Acţiune în constatare. Sentința nr. 3878/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 3878/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 08-04-2015 în dosarul nr. 3878/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI

- SECȚIA CIVILĂ -

SENTINȚA CIVILĂ NR. 3878

Ședința publică din data de 08.04.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A. B. A.

GREFIER: V. N. E.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive - pretenții, formulată de reclamanții I. L. C. și I. I. C., în contradictoriu cu pârâta B. SA.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamanții prin avocat substituent I. L. care depune delegați de substituire, lipsind pârâta.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, faptul că la data de 06.03.2015 pârâta a depus extrasele de cont aferente contractului de credit ipotecar nr. HL14477/06.09.2007 iar la data de 06.04.2015 a depus obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică contabilă, după care,

Reclamanții, prin avocat, depun la dosarul cauzei obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă judiciară.

Instanța acordă cuvântul asupra raportului de expertiză tehnică specialitatea contabilitate.

Având cuvântul asupra raportul de expertiză tehnică, reclamanții prin avocat, arată că singura critică adusă raportului are în vedere obiectivul nr. 2 stabilit de instanță, având în vedere că expertul, în mod eronat, a stabilit că perioada la care trebuie să se raporteze în calculul diferențelor de dobândă ar fi numai cea cuprinsă între data intrării în vigoare a actului adițional nr. 1 și prezent, sens în care s-ar impune completarea raportului de expertiză prin raportare și la perioada cuprinsă între data contractării și data intrării în vigoare a actului adițional nr. 1. De asemenea, solicită respingerea obiecțiunilor formulate de către pârâtă.

În ceea ce privește obiecțiunile formulate de către reclamanți, instanța le respinge ca neîntemeiate, expertul răspunzând în mod complet și argumentat tuturor obiectivelor stabilite de către instanță, neimpunându-se nicio completare sau lămurire cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Referitor la obiecțiunea formulată de către pârâtă, instanța apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă critică, ci mai degrabă o solicitare de neomologare a raportului de expertiză.

Instanța pune în discuție cererea expertului de majorare a onorariului provizoriu de expertiză.

Reclamanții, prin avocat, apreciază că onorariul provizoriu stabilit și achitat este proporțional cu munca efectuată de către expert.

Potrivit 339 alin. 2 C.proc.civ., instanța respinge cererea expertului de majorare a onorariului întrucât onorariul stabilit provizoriu este suficient față de natura și complexitatea expertizei tehnice judiciare.

Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța acordă cuvântul în dezbateri, pe fondul cauzei.

Reclamanții, prin avocat, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, constatarea caracterului abuziv și implicit nul absolut al clauzelor contractuale nominalizate în acțiune, inclusiv a punctelor 1 și 2 din actul adițional încheiat în luna februarie 2011; obligarea pârâtei la respectarea modului de calcul a dobânzii în funcție de valoarea indicelui de referință Libor și marja băncii 0 până la data intrării în vigoare a actului adițional; obligarea pârâtei la recalcularea și perceperea dobânzii începând cu data de 01.02.2011 în funcție de evoluția indicelui Libor la 3 luni și valoarea marjei băncii astfel cum a fost stabilită inițial; omologarea raportului de expertiză tehnică contabilă; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor percepute în baza clauzelor contractuale nule și abuzive; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar; înghețarea cursului la valoarea acestuia de la data semnării contractului; denominarea în monedă națională a plăților, cu cheltuieli de judecată pe cale separată. Banca a majorat costul creditului fără ca această majorare să facă obiectul unei negocieri între părțile contractante, încălcând obligația de informare și principiul bunei credințe în raporturile contractuale.

profitând de raportul de forțe net superior

Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare, conform art. 394 alin. 1 C.proc.civ.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 14.04.2014 sub nr._, reclamanții I. L. C. și I. I. C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. SA, ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să:

1. constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1 alin. 2, art. 4.3, art. 4.11 lit. a și b din contractul de credit ipotecare nr. HL14477/11.09.2007, precum și a pct. 1 și 2 din anexa I a actului adițional nr. 1/01.02.2011 la contractul de credit nr. HL14477/11.09.2007;
2. oblige pârâta la respectarea dispozițiilor contractuale prevăzute la art. 4.2 din contractul de credit în sensul recalculării dobânzii în funcție de valoarea indicelui de referință Libor și marja băncii, care este 0 pentru perioada 06.09.2008 – 01.02.2011.
3. oblige pârâta la recalcularea și perceperea dobânzii începând cu data de 01.02.2011 în funcție de evoluția indicelui Libor la 3 luni și valoarea marjei băncii, adică dobândă = Libor la 3 luni + M 0.00%.
4. dispună restituirea tuturor sumelor percepute în baza clauzelor contractuale nule și abuzive, sau fără temei legal, cu titlu de comision de administrare, comision de acordare și cu titlul de dobândă excedentară;
5. constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acestuia;
6. dispună stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil perioada derulării contractului;
7. dispună denominarea in moneda naționala a plaților, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenți se plătește in moneda naționala;
8. oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

A. Cererea de chemare în judecată

În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, următoarele:

Au încheiat cu pârâta contractul de credit ipotecar nr. HL14477/06.09.2007, având ca obiect un credit în valoare de 100.500 CHF, cu o perioadă de rambursare de 420 de luni, iar la data de 01.02.2011 părțile au încheiat actul adițional nr. 1 la contractul de credit antemenționat.

În cuprinsul contractului de credit nu se arată modul în care se calculează procentul de dobândă, în funcție de indicele Libor și nici valoarea acestuia nu este precizată în contract astfel cum prevede art. 14 lit. a din Legea nr. 190/1999.

Dispoziția contractuală prevăzută la art. 5.1 încalcă prevederile legale, întrucât nu este menționată valoarea indicelui Libor de la data semnării contractului și a marjei băncii, care trebuie să fie fixă și să aibă o valoare raportată la valoarea indicelui Libor.

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arăta că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportat la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați in contract, iar raportarea se face la criteriul prevăzut in contract, „indicele de referința al Băncii se stabilește in funcție de costul surselor de finanțare etc.", acesta este un criteriu subiectiv care nu îndeplinește condițiile legale.

Art. 4.3 prevede ca pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba in funcție de evoluția Indicelui de referința stabilit de Banca, dar această clauză este abuziva întrucât Banca își rezervă dreptul unilateral de a aprecia daca se impune modificarea dobânzii in funcție de evoluția indicelui de referința. De asemenea, nu se menționează si nu se definesc situațiile in care banca modifica dobânda în mod concret si clar, astfel încât reclamanții sa fie capabili sa înțeleagă care este semnificația acestei expresii si sa cunoască întinderea obligațiilor asumate prin încheierea contractului de credit.

Întrucât se menționează in contractul de credit ca după o perioada de 12 luni, dobânda este variabila, se înțelege faptul ca aceasta este variabila datorita variației indicelui Libor in cazul nostru, marja băncii trebuind sa fie fixa pe toata perioada derulării contractului de credit.

La art. 4.2 din contractul de credit se menționează ca la data semnării contractului dobânda curenta este de 4,85 % Nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referința al Băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF, plus o marja de 0 puncte procentuale.

Pârâta nu a înțeles sa respecte dispozițiile contractuale și legale, întrucât a modificat de-a lungul derulării contractului de credit marja acesteia.

Prin actul adițional încheiat la data 01.02.2011, banca i-a indus în eroare prin scoaterea aparentă a comisionului de administrare din contractul de credit.

Clauza contractuală care permite încasarea comisionului de administrare, art. 4.11 lit. b, a fost scoasă doar aparent din contract, întrucât prin actul adițional nr. 1 a fost modificată marja băncii, de la valoare de 0 p.p (zero) la valoarea de 6 p.p.

În ceea ce privește comisionul de acordare în cuantum de 1.00% prevăzut la art. 4.11 lit. a, reprezintă o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru aceste comision, este calculat la raportat la cuantumul creditului, și nu la volumul de muncă,complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului.

Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de acordare cade în sarcina băncii iar din modul în care a fost formulat nu rezultă că acesta a fost negociat.

Referitor la comisionul de administrare la art. 4.11 lit. b se prevede că pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane:comisionul de administrare lunară a creditului de 0.10% aplicat la valoarea soldului creditului.

Terminologia folosită în convenția de credit nu este descrisă în condițiile generale ale contractului încheiat între părți pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. Atâta timp cât motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cuprinsul condițiilor generale, această clauză este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/200.

Apărările pârâtei în sensul includerii comisionului de administrare in prețul contractului si in sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate in mod clar si inteligibil.

În cauza de fata, clauzele privitoare la plata comisionului de administrare nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece: modul in care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând ca, pentru același serviciu se percep doua costuri, fără a se face distincție intre ele, in mod clar si inteligibil; comisionul de administrare nu este definit, nu rezulta care este rolul, funcțiile sau criteriile de determinare ale acestuia, ce reprezintă el, ce riscuri e menit sa acopere, in ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează in schimbul acestuia, astfel încât împrumutații nu pot înțelege de ce ar trebui sa suporte aceste sume, distinct de dobânda convenționala achitata, stabilite in abstract, independent de situația lor financiară, de garanțiile pe care le oferă in executarea obligațiilor si de conduita avuta in raporturile cu banca.

Cu privire la aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive, prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 si ale OUG nr. 50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci si un interes public, general obștesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de banca in mod nelegal, cererea reclamanților vizând așadar aplicarea sancțiunii nulității absolute, fiind imprescriptibila.

Contractul de credit încheiat între părți are caracterul unui contract de adeziune întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de bancă în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/200 privind clauzele abuzive.

Reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din convenția de credit și din actele adiționale, atât contractul, cât și actele adiționale fiindu-le impuse în forma respectivă de către pârâtă, acestea conținând clauze preformulate.

Este îndeplinită condiția producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât prin inserarea clauzei în contractul de credit care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii, o situează pe aceasta pe o poziție dominantă față de consumatori.

În ceea ce privește interpretarea clauzelor convenției, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic, banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din OG nr. 50/2010.

Conform art. 57 în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin.

Noțiunea de „dezechilibru semnificativ”, așa cum este prevăzut în Legea nr. 193/2000, este consacrat și de doctrină care a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală.

Plata ratelor aferente contractului de credit încheiat în părți și-a pierdut utilitatea socială prin faptul că a devenit extrem de împovărător din punct de vedere financiar, obligându-i pe reclamanți să trăiască la un nivel de subzistență, fiind pe cale să își piardă și utilitatea personală prin prisma faptului că nemaifiind capabili să achite ratele lunare, reclamanții vor pierde atât posesia cât și proprietatea bunului.

Interesele părților trebuie conciliate, astfel ca pentru a exista un echilibru contractual, prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente.

Acțiunea în restituirea prestațiilor întemeiată pe plată nedatorată este asimilată, din punct de vedere juridic, cu răspunderea civilă delictuală, sens în care se aplică prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție începe să curgă de la data constatării nulității absolute a respectivelor clauze abuzive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C.civ., sunt întrunite cumulativ condițiile instituției plății nedatorate, din moment ce prestația efectuată de reclamanți cu privire la comisionul de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Astfel, in cazul contractelor executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară.

În cazul de față fata este pe deplin realizabila obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, in baza unor clauze lovite de nulitate absoluta, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat.

Contractul pe termen lung sau contractul cu prestații succesive este un parteneriat intre părți; acestea sunt solidar obligate sa asigure utilitatea contractului, astfel ca fiecare parte este obligata să pună co-contractantul in postura de a-si realiza interesele (emolumentul contractului); in acest fel, se asigura perenitatea contractului.

Părțile au in solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului și, la nevoie, supraviețuirea acestuia.

De la momentul semnării contractului consumatorul este într-o relație juridică inegală, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice cazi, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Comerciantul îți impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil; deci art. 969 C.civ. nu își găsește aplicarea in toate consecințele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri; Este evident ca aceste doua elemente limitează libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spațiu și timp in funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, in cursul executării lor).

Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care balansează raportul de putere, determinând un dezechilibru juridic .

La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum și la capacitatea reclamanților de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.

Reclamanții s-au obligat să restituie creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulat în contract, având ca premisă cursul valutar al CHF de la data încheierii contractului (1,7 – 2,2 lei), însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității reclamanților de a își îndeplini obligațiile contractuale.

Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutatului ce se răsfrâng asupra ratelor precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina reclamanților obligații vădit disproporționale față de cele în considerarea cărora și-au exprimat voința de a se angaja public.

Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă, întrucât raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilităților de respectare a obligațiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoștința la data semnării contractului.

Având în vedere obligația de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigențelor de informare si protecție inerente dreptului consumatorului in scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il încheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabila iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii fata de moneda naționala fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționat in dreptul european si național întrucât este de natură sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii drepturilor si obligațiilor asumate.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului și în avantajul băncii, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamantă, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în aceste raport juridic.

Cu privire la denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională, reclamanta a invocat dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 4/2005, precizând că plata ratelor se impune a fi făcută exclusiv în monedă națională.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, OG 21/1992, OUG nr. 99/2006, OUG nr. 50/2010, art. 480, 992 C.civ., Directiva 93/13/CEE, iar în probațiune au solicitat înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiză contabilă, depunând totodată o . înscrisuri.

B. Întâmpinarea

La data de 21._, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În esență, pârâta a învederat următoarele:

În conformitate cu prevederile contractuale, împrumutatul (atât debitorul, cat si codebitorul) este (solidar si indivizibil) răspunzător fata de bancă pentru îndeplinirea obligațiilor sale de plata.

Achitarea ratelor lunare, conform graficului de rambursare – anexă la contractul de credit, se efectuează prin alimentarea contului curent atașat creditului cu valoarea menționata in graficul de rambursare, in moneda creditului, iar schimbul valutar reprezintă un serviciu suplimentar pe care B. îl pune la dispoziția clienților, doar la cererea acestora.

Operațiunea de achiziționare a sumelor de plata in valuta creditului (conform graficului de rambursare) este la libera alegere a clienților, fără ca B. sa impună acestora, implicit si operațiuni de schimb valutar sau licitații valutare, prin unitățile sale teritoriale; clienții pot sa-si aleagă orice curs de schimb din piața financiar-bancară pentru a rambursa datoria din surse proprii.

Valoarea cursului anunțată in fiecare zi de către Banca Naționala a României nu este stabilita de instituție, ci se formează prin flotare libera. Banca centrala poate influența evoluția dintr-o zi a cursului prin intervențiile pe care le face pe piața. Daca cumpără lei în cantități mari valoarea acestei monede va crește, deoarece cantitatea disponibila pe piață se reduce, însă pe termen lung nici Banca Naționala, cu atât mai mult băncile individuale nu pot influența creșterea sau scăderea cotației de piață a unei valute.

Opțiunea reclamantului, liber exprimată, a fost pentru încheierea unui contract de credit cu dobândă variabilă, în monedă CHF, în baza căruia banca a pus la dispoziție, prin contul curent deschis în CHF, suma solicitată, urmând ca returnarea creditului să fie făcută în aceiași monedă, conform prevederilor contractuale.

In sistemul Legii nr. 193/2000, determinarea unei clauze ca fiind abuziva se poate realiza fie prin încadrarea acesteia in categoriile de clauze avute in vedere de Anexa la lege, fie prin calificarea clauzei ca fiind abuziva, in raport cu prevederile art. 4 alin. (1), potrivit cărora o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva,daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca creează in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

In speța, reclamantul se prevalează atât de Anexa la lege, cat si de criteriile generale prevăzute la art. 4. Evident însă, in măsura in care o clauza contractuala se încadrează in una dintre categoriile prevăzute in Anexa, nu mai este necesara calificarea acelei clauze pe baza criteriilor generale prevăzute de art. 4.

In privința legii aplicabile prezentului litigiu, examinarea fiecăreia dintre categoriile de clauze considerate abuzive de către reclamant se face in principal in raport cu dispozițiile art. 4 alin (1) din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca creează in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, si, daca este cazul, in raport cu prevederile Legii nr. 190/1999 si ale Legii nr. 289/2004.

Referitor la art. 4 alin. (1), in mod constant, in cadrul analizei fiecăreia dintre clauze, reclamantul ia in discuție o pretinsa rea-credință a băncii in ceea ce privește modul in care au fost concepute clauzele contractuale, dar nu poate fi vorba de rea-credința.

In primul rând, contractul a fost încheiat cu respectarea întocmai a cadrului legal in vigoare la data încheierii lui, care nu cunoștea limitările si interdicțiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/2008 si, mai departe, prin OUG nr. 50/2010.

In al doilea rând, contractul in discuție este in deplina concordanta cu practicile bancare generalizate in perioada de referința in care au fost încheiat, când creditul in România a cunoscut o expansiune extraordinara, pe fondul unei creșteri economice bazate in special pe operațiuni speculative pe piața imobiliara si pe o exacerbare a consumului.

Așadar, nu poate fi vorba de reaua-credință a băncii care, la încheierea contractului cu reclamantul a ținut seama de prevederile legale si practicile bancare curente.

Din punct de vedere subiectiv, poziția paratei B. pe piața serviciilor bancare in perioada de referința a fost una corecta, care s-a încadrat in comportamentul normal si firesc in contextul economic dat, fiind respectate atât dispozițiile legale, cat si practicile bancare generalizate in sistem. Din acest punct de vedere, evident nu poate fi vorba de rea-credință, deoarece clauzele criticate de reclamantul din contractul încheiate cu parata B. nu aveau nimic exorbitant in raport cu clauzele general practicate in sistemul bancar in perioada respectiva.

Clauza contractuală care prevede dreptul băncii la calcularea si perceperea unei dobânzi variabile nu contravine,prevederilor alin. 1) lit. a), b) si g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, si nici prevederilor art. 4 din aceeași lege.

Din modul in care a fost formulata si motivata cererea de chemare in judecata, rezulta ca motivul nemulțumirii reclamantului este reprezentat de dreptul unilateral pe care il are banca de a modifica dobânda, deci însuși caracterul variabil al dobânzii.

O astfel de critica este neîntemeiată, iar clauza care conferă băncii acest drept nu are caracter abuziv.

In primul rând, prin contracte s-a prevăzut faptul ca dobânda aplicabila împrumuturilor este o dobânda variabila. Fiind vorba despre o dobânda variabila, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie in sensul creșterii ei, fie in sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut si agreat de către ambele părți, atât de către reclamant, cat si de către banca, încă de la momentul încheierii contractului.

Practic, contractul de credit, are, in privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părți având șansa unui câștig, cat si riscul unei pierderi. In cazul in care dobânda scade, cel care câștiga este împrumutatul, daca dobânda creste, cea care obține un câștig este banca, acest risc a existat si a fost asumat de ambele părți la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru împrumutat.

In al doilea rând, deși se critică faptul că banca are dreptul de a modifica in mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca aceasta modificare opera nu ca urmare a voinței unilaterale si arbitrare a băncii, ci ca urmare a punerii in aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede ca dobânda aplicabila contractului este variabila, potrivit acordului părților, in funcție de anumiți indici de referința, si in funcție de formula de calcul expres indicata in contract.

Practic, reclamantul critica faptul ca banca a modificat dobânda (dar nu oricum, ci făcând aplicarea clauzelor contractuale care ii permiteau sa procedeze astfel, in condițiile acolo menționate), in mod unilateral, adică fără sa ceara opinia împrumutaților asupra acestei modificări. O astfel de critica este vădit neîntemeiata din moment ce împrumutatul si-a exprimat consimțământul la aceste modificări ale dobânzii (in sensul creșterii sau reducerii ei) încă de la momentul încheierii contractului. Este firesc ca banca, in cazul dobânzii variabile, să aibă inițiativa modificării acesteia, in condițiile variației indicilor de referința, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, in lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic „fructul civil" al sumei împrumutate.

Totodată, pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevede expres ca prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabila, daca exista o motivație întemeiata, in condițiile in care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul."

Or, tocmai acest text din lege a constituit premisa legalității practicilor bancare prin care s-au stipulat in contractele de credit dobânzi variabile. Deși textul are in vedere strict aspectul referitor la notificarea modificării dobânzii, este neîndoielnic faptul ca premisa (ipoteza) de la care pornește, este aceea a legalității dobânzii variabile si a dreptului băncii de a modifica rata dobânzii.

Prin urmare, este evident faptul ca nu poate fi calificata ca fiind abuziva clauza prin care se stabilește in contractele de credit o dobânda variabila si dreptul băncii de a modifica aceasta dobânda, pentru ca însăși Legea nr. 193/2000, in vigoare la data încheierii contractelor admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum si dreptul unilateral al instituției de credit de a modifica dobânda.

In cauza nu au fost încălcate dispozițiile alin. 1) lit. a,b, g din Anexa la Legea nr. 193/2000. Din lectura clauzelor atacate prin acțiunea introductiva de instanța, rezulta in mod clar faptul ca in contractul de credit, eventualele modificări ale dobânzii care sunt criticate prin cererea de chemare in judecata, se datorează modului in care au fost efectiv aplicate clauzele contractuale agreate de părți la momentul încheierii contractului.

Faptul ca, de exemplu, dobânda indicata in contract se modifica pe parcursul executării acestuia este o consecința a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulata la momentul încheierii contractului, iar nu rezultatul manifestării arbitrale de voința a băncii.

In realitate, ceea ce se modifica este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuala referitoare la dobânda, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părți, care prevăd faptul ca dobânda aplicabila in contract este o dobânda variabila, deci fluctuanta.

A.. 1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevede ca:„Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: b) obliga consumatorul sa se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoștința la data semnării contractului." Nici aceasta dispoziție legala nu este incidența in cauza, deoarece niciuna dintre clauzele contractuale criticate de reclamant nu obliga pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoștința la data semnării contractului.

Așadar, toate aceste posibilități i-au fost explicate si aduse la cunoștința reclamantului la momentul încheierii contractului. Reclamantul a avut posibilitatea reala de a lua la cunoștința despre existenta clauzelor contractuale pe care acum le califica drept abuzive. A avea posibilitatea reala de a lua cunoștința despre anumite condiții contractuale la momentul încheierii contractului este o chestiune de fapt care trebuie apreciata in concret si se raportează la modalitatea si la condițiile in care a fost încheiat contractul.

Daca reclamantul ar fi ajuns concluzia ca unele dintre clauzele criticate nu corespund intereselor sau drepturilor acestora, ar fi putut opta pentru a nu încheia acele contracte de credit, realizându-si obiectivele si necesitățile de creditare fie prin intermediul altor produse bancare pe care le oferea B. la acel moment, fie de la alte instituții bancare care ar fi putut, din perspectiva reclamantului, sa vina mai mult in întâmpinarea nevoilor sale.

Reclamantul au avut posibilitatea reala, concreta, de a lua cunoștința despre fiecare dintre clauzele cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii. împrejurarea ca acesta a cerut sau nu lămuririle necesare, nu mai este o problema care sa tina de caracterul abuziv al clauzei, ci de modul in care a înțeles să își apere propriile interese si de diligentele depuse in acest sens.

Împrumutatul s-a obligat sa achite la scadenta, toate obligațiile de plata care decurg din contractul de credit, respectiv contravaloarea împrumutului acordat, a dobânzilor, taxelor, comisioanelor si a altor cheltuieli aferente.

Contractul de credit a fost încheiat in trei exemplare originale din care doua exemplare pentru banca si un exemplar pentru împrumutat.

Prin Contractul de credit s-a agreat aplicarea unei dobânzi variabile, sens in care au fost stabilite atât criteriul de modificare a dobânzii cat si modalitatea de aducere la cunoștința debitorului a modificărilor intervenite cu privire la dobânda.

Dobânda menționata in contractele de credit încheiate intre B. SA si împrumutat este una variabila. Potrivit contractului de credit, dobânda variază in funcție de costurile resurselor de creditare ale băncii. O astfel de clauza a fost aplicata contractului de credit la inițiativa împrumutatului care, putând opta intre cele doua tipuri de dobânda (fixa sau variabila), a ales in mod expres dobânda variabila.

Prin însăși definiția dobânzii variabile este imposibila cunoașterea „cu exactitate, in prealabil" a sumei ce va fi plătită cu titlu de dobânda. Intenția pârtilor a fost de a stabili cu exactitate prețul contractului încă de la momentul încheierii acestuia. Or instanța, in fapt, a eliminat practic acesta clauze si a impus ca unica dobânda acceptata, dobânda fixa.

Legislația actuala permite aplicarea unei dobânzi variabile, in funcție de un indice de referința intern al furnizorului de servicii financiare. Agrearea unui caracter variabil al dobânzii, raportat la criteriul descris in contractele de credit (costurile resurselor Băncii), corespunde intru-totul prevederilor legale aplicabile in momentul încheierii contractelor.

În momentul încheierii contractului de către împrumutat, situația de fapt existenta corespundea intru-totul prevederilor legale aplicabile, neexistând nici o obligație a băncilor de a include anumite prevederi obligatorii in conținutul contractelor de credit.

Reglementarea ulterioara, expresa, a obligației de a include anumite mențiuni in cuprinsul contractelor de credit demonstrează inexistenta unei astfel de obligații tacite, implicite, anterioare;

De altfel, Înalta Curte de Casație si Justiție a hotărât ca nu pot fi considerate abuzive prevederile contractului de credit bancar din care rezulta ca pentru creditul contractat se acorda o dobânda fixa pentru primele 6 luni din perioada de creditare, după care se va plați dobânda variabila a băncii compusa din dobânda de referința a băncii la care se adaugă o. marja procentuala, dobânda fiind revizuibila in funcție de evoluția dobânzii de referința a băncii, dobânda care este comunicata împrumutatului prin intermediul noului grafic de rambursare, specificându-se si ca împrumutatul renunța la orice reclamație ulterioara cu privire la faptul ca aceasta metoda a fost nepotrivita si se considera ca a acceptat noul procent de dobânda.

Înalta Curte a subliniat ca deși nivelul dobânzii de referința a băncii nu a fost individualizat in momentul încheierii contractului, băncile au stabilite criterii specifice in funcție de care calculează dobânda de referința, astfel ca nu se poate susține ca obiectul contractului de credit sub aspectul dobânzii nu este determinabil. înalta Curte a mai precizat ca in situația in care reclamantul avea suspiciuni, putea solicita băncii sa-i comunice modul in care se calculează dobânda de referința, însă la momentul încheierii contractului a acceptat fără rezerve clauzele contractului, fiind neîntemeiata susținerea conform căreia obiectul contractului nu este determinabil. (Decizia nr. 812 din 21 februarie 2012 pronunțata in recurs de Secția a Il-a civila a înaltei Curți de Casație si Justiție având ca obiect constatare clauza contractuala abuziva).

Cu privire la clauza referitoare la dreptul unilateral al băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor, pârâta a învederat că pct. 1 lit. a), b) si g) nu sunt incidente, iar art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil, nefiind vorba de un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Reclamantul nu argumentează in ce ar consta acest dezechilibru semnificativ, in condițiile in care este evident faptul ca modificarea unilaterala a comisioanelor avea ca temei costurile reale ale băncii legate de administrarea creditelor, costuri care, la rândul lor aveau la bază factori obiectivi.

După acordarea creditului, stabilirea si calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare in cazul in care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activități de gestionare a creditului, care implică din nou costuri, resurse de personal și resurse financiare.

Cu privire la perceperea comisionului de administrare dispozițiile OUG 50/2010 sunt clare si imperative, art. 36 alin. 1 prevede că pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor si, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

A..3 al aceluiași articol statuează că comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor in scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. In cazul in care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Instanța nu poate retine ca fiind abuziva o clauza contractuala care este prevăzuta de un text de lege si a fost redata integral in cuprinsul acestor articole.

A susține faptul ca aceste clauze ar fi clauze abuzive echivalează cu a susține faptul ca art. 36 alin 1 si 3 din OUG 50/2010 contravine cu art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 or, pârâta precizând nu se află in fata acestui lucru.

Cuantumul lunar al comisioanelor se regăsește in graficul de rambursare anexat contractului de credit si reprezintă o componenta a produsului achiziționat de clienți, urmare a opțiunii acestora de a contracta in condiții prealabil cunoscute si a unui consimțământ valabil exprimat.

Aceste comisioane acoperă cheltuielile ocazionate de monitorizarea finanțării (analist de credite, ofițer de administrare credite, departament de monitorizare, evaluatori, sisteme informatice de administrare si monitorizare a finanțării) urmărirea tragerilor din finanțare (daca este cazul) si alte cheltuieli operaționale ale instituției finanțatoare.

In nici un caz însă contractul de credit nu poate continua cu dobânda fixa promoționala, aplicarea acestei dobânzi producând prejudicii semnificative si un dezechilibru major in defavoarea băncii. Este exclusa continuarea contractului in aceste condiții, cu atât mai mult cu cat banca a acordat deja beneficii succesive reclamantului, atitudinea acestuia căpătând un vădit caracter abuziv. Reclamanții au optat pentru un produs de creditare cu dobânda variabila, iar in urma negocierilor i-au fost acordate multiple facilitați, printre care si dobânda fixa pe o perioada fixa.

In prezent, conform OUG nr. 50/2010 dobânda se calculează in funcție de un indicator

internațional transparent (Euribor 3 luni, Libor 3 luni, Robor la 3 luni in funcție de valuta

creditului) la care se adaugă o Marja fixa, determinata ca diferența intre valoarea totala a

dobânzii actuale si valoarea Euribor/Libor/Robor la 3 luni din data de 21 iunie 2010 (data

intrării in vigoare a OUG 50/2010).

Referitor la evoluția ratei dobânzii creditului aflat in derulare, începând cu momentul

contractării acestuia si pana in prezent, aceasta a cunoscut o evoluție raportata la costul surselor de finanțare ale băncii, influențată de mai mulți factori variabili.

Prin urmare, dobânda creditului rămâne nemodificata ca valoare totala si ca procent (rata lunara de asemenea) pana la următoarea actualizare a Euribor 3 luni/Libor 3 luni/Robor 3 luni care are loc după cel puțin trei luni.

Aceasta modificare a modului in care se stabilește rata de dobânda s-a efectuat conform recomandării ANPC exprimata prin adresa transmisa către Asociația R. a Băncilor, in textul căreia este menționat la paragraful al 2-lea: „Pentru contractele de credit aflate in derulare, in care dobânda era compusa din dobânda de referita a băncii + o marja fixa, suntem de acord ca noua formula de calcul sa includă indicele de referita aferent valutei in care a fost acordat creditul + o marja fixa, compusa din marja fixa existenta in contractul inițial, valabila la data semnării contractului si diferența dintre valoarea dobânzii de referința si valoarea indicelui de referința, valabile la data intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010"

În final pârâta a menționată că: OUG 50/2010 a intrat in vigoare la data de 21 iunie 2010; conform art. 95 din ordonanța mai sus menționata, banca avea termen limita de modificare a clauzelor contractuale data de 19 septembrie 2010; conform art.95 alin.(5) nesemnarea de către client a Actului Adițional era/este considerata acceptare tacita si se aplica de drept; reclamanții au luat la cunoștința din cadrul notificării efectuate de banca despre conținutul clauzelor contractuale modificate in conformitate cu prevederile OUG 50/2010,precum si de efectul acceptării tacite al nesemnării Actului Adițional; în baza celor precizate la punctele (i) - (iv) modul de calcul si transparentizare a dobânzii creditului conform dispozițiilor legale (modul de transparentizare precizat ar paragrafele de mai sus), deja produc efecte juridice in relația contractuala intre banca si reclamant.

B. SA a procedat in conformitate cu prevederile legale, conținutul inițial al clauzelor contractuale a căror analiza se cere si al căror caracter abuziv se solicita a fi constatat nemaifiind aplicabile in prezent, contractul fiind actualizat prin prisma modificărilor legislative in vigoare, care produc deja efecte juridice.

În drept, pârâta a invocat prevederile art. 205 C.proc.civ., iar în probațiune a solicitat înscrisuri, depunând în acest sens o . înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 05.11.2014, instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiză tehnică judiciară specialitatea contabilitate, raportul fiind efectuat de expert B. M. D. și depus la dosarul cauzei în data de 17.02.2015.

Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:

În fapt, între reclamanți, în calitate de împrumutați, respectiv pârâtă, în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr. HL14477/06.09.2007, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 100.500 CHF, cu obligația rambursării în 420 de luni, calculată de la data primei trageri din credit (f. 18-27).

De asemenea, părțile au înțeles să încheie actul adițional nr. 1/01.02.2011, prin care au adus anumite modificări la contractul de credit inițial, stipulându-se, printre altele, faptul că marja fixă a băncii are valoarea de 6%, dobânda anuală efectivă la data semnării actului adițional are valoarea de 6,28%, comisionul de rambursare anticipată este 0, comisionul de administrare a creditului este 0%, iar comisionul de administrare cont curent este 1,5 lei/lună (f. 28-33).

Totodată, s-a menționat în actul adițional scopul încheierii sale, respectiv asigurarea conformității clauzelor și dispozițiilor contractului de credit cu prevederile OUG ne. 50/2010.

În drept - Legea aplicabilă în cauză:

Având în vedere data încheierii contractului de credit, raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum prevede art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a actualului Cod civil.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (citată în continuare Lege), întrucât reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităților sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).

De asemenea, instanța reține caracterul derogator, special al dispozițiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluționarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianți și consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanței de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condițiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:

Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Instanța apreciază că nu există nici un impediment în ceea ce privește interpretarea textului legii naționale - art. 4 alin. 6 din Lege - în sensul că acesta se referă la prețul și la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legiuitorul român a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, respectiv produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De altfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .

În opinia CJUE, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 32). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 33).

Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, . împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.

În același sens, prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reținut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că:

– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;

– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13.

Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Aspecte de ordin teoretic

Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci reprezintă voințele și interesele reunite ale părților. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voință al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.

Interesele părților trebuie conciliate, prestatiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 C.civ. 1864) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creeaza între părți, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului.

Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, ceea ce presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual, iar pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să raspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, părțile fiind datoare la un comportament de natura a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a incheiat contractul.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Lege, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.

Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. 1864 nu își găsește aplicarea în totalitatea consecințelor sale, mai ales că acesta text legal trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ. 1864 (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste doua elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, în cursul executării sale). Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționind ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar.

Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Așadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).

Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamanți, părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) și nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege între mai multe „produse predefinite” și „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanta a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.

Faptul că reclamanții au acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Cu toate acestea, în ceea ce privește moneda creditului, instanța nu are absolut niciun dubiu că reclamanții au ales, în deplină cunoștință de cauză, să contracteze împrumutul într-o monedă străină, respectiv CHF, iar nu în moneda națională.

Simpla împrejurare că banca îi pune clientului la dispoziție mai multe tipuri de contracte preformulate din care acesta poate alege o variantă sau alta nu înseamnă că împrumutatul poate modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele preformulate.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține, în principiu, caracterul de adeziune al convenția de credit analizate, și deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de către reclamantă.

Clauzele contractuale criticate de reclamantă

1. a) Conform art. 4.3 din contract, pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la pct. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă.

De asemenea, art. 4.1 prevede că, pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit și 12 luni, rata dobânzii este fixă (alin. 1), iar după această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF (alin. 2). Prin art. 4.2. s-a stipulat că, la data semnării contractului, dobânda curentă este de 4,85% pe an.

Caracterul nenegociat al clauzelor prevăzute de art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din contract reiese din formularea utilizată de bancă, deoarece reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia prevederea din moment ce aceasta nu a fost clar exprimată (prin ipoteză, reclamanții nu puteau face judecăți de valoare cu privire la o dispoziție contractuală pe care nu au putut-o înțelege).

Instanța constată că reclamanții au putut afla de la data încheierii convenției numai caracterul indexabil/revizuibil al dobânzii ulterior expirării primelor 12 luni contractuale (art. 4.1 alin. 2 din contract), câtă vreme condițiile în care modificarea dobânzii urma să aibă loc (elementele în raport cu care nivelul dobânzii urma să fie modificat) nu au fost reglementate expres, neechivoc, în contract menționându-se doar cu titlu general că „dobânda se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF”, fără a defini acest indice și fără a indica măcar elementele esențiale în funcție de care se poate determina dobânda.

Cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanța consideră că art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din convenția de credit nu sunt clare, fără echivoc, ci permit pârâtei să modifice discreționar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamanți, care scapă aprecierii acestora și eventualului control al instanței, contrar principiului bunei-credințe și creând un vădit dezechilibru contractual.

Instanța are în vedere și faptul că pârâta nu a fost în măsură să indice în concret nicio explicație pentru majorarea dobânzii în perioada cuprinsă între data primei majorări a dobânzii (10.09.2008) și până în momentul încheierii actului adițional (01.02.2011), reclamanții solicitând recalcularea dobânzii pentru perioada 06.09._11.

Clauzele care conferă băncii dreptul de a modifica (crește) dobânda în funcții de criterii lăsate exclusiv la aprecierea sa, neprevăzute în contract și care scapă controlului debitorilor și instanței, sunt contrare bunei–credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca având întotdeauna interesul de a modifica dobânda în sensul creșterii valorii acesteia.

Dobânda este inclusă în prețul contractului, însă clauzele contractuale care o reglementează nu au fost exprimate „clar și inteligibil”, astfel că aceste clauze nu sunt scoase din sfera analizei caracterului abuziv, conform art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE

Instanța are în vedere și art. 10 lit. b din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, potrivit căruia consumatorul are, la încheierea contractelor, dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative și condițiile de garanție, indicarea exactă a prețului sau tarifului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzilor

Art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din convenția de credit reprezintă clauze abuzive și potrivit lit. a din Anexa la Lege, clauza dând dreptul comerciantului (profesionistului) de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Concluzionând, instanța apreciază că art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din convenția de credit reprezintă clauze abuzive.

b) Prin art. 4.10 lit. a și b din contract s-a prevăzut: pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti comision de acordare de 1% la valoarea creditului, respectiv comision de administrare lunară a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului.

Referitor la comisionul de acordare a creditului, această clauză este foarte clară și nu creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La o banală lecturare a acestei clauze de către orice consumator rezonabil rezultă cu prisosință motivația pentru care a fost perceput acest comision, recte acordarea creditului. Banca a efectuat o prestație (acordarea creditului) astfel că se justifică perceperea unui comision pentru această prestație.

Concluzionând, este fără putință de tăgadă că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește comisionul de administrare, se cuvine a reține, mai întâi, faptul că s-a prevăzut prin art. 4.7 din contract că dobânda și comisionul de administrare se calculează și se încasează lunar la scadențele stabilite, odată cu rata de credit, direct din contul curent al împrumutatului, iar formula de calcul a comisionului de administrare este: produsul dintre soldul creditului, rata actualizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile.

Chiar dacă se reține că nu ar fi fost negociată direct cu reclamanții, clauza reglementând comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea lunară a creditului), cât și a procentului aplicabil (0,10% din valoarea soldului creditului), a formulei de calcul (produsul dintre soldul creditului, rata actualizată a comisionului de administrare și numărul de zile scurse de la data scadenței anterioare împărțit la 360 zile) și a datelor la care este calculat și perceput (se calculează și se încasează lunar, la scadențele stabilite, odată cu rata de credit).

Mai mult decât atât, prin art. 36 din OUG nr. 50/2010 a fost prevăzută expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Textul legal antemenționat nu a validat practica unor instituții bancare privind perceperea unui comision de administrare, dar reprezintă un element demn de luat în considerare, neputându-se face abstracție de faptul că acest comision nu a fost interzis de legiuitor, spre deosebire de comisionul de risc.

Cuantumul comisionului de administrare, reprezentând 0,1%, este stabilit prin raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, astfel că nu este vădit disproporționat în raport cu rata de credit și cu dobânda.

Aceste constatări reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu pot fi reținute susținerile reclamantei, clauza în discuție nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

c) Prin actul adițional nr. 1/01.02.2011 părțile au adus anumite modificări la contractul de credit inițial, stipulându-se, printre altele, faptul că marja fixă a băncii are valoarea de 6% și că dobânda anuală efectivă la data semnării actului adițional are valoarea de 6,28% (f. 28-33).

Modificarea dobânzii s-a realizat prin încheierea voluntară a actului adițional (f. 28-32), susținerea reclamanților privind faptul că au fost induși în eroare la încheierea acestui act adițional fiind o simplă alegație lipsită de orice suport probator.

Încheierea actului adițional a fost impusă de prevederile OUG nr. 50/2008, care în art. 37 stipulează că, în contractele de credit cu dobândă variabilă, se vor aplica următoarele reguli:

a) dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului;

b) marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru;

c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, prin excepție de la prevederile lit. b), valoarea marjei și valoarea indicilor de referință pot fi reduse;

d) formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia;

e) elementele care intră în formula de calcul a variației dobânzii și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile și la toate punctele de lucru ale creditorilor.

Așadar, chiar și în lipsa consimțământului reclamanților, deși nu este cazul în speță, potrivit art. 37 din OUG nr. 50/2010, pârâta a fost obligată să modifice clauza referitoare la dobândă, prevăzând astfel indici clari și obiectivi în funcție de care se poate revizui dobânda, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.

Prin contractul de credit nu s-a prevăzut că dobânda ar fi fixă pe întreaga durată contractuală, ci dimpotrivă, părțile au convenit și precizat în mod expres că dobânda este variabilă, cu excepția primului an de la data tragerii creditului.

1. Caracterul retroactiv al efectelor nulității și restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 4,85% pe an, fără a fi fost datorată, pentru perioada 10.09._11:

Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamanți în temeiul clauzelor abuzive privind dobânda, potrivit principiului restitutio in integrum.

Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din convenția de credit, recte nulitatea absolută a acestor prevederi, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamantă în baza acestor clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestațiilor executate are la bază instituția plății nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ. 1864.

Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamantă) cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 4,85% pe an pentru perioada 10.09._11, în vederea stingerii obligației prevăzute de art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3 din contract; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate și prevederile Legii (nemo censetur ignorare legem).

În consecință, în temeiul art. 1092 C.civ. 1864, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamantă a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 4,85% pe an, fără a fi fost datorate, pentru perioada 10.09._11.

Instanța reține că nu există niciun alt element în funcție de care să fie calculată dobânda percepută de pârâtă, calculul realizat de către reclamantă nereprezentând altceva decât o pură speculație, de vreme ce nu s-a prevăzut în contract care este marja băncii și care este indicele de referință în funcție de care de stabilește cuantumul dobânzii.

Așadar, doar cuantumul de 4,85% pe an, menționat în art. 4.2 din contract reprezintă elementul concret ce trebuie să fie luat în considerare, fără însă prin aceasta a se considera că dobânda a devenit fixă, întrucât părțile au convenit că dobânda este variabilă.

1. Astfel cum instanța a reținut, modificarea dobânzii s-a realizat prin încheierea voluntară a actului adițional (f. 28-32), iar susținerea reclamanților privind faptul că au fost induși în eroare la încheierea acestui act adițional este o simplă alegație lipsită de orice suport probator.

Chiar și în lipsa consimțământului reclamanților, deși nu este cazul în speță, potrivit art. 37 din OUG nr. 50/2010, pârâta a fost obligată de legiuitor să modifice clauza referitoare la dobândă, prevăzând astfel indici clari și obiectivi în funcție de care se poate revizui dobânda, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ.

Așadar, este nefondată solicitarea reclamanților privind recalcularea dobânzii pentru perioada ulterioară datei încheierii actului adițional (01.02.2011).

1. Având în vedere constatările instanței privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.11 lit. a și b, nu se impune restituirea prestațiilor executate de reclamantă cu privire la comisionul de administrare și comisionul de acordare, potrivit art. 1092 C.civ. 1864, care se referă la plata nedatorată, întrucât reclamanții au avut obligația de a plăti comision de administrare și comision de acordare credit, nefiind în prezența unei plăți nedatorate.

Sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:

Potrivit art. 6 din Lege, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Instanța apreciază că prevederile Legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

În consecință, având în vedere caracterul abuziv al clauzei stipulate în convenția de credit nr. HL13826/19.07.2007 la art. 4.5, instanța va declară nulitatea absolută a clauzei menționate anterior, pârâta fiind obligată să modifice convenția de credit în sensul înlăturării acestei clauze.

Compatibilitatea anulării clauzei constatate ca având caracter abuziv cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la proprietate privată și libertatea economică:

Noțiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este condiționată de existența unei baze legale interne a creanței pretinse, iar speranța de realizare a unei creanțe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală și legitimă pentru a solicita protecția sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.

Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfășurării unei activități economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale. Dimpotrivă, exercitarea dreptului de proprietate și desfășurarea unei activități comerciale trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.

Caracterul de contract cu executare uno ictu al convenției de credit:

Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv, de creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambilor contractanți (debitori) să aibă această trăsătură.

În cauză, prestația la care pârâta s-a obligat – acordarea unei sume de bani către reclamantă - a fost executată dintr-o dată. În consecință, convenția de credit nu este un contract cu executare succesivă (rata temporis), ci dintr-o dată (uno ictu).

5+6. Capetele de cerere privind clauza de risc valutar și stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării convenției de credit sunt neîntemeiate.

Este de domeniul evidenței că reclamanții sunt singurii care au ales să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea națională, recte în CHF, ca urmare a condițiilor mai avantajoase decât cele pentru creditarea în lei. Procedând în această modalitate, reclamanții au sperat la șansa unui câștig (scăderea cursului CHF și, prin urmare, plata unei sume mai mici ca urmare a achiziționării CHF pentru achitarea ratei de credit), respectiv și-au asumat riscul unei pierderi (creșterea cursului CHF prin devalorizarea monedei naționale și, în mod subsecvent, creșterea cuantumului ratei de credit).

Pârâta i-a împrumutat pe reclamanți cu suma de 100.500 CHF, în moneda solicitată de reclamanți, fiind menționat în art. 5.1 din contract că rambursarea ratelor se va face în moneda în care s-a acordat creditul. Această prevedere nu doar că este de o claritate exemplară, dar este absolut firească, întrucât se restituie suma în moneda împrumutată.

Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să contracteze un împrumut în moneda în care își obțin veniturile, respectiv moneda națională (leu), dar reclamanții au încercat să speculeze variația cursului leu-CHF, sperând în șansa unui câștig.

Or, un consumator obiectiv și rezonabil, tipul observatorului prudent și diligent, fără ca prin aceasta să aibă cunoștințe de specialitate, înțelege că își asumă riscul unei pierderi (devalorizarea leului față de CHF) sau șansa unui câștig (întărirea leului față de CHF), astfel că reclamanții sunt ținuți să suporte riscul valutar.

Totodată, este vădit nerezonabil, făcând totală abstracție de prestația esențială a contractului (împrumutul sumei de 100.500 CHF), a considera că se impune stabilizarea cursului CHF de la momentul încheierii convenției de credit.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reținut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Or, clauza analizată de CJUE în cauza C-26/13 are un conținut diferit de cel al art. 5.1 din convenția de credit. Spre deosebire de situația din cauza antemenționată, în speță pârâta a acordat împrumutul în CHF și urmărește, în mod logic, să obțină restituirea împrumutului tot în CHF, reclamanții fiind liberi să își procure moneda CHF de unde consideră de cuviință și la cel mai bun curs pe care îl poate obține.

În cauză, pârâta nu calculează cursul CHF prin raportare la cursul pe care îl practică ea însăși pentru a primi de la reclamanți cuantumul ratei lunare, decât dacă reclamanții se duc la ghișeul băncii cu lei și solicită să efectueze plata ratei. Însă, nimic nu îi împiedică pe reclamanți să obțină CHF de la orice altă instituție financiară, aceasta neavând decât obligația de a plăti pârâtei rata în CHF.

Totodată, în prezenta speță ratele împrumutului nu au fost calculate prin raportare la cursul de schimb la vânzare al CHF practicat de bancă, așa cum a fost în situația cauzei C-26/13, ci ratele de credit au fost calculate luând în considerare doar moneda CHF, iar nu cursul leu-CHF utilizat de bancă.

1. Capătul de cerere prin care se solicită denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională este neîntemeiat

Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul 4/2005 privind regimul valutar, emis de Banca Națională a României, plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută», care se pot efectua și în valută.

Regulamentul 4/2005 stabilește regimul efectuării operațiunilor valutare, iar printre aceste operațiuni se regăsește și cea privind rambursarea creditelor și a împrumuturilor (art. 1 lit. d din Anexa 1 la Regulament).

Cu toate acestea, activitatea de creditare în monedă străină nu este interzisă printr-un act normativ, fiind absolut normal să restitui un împrumut în moneda împrumutată. Reclamanții au primit, cu titlu de împrumut, suma de 100.500 CHF, sens în care este de domeniul evidenței că sunt ținuți a restitui împrumutul tot în CHF.

De altfel, este vădit nerezonabilă solicitarea reclamanților, aceștia urmărind să obțină denominarea în lei a creditului contractat în CHF, transformând practic împrumutul din CHF în lei, dar în condițiile mai avantajoase ale împrumutului în CHF, ceea ce este cu neputință, motiv pentru care nu pot fi reținute argumentele reclamanților.

Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, instanța va admite, în parte, cererea și va constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr. HL14477/06.09.2007 la art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3, urmând a declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior. De asemenea, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 4,85% pe an, fără a fi fost datorată, pentru perioada 10.09._11, urmând a respinge cererea în rest, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite, în parte, cererea formulată de reclamanții I. L. C., CNP_, și I. I. C., CNP_, ambii cu domiciliul ales la CA C. M. V., în București, Calea Rahovei, nr. 266-268, corp 60, ., sector 5, în contradictoriu cu pârâta B. SA, cu sediul în București, bld. D. P., nr. 6A, sector 2, înmatriculată în registrul comerțului sub nr. J_ ; CUI_/1992.

Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr. HL14477/06.09.2007 la art. 4.1 alin. 2 și art. 4.3.

Declară nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior.

Obligă pârâta la restituirea către reclamanți a tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă plătită în excedent față de dobânda de 4,85% pe an, fără a fi fost datorată, pentru perioada 10.09._11.

Respinge cererea formulată de reclamanți în rest, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la prezenta instanță.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08.04.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

A. B. A. V. N. E.

Red./Tehnored. ABA/VNE

08.05.2015/5 ex.

← Contestaţie la executare. Sentința nr. 4478/2015. Judecătoria...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 4517/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Încheierea nr. 26/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Validare poprire. Încheierea nr. 9/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 13/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 4478/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 4517/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 4533/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Sentința nr. 4532/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Anulare act. Sentința nr. 4534/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI