterior, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Trebuie să se arate că clauza la care se referă întrebarea instanței naționale în acțiunea principală, la fel ca și o clauză care are ca obiect conferirea competenței, pentru toate litigiile care decurg din contract, instanței în raza căreia se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, creează în sarcina consumatorului obligația de a se supune competenței exclusive a unei instanțe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în fața acesteia. În cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s‑ar putea dovedi disuasive și l‑ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare. O astfel de clauză intră, așadar, în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucționarea dreptului consumatorului de a introduce acțiuni în justiție, categorie prevăzută la punctul 1 litera (q) din anexa la directivă.

În plus, o astfel de clauză de stabilire a competenței jurisdicționale exclusive permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activității sale profesionale în fața unei singure instanțe, care nu este cea în raza căreia are reședința consumatorul, ceea ce facilitează în același timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menționat în instanță și o face mai puțin oneroasă.

Concluzia curții sub acest aspect a fost în sensul că instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competență jurisdicțională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată și care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Aplicarea principiilor în cauza dedusă judecății:

Analizând contractul de credit strict prin prisma competenței teritoriale, instanța observă că în art.8, pct.8.2 din convenție a fost inserată clauza potrivit căreia orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din Bucuresti-de la sediul social al bancii. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competență exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul băncii centrale.

Instanța va analiza în continuare dacă alegerea competenței instanței de la sediul băncii poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Astfel, instanța va avea în vedere faptul că domiciliul reclamantilor se află în Constanta si Navodari, la o distanță semnificativa de instanța stabilită ca fiind competentă. De altfel, asa cum s-a retinut si mai sus, contractul de credit supus analizei instanței nici nu s-a încheiat în localitatea în care se află sediul central al băncii, respectiv București ci în localitatea de domiciliu a reclamantilor, printr-o agentie/sucursala a băncii. Prin urmare, la data încheierii contractului, operațiune avantajoasă din punct de vedere economic pentru ambele părți, banca a înțeles să ofere clientului său posibilitatea de a contracta chiar în localitatea sa de domiciliu, în schimb, pentru situația unui litigiu, ce ar presupune costuri pentru ambele părți, a fost aleasă competența unor instanțe din București.

Dată fiind distanța mare dintre localitatea de domiciliu a reclamantilor și instanța competentă teritorial se creează o prezumție în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în fața instanței s‑ar putea dovedi disuasive și i‑ar putea determina pe acestia să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare.

In final, instanta retine ca, in sensul celor retinute mai sus s-a pronuntat si Inalta Curte de Casatie si Justitie in mai multe spete similare, privind solutionarea unor conflicte negative de competenta, dintre care se pot aminiti dosarul nr._/299/2012, dosarul nr._/299/2013 si nr._ .

In fine, cu privire la competenta teritoriala si materiala, se impune si precizarea ca, chiar si in situatia in care s-ar aprecia ca instanta competenta material ar fi judecatoria iar nu tribunalul, pentru toate considerentele expuse mai sus cu privire la competenta teritoriala, instanta apreciaza ca in prezenta cauza competenta teritoriala apartine instantei de la domiciliul reclamantilor, adica Judecatoriei Constanta.

Pentru toate aceste considerente, instanța va admite exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, exceptie invocata de instanta din oficiu, va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta, va constata ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 Bucuresti și Tribunalul Constanta, va inainta cauza la Inalta Curte de Casatie si Justitie pentru soluționarea conflictului negativ si va suspenda judecata până la soluționarea conflictului negativ de competență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, exceptie invocata de instanta din oficiu.

Declina competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantii D. S. P., cu domiciliul in C., ., ., ., judetul Constanta CNP-_ si D. I., CNP-_, domiciliata in Năvodari, ., judetul Constanta, ambii cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedura la Cabinet de Avocat C. D., cu sediul in C., ., Cartier Boreal, casa BA02, în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA S.A., cu sediul in sector 1, București, ..29-31, inregistrata la ORC Bucuresti sub nr.J_, CUI-_, PRIN SUCURSALA CONSTANTA, cu sediul in Constanta, . si cu sediul procesual ales la S.C.A T. ZGARCEA & ASOCIATII, cu sediul in sector 1, București, ..4-8, Cladirea America House, ., .> în favoarea Tribunalului Constanta.