Pretenţii. Sentința nr. 1165/2016. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1165/2016 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 28-01-2016 în dosarul nr. 1165/2016
Document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:JDS1B:2016:001._
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă Nr. 1165/2016
Ședința publică de la 28 Ianuarie 2016
Instanța contituită din:
PREȘEDINTE M. P.
Grefier G. R.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanții I. I., I. M. P. și pe pârâta . SA, având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE
Dezbaterile și susținerile în fond au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 21.01.2016, parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 28.01.2016, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.09.2016, sub nr._, reclamanții I. I., I. M. P. au chemat în judecată pe pârâta . SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că art.6.3 din contractul de credit_/18.07.2008 referitor la plata creditului in moneda CHF și la clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă în sensul art 4 alin 1 din Legea 193/2000, să dispună modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi din contract și menținerea ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit, să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării convenției de credit, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, constând în suma plătită în plus cu titlu de diferență dintre cursul valutar de la data încheierii contractului 18.07.2008 și cursul aplicat de pârâta pe perioada 18.07.2008 până la zi, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data 18.07.2008 s-a încheiat convenția de credit nr._/18.07.2008 între părți pentru suma de 81.000 CHF, pe o perioadă de 360 luni,
Reclamanții au mai arătat că prezentul contract a fost încheiat având ca monedă de referință francul elvețian, din cauza crizei financiare din anii 2007-2008, valoarea de schimb pentru această monedă a crescut exponențial, sens in care au fost obligați să ramburseze sume lunare, exprimate în moneda națională, considerabil mai mari decât cele pe care ar fi trebuit să le achite dacă ar fi fost calculate pe baza ratei de schimb istorice, aplicabilă la momentul deblocării împrumutului.
S-a mai arătat că s-a statuat prin decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene din 30 aprilie 2014, în cauza C-26/13, Kasler și Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13/CEE si, mai precis, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contracte de împrumut, faptul că termenul „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Reclamanții au mai apreciat că această clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; această obligație pecuniară pe care o au în calitate de consumatori de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de - schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, considerent pentru care solicităm să constatați caracterul abuziv al acestei cu consecința admiterii capătului de cerere privind stabilirea dobânzii la valoarea avuta de moneda CHF la data contractării .
S-a mai subliniat căclauza de risc valutar este o clauza abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului si la circumstanțele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorului fara a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major intre drepturile si obligațiilor asumate de către parti, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale; omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activeaza in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii fata de moneda naționala fiind inevitabila, constituie o incalcare a obligației de consiliere, sever sanctionat in dreptul european si national intrucat este de natura sa Migreze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine dlfbrmata a intinderii drepturilor si obligațiilor asumate.
În continuare, s-a menționat că, raportat la prevederile legale in domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune, conținând clauze prestabilite de către Bancă care se impun clientului fara a-i da posibilitatea de a influenta continutul acestuia, fapt ce determina inegalitatea pozițiilor juridice ale părtilor contractante în sensul afirmarii intereselor băncii, in calitate de profesionist, in detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slaba in contract. Astfel, prin prisma acestei reglementari, clauza de risc valutar constituie o clauza abuziva intrucat reclamanții, in calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reala de a negocia continutul acestei clauze, fiind constrânși, prin natura redactarii contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit. Având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligației de către subsemnata, reclamanții au apreciat ca se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin inghetare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului astfel incat sa se asigure o proportionalitate a prestațiilor asumate de parti care sa corespunda manifestării de voința in sensul angajării in acest raport juridic.
Totodată, s-a mai susținut că, având in vedere prevederile art. 969 C.Civ conform carora părțile trebuie sa acționeze cu buna-credinta atat la negocierea si incheierea contractului, cat si pe tot timpul executării sale, neputand inlatura sau limita aceasta obligație, distributia între părți a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valori CHF față de moneda naționala, apare ca o soluție justa si echitabilă, ce materializeaza aplicarea acestui principiu. În susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar si denominarea plații, reclamanții au învederat că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data incheierii, când CHF avea o valoare moderată fata de moneda naționala asa incat, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile imprejurari economice. De asemenea, intrucat schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibila, reclamanții neavand cunostinte de specialitate in domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului fata de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voința al pârtilor intrucat hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul in vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.
Reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr.193/2000.
În susținere, au fost atașate înscrisuri (f 8-22).
Pârâta a depus la dosar întâmpinare (fila 36), prin care a solicitat respingerea cererii formulate de către reclamanți.
În motivare, a arătat, în sensță, că reclamanții au avut inițiativa încheierii contractului de credit și dreptul de a opta pentru diferitele tipuri de credite acordate de bancă,încheierea contractului de credit fiind precedată de analiza ofertei complete de creditare pe care banca o punea la dispoziția persoanelor interesate, completarea cererilor de creditare, analizarea condițiilor generale aplicabile contractelor de credit, particularizarea condițiilor de creditare. S-a mai precizat că pârâta și-a îndeplinit obligațiile de informare, consiliere și avertizare prevăzute de legislația în vigoare la momentul semnării contractului, la data semnării contractului de credit cadrul legal aplicabiul nestipulând obligativitatea prezentării unor informații speciale cu privire la consecințele economice ale semnării unui contract de credit sau cu privire la detalierea modului în care va fi suportat riscul valutar și modul cum acesta se va reflecta asupra veniturilor împrumutatului.
S-a mai susținut că clauzele contestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive, nefiind îndeplinită condiția clauzei ne-negociate cu consumatorul, reclamanții având posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credite existente pe piața financiar-bancară.
Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri și proba cu interogatorii reciproce.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între părțile din prezenta cauză s-a încheiat contractul de credit nr._ din data de 18.07.2008, prin care pârâta P. B. Romania SA prin Sucursala Oradea a acordat reclamanților I. I. și I. M.-P., în calitate de împrumutați, un credit în valoare de 81.000 CHF, pe o perioadă de 360 luni.
Potrivit art.6.3. din contract, împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la Bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare.
Împrumutatul, co-plătitorul și garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/co-plătitorului, garantului deschis la Bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/co-plătitor, garant, la scadențele prevăzute în prezentul contract.
Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligațiile de plată, Banca poate utiliza disponibilitățile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligațiilor de plată, aplicând cursul său de schimb și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe, după caz.
Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 „se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii”, iar art.4 din lege prevede ca „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.
Asadar, pentru a determina daca o anumita prevedere contractuala reprezinta o clauza abuziva, trebuie verificata îndeplinirea conditiilor instituite de art 4 alin 1 din legea nr 193/2000.
O prima conditie ce trebuie indeplinita este ca aceasta sa nu fi fost negociata direct cu partea contractanta. Alineatul 2 al art 4 din legea nr 193/2000 defineste notiunea de clauza ce nu a fost direct negociata, în sensul ca aceasta este inserata în contract fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Cea de-a doua conditie esentiala ce trebuie constatata se refera la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor, prin aceasta întelegându-se ca unul din contractanti dobândeste un avantaj nejustificat fata de situatia celeilalte parti.
De esenta raporturilor juridice izvorînd din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor si obligatiilor, respectiv faptul ca o parte se obliga sa dea, sa faca sau sa se abtina de la ceva stiind ca si cealalta parte va efectua o contraprestatie. Daca unei parti îi incumba numai obligatii fara a beneficia în schimb si de drepturi, se rupe echilibru care trebuie sa domine raporturile juridice, partile nemaiaflîndu-se pe pozitii de egalitate, ci de subordonare, de putere, ceea ce este profund injust, mai ales in situatia in care unul din contractanti este persoana juridica, iar cealalta persoana fizica.
În ipoteza în care o clauza apare inechitabila si imorala, trebuie analizat daca se ofera o explicatie rezonabila de catre comerciant, în concordanta cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauza.
În fine, cu privire la cea de-a treia cerinta, aceasta se refera la caracterul contrar bunei credinte al clauzei; cu alte cuvinte, aceasta cerinta vizeaza comportamentul neloaial al co-contractantului.
De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere si dispozitiile art 4 alin 5 si 6 din legea nr 193/2000, potrivit carora natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza si în functie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurarile care au determinat încheierea contractului, precum si de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul pret -calitate, de podusele si serviciile oferite în schimb.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au invocat caracterul abuziv al clauzei contractuale inserate la art 6.3., care, în esență, privește obligația de restituire în aceeași valută a împrumutului în franci elvețieni, considerandu-se că reaua credință a băncii, pe de o parte, și dezechilibrul contractual, pe de altă parte, rezultă din neîndeplinirea obligației de informare/consiliere.
În speță suntem în situația unui împrumut în franci elvețieni, împrumutații primind o sumă în această valută și fiind obligați să o restituie în aceeași valută. Contractul de credit valutar conține așadar un element de risc valutar, însă această nu îl transformă automat într-un contract abuziv.
În conformitate cu prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 și de cele ale art.4 alin.2 din Directiva 93/13 a Consiliului, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze nu privește definirea obiectului contractului însă aceasta doar în măsura în care respectivele clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil (conform prevederilor din art. 4 alin.2 din Directiva 93/13 a Consiliului) sau într-un limbaj ușor inteligibil (conform prevederilor din art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000).
În acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. D. urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art.4 alin.2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art.4 din Legea nr.193/2000.
Pe cale de consecință, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condițiile prevăzute la art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Totodată, trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, care se deosebește de contractul de împrumut (ce creează obligații doar în sarcina împrumutatului), constând în restituirea sumei împrumutate și a dobânzii aferente. Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.
Deși face referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, Directiva 93/13 nu definește noțiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni, care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă. În acest sens, CJUE a reținut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.
Se impune a se preciza însă că nici Legea nr.193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil a acestora.
În cauza de față, se constată că a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil obligația reclamanților de restituire a împrumutului în moneda în care acesta a fost acordat.
Potrivit contractului nr. nr._ din data de 18.07.2008, creditul a fost acordat în CHF, conform art.1.2. Totodată, s-a convenit ca ratele să fie achitate în aceeași monedă, pentru ca la finalul perioadei de creditare împrumutatul să restituie aceeași suma împrumutată plus dobânzi în moneda care i-a fost pusă la dispoziție de bancă.
Din simpla lectură a contractului rezultă că această clauză a fost exprimată clar și inteligibil, moneda în care s-a acordat creditul și în care trebuia restituit fiind indicată în mod expres prin contract. De asemenea, din dispozitiile contractuale rezultă în mod clar mecanismul de formare a prețului, respectiv calcularea acestuia în funcție de moneda în care s-a acordat împrumutul și efectele acestei dispoziții, respectiv suportarea riscului valutar de către debitor în cazul creșterii cursului de schimb.
Este evident că reclamanții și-au dat acordul pentru acordarea unui credit în valută (CHF) cu dobândă variabilă, alegând din ofertele pârâtei pe cea pe care au considerat-o cea mai avantajoasă pentru aceștia. La momentul semnării contractului, reclamanții au avut posibilitatea de a studia ofertele băncii, respectiv condițiile și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciillor oferite de OTP B. SA, semnând contractul în cunoștință de cauză.
Nu se poate pretinde că reclamanților li s-ar fi impus accesarea unui împrumut în monedă străină întrucât, chiar dacă suntem în prezența unui contract în mare parte de adeziune (standard preformulat), anumite elemente ale acestuia sunt negociate de părți, iar unul dintre acestea este moneda în care se acordă împrumutul.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea reclamanților, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ. de la 1864 (în vigoare la data de 18.07.2008), cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat, la data semnării contractului, modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Totodată, susținerile reclamanților în sensul că pârâta a promovat creditarea în valuta CHF ca fiind un serviciu bancar sigur din punct de vedere al riscului valutar, sunt simple afirmații nedovedite, or, potrivit art 249 NCPC, cel care face o susținere în cursul judecății trebuie să o dovedească.
De asemenea, obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanțiile puse în sarcina împrumutatului, viitoarea depreciere ori apreciere a unei monede străine neputând fi inclusă în aceasta obligație.
Regulamentul BNR nr.3/2007 nu stabilea în sarcina băncilor obligația de a informa consumatorii în legătură cu riscul valutar.
Deși susțin că banca avea obligația de a îi informa cu privire la riscul de hipervalorizare a CHF, reclamanții nu au formulat o cerere de anulare a contractului pentru dol și nu au demonstrat faptul că banca deținea informații în acest sens, pe care le-ar fi ascuns cu rea-credință fata de reclamanți, neputându-se pretinde băncii să prevadă viitoarele fluctuații de curs valutar. În opinia instanței, obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare și drept urmare nu poate sancționată prin plafonarea valorii CHF la cea din data de 18.07.2008.
Reclamanții ar fi putut să ia în calcul posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care au contractat creditul, având în vedere că și-au asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat și reclamanții.
Împrejurarea că aceștia restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părți este unul aleatoriu. Este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamantul trebuia să fie conștient la momentul la care și-a luat acest angajament.
Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obținea veniturile din salariu, împrumutatul și-a asumat implicit și riscul fluctuațiilor cursului valutar, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului. În acest context, modificarea circumstanțelor invocate de către reclamanți – respectiv fluctuația monetară – a fost integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate, riscul creșterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecință, de către debitor, în lipsă de dispoziție contrară. De altfel, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluțiile economice să influențeze obligațiile asumate de împrumutat.
Chiar dacă reclamanții (susțin că) nu aveau cum să prevadă ca și niște consumatori medii și normali o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta OTP B., ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr. 193/2000. Practic, reclamanții solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru aceștia, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
A pretinde acum (după 7 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare prevăzută de art.18 din OG 21/1992 și art.57 din OUG 50/2010, doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamanți, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de instituțiile de credit.
În aceste condiții, reclamanții doresc să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși erau conștienți (sau ar fi trebuit să fie) la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de cea dintâi. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența (în condițiile în care cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă).
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură incluisv din ramnursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanții numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamanților a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 30 de ani.
Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamanții prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art.6.3., dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval îndelungat (30 de ani). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi deîndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți; în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamanților și intervalul de timp îndelungat acordat debitoarei pentru restituirea împrumutului (360 luni), instanța apreciază că dispozițiile art.6.3. inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu are scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanții tind să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea lor (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 260 luni.
Executarea obligațiilor reclamanților, afectate de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut.
Nu se poate aplica cursul de schimb CHF-leu la momentul contractarii creditului întrucât prin art.6.3 din contract părțile au stabilit că orice plată se face în moneda creditului și nici nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor menționate, care prevăd restituirea creditului în moneda acordată, întrucât aceste dispoziții contractuale nu fac altceva decât sa reia prevederile art.1584, 1578 din vechiul Cod civil.
Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 (art.1578) cât și noul cod civil (art.2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.
Or, condiția dezechilibrului semnificativ prevăzută de art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 se apreciază „prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.” (cauza Mohamed Aziz C-415/11 ).
Or, condiția dezechilibrului semnificativ prevăzută de art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 se apreciază „prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.” (cauza Mohamed Aziz C-415/11 ).
Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice.
Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu și dispozițiile legale. Astfel, prin Hotărârea Curții Europene de Justiție din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C280/1, Barclays B. contra S. Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reținut că: „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.
În al doilea rând, protecția consumatorilor poate să se realizeze și în cazul contractul contractelor de credit în monedă străină. Calea nu este însă aceea a acțiunilor întemeiate pe Legea nr.193/2000. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudențională, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecție a consumatorilor în cazul creditelor în valută.
Prin urmare, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluționată pe calea unor acțiuni întemeiate pe Legea nr.193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecința aplicării nominalismului consacrat de lege.
Totodată, se va reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr.3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de România față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Pentru toate aceste considerente, instanța apreciază că acțiunea reclamanților este neîntemeiată, urmând să o respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de reclamanții I. I., I. M. P., ambii cu domiciliul ales la P. F. din ORADEA, . jud. Bihor în contradictoriu cu pârâta . SA, cu sediul în București, .. 29-31 sector 1, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.01.2016.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red: M.P/Th.red: M.P./GR
5ex/ 08.02.2016
| ← Pretenţii. Sentința nr. 876/2016. Judecătoria SECTORUL 1... | Pretenţii. Sentința nr. 957/2016. Judecătoria SECTORUL 1... → |
|---|
