Acţiune în constatare. Sentința nr. 385/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 385/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI la data de 14-01-2015 în dosarul nr. 385/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 2 BUCUREȘTI

- SECȚIA CIVILĂ -

SENTINȚA CIVILĂ NR. 385

Ședința publică din data de 14.01.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A. B. A.

GREFIER: V. N. E.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare – clauze abuzive - pretenții, formulată de reclamanții S. I. C. și S. A. P., în contradictoriu cu pârâta ..

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamanții prin avocat P. L., cu împuternicire avocațială la dosar (f. 49) și pârâta prin avocat substituent S. N., care depune delegație de substituire.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care,

Instanța înmânează pârâtei, prin avocat, răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei.

Potrivit art. 131 alin 1 C.proc.civ., instanța pune în discuție competența soluționării pricinii.

Reclamanții, prin avocat, arată că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă.

Pârâta, prin avocat, invocă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, precizând că pârâta nu cunoaște cuantumul sumele solicitate și dacă, în opinia reclamanților, toate clauzele contestate sunt evaluabile în bani sau nu.

Având cuvântul asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București reclamanții, prin avocat, solicită respingerea excepției având în vedere că toate capetele de cerere au ca finalitate obligarea pârâtei la plata unor sume de bani.

Potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepție de procedură, absolută și dilatorie, invocată de către pârâtă, pe care o va respinge, ca neîntemeiată, motivat de faptul că, față de valoarea contractului de credit, respectiv 53.800 CHF, Judecătoria Sectorului 2 București este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să soluționeze pricina, conform art. 94 pct. 1 lit. j C.proc.civ și art. 107 C.proc.civ.

Pârâta, prin avocat, depune la dosarul cauzei analiza condițiilor de creditare în euro și franci elvețieni practicate de V. România în perioada 2007-2008.

Nefiind cereri prealabile formulate și nici excepții ridicate, instanța, conform art. 237 alin. 1 C.proc.civ., acordă cuvântul în vederea formulării probatoriului.

Reclamanții, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri pentru a proba existența unei clauze abuzive, precum și proba cu expertiză tehnică contabilă pentru a se determina cuantumul sumelor pe care reclamanții le consideră percepute în mod nelegal.

Pârâta, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri pentru a proba netemeinicia pretențiilor reclamanților. În ceea ce privește probele solicitate de către reclamanți, solicită respingerea probei cu expertiză contabilă, apreciind că reclamanții ar trebui să fie lămuriți cu privire la sumele pe care le pretind.

Având cuvântul asupra probelor solicitate de către pârâtă, reclamanții, prin avocat, arată că nu se opun probelor solicitate de pârâtă, referitor la înscrisul depus astăzi, în ședință publică, precizează că, fiind un înscris emanând de la pârâtă, nu poate beneficia de prezumția de exactitate. Totodată reclamanții, prin avocat, arată că insistă în încuviințarea probei cu expertiză contabilă.

Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 258 alin. 1 C.proc.civ., încuviințează pentru părți proba cu înscrisuri, ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, respingând reclamanților proba cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate ca nefiind utilă soluționării cauzei, sumele solicitate de către reclamanții nefiind contestate sub aspectul certitudinii de către pârâtă.

Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța acordă cuvântul în dezbateri, pe fondul cauzei.

Reclamanții, prin avocat, arată că cererea astfel cum a fost formulată inițial prevede și o sumă solicitată de către reclamanți care nu se regăsește în modul de calcul al sumei finale. Pe fondul cauzei solicită admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată pentru motivele expuse pe larg în cererea de chemare în judecată, cererea completatoare și răspunsul la întâmpinare, solicitând amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.

Pârâta, prin avocat, solicită respingerea cererii de chemare în judecată pentru argumentele expuse în întâmpinare, și având în vedere răspunsul la întâmpinare comunicat în ședință publică, solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.

Reclamanții, prin avocat, solicită lăsarea la a doua strigare pentru a lua cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse de către pârâtă astăzi, în ședință publică.

Pentru a permite părților să ia cunoștință de înscrisurile comunicate în ședință publică, instanța dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.

La a doua strigare a cauzei au răspuns reclamanții prin avocat P. L., cu împuternicire avocațială la dosar (f.49) și pârâta prin avocat substituent S. N., cu delegație de substituire la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care,

Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța acordă cuvântul în dezbateri, pe fondul cauzei.

Reclamanții, prin avocat, arată că din înscrisul depus de către pârâtă în ședință publică se confirmă ipoteza susținută de reclamanți în sensul că comisionul de risc reprezintă o sumă percepută de către pârâtă bazat pe faptul că un procent de clienți ajunge în imposibilitatea de a rambursa creditul. Reclamanții au solicitat anularea clauzelor care prevedeau comisionul de risc pentru că acesta nu reprezintă un cost real al creditului, fiind o asigurare a pârâtei pentru acoperirea unor eventuale credite neperformante. Acei clienți care sunt de bună credință și își achită integral creditul nu vor fi despăgubiți niciodată și riscul unor credite neperformante este preluat de către clienții buni-platnici de la clienții rău-platnici, apreciind această practică ca fiind nelegală, asigurarea pentru riscul neplății este făcută prin asigurările de specialitate care se încheie în domeniu, reclamanții încheind o asemenea asigurare. Nu se poate veni cu o clauză care are la bază același scop ca o asigurare pentru anumite riscuri. Comisionul de risc nu este un cost real asumat de către client.

În ceea ce privește comisionul de administrare, contractul care face obiectul cauzei face parte din . care încheiate anterior anului 2010, respectiv anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, au prevăzut un comision de risc care la momentul la care a devenit ilegal, pârâta a considerat că prin încheierea unui act adițional în mod unilateral îl va transforma în comision de administrare. La dosarul cauzei există dovezi din care rezultă că actul adițional nu a fost acceptat de către reclamanți. Modificarea unor clauze din contract în baza unei legi se poate face în mod unilateral de către bancă dacă acele clauze sunt legale, în momentul în care se încearcă înlocuirea,transformarea unui comision nelegal care nu a fost prevăzut în momentul încheierii contractului, reclamanții apreciază că această clauză este lovită de nulitate absolută, sens în care solicită anularea clauzei conținute în actul adițional și restituirea sumelor percepute cu acest titlu.

În ceea ce privește suma de 2.135,08 CHF, reclamanții au identificat această sumă la momentul la care aceștia au achitat creditul iar între sumele care reies din planul de rambursare și situația oferită de către bancă pentru a calcula suma finală există o diferență de 2.135,08 CHF. De asemenea arată că completarea acțiunii inițiale se referă la diferența de curs valutar dintre CHF și L. de la momentul încheierii contractului și momentele derulării contractului. Practica recentă a Curții Europene nu poate fi invocată în prezenta cauză dar în justificarea capătului de cerere formulat prin cererea completatoare stau la bază considerentul bunei credințe în derularea contractelor și natura contractului, contractul încheiat între părți nu este un contract aleatoriu, la momentul semnării contactului părțile trebuie să aibă o imagine apropriată de realitatea exactă a consecințelor riscurilor contractului derivate din diverse clauze. Riscul valutar nu este prevăzut în contract și având în vedere că între momentul încheierii contractului și momentul achitării contractului au existat diferențe de curs exclusiv în sensul creșterii acestuia prin acest lucru s-a creat un dezechilibru al contractului între ceea ce au preconizat reclamanții că vor plăti și ceea ce a fost de plată în mod efectiv.

De asemenea arată că riscul contractului trebuie suportat în mod egal de părțile contractante. La momentul la care creditele în CHF au intrat pe piață acestea erau oferite și prezentate ca fiind cele mai avantajoase credite de pe piață, riscurile nefiind aduse la cunoștință clienților în mod real. În practica recentă s-a conturat concluzia că instituția bancară este cea care trebuie să facă dovada faptului că a informat clientul în mod corect, complet cu privire la toate clauzele și toate riscurile prezentate de contract. O asemenea probă nu există în prezenta cauză sens în care reclamanții apreciază că instanța poate cataloga contractul încheiat între părți ca fiind unul de adeziune încheiat prin asumarea unor clauze preconstituite de către bancă prin acceptare sau nu.

Pârâta, prin avocat, solicită respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată pe cale separată. În ceea ce privește comisionul de risc arată că Legea nr. 193/2000 exclude de la aplicare situațiile în care se discută despre prețul contractului. Comisionul de risc face parte din prețul contractului fiind evidențiat în graficul de rambursare, este dedicat acestui comision o coloană separată astfel încât orice consumator să îl înțeleagă cu ușurință, este inclus în D. Nicio normă legală nu limitează prețul contractului la dobândă, din prețul contractului fac parte și comisioanele, cu atât mai mult cu cât acesta sunt evidențiate pe graficul de rambursare.

Practica europeană recentă cu privire la comisionul de risc, respectiv cauza Kasler paragrafele 60 și 75, instanța europeană statuează că trebuie să existe o clauză clară din punct de vedere gramatical dar trebuie să existe niște consecințe economice clare în ceea cel privește pe consumator. Motivele nu sunt tot una cu consecințele, iar în cauză consecințele sunt ce și cât plătește consumatorul, în speță fiind clar când, ce, cât plătesc reclamanții potrivit graficului de rambursare. La comisionul de risc se stabilește un procent aplicat la soldul lunar iar în condițiile contractului de credit este prevăzut că se percepe pentru acordarea creditului. Potrivit art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 în care se prevede că costul total al creditului trebuie suportat de către consumator și include comisioane, taxe și orice alte costuri, cu excepția taxelor notariale.

În ceea ce privește faptul că pârâta este obligată să dovedească că a fost negociat contractul încheiat între părți, pârâta, prin avocat, arată că pârâta are această obligație dar și consumatorul are obligația de a proba faptul vecin și conex acestei prezumții, respectiv reclamanții au obligația să dovedească că au încercat să negocieze clauzele contractuale. Referitor la susținerea că pârâta nu a informat clientul cu privire la faptul că respectivul contract prezintă riscuri majore, arată că pârâta nu avea cum să cunoască evoluția cursului valutar. Pârâta nu este ținută să cunoască ce ar însemna o schimbare majoră, în acest sens fiind prevăzută clauza de la art. 3. Dacă pârâta ar fi cunoscut ce urmează să se întâmple pe piață și ar fi putut să înțeleagă pe deplin ce ar putea să semnifice o schimbare majoră ar fi putut Clauzele nu intervin în mod speculativ și în detrimentul clientului ci în situații în care în mod obiectiv piața valutară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractual. Respectiva clauză a fost prevăzută pentru restabilirea unui echilibru contractual.

Nemaifiind alte cereri formulate sau alte probe de administrat, instanța declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare, conform art. 394 alin. 1 C.proc.civ.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 10.12.2013 sub nr._, reclamanții S. I. C. și S. A. P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta . ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să:

1. constate nulitatea prevederilor pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/13.07.2007;
2. oblige pârâta să returneze reclamanților comisionul de risc perceput în mod abuziv de pârâtă pentru Convenția de credit nr._/13.07.2007, reprezentând suma de 2.911,78 CHF, percepută de la semnarea contractului și până la data de 16.09.2010, moment la care s-a transformat în comision de administrare, plata urmând a se face în echivalentul în lei al sumei raportat la cursul BNR din ziua plății efective;
3. constate ca fiind nule prevederile art. 3 din Actul adițional nr. 1 aferent Convenției de credit nr._/13.07.2007, referitoare la perceperea unui „comision de administrare credit" în valoare de 0,15% pe lună, aplicabil la soldul creditului;
4. oblige pârâta să returneze contravaloarea comisionului de administrare credit in sumă de 2.434,71 CHF perceput fără temei legal începând cu data de 16.09.2010 până la data de 16.09.2013 pentru Convenția de credit nr._/15.07.2007, plata urmând a se face în echivalentul în lei al sumei raportat la cursul BNR din ziua plății efective;
5. oblige pârâta la plata sumei de 2.135,08 CHF reprezentând sumă încasată fără titlu de pârâtă, ca diferență dintre soldul creditului la data de 16.09.2013 conform planului de rambursare (41.989,73 CHF) și suma efectiv pretinsă de pârâtă și plătită de reclamanți pentru stingerea creditului (44.128,21 CHF), plata urmând să se facă în echivalentul în lei al sumei raportat la cursul BNR din ziua plății efective;
6. oblige pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor solicitate anterior, calculată de la data încasării la data rambursării efective, în echivalent în lei raportat la cursul BNR din data plății
7. oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

A. Cererea de chemare în judecată

În motivarea cererii, reclamanții au arătat următoarele:

Au încheiat cu pârâta Convenția de Credit nr._/13.07.2007, prin care au contractat un împrumut pentru cheltuieli personale curente, garantat cu ipotecă imobiliară de prim rang asupra imobilului apartament, situat în A., ., .> În Condițiile Speciale ale Convenției de Credit a fost prevăzut un "comision de risc" reprezentând "0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit", iar la art. 3.6 era reglementat comisionul de administrare, valoarea acestuia a fiind 0 la momentul contractării, neexistând niciun act adițional ulterior încheierii convenției de credit care să modifice aceasta valoare.

Conform dispozițiilor OUG 50/2010, aplicabile din data de 20.09.2010, băncile nu mai pot percepe alte comisioane în afară de cele 6 tipuri clar specificate in actul normativ, iar lista agreată de Autoritatea Naționala pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) include comisionul de administrare/gestiune credit, dar îl exclude pe cel de risc.

Ulterior intrării in vigoare a OUG 50/2010, pârâta a transformat acest comision de risc în comision de administrare, modificând unilateral clauzele contractuale si încălcând astfel dispozițiile art. 969 C.civ.

Perceperea unui comision de administrare este permisă conform prevederilor OUG 50/2010, însa nu este impusă prin legislație, iar legislația a impus eliminarea comisionului de risc și nu transformarea acestuia, în timp ce pârâta a eliminat însă doar denumirea comisionului de risc, iar nu însuși comisionul de risc devenit ilegal, redenumindu-1 comision de administrare credit.

Cu privire la actul adițional la convenție, potrivit dispozițiilor art. 40 din OUG 50/2010 nesemnarea acestuia echivalează cu o acceptare tacita doar in cazul modificărilor impuse prin legislație, adică a obligației eliminării clauzelor devenite ilegale, în speță a perceperii comisionului de risc, iar nu a transformări acestora sau a introducerii unor comisioane noi, aceste prevederi fiind considerate nule de drept.

Art. 40 alin. 3 din OUG 50/2010 arată că în cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. 1 este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept".

Referitor la comisionul de risc perceput de bancă anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, acesta a fost perceput abuziv, având în vedere faptul că reprezintă o dobândă ascunsă, dovada fiind declarațiile financiare ale pârâtei, unde comisionul este înregistrat la venituri din dobânzi.

Contractul de credit care face obiectul cauzei este unul nenegociat, de adeziune, caracterul abuziv al acestuia fiind prezumat conform art. 4 din Legea 193/2000, precum si de anexa la acesta, iar conform art.6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

Clauzele în discuție sunt cuprinse în contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negociat, iar lipsa de transparență cu privire la modalitatea de stabilire a procentului conduce la concluzia că procentul respectiv este aplicat la toți clienții la fel, indiferent de particularitățile fiecăruia.

Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze și lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Disproporția dintre drepturile și obligațiile contractuale ale părților este cu ușurință demonstrată întrucât, reclamanții au suportat, pe de o parte, creșterea ratei lunare datorită devalorizării leului, iar pe de alta, comisionul de risc.

Acest gen de clauze sunt abuzive nu pentru ca există în contract și sunt denumite comisioane, ci pentru că ele, de fapt, fiind încasate lunar, maschează în realitate o dobândă care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca respectiva (dar care în realitate, datorită adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Inserarea în contract a unei astfel de clauze este realizată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, mai exact, prin ocolirea prin disimulare a dispozițiilor exprese ale legii, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, atrăgând așadar nulitatea absolută

Comision de risc este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999, (în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, text menținut de altfel și pe parcurs, până în prezent) care indică în mod limitativ care sunt costurile, pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipoteca, respectiv în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit si constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, art. 9 din aceeași lege enumerând clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar.

Menționarea unor astfel de comisioane (alături de o altă . dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului, fiind totodată și o practică comercială incorectă, care are drept scop și ca efect deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor.

Dezechilibrul pe care îl generează aceste clauze este dat de faptul că acest comision nu reprezintă un cost actual al creditului, ci este o modalitate de asigurare a băncii împotriva riscului intrării reclamantului în incapacitate de plată. "

Legea nr. 193/2000 precizează faptul că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără o da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Furnizorul nu poate fi exonerat de răspunderea derivată dintr-o clauză declarată abuzivă prin simplul fapt al introducerii în contract a unei alte clauze în care părțile declară că au negociat contractul, dacă această din urmă clauză încearcă să acrediteze în mod fals ideea că părțile nu au semnat un contract standard preformulat, ci unul negociat.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile OUG 50/2010, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 363/2007, Legii nr. 296/2004, Legii nr. 190/1999, iar în probațiune au solicitat înscrisuri.

B. Întâmpinarea

În data 24.06.2014, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Pârâta a susținut următoarele:

Actul adițional nr. 1 semnat și contestat de reclamanți respectă toate condițiile impuse de OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, precum și cele impuse de legiuitor în materia protecției consumatorului, astfel încât reclamanții nu pot proba existența niciunui motiv de nulitate al acestuia.

Prin Actul adițional propus și semnat de consumatorii - reclamanți, nu s-au introdus costuri noi neagreate de părți, ci doar s-au adus unele clarificări cu privire la rațiunea/motivele perceperii costurilor prevăzute inițial în Convențiile de credit, iar gradul de transparență contractuală a fost maximizat, în acord cu Directivele europene în materie.

Toate susținerile reclamanților nu reprezintă decât simple afirmații subiective, fără relevanță juridică neprobate.

Consumatorii - reclamanți a fost de acord cu Actul adițional, semnându-l tocmai în considerarea condițiilor mai avantajoase oferite de subscrisa, acest aspect fiind o dovadă în sensul că pârâta a fost în tot timpul perioadei contractuale disponibilă să negocieze și să răspundă solicitărilor împrumutaților.

Conform Actului adițional contestat, împrumutații datorează un comision de administrare cărui definiție este exprimată fără echivoc, în mod clar și inteligibil.

Ca urmare a modificării Convenției de credit prin Actul adițional anterior menționat, reclamanții au beneficiat întru totul de prevederile OUG nr. 50/2010, costurile contractului fiind pe deplin explicate într-o manieră mai mult decât inteligibilă și asumate în mod expres, fără niciun fel de constrângere, contrar susținerilor acestora.

Potrivit art. 8 paragraful doi din Actul adițional semnat de reclamanți, împrumutatul/codebitorul/garantul declară că a studiat cu atenție, că a primit toate explicațiile necesare și că a înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act adițional la Convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existența vreunei constrângeri înțelege să procedeze la semnarea acestuia.

Anularea/constatarea nulității acestei clauze, fie ea și în parte, nu poate fi solicitată în temeiul legislației din materia protecției consumatorului, ci doar în baza unor vicii de consimțământ pe care reclamanții trebuiau să le probeze (cum ar fi violența, dolul, eroarea etc.) sau alte nerespectări ale unor condiții de validitate prevăzute de normele legale contemporane încheierii actului juridic, deci în baza regulilor de drept comun, respectiv dreptul civil.

Odată încheiat Actul adițional cu acordul expres al consumatorului și în conformitate cu noile dispoziții legale din materia protecției consumatorului, este mai presus de orice îndoială rezonabilă că, în speță, clauzele Convențiilor de credit, astfel cum au fost modificate prin Actul adițional anterior amintit sunt perfect legale, prezenta acțiune nefiind decât o dovadă a oportunismului reclamanților care au obținut condiții mai avantajoase, dar încearcă să-și exercite în mod abuziv drepturile prevăzute de legislația din materia protecției consumatorului.

Legea nr. 193/2000 prevede două condiții negative și una pozitivă, a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive, respectiv: clauza să nu fi fost negociată; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului; să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al Contractului.

Clauzele a căror anulare este cerută de reclamanți nu îndeplinesc niciuna din cele trei condiții cumulative, deoarece clauza reglementată la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit a fost negociată căci, la încheierea fiecărei Convenții de credit, clienților Băncii li se comunică Condițiile Generale și se discută și negociază Condițiile Speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale acestora.

Având în vedere că reclamanții au semnat convenția de credit și au stabilit împreună cu reprezentantul Băncii Condițiile speciale aferente contractului, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți.

Legislația reține prezumția inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu și în cazul condițiilor speciale, față de care eventuala probă a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului.

Reclamanții placă de la premisa greșită că indiferent de documentele contractuale, instituția de credit se impune prin forță în fața consumatorului, ignorând/interpretând și aplicând greșit prevederile imperative ale Legii nr.193/2000 care instituie prezumția legală relativă a lipsei caracterului negociat în ceea ce privește Condițiile generale, nu și în cazul Condițiilor speciale.

În ceea ce privește solicitarea din cererea introductivă de constatare a caracterului abuziv al clauzei 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit, menționează faptul că perceperea comisionului de către pârâtă este perfect legală, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 117 alin. 2 din OUG 99/2006 permit instituțiilor de credit să perceapă dobânzi, penalități, comisioane, alte costuri și speze bancare numai dacă plata acestora este prevăzută în Contractul încheiat între părți, or plata comisionului de risc a fost stipulată în Convenția de credit încheiată între pârâtă și împrumutați.

Dispozițiile contractuale, care reglementează comisionul de risc nu intră în categoria clauzelor considerate abuzive prevăzute la pct. 1, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, respectiv care „obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului", singura categorie căreia putea circumscrie argumentele invocate de reclamanți, întrucât:

-comisionul de risc a fost cunoscut de către părți la momentul încheierii contract fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual - art. 5. lit. a) din Convenția de credit - cât și suma pe care împrumutatul urma să o achite pe parcursul perioadei contractuale, fiind evidențiat distinct și clar în graficul de rambursare care de asemenea, a fost semnat de către client la momentul contractării creditului.

-din analiza graficului de rambursare, care reprezintă o parte integrantă a Convenției de ci rezultă fără echivoc faptul că acest comision de risc este prevăzut ca o parte importantă a prețului creditului alături de dobânda, prestație cuvenită pârâtei în schimbul acordării creditului și care a fost avută în vedere de ambele părți la momentul încheierii contractului, iar pentru pârâtă această prestație este esențială, având semnificația a însuși prețului creditului acordat.

Nu s-a creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ci situația reprezintă un caz tipic în care cumpărătorul acceptă prețul contractului propus de către vânzător, element căruia instanța nu îi putea aduce atingere prin invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura prețului contractului - dobândă, comision de risc, de administrare etc., cât timp acesta a fost cunoscut și acceptat de către cumpărător la momentul încheierii contractului.

Clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În mod greșit, reclamanții pretind existența naturii abuzive a clauzei prevăzute la art. 5. lit. a), care ar fi dată de faptul că în Convenția de credit nu este descris motivul perceperii comisionului de risc, iar prin aceasta s-ar crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât deși în Contract nu s-a prevăzut în mod concret care este riscul pe care urmează să îl acopere comisionul de risc, aceasta împrejurare, privită și din perspectiva faptului că simpla acordare a unui credit presupune o . riscuri inerente acestei activități comerciale, nu este suficientă pentru a transforma clauza având ca obiect stipularea unui comision de risc într-una abuzivă.

Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al cauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor.

Scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa de „comision de risc", respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în Convenția de credit nu era necesară explicarea detaliată a sa, pentru împrumutați esențial era să cunoască cuantumul comisionului de risc și dacă acesta este convenabil pentru ei.

Totodată, art. 5. lit. a) din Condițiile Speciale, ce reglementează comisionul de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât articolul în cauză este clar, cuantumul comisionului este determinat si nu depinde de voința unilaterală a pârâtei deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii Convenției de credit și nu sunt prevăzute în Contracte clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

De asemenea, nu se poate susține că între cuantumul comisionului de risc și prestația suportată de către pârâtă s-a creat un dezechilibru, având în vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoită să îl suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul.

Nu se poate susține nici faptul că pentru comisionul de risc nu există o contraprestație a pârâtei, atâta timp cât banca preia riscurile rezultate din nerambursarea creditului.

Potrivit Legii 193/2000, în materia clauzelor abuzive ceea ce se urmărește este înlăturarea dezechilibrului contractual juridic, din perspectivă statică, surprinsă în secvența de timp al încheierii sale și al împrejurărilor care îi preced.

Atât Directiva 93/13/CEE, cât și Legea 193/2000 au exclus din spațiul lor de incidență clauzele care privesc adecvarea între preț și remunerație, pe de o parte și serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestație, pe de altă parte, adică au exclus leziunea. În viziunea acestora, absența echivalenței prestațiilor nu este sinonima cu absența echilibrului contractual. Potrivit acestor normative sancțiunile legale intervin numai dacă dezechilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăși utilitatea acestuia.

Analiza drepturilor și a obligațiilor reciproce ale părților la data încheierii Convenției de credit nu a reliefat existența unor disproporții considerabile și nejustificate care să le facă lipsite de interes pentru împrumutați. Nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea credință de către pârâtă și cu atât mai puțin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic și implicit că ar compromite echilibrul acestuia.

Comisionul de risc este un element al prețului Băncii, o componentă a costurilor aferente punerii la dispoziție a creditului, acesta nu este echivalent al garanției reale imobiliare sau a poliție de asigurare. Nu se poate reține că prin comisionul de risc se maschează de fapt o dobândă atât timp cât aceste noțiuni nu se confundă, dobânda reprezintă beneficiul împrumutătorului aferent perioadei în care este lipsit de suma de bani acordată, iar comisionul de risc reprezintă acoperirea riscurilor la care se expune împrumutătorul pe întreaga perioadă a contractului.

De asemenea, nu se poate reține nici faptul că, în prezenta cauză, consimțământul reclamanților ar fi fost viciat la data încheierii Contractului având în vedere că dispozițiile contractuale referitoare la comisioanele aplicabile au fost clar exprimate în cuprinsul Contractului, în ceea ce privește cuantumul acestora, obligația consumatorului de a plăti contravaloarea lor corelativă dreptului pârâtei de a le percepe, iar, toate aceste clauze au fost asumate de către ambele părți în momentul semnării Convenției de credit.

Raportarea trebuie să se facă, prin urmare, la consumatorul mediu, prudent și diligent, care la art. 2 lit. m) din legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind consumatorului, este definit ca fiind consumatorul considerat ca fiind informat, atent și precaut ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici.

Prin urmare, deși protejat, consumatorul nu poate invoca grava sa neglijență în încercarea de a obține foloase ce nu i se cuvin.

În drept, pârâta a invocat art. 205-207 C.proc.civ., iar în probațiune a solicitat înscrisuri și interogatoriul reclamanților.

C. Aspecte procesuale

La data de 02.09.2014, reclamanții au depus completare a acțiunii inițiale și răspuns la întâmpinare.

Prin completarea acțiunii inițiale reclamanții au solicitat ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că riscul creșterii cursului francului elvețian în raport cu leul (riscul valutar) aparține atât reclamanților cât și pârâtei și drept consecință diferența de curs L./CHF, prevăzută de B.N.R. de pe parcursul derulării contractului față de momentul semnării acestuia, să fie suportată în mod egal de către părți, cu obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor percepute în mod nelegal.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat următoarele:

În perioada în care s-a semnat contractul de credit, majoritatea băncilor din România, inclusiv pârâta, prezentau ofertele de creditare ca fiind cele mai avantajoase în moneda CHF (franc elvețian), de multe ori consumatorului fiindu-i prezentată această opțiune ca singura variantă în care banca putea acorda creditul.

Riscul valutar, definit de art. 3 alin. 1 lit. 1 din Norma BNR nr.17/2003, este acea componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar flotant.

Riscul de piață este definit în art. 3 alin. 1 lit. j din Norma BNR nr.17/2003 ca fiind "riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării de profituri estimate, care apare în fluctuațiile pe piață ale prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar"

Deși se cunoștea împrejurarea că reclamanții obțin venituri în lei, iar pentru achitarea ratelor creditului vor trebui să cumpere franci elvețieni, iar riscul creșterii cursului în viitor era destul de mare, aceste aspecte nu au fost aduse la cunoștința reclamanților.

Intervenția instanțelor în contractele încheiate între bănci și consumatori are la bază ideea de echilibrare a prestațiilor.

Cum nu există o clauză specială, expresă în contract referitoare la suportarea riscului creșterii cursului L./CHF ulterior încheierii contractului, iar acesta nu are caracter aleatoriu, diferența de curs apărută ulterior semnării contractului trebuie să fie suportată în mod egal de către părțile contractante și nu de către reclamanți în mod exclusiv.

Prin răspunsul la întâmpinare reclamanții au învederat următoarele: reclamanții nu au semnat niciodată actul adiționat transmis și impus de pârâtă, deși în întâmpinare se afirmă acest lucru; convenția de credit a reclamanților datează din 13.07.2007 și nu din 10.06.2008; în prezent contractul a fost finalizat, întregul preț al acestuia fiind achitat de către reclamanți, nefiind vorba de un contract încă în derulare; actul adițional transmis de către pârâtă reclamanților, neacceptat si nesemnat de aceștia, nu este legal pentru motivele arătate pe larg în cererea de chemare în judecată; clauzele contestate din convenția de credit sunt abuzive.

Analizând cauza de față, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța reține următoarele:

În fapt, între reclamanții S. I. C. și S. A. P., în calitate de împrumutat, respectiv pârâta ., în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr._/15.07.2007, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 53.800 CHF, cu obligația rambursării în 240 de luni de la data încheierii (f. 9-19).

De la data încheierii convenției și până în prezent, pârâta a perceput comisionul de risc, redenumit de administrare.

În drept - Legea aplicabilă în cauză:

Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 01.10.2011, raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum prevede art. 102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a actualului Cod civil.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (citată în continuare Lege), întrucât reclamanții au calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităților sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției).

De asemenea, instanța reține caracterul derogator, special al dispozițiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluționarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianți și consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanței de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condițiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:

Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege națională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuși de efect direct (înțeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanțelor naționale), în situația în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerințe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiționată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerințe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție în mai multe cauze: C – 41/74 V. Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părți nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor contractuale și prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar și prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Pentru a analiza cererea formulată de reclamanți, cu privire la declararea nulității absolute a clauzelor contractuale stipulate la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit și art. 3 lit. a – comision de administrare credit – din actul adițional nr. 1/16.09.2010 la convenția de credit nr._/15.07.2007, este imperios necesar a răspunde mai întâi apărării pârâtei, care a arătat, în esență, că includerea în prețul contractului atât a comisionului de risc/administrare, cât și a dobânzii este în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE, astfel că, tocmai din cauza faptului că face parte din prețul contractului, comisionul de risc nu poate fi analizat din perspectiva caracterului abuziv.

Instanța apreciază că nu există nici un impediment în ceea ce privește interpretarea textului legii naționale - art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 - în sensul că acesta se referă la prețul și la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În ceea ce privește cenzurarea analizei prețului și obiectului contractului prin prisma caracterului abuziv, de către instanță, care ar fi ținută de acest articol al legii naționale, precum și de art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE, instanța apreciază că susținerea pârâtei nu este întemeiată.

Legiuitorul român a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, respectiv produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Or, instanța apreciază că art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit și art. 3 lit. a – comision de administrare credit – din actul adițional nr. 1/16.09.2010 la convenția de credit nr._/15.07.2007 nu întrunesc exigența de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, sens în care clauzele în discuție pot face obiectul analizei instanței.

De altfel, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat de, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .

În opinia CJUE, posibilitatea instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligații pentru un consumator individual, cât și pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 32). Dreptul astfel recunoscut instanței a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C‑473/00, R.., p. I‑_, punctul 33).

Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-602/10, . împotriva Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC), CJUE a reținut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum și că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.

Prin urmare, instanța poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecății în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituția României, care statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Aspecte de ordin teoretic

Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci reprezintă voințele și interesele reunite ale părților. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voință al părților. În realitate, contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Definiția contractului ca acord de voințe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniștii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.

Interesele părților trebuie conciliate, prestatiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 C.civ. 1864) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creeaza între părți, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar și care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci și obligația de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate.

Efectele nefaste ale principiului libertății de voință pentru partea slabă în contract sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegală, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare față de consumator care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al incheierii contractului.

Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Așadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, R.., p. I_, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).

Așadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește, în mod cumulativ, următoarele condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară celeilalte; existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.

Convenția de credit în discuție, încheiată între părți, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamant, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamantul a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.

Nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept ”speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Faptul că reclamantul a acceptat să semneze convenția de credit în condițiile impuse de pârâtă nu înseamnă că a renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține caracterul de adeziune Convenția de credit, și deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamanți.

Clauzele contractuale criticate de reclamanți:

Capătul 1 de cerere. Art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit prevede în favoarea pârâtei dreptul de a percepe un comision de risc de 0,15%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit stabilește că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.

Instanța constată că riscul asigurat prin perceperea acestui comision nu este definit prin convenție; simpla menționare a valorii și a perioadei pentru care este datorat, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de a aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Riscul, înțeles ca posibilitatea unei pierderi, reprezintă un element specific contractelor aleatorii (actelor juridice cu titlu oneros în care toate părțile au în vedere posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare și incerte, de care depinde întinderea sau chiar existența obligației); contractul de credit însă are caracter comutativ, întinderea și existența obligațiilor asumate de părți fiind precis determinate încă de la realizarea acordului de voință, iar în cazul în care reclamantul nu și-ar executa obligațiile contractuale, pârâta ar avea la dispoziție procedura executării silite, inclusiv realizarea dreptului de ipotecă prevăzut în favoarea sa.

Riscurile pe care o bancă trebuie să le suporte sunt acoperite atât ca urmare a perceperii dobânzii stipulate în contract, cât și ca urmare a constantei adaptări a ofertei de creditare la condițiile economice, de notorietate fiind ajustarea ratei dobânzii și a comisioanelor la situația economică națională și internațională, în contractele de credit nou încheiate. Riscul nerambursării creditului sau al persoanei contractante este acoperit prin constituirea garanții reale imobiliare în favoarea pârâtei, prin asigurarea imobilului la o valoare suficientă pentru garantarea recuperării sumei împrumutate, primele de asigurare fiind suportate exclusiv de reclamant, prin eventuala executare silită asupra celorlalte bunuri ale reclamantului. Nu în ultimul rând, de esența activității desfășurate de un comerciant (bancă) este riscul pe care acesta și-l asumă prin desfășurarea respectivei activități comerciale; însă prin clauzele contractuale impuse reclamantului, pârâta încearcă să transfere asupra acestuia din urmă întregul risc al creditului acordat, indiferent de valoarea acestuia, clientul având doar un drept de opțiune între a accepta modificările unilaterale impuse de pârâtă sau a cere desființarea contractului, cu consecința restituirii imediate a sumei împrumutate și a dobânzii aferente, inclusiv a comisionului de rambursare anticipată, în condițiile în care suma de bani împrumutată a fost deja folosită de reclamant.

Contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului, iar Legea nu impune ca doar clauzele care prezintă un interes mai mare pentru clienți să fie clar exprimate, ci se referă la integralitatea prevederilor contractuale.

Perceperea comisionului de risc (de 0,15% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantului consumator, acesta fiind obligat, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.

Instanța nu contestă faptul că perceperea comisionului de risc a stat la baza voinței pârâtei de a contracta, dată fiind și valoarea acestuia. Însă această împrejurare nu constituie un impediment pentru anularea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincție între clauzele care au avut un rol determinant pentru exprimarea consimțământului, și cele mai puțin importante.

Instanța apreciază că prevederea contractuală care stabilește comisionul de risc contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta percepe lunar 0,15%, din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. Reaua – credință a pârâtei este dovedită chiar de modul în care a înțeles să formuleze clauza privind comisionul de risc, și de caracterul nenegociat al contractului, comerciantul profitând de nevoia consumatorului pentru a-i impune acest comision de risc.

Instanța nu va reține nici apărarea pârâtei privind includerea comisionului de risc în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De altfel, nici OUG nr. 50/2010 nu a considerat comisionul de risc drept preț al contractului, prin art. 36 fiind exclusă perceperea acestuia.

În consecință, instanța apreciază că art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției încheiate de părți reprezintă clauze abuzive, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000.

Capătul 3 de cerere. Art. 3 – comision de administrare credit – din actul adițional nr. 1/16.09.2010 la convenția de credit nr._/15.07.2007 prevede că se percepe un comision de administrare credit de 0,15% pe lună, aplicat la soldul creditului.

Prioritar, se impune a preciza că reclamanții nu au semnat acest act adițional, toate susținerile pârâtei cu privire la negocierea și încheierea benevolă a actului adițional fiind neîntemeiate.

În cauză, se constată nulitatea absolută a clauzei stipulate în actul adițional la convenția de credit în discuție la art. 3 (comision de administrare credit), aceasta fiind consecința reținerii caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, nefiind acceptabilă schimbarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare.

De altfel, prin actul adițional la convenția de credit, sub aspectul comisionului de risc/de administrare, pârâta nu a făcut altceva decât să schimbe denumirea comisionului de risc în comision de administrare.

Compatibilitatea anulării clauzelor constatate ca având caracter abuziv cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la proprietate privată și libertatea economică:

Noțiunea de ”bun” definită de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este condiționată de existența unei baze legale interne a creanței pretinse, iar speranța de realizare a unei creanțe trebuie să fie legitimă. Or, o clauză abuzivă, contrară legii interne, nu poate constitui o bază legală și legitimă pentru a solicita protecția sumei de bani pretinse în baza respectivei prevederi contractuale.

Nici dreptul de proprietate, nici libertatea desfășurării unei activități economice, consacrat de art.16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu constituie pentru un subiect de drept o justificare pentru încălcarea prevederilor legale. Dimpotrivă, exercitarea dreptului de proprietate și desfășurarea unei activități comerciale trebuie făcute cu respectarea cadrului normativ incident.

Sancțiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale:

Potrivit art. 6 din Lege, ”clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate […] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Instanța apreciază că prevederile Legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecția consumatorilor împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancțiunea prevăzută de art.6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

În consecință, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._/15.07.2007 la art. 5 lit. a din Condițiile Speciale, precum și la art. 3 lit. a – comision de administrare credit – din actul adițional nr. 1/16.09.2010 la convenția de credit nr._/15.07.2007, instanța va declara nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior.

Caracterul de contract cu executare uno ictu al convenției de credit:

Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv de creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambilor contractanți (debitori) să aibă această trăsătură.

În cauză, prestația la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani către reclamanți - a fost executată dintr-o dată. În consecință, convenția de credit nr._/15.07.2007 nu este un contract cu executare succesivă (rata temporis), ci dintr-o dată (uno ictu).

Caracterul retroactiv al efectelor nulității și restituirea sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare:

Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă și permisă restituirea prestațiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzei privind comisionul de risc care urmează a fi anulată, potrivit principiului restitutio in integrum.

Capetele 2, 4 și 6 de cerere. Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la art. 5 lit. a din Condițiile Speciale, precum și la art. 3 – comision de administrare credit – din actul adițional nr. 1/16.09.2010 la convenția de credit nr._/15.07.2007, recte nulitatea absolută a acestor prevederi, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulat(e) trebuie restituit), instanța va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamant în baza acestor clauze abuzive anulate. În cazul contractelor sinalagmatice, restituirea prestațiilor executate are la bază instituția plății nedatorate, reglementată de art. 1092 C.civ. 1864.

Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamanți) cu titlu de comision de risc/administrare, în vederea stingerii obligației prevăzute de art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției și la art. 3 – comision de administrare credit – din actul adițional nr. 1/16.09.2010 la convenția de credit nr._/15.07.2007; și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat. De asemenea, instanța reține faptul că accipiensul (pârâta) a fost de rea – credință, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate și prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), și este ținut astfel și la plata dobânzii legale.

În consecință, în temeiul art. 1092 C.civ. 1864, instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanți, la cursul BNR din ziua plății, următoarele sume: 2.911,78 CHF, achitată cu titlu de comision de risc pentru perioada 15.08._10; 2.434,71 CHF, achitată cu titlu de comision de administrare pentru perioada 16.09._13, sume necontestate de către pârâtă.

Potrivit art. 3 alin. 1 din OG nr. 9/2000, dobânda legală se stabilește, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în vreme ce conform alin. 3 al aceluiași text normativ nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de care se stabilește dobânda legală, este cel din prima zi lucrătoare a anului, pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul I al anului în curs, și cel din prima zi lucrătoare a lunii iulie, pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul II al anului în curs.

De asemenea, prin art. 11 din OG nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, OG nr. 9/2000 a fost abrogată, începând cu data de 02.09.2011 (data intrării în vigoare a OG nr. 13/2011).

În acest sens, potrivit art. 1 alin. 1 din OG nr. 13/2011, părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, iar potrivit alin. 3 al aceluiași text normativ, dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.

Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, potrivit art. 3 alin. 2 din OG nr. 13/2011, nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naționale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica, conform alin. 3 al art. 3 din același act normativ.

Aplicarea unei dispoziții legale - art. 1092 C.civ - nu poate constitui o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, iar art. 13 din Legea nr.193/2000 privește doar ipoteza în care titularul acțiunii în justiție este Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, când poate fi aplicată și o sancțiune contravențională.

Capătul 5 de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.135,08 CHF reprezentând sumă încasată fără titlu de pârâtă, ca diferență dintre soldul creditului la data de 16.09.2013 conform planului de rambursare (41.989,73 CHF) și suma efectiv pretinsă de pârâtă și plătită de reclamanți pentru stingerea creditului (44.128,21 CHF), plata urmând să se facă în echivalentul în lei al sumei raportat la cursul BNR din ziua plății efective este neîntemeiat.

Astfel, din planul de rambursare credit reiese că reclamanții au împrumutat suma de 53.800 CHF și urmau să restituie pârâtei suma de 91.192,34 CHF (f. 39).

Din adresa eliberată de pârâtă (f. 40) rezultă foarte clar situația creditului reclamanților, aceștia având de achitat suma totală de 44.986,52 CHF pentru rambursarea anticipată a creditului, compusă din: sold credit (însemnând debit principal) 44.124,81 CHF; dobândă acumulată 107,39 CHF; sume restante 313,07 CHF; comision plată avans 441,25 CHF (1% aplicat la soldul creditului). Așadar, suma de 44.128,21 CHF reprezenta doar soldul creditului datorat de reclamanți, iar suma de 41.989,73 CHF invocată de către reclamanți nu are suport probator.

Capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că riscul creșterii cursului francului elvețian în raport cu leul (riscul valutar) aparține atât reclamanților cât și pârâtei și drept consecință diferența de curs L./CHF, prevăzută de B.N.R. de pe parcursul derulării contractului față de momentul semnării acestuia, să fie suportată în mod egal de către părți, cu obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor percepute în mod nelegal este neîntemeiat.

Este de domeniul evidenței că reclamanții sunt singurii care au ales să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea națională, recte în CHF, ca urmare a condițiilor mai avantajoase decât cele pentru creditarea în lei. Procedând în această modalitate, reclamanții au sperat la șansa unui câștig (scăderea cursului CHF și, prin urmare, plata unei sume mai mici ca urmare a achiziționării CHF pentru achitarea ratei de credit), respectiv și-a asumat riscul unei pierderi (creșterea cursului CHF prin devalorizarea monedei naționale și, în mod subsecvent, creșterea cuantumului ratei de credit).

Pârâta a împrumutat reclamanților suma de 53.800 CHF, în moneda solicitată de reclamantă, iar nu în moneda dorită de bancă, fiind menționat în art. 6 din contract că rambursarea ratelor se va face în moneda în care s-a acordat creditul. Această prevedere nu doar că este de o claritate exemplară, dar este absolut firească, întrucât se restituie suma în moneda împrumutată.

Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să contracteze un împrumut în moneda în care își obțineau/obțin veniturile, respectiv moneda națională (leu), dar reclamanții au încercat să speculeze variația cursului leu-CHF, sperând în șansa unui câștig, astfel că este absolut firesc să-și asume riscul creșterii cursului CHF.

Or, este vădit nerezonabil, făcând totală abstracție de prestația esențială a contractului (împrumutul sumei de 53.800 CHF), a considera că se impune suportarea riscului cursului valutar de către ambele părți doar în ipoteza în care acest curs a crescut. Fără îndoială, dacă ar fi scăzut cursul CHF prin raportare la moneda națională, reclamanții nu ar fi dorit să suporte riscul devalorizării CHF.

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, Á. Kásler și H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reținut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Or, clauza analizată de CJUE în cauza C-26/13 are un conținut diferit de cel al art. 6 din convenția de credit. Spre deosebire de situația din cauza antemenționată, în speță pârâta a acordat împrumutul în CHF și urmărește, în mod logic, să obțină restituirea împrumutului tot în CHF, reclamanții fiind liberi să își procure moneda CHF de unde consideră de cuviință și la cel mai bun curs pe care îl pot obține.

În cauză, pârâta nu calculează cursul CHF prin raportare la cursul pe care îl practică ea însăși pentru a primi de la reclamanți cuantumul ratei lunare, decât dacă reclamanții se duc la ghișeul băncii cu lei și solicită să efectueze plata ratei. Însă, nimic nu îi împiedică pe reclamanți să obțină CHF de la orice altă instituție financiară, aceștia neavând decât obligația de a plăti pârâtei rata în CHF.

Totodată, în prezenta speță ratele împrumutului nu au fost calculate prin raportare la cursul de schimb la vânzare al CHF practicat de bancă, așa cum a fost în situația cauzei C-26/13, ci ratele de credit au fost calculate luând în considerare doar moneda CHF, iar nu cursul leu-CHF utilizat de bancă.

Având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, instanța va admite, în parte, cererea formulată-completată de reclamanți, părțile precizând că solicită cheltuieli pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite, în parte, cererea formulată-completată de reclamanții S. I. C. și S. A. P., ambii cu domiciliul procesual ales la C.. Av. P. L., în București, Splaiul Independenței, nr. 8A, ., ., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul procesual ales la R., C. și M. SPARL, în București, .. 31, sector 1, înregistrată la ONRC sub nr. J_, CUI_.

Constată caracterul abuziv al clauzei stipulate în convenția de credit nr._/15.07.2007 la art. 5 lit. a din Condițiile Speciale și declară nulitatea absolută a clauzei menționate anterior.

Obligă pârâta să restituie reclamanților, la cursul BNR din ziua plății, suma de 2.911,78 CHF, achitată cu titlu de comision de risc pentru perioada 15.08._10.

Constată caracterul abuziv al clauzei stipulate în actul adițional nr. 1/16.09.2010 la convenția de credit nr._/15.07.2007 la art. 3 lit. a – comision de administrare credit – și declară nulitatea absolută a clauzei menționate anterior.

Obligă pârâta să restituie reclamanților, la cursul BNR din ziua plății, suma de 2.434,71 CHF, achitată cu titlu de comision de administrare pentru perioada 16.09._13.

Respinge cererea formulată de reclamanți în rest, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la prezenta instanță.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14.01.2015.

Președinte, Grefier,

A. B. A. V. N. E.

Red./Tehnored. ABA/VNE

04.02.2015/5 ex.

← Plângere contravenţională. Hotărâre din 14-01-2015,...		Acţiune în constatare. Sentința nr. 9472/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Sentința nr. 334/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 335/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Întoarcere executare. Sentința nr. 339/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Hotărâre din 14-01-2015, Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Sentința nr. 9472/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 9478/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 9481/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 9508/2015. Judecătoria SECTORUL 2 BUCUREŞTI