Acţiune în constatare. Sentința nr. 1132/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1132/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 03-02-2015 în dosarul nr. 1132/2015
Dosar nr._
R.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1132
Ședința Publică din data de 03.02.2015
Instanța constituită din:
Președinte: M. P.
Grefier: D. O.
Pe rol se află soluționarea cererii având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive formulată de reclamanții M. E. și M. T. - C., în contradictoriu cu pârâta ..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamantul personal, care se legitimează cu CI . nr._ și prin avocat, reclamanta prin avocat F. O., cu împuternicire avocațială . nr._/2014 aflată la fila 89 din dosar, lipsă fiind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual, după care:
Instanța acordă cuvântul cu privire la excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.
Apărătorul reclamanților solicită respingerea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, având în vedere faptul că cele două clauze contestate sunt susceptibile de a produce prejudicii materiale reclamanților.
Instanța respinge ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepție invocată de către pârâtă prin întâmpinare, reținând faptul că a fost învestită cu soluționarea unui litigiu civil evaluabil în bani, pe ambele capete de cerere valoarea litigiului fiind sub pragul de 200.000 lei. Referitor la argumentele aduse de către pârâtă prin invocarea excepției, instanța reține și în privința capătului de cerere privind dobânda, caracterul evaluabil, arătând în acest sens raportarea procentului de dobândă la o valoare a debitului principal, iar această modalitate de calcul conduce la reținerea unei valori sub pragul de 200.000 lei.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și nici excepții de invocat, instanța acordă cuvântul cu privire la formularea de probatorii.
Apărătorul reclamanților solicită încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar. De asemenea, cu privire la înscrisurile anexate de către pârâtă, referitoare la contracte de credit încheiate cu alți consumatori, apreciază că nu sunt utile soluționării cauzei, solicitând instanței să nu le ia în considerare.
Instanța, în temeiul art. 255 C., încuviințează părților proba cu înscrisurile aflate la dosar, inclusiv părții pârâte proba cu înscrisurile deja depuse, apreciindu-le ca fiind utile soluționării cauzei și respinge ca nefiind utilă soluționării cauzei proba cu înterogatoriu, poziția procesuală a reclamanților rezultând din cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Apărătorul reclamanților solicită admiterea cererii de chemare în judecată, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, precum și a clauzelor privitoare la comisionul de risc și la comisionul de administrare, constatarea acestor clauze ca fiind abuzive și, în consecință, repunerea părților în situația anterioară și restituirea sumelor de bani plătite nedatorat, inclusiv cele plătite pe parcursul dosarului.
De asemenea, apărătorul reclamanților arată că reclamanții sunt consumatori în sensul legislației protecției consumatorilor, iar pârâta este un profesionist în același sens, astfel că raporturile dintre părți sunt guvernate de această legislație, pârâta având obligația de informare a consumatorului, precum și obligația de a nu insera clauze abuzive, însă niciuna dintre aceste obligații nu a fost îndeplinită. Totodată, arată că graficul de rambursare a creditului a fost pus la dispoziția clienților după acordarea creditului, astfel încât se poate aprecia că nu s-a făcut informarea în ceea ce privește valoarea comisionului de risc, urmărindu-se ca, la momentul încheierii contractului, consumatorul să nu realizeze care este cuantumul acestuia, la ce se raportează sau care este cuantumul lunar sau anula al comisionului de risc. În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor contestate, apărătorul reclamanților arată că sunt îndeplinite toate cele trei condiții prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind vorba de un contract standard preformulat, banca nedovedind contrariul. În ceea ce privește dezechilibrul creat de clauzele contestate, arată că banca și-a rezervat dreptul de a modifica dobânda în funcție de evoluția pieței, însă un astfel de mecanism nu este în favoarea consumatorului, mai mult decât atât, de la încheierea contractului evoluția LIBOR a scăzut semnificativ, însă acest lucru nu a dus la modificarea dobânzii în favoarea consumatorului. Cu cheltuieli de judecată, depunând la dosar dovada acestora.
Instanța reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
P. plângerea înregistrată pe rolul acestei instanța la data de 12.08.2014 sub nr._ reclamanții M. E. și M. T. – C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta . să constate caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit nr._/DZ/17.03.2008 încheiat cu V. R., în calitate de consumatori, respectiv: clauza care permite băncii ajustarea ratei dobânzii în mod unilateral, fără a preciza condițiile clare în care poate interveni o asemenea modificare (clauză ce se regăsește la pct. 3 lit. d din Condițiile Speciale);clauza referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare (clauză ce se regăsește la pct. 5 lit. a din Condițiile Speciale, să constate nulitatea absolută a acestora, să repună părțile în situația anterioară, respectiv să dispună restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule și a dobânzii legale aferente acestor sume. Cuantumul acestora fiind de 40.704,74 lei (echivalentul în lei a 11.120,3 CHF calculat la cursul BNR din data de 12.08.2014, data introducerii cererii de cheamare în judecată, 1 CHF= 3,6604 lei, reprezentând comisionul de risc plătit pentru perioada 10.04._14), precum și în continuare, până la momentul eliminării comisionului de risc/ administrare.
Să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că sunt consumatori în sensul legislației protecției consumatorilor, întrucât în contractul de credit încheiat cu pârâta acționează în scopuri personale, exterioare oricărei activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale, conform pct. 1 lit (a) din Condițiile Speciale ale convenției de credit.
Calitatea de consumator este prezumată atât de legislația protecției consumatorului, cât și de Codul civil. Conform art. 3 alin.2 C.civ este profesionist acela care exploatează o întreprindere; în orice alte situații, persoanele fizice sunt simpli particulari care, dacă intră în raporturi juridice cu profesioniștii, au calitatea de consumatori.
Calitatea de consumator a reclamanților este dovedită prin conținutul convenției de credit (pct. 1 lit (a) din Condițiile Speciale), produsul de creditare oferit de instituia de credit pârâtă fiind destinat acoperirii cheltuielilor personale.
Pârâta este profesionist în sensul aceleiași legislații a protecției consumatorului, întrucât este persoană juridică autorizată care, în temeiul unui contract ce intră sub incidența legilor protecției consumatorilor, acționează în cadrul activității sale comerciale. în consecință, legislația aplicabilă raportului juridic este cea din materia protecției consumatorului, atât cea generală (Codul consumului, Legea 193/2000, Legea363/2007), cât și cea specifică activității de creditare (Legea 190/1999, Legea 289/2006, Regulamentul BNR 3/2007).
Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor atrage anumite obligații în sarcina profesionistului, atât în faza precontractuală (de informare corecta si completa si de acordare a unei perioade de timp suficiente, de reflecție), cât și în cea a încheierii contractului cu consumatorul (de a nu insera clauze abuzive in contractele cu consumatorii).
Reclamanții au mai susținut că pârâta nu și-a îndeplinit nici obligația de informare în formele prescrise de dispozițiile legale aplicabile, și nici obligația de a nu insera clauze abuzive în contracte, creând astfel un dezechillibru între prestațiile părților.
Conform art. 8 din Legea 190/1999, privind creditul ipotecat pentru investiții imobiliare, precum și art. 19 din OUG 21/1992, banca era obligată să furnizeze pe suport de hârtie informațiile cu privire la produsul de creditare comercializat.
Conform art. 6 din legea 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice “înainte de încheierea contractului, creditorul: a) are obligația să prezinte contractele de credit pe care le oferă, tipul și suma totală a creditului cele mai adecvate, luând în calcul situația financiară a consumatorului, avantajele și dezavantajele asociate cu produsul propus, precum și scopul creditului;b) trebuie să prezinte consumatorului informațiile exacte și complete necesare privind contractul de credit avut în vedere; c) trebuie să informeze consumatorul despre documentația de credit necesară ”
Punctele (18) si (19) din preambului Directivei 2008/48/CE menționează de asemenea importanta obligației de informare ., concis, vizibil, inclusiv a conținutul publicității cu privire la produse de creditare. Se arata informațiile minime pe care consumatorul trebuie să le primească înainte de încheierea contractului.
Reclamanții au mai arătat că din documentele anexate prezentei cereri, rezultă că pârâta nu a respectat dispozițiile legale prin care se reglementează obligația de informare anterior încheierii convenției de credit. Reclamanții au luat cunoștință în scris de informațiile cu privire la creditul contractat, la momentul semnării; singurele documente comunicate consumatorilor fiind convenția de credit și graficul de rambursare, după semnarea lor. Informarea corectă și completă a consumatorilor este menită să asigure premisele unei analize si a unei decizii de a contracta a consumatorului în cunoștință de cauză. Or, în speță, nu exista niciun document care să ateste îndeplinirea de către bancă a acestei informări în condițiile legii.
Informațiile pe care consumatorii le dețineau anterior semnării contractului de credit erau transmise verbal și/sau prin materialele publicitare, astfel încât nu îndeplineau funcția de a informa corect si complet consumatorul.
Mai mult, cu privire la modul cum banca intelegea sa isi promoveze produsele de creditare, menționam Decizia Consiliului N. al Audiovizualului nr. 368/15.05.2008, prin care pârâta V. Romania SA a fost sanctionata pentru neinformarea completa a consumatorilor.
în speță, pârâta a procedat în aceeași manieră, oferind un produs cu dobândă variabilă aparent fixă (astfel cum apare aceasta în clauza 3 lit. a din Convenția de credit) și foarte competitivă care era însă completată cu comisionul de risc prezentat sub forma unui procent subunitar (de doar 0,22%), neraportat la nicio unitate de timp. In mod firesc, atenția consumatorului era axată pe dobândă, ca fiind esențială, nu pe costurile mascate sub procente aparent nesemnificative.
Clauza care permite modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a preciza condițiile precise în care poate interveni o asemenea modificare, în contract făcându-se referire doar la ipoteza apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară (clauza ce se regăsește în convenția de credit la punctul 3 litera d) din Condițiile Speciale).
Clauzele care permit modificarea ratei dobânzii fixe sunt nule, întrucât acestea sunt abuzive. Art. 3 lit.d) din contractele de credit ce fac obiectul prezentei acțiuni prevede „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. ”.
O astfel de clauză transformă convenția de credit, dintr-un contract comutativ într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligația creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii, este sub condiție pur potestativă, obligație sancționată potrivit regulilor de drept comun cu nulitate absolută (art. 1010 C.civ.).
Contractul de credit, indiferent dacă acesta este cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă, acestea sunt determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori/indici concreți, iară a fi implicată în vreun fel voința uneia din părți.
Modalitatea în care pârâta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii (prin punctul 3 d) din Condițiile Speciale) transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, diferența dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determină modificarea.
Dobânda fixă este exprimată printr-un număr sau o cifră reprezentând procentul aplicat anual la soldul creditului, fără ca determinarea acesteia să fie bazată pe o formulă matematică, spre deosebire de dobânda variabilă, care este exprimată în mod obligatoriu printr-o formulă de calcul, ce cuprinde atât elemente fixe, cât și variabile, dar publice si independente de voința vreunei dintre parti.
în cazul convenției de credit dedusă judecății, contractul este unul aleatoriu, dar numai din perspectiva reclamanților, deoarece variația dobânzii nu depinde de hazard, ci exclusiv de voința băncii, care apreciază dacă la un moment dat are interesul să crească dobânda, justificând această creștere prin schimbările semnificative ale pieței, fară a le identifica cu precizie.
În contractul ce face obiectul prezentului dosar, a fost stabilită inițial o rată fixă a dobânzii. Aceasta este stabilită la pct. 3 a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit, fiind exprimată printr-o cifră și fără a fi determinată printr-o formulă de calcul.
Faptul că rata dobânzii din acest contract este fixă rezultă și din aceea că nu s-a stabilit în contract perioada la care aceasta să fie ajustată în funcție de vreun indice variabil. De altfel, nu s-a stabilit în acest contract nici un astfel de indice de referință public. În cazul în care intenția ar fi fost să se stabilească o rată variabilă a dobânzii, aceasta trebuia raportată la elementele în funcție de care aceasta se ajustează, or nu există astfel de elemente sau indici.
Dreptul rezervat de bancă prin inserarea clauzei respective nu este numai acela de a modifica dobânda, dar și dreptul de a stabili în mod discreționar care sunt cazurile care justifică această modificare, contractul numindu-le „ schimbări semnificative ale pieței financiare ”. Nu există în convențiile de credit o enumerare limitativă a unor situații concrete care ar putea fi considerate schimbări semnificative, acestea fiind circumscrise întotdeauna liberei aprecieri a băncii.
Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 79 din Legea nr. 296/2004 (Codul consumului), o clauză care nu a fost negociată de părți este considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Art. 45 și 57 teza a Il-a din Legea nr. 296/2004 reglementează dreptul consumatorilor „de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor principale” ale serviciilor financiare oferite de către operatorii economici. Or, așa cum este formulat punctul 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale convenției de credit, acesta nu oferă decât o indicație vagă asupra condițiilor în care dobânda (care reprezintă costul serviciului de care împrumutatul beneficiază în momentul semnării contractului sau în perioada imediat următoare) se va modifica în viitor. în schimb, textul conferă liberă și nelimitată apreciere a creditorului în privința modificării.
Această clauză contravine și art. 75 din Legea nr. 296/2004, care prevede un drept fundamental al consumatorilor, respectiv dreptul de a nu fi incluse în contracte decât „ clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate
Contrar acestui principiu, convenția de credit conține clauze ce fac necesară existența unor cunoștințe de strictă specialitate financiară (ex. indicii de referință ai pieței monetare la care se referă definiția schimbărilor semnificative, atunci când aceasta există). În plus, trebuie observat că, și în situația în care consumatorul ar avea astfel de cunoștințe, ar fi imposibil de determinat situațiile obiective la care fac referire convențiile de credit, întrucât acestea se referă la elemente de apreciere subiectivă, care nu sunt lămurite în nici un fel (trimiterea are în vedere, în general indicii pieței monetare, nefiind precizați, în concret care dintre acești indici ar prezenta relevanță pentru a putea fi exercitat dreptul de a modifica unilateral contractul).
Comparând definițiile din Condițiile generale ale convenției de credit, observăm că atât comisionul de risc, cât și dobânda sunt percepute pentru acordarea creditului. P. urmare, atât dobânda, cât și comisionul de risc sunt percepute pentru unul și același lucru, acest comision de risc nefiind altceva decât o dobândă mascată.
Perceperea comisionului de risc este justificată de pârâtă prin necesitatea acoperirii riscului de credit (comportamentul contractual al împrumutatului, deprecierea garanțiilor, neîncasarea valorii acestora în cazul valorificării) și a riscului de piață (constând în fluctuații ale prețurilor și ale cursului valutar). Justificarea costului respectiv (justificare care a aparat ulterior semnării convenției, când consumatorii au început sa se planga de caracterul abuziv al clauzei, si nu anterior semnării convenției, cum ar fi impus legea) pe aceste considerente este neclară, fiind ea însăși abuzivă sub aceste aspect și raportat la art. 45 din Codul consumului.
Comportamentul contractual al reclamanților nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel că a încasa un comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidențelor de plăți nu oferă nici o suspiciune cu privire la seriozitatea sa, este abuziv. Comisionului de risc este, așadar, necuvenit, neavând nici o justificare economică.
Riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării, este de asemenea suportat de către împrumutat, care în situația aceasta va răspunde cu toate bunurile sale. Dreptul băncii de a-și recupera creanța nu se limitează la urmărirea garanțiilor, cum ar putea crede un consumator mediu, ci se întinde asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare, iar deprecierea garanției afectează exclusiv patrimoniul împrumutatului. Nu în ultimul rând, pârâta și-a mai creat încă un instrument de constrângere a împrumutatului pentru acoperirea acestui așa-zis risc, respectiv amenințarea împrumutatului cu declararea creditului scadent anticipat în cazul în care valoarea garanțiilor scad sub valoarea creditului.
Referitor la riscul de piață, acesta trebuie să fie asumat în egală măsură de ambele părți, atât de bancă (jucător profesionist pe această piață, care este obligat sa il administreze in mod eficient, nu sa si-1 asume in mod inconștient), cât și de consumator. Comisionul de risc este perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc, așadar consumatorul nu va suporta doar propriul său risc, ci și pe cel al băncii. în cazul în care piața ar evolua în favoarea consumatorului (ar scădea cursul valutar, prețurile etc.) acesta ar datora oricum comisionul de risc pentru a acoperi reducerea profitului previzionat de bancă. Ceea ce trebuie subliniat este că banca a impus și încasat comisionul de risc deși riscul de piață s-a materializat în perioada 2008-2014 în defavoarea consumatorului. în consecință, consumatorul a suportat pe de o parte creșterea ratei lunare datorită devalorizării leului si al activelor imobiliare, iar pe de alta, comisionul de risc care punea banca la adăpost de situația inversă.
Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice impune băncii obligația informării fiecărui client în parte (fie prin graficul de rambursare, fie prin dispoziții contractuale) cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, majorare determinată de: (i) materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii (în cazul în care acestea se produc în defavoarea împrumutaților) sau (ii) creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract.
La rândul său, art. 41 din Regulamentul BNR 3/2007 impune instituțiilor de credit, tot în scopul diminuării riscului “să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii. ”
Pârâta, în loc să își îndeplinească obligațiile impuse de reglementările în vigoare și să își stabilească criterii concrete și reale de determinare a categoriilor de clientelă pe categorii de risc și să facă diferențierea produselor de creditare în funcție de aceste criterii, a ales varianta abuzivă, mult mai costisitoare pentru împrumutații buni platnici, impunând obligația în sarcina acestora de a achita acest comision de risc., independent de producerea riscului.
Modul în care este definit comisionul de risc de art. 3.5. din Condițiile Generale ale convenției de credit, este cel puțin confuz. Acesta este stabilit printr-un procent aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului. Comisionul stabilit în procentul respectiv nu se raportează la nici o perioadă de calcul, ceea ce se poate traduce, pe înțelesul oricărui consumator, în două posibile înțelesuri: fie se calculează pe an, ca și dobânda, fie se calculează o dată la începutul convenției, după care se plătește în tranșe lunare. Așa cum este definit acest comision în convențiile de credit, nu are legătură cu modul în care îl percepe pârâta, respectiv procentul stabilit este aplicat în fiecare lună, iar suma rezultată este plătită la fiecare scadență.
Comisionul de administrare perceput în prezent de pârâtă nu reprezintă altceva decât același comision de risc, cu altă denumire. OUG nr. 50/2010 a limitat numărul și felul comisioanelor pe care băncile le pot percepe și, în plus, a interzis introducerea unor noi comisioane sau modificarea celor din contractul inițial.
Așadar redenumirea comisionului de risc în comision de administrare este încă o practică abuzivă a băncii, având în vedere că suma pretinsă nu este percepută (în mod declarat, așa cum rezultă din definiția lui) pentru administrare, ci pentru același scop ca și vechiul comision de risc. Or, dacă acesta era perceput în mod ilegal anterior apariției OUG nr. 50/2010, chiar dacă în prezent ar purta o denumire permisă de lege, nu înseamnă că a intrat în legalitate. Fundamentul și definiția acestui comision arată că el este în continuare ilegal.
Pe de altă parte, constatat fiind caracterul abuziv al acestui comision de risc anterior apariției OUG nr. 50/2010, nu se poate susține că odată redenumit conform modificării legislative acesta intră în legalitate.
Principiul restitutio in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivității efectelor nulității; numai prin revenirea la situația anterioară emiterii actului nul, părții vătămate îi este reparat întreg prejudiciul.
Temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie și un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogățirea unei persoane în dauna alteia iară o cauză legitimă. Odată dispărută cauza legitimă, ca efect al pronunțării nulității absolute, rezultă că toate prestațiile executate în temeiul clauzelor nule trebuie întoarse. P. urmare solicităm onoratei instanțe să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamanți a tuturor sumelor percepute ilegal în temeiul clauzelor contractuale nule absolut.
Astfel, pentru convenția de credit nr._ din 17.03.2008 suma ce urmează a fi restituită, reprezentând comisionul de risc perceput abuziv de la începutul raporturilor contractuale și până la data introducerii cererii este în cuantum de 40.704,74 lei (echivalentul în lei a 11.120,3 CHF calculat la cursul BNR din data de 12.08.2014, data introducerii cererii de cheamare în judecată, 1 CHF= 3,6604 lei).
În dovedirea cererii a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Pârâta a depus la dosar întâmpinarea prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 2 București, competența de soluționare a cauzei aparținând Tribunalului București, capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d fiind neeevaluabil în bani, devenind astfel incidente disp. art. 99 alin 2 c.pr.civ., iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.
Privitor la caracterul negociat al Convențiilor de credit, consideră ca se impune concluzia existentei unor negocieri anterioare, avand in vedere cumulul de factori de la data semnării Convenției, sau cel puțin ideea posibilității unor negocieri, respectiv deschiderea paratei spre negoceri, opțiune de care reclamanții nu au dorit sa uzeze.
Reclamanții sunt cei care s-au adresat băncii in anul 2008 solicitând a ii fi aprobata cererea pentru acordarea unui credit, alegand dintre produsele băncii pe acela care li se potrivea prin raportare la factori subiectivi: valoarea împrumutului, veniturile lunare, perioada de creditare, etc.
P. urmare, luând cunoștința de oferta băncii anterior semnării conventieie, reclamanții au avut libertatea de a acționa, libertatea de a alege si libertatatea de a negocia sau de a accepta condițiile oferite de banca.
V. nu deține monopolul in materia contractelor de creditare, astfel incat reclamanții se puteau adresa unei alte banei care sa le accepte condițiile proprii. Or, la dosar nu exista nicio dovada privind nemulțumirea reclamanților sau propunerea unei contraoferte, ceea ce inseamna ca aceștia, la nivelul anului 2008, au fost mulțumiți de forma Convenției de credit, de aspectele de ordin juridic si financiar cuprinse in acestea.
Dispozițiile lit b din cadrul Anexei Legii nr 193/2000 rețin caracterul abuziv al unei clauze in măsură in care agentul economic “obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului"’.
Apreciază insa ca o astfel de situație nu poate fi reținuta in condițiile in care banca a pus la dispoziție reclamantei oferta sa. anterior semnării creditului. Banca a pus la dispoziția tuturor clienților oferta sa privind produsele bancare, aceasta oferta a fost publica, neascunsa, cuprinzând toate elementele de ordin financiar care interesa posibilii împrumutați, fiind mediatizata atat prin postarea pe pagina de Internet a băncii, cat si prin alte mijloace de mass-media, dar si prin informări obținute din partea reprezentanților băncii.
In anul 2010, urmare a apariției OUG nr 50/2010, banca a fost nevoita în confomitate cu dispozițiile art 95 din OUG nr 50/2010 sa notifice clienții in privința adaptarii condițiilor contractuale, noilor dispoziții legale.
Astfel cum se confirma chiar din actele depuse de către reclamanți, notificarea nr. 988/17.09.2010 adresata către parata, aceștia nu au fost de acord cu semnarea actului adițional comunicat de către banca.
In consecința, nu se poate retine imposibilitatea reclamanților de a negocia clauzele contractuale. Faptul ca in anul 2008, reclamanții au acceptat pe deplin oferta băncii si nu au inteles sa formuleze o contraoferta cum au procedat in anul 2010 nu denota o culpa a băncii. In lipsa unei contraoferte nici nu putea exista o negociere.
Mai mult decata atat reclamanții din prezenta cauza au semnat cu parata doua conventi de credit sub nr._/DZ/24.04.2007 si nr._/DZ/17.03.2008.Conventia de credit nr._/DZ/l7.03.2008 a fost semnata la 11 luni distanta de convenția de credit nr._/DZ/24.04.2007.
Daca parata ar fi avut un comportament abuziv, daca ar fi refuzat sa negocieze contractul semnat cu aceștia, nu se explica de reclamanții au ales sa incheie inca o convenție de credit, deși mai aveau una in derulare, cunoștea prevederile acesteia si fusese deja “abuzat” prin presupusa “nenegociere”.
In aceste condiții, reclamanții, după analiza ofertei propuse de V., precum si a ofertelor emise de alte unitati bancare, aveau posibilitatea de a-si exprima nemulțumirile atat fata de condițiile de creditare oferite de parata, dar si fata de poziția “inflexibila” in privința negocierii, iar in ultima instanța reclamanții puteau refuza semnarea Convenției.
Este adevarat ca in ceea ce privește Condițiile Generale ale convenției de credit acestea reprezintă clauze preformulate de către banca si adresate tuturor clienților (de aici si termenul “generale nu inseamna ca si implicit sunt abuzive). Insa trebuie făcută distincția dintre acestea si cele regăsite in Condițiile Speciale ale convenției, care, sunt specifice fiecărui client in parte si au fost negociate in raport de interesele financiare ale reclamantei. Condițiile speciale au caracter personalizat, stabilit in funcție de fiecare client in parte, si, desigur, de dorința acestuia de negociere.
Nu trebuie făcută confuzie intre contractele de adeziune si contractele yreformulate. Cele doua noțiuni nu se suprapun, in cazul nostru nefiind vorba de contracte de adeziune. Contractele de adeziune nu pot fi modificate in niciun fel, sub niciun aspect. Pe de alta parte, contractele preformulate au o forma inițiala stabilita de un contractanta, dar suferă modificări potrivit negocierilor bilaterale.
În Convenții incheiate cu alți clienți s-au stipulat condiții financiare diferite (comisioane de risc mai mici sau mai mari, ori lipsa totala a comisionului de risc), conform abilitații si interesului fiecărui client de a nesocia propriul contract.
Dovada posibilității modificării acestor Convenții prin negocieri bilaterale se realizează prin condițiile financiare cuprinse in alte Convenții incheiate de subscrisa cu alți clienți ai băncii, unde s-au stipulat condiții financiare diferite (comisioane de risc mai mici sau mai mari, ori lipsa totala a comisionului de risc), conform abilitații si interesului fiecărui client de a negocia propriul contract.
In conformitate cu principiul interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar, consideram ca interpretarea trebuie realizata strict cu privire la opinia CE. învederam astfel ca din dispozițiile Directivei nr 93/13/CEE rezulta fara putinta de tagada, ca suntem in prezenta unui dezechilibru semnificativ doar in împrejurarea in care exista obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumandu-si o contraprestatie.
Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile si obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda si comisioanele.
In speța, paratei . ii revine obligația remiterii sumei împrumutate, obligație îndeplinita prin virarea sumei in contul curent al reclamantului si pe cea a administrării împrumutului in toata perioada de contractare si altele evidențiate in dispozițiile art 7.2 din condițiile generale. Reclamanților le revine obligația restituirii sumei împrumutate, precum si a accesoriilor acestei obligații, sub forma dobânzilor si comisioanelor.
Consideră pârâta ca toate clauzele contractuale, inclusiv cele considerate abuzive de către reclamanți sunt redactate ., accesibil, fara inteles ascuns, fiind ușor inteligibile.
In cauză, perceperea comisionului de risc a fost adusa la cunoștința clienților, oferta băncii fiind una publica, afisata atat pe site-ul băncii cat si in mass media. Mai mult, existenta comisionului de risc se regasea si in cuprinsul planului de rambursare pus Ia dispoziția reclamanților cu ocazia semnării Convenției de credit, astfel incat nu se poate susține nici „ascunderea” acestui comision si nici ascunderea modul de calcul (care era indicat in cuprinsul Convenției) si nici ascunderea valoarii lunare a comisionului (inserata in planul de rambursare).
Daca reclamanții ar fi avut obiecții sau neînțelegeri legate de acest comision sau de oricare dintre elementele Convenției, aceștia ar fi trebuit sa solicite explicații cel mai târziu la data semnării Convenției si, daca neclaritățile continuau, sa refuze semnarea Convenției. Acceptând sa semneze Convenția, nefacand vreo obiectiune si nesolicitand explicații, reclamanții, prin atitudinea lor, fac dovada înțelegerii condițiilor contractuale si acceptării acestora.
Reclamanii au avut posibilitatea la data semnării convențiilor de credit de a lua cunoștința de termenii contractuali - in acest sens comunicandu-se acestuia planul de rambursare.
Legea 193/2000, precum si Directiva 93/1993 exclud de la analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale acele dispoziții care, împreuna sau separat, formează “prețul contractului.”
Comisionul de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezulta,comisioanele percepute pentru acordarea unui credit determina, alaturi de dobanda curenta, dobanda anuala efectiva (D.), iar in condițiile speciale rezulta in mod clar atat valoarea dobânzii curente cat si valoarea D., diferența dintre cele doua valori ale dobânzii menționate expres in condițiile special ale convenției de credit fiind determinate de comisioanele percepute de banca.
Atata timp cat pentru punerea la dispoziție a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobanda curenta, este evident ca plata comisionului de risc - ce determina, alaturi de alte comisioane, diferența dintre cele doua tipuri de dobânzi - reprezintă o parte din contraprestatia pentru acordarea împrumutului.
De altfel acest lucru este specificat in cuprinsul art.3.5 din condițiile generale. Pentru serviciul de punere la dispoziția consumatorului a unui credit de o anumita valoare pentru o anumita perioada de timp, banca are dreptul la contraprestatia acestuia ce consta in plata dobânzii anuale efective - D.. Valoarea D. a fost prevăzută in mod expres in convențiile pârtilor si nu a fost contestata niciodată.
Împrejurarea ca banca a propus consumatorilor, iar aceștia au acceptat in mod expres, formula ca D. sa fie constituita dintr-o dobanda curenta mai mica si o . comisioane nu inseamna ca nu exista o contraprestatie a băncii pentru comisioanele convenite si menționate in convenția de credit. Modalitatea de formare a D. tine de politica fiecărei banei, fiecare banca avand dreptul legal de a decide daca utilizează o dobanda curenta egala cu D., fara niciun comision, sau utilizează o dobanda curenta mai mica decât D., dobanda curenta Ia care se adauga alte comisioane.
In concluzie, facand parte din costul total al împrumutului, clauzele contractuale legate de dobanda si comisioane nu pot fi modificate sau înlăturate prin voința instanței de judecata, care nu poate aprecia asupra costurilor comerciale impuse de un profesionist. Stabilirea costului unui credit tine de politica interna si de piața a fiecărui profesionist, instanța de judecata neputand sa se substituie acestuia si sa reaprecieze asupra oportunității perceperii unui comision sau a unei dobânzi.
Comisionul de risc acopera pierderi legate de neplata de către clienți a debitului si accesoriilor (dobanda). precum si riscuri legate de devalorizarea garanțiilor. Riscul de credit este in stransa legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul voluntar, riscul de decontare, riscul operațional, astfel cum acestea sunt reglementate de către art.126 al. 1 din OUG 99/2006 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului.
Rațiunea economică ce justifică solicitarea acestui comision este existenta riscului de credit, element de care Banca este obligată să țină cont si să încerce să îl acopere. P. dispozițiile art. 3 alin. 1 lit g din Normele B.N.R. nr. 17/18.12.2003. riscul de credit este definit ca fiind: "riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constind în rambursarea creditului si a costurilor aferente acestuia".
In cazul in care reclamanții nu si-ar mai putea achita ratele de credit, contractul ar deveni scadent si de la aceasta data, in conformitate cu art.4 Iif.b din Condițiile Speciale se adauga dobanda penalizatoare, astfel incat se maioreaza costul contractului ca o sancțiune a faptului neindeplinirii obligației de către client.
Toate aceste penalitati de întârziere sunt suplimentare costului stabilit de parti in contract si deci nu pot fi acoperite de polițele de asigurări ( care acopera strict suma împrumutata ). Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidarității garanțiilor reale sau personale.
Deși aferent Convenției de credit reclamanții au adus o garanție reala imobiliara (ipoteca asupra unui imobil, accesoriu convenției de credit), iar imobilul adus ca si garanție a fost asigurat, polița fiind cesionata in favoarea subscrisei, clauza menționata si criticata ca fiind abuziva acopera de fapt riscul devalorizării garanțiilor aduse băncii.
In plus, acest comision se aplica la soldul creditului si nu la totalul sumei împrumutate. Ca urmare, acest comision scade proporțional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanțiilor. P. urmare, clauza inserata la art.5 lit.a) nu creaza un dezechilibru intre drepturile si obligațiile pârtilor, motiv pentru care, aceasta clauza nu poate fi considerate ca si abuziva.
Calculul si modalitatea de plata a comisionului de risc sunt clar stabilite prin Convenția de Credit, fiind indicat procentul comisionului, faptul ca acesta se calculează la soldul creditului, si se plătește lunar, impreuna cu rata si dobanda. Indicam in acest sens atat dispozițiile Convenției, cat si graficul de rambursare.
Parata nu a acordat un credit cu dobanda fixa ci unul cu dobanda variabila.
Percepția reclamanților ca ar fi beneficiat de o dobanda fixa este una eronata, avand la baza lipsa lecturarii atente a clauzelor convențiilor de credit.
Faptul ca la data acordării creditului părțile au stabilit o anumita valoare a dobânzii, ., si anume 3,99% p.a. nu creaza nicidecum prezumția instituirii unei dobânzi fixe, sintagma “dobanda fixa” neflind menționata in conținutul clauzei.
Dispozițiile art.3 lit.a) se coroborează cu art.3 lit.d) din convenția de credit, care permite schimbări in rata dobânzii in situația apariției unei schimbări semnificative pe piața monetara, rezultând astfel caracterul variabil al dobânzii.
Termenul de “schimbări semnificative” este suficient de bine delimitat si definit, ca sa fie inteles de către imprumutat/reclamanti si ca sa poata fi analizat de o instanța competenta in cazul unui litigiu.
In prim rând, modificările sunt legate exclusiv de evoluția pieței monetare, fiind ușor de identificat, chiar si pentru un neavizat, ca aceste modificări includ situații precum inflația galopanta, creșterea brusca a decalajului dintre monedele convertiCle. Avand in vedere si perioada mare de acordare a creditului, aceasta prevedere, corespunzătoare teoriei impreviziunii, acoperea posibilele situații ce se iveau in structura pieței monetare.
In al doilea rând, in doctrina privind teoria impreviziunii s-a aratat ca in măsură in care intervin dezechilibre semnificative intre prestațiile pârtilor, instanța de judecata va putea aprecia asupra acestui dezechilibru la cererea pârtilor. Aceasta teorie a fost preluata chiar de Noul Cod Civil, simtindu-se nevoia legiferării ei.
În dovedire a solicitat încuviințarea probei cu inscrisuri si interogatoriu.
În drept au fost invocate disp. art.l alin.5, art. 16 si art.44 din Constituția României, art 2 lit m din Legea nr 363/2007, cauzele Langguth(29 iunie 1995, cauza C-456/93 ) Springenheide ( 16 iulie 1998 - C 210/1996 ) și Darbo, (4 aprilie 2000 - C 465/98 ), Directiva 87/102/CE si ulterior Directiva 2008/48/CE., art.3 alin.l lit.g din Normele B.N.R. nr. 17/18.12.2003, art. 126 al.l din OUG nr.99/2006, art.l, art.4 alin.5 lit.b si art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, lit.b din Anexa legii nr. 193/2000, si orice alte acte normative aplicabile in speța.
Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri, probă admnistrată în cauză.
Analizând probatoriul administrat instanța reține următoarele:
Între reclamanți, în calitate de împrumutați și pârâta în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr._/DZ//17.03.2008, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de_ CHF, pe o perioadă de 300 luni.
Pentru a putea asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamant, în analiza sa, instanța se va raporta la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în varianta sa republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, în aplicarea principiului neretroactivității legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice și, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.
Instanța constată că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamanta are calitatea de consumator, în înțelesul disp. art. 2 alin. 1, iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit disp. art. 2 alin. 2 din această lege.
În conformitate cu disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, potrivit dispozițiilor alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În continuare, potrivit disp. art. 2 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenției de credit încheiate între părți, instanța constată indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamantul, ci au fost preformulate de către bancă. Instanța nu poate considera că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.
Procedând la analizarea clauzelor invocate de reclamantă ca fiind abuzive, instanța constată că acestea se înscriu în definiția legală stabilită de art. 4 alin. 1 din actul normativ indicat, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Clauza contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției de credit și art.3.5 din condițiile generale și vizează comisionul de risc, în conținutul său fiind prevăzut dreptul băncii de a percepe "un comision de risc de 0,22%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.
Instanța apreciază că riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator existând dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit. Instanța constată că terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit.
Instanța constată că prin clauza menționată anterior, în ipoteza în care costurile suportate de bancă sunt majorate, indiferent dacă această majorare are sau nu legătură cu împrumutul ce face obiectul contractului analizat, ea va fi suportată exclusiv de către consumator, prin plata unor sume suplimentare, nedeterminate la momentul încheierii convenției, pentru a acoperi orice daună de natură a se produce în patrimoniul băncii. Ca atare, cu încălcarea cerințelor bunei-credințe ce trebuie să caracterizeze raporturile juridice contractuale, pârâta a stipulat o clauză pentru a-și asigura repararea oricărui prejudiciu suferit, provenit inclusiv din relațiile sale stabilite cu alte persoane fizice sau juridice, fără a lua în considerare aspectul prejudicierii inerente a consumatorului prin obligarea acestuia la plata unor sume suplimentare neimputabile conduitei sale contractuale.
Totodată instanța reține că banca a procedat în mod abuziv la păstrarea aceluiași comision de risc dar sub o altă denumire, commission de administrare.
O altă clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale convenției de credit și vizează data ajustării dobânzii, în conținutul său fiind prevăzut că „Banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
În primul rând, instanța constată că părțile au stipulat în art. 3 lit. a din aceleași condiții speciale ale convenției de credit, clauza potrivit căreia rata dobânzii curente este de 3,99 % pe an - dobânda fixă. Ca atare, deși prin acordul lor concordant părțile au stabilit perceperea unei dobânzi procentuale fixe, banca a stipulat într-un paragraf ulterior dreptul său de a modifica rata dobânzii curente în ipoteza apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară. Această clauză de impreviziune a efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii sale, precum și următoarele clauze ce vor face obiectul analizei instanței, neprobate de pârâta ca fiind negociate direct cu reclamantul, instanța le va aprecia ca fiind clauze standard preformulate, prin raportare la disp. art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000.
În al doilea rând, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantului, fără ca noua rată să fie negociată cu acesta, deși efectele manifestării unilaterale de voință a pârâtei se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului reclamantului. Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantului este acela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecință, prescripțiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.
Potrivit disp. pct.1 lit. a din anexa legii speciale, clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex lege.
Instanța apreciază că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, ce conferă dreptul băncii de revizui unilateral structura ratei dobânzii, fără prezentarea altor elemente de identificare, nu este redactat în termeni clari și neechivoci, astfel încât se poate considera că acesta nu reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.
Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv de natură a conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, din momentul încheierii contractului, aspectul majorării ratei dobânzii, în ipoteza producerii situației vizate.
Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit disp. art. 969 alin. 1 C. proc. civ., se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.
Având în vedere că, pe de-o parte, piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul semnificativ, caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate, instanța consideră că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștință de cauză.
Considerând că toate clauzele analizate anterior au caracter abuziv, fiind contrare normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant și consumator, instanța va constata caracterul abuziv al acestora și pe cale de consecință, apreciind că scopul prevederii acestora este ilicit, întrucât tinde spre crearea unui dezechilibru contractual în detrimentul consumatorului, va declara nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior, păstrând valabile restul prevederilor convenției de credit vizate.
Instanța nu va reține apărarea pârâtei în sensul că prevederile contractuale contestate nu pot face obiectul analizei caracterului abuziv în raport de disp. art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, dispozițiile legale menționate prevăd că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil .
Mai mult decât atât, dispozițiile menționate nu pot primi interpretarea susținută de pârâtă câtă vreme alte dispoziții cuprinse în Legea nr. 193/2000 prevăd în mod expres contrariul, respectiv pct. 1 lit. a teza I din Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000 („Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”) iar finalitatea lor este, neîndoielnic, aceea de a delimita analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale realizată conform disp. art. 4 alin. 5 din lege de aprecierea asupra echivalenței, sau, după caz disproporției între contraprestații.
În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamantului, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora reclamantul și-a executat obligațiile.
Raportând situația de fapt la disp. art. 992 și urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamantul – solvens cu privire la dobânda majorată și la comisionul de risc a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens și apreciind că aceasta a fost de rea-credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate de aceasta, neputând invoca în sprijinul său necunoașterea Legii nr. 193/2000, instanța o va obliga la PLATA către reclamanți a sumei de 11.120,3 CHF în echivalent lei la cursul BNR din data efectuării plății,încasată cu titlu de comision de risc în perioada noiembrie 2008-august 2010 și cu titlu de comision de administrare începând cu 10.04._14, precum și în continuare până la momentul eliminării comisionului de administrare.
În temeiul dis. art. 453 c.pr.civ. va obliga pârâta la plata sumei de 3298,90 lei către reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, dovedite prin factura fiscală nr.3370/26.05.2014 și extrasul de cont atașat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale
Admite cererea având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive formulată de reclamanții M. E. și M. T. – C. ambii cu domiciliul procesual ales în sector 3, București, Splaiul Unirii, nr. 223, . P. și Asociații, în contradictoriu cu pârâta . cu sediul în sector 2, București, ., ..
Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._/DZ/17.03.2008 la art.5 lit. a și art.3 lit. d din condițiile speciale privind comisionul de risc redenumit comision de administrare și dobânda și declară nulitatea absolută a acestor clauze.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 11.120,3 CHF în echivalent lei la cursul BNR din data efectuării plății,încasată cu titlu de comision de risc în perioada noiembrie 2008-august 2010 și cu titlu de comision de administrare începând cu 10.04._14, precum și în continuare până la momentul eliminării comisionului de administrare.
Obligă pârâta la plata sumei de 3298,90 lei către reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria sectorului 2.
Pronunțata în ședința publica azi, 03.02.2015.
PREȘEDINTE pt. GREFIER
M. P. D. O.,
aflat în CO, semnează grefierul șef
Red. și dact. Jud. M.P., Gref. D.O./ 5 ex.06.07.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 1122/2015. Judecătoria SECTORUL 2... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 856/2015. Judecătoria... → |
|---|
